Orice lider al unei țări de pe această planetă ar trebui să nu uite că prezența lui în cea mai înaltă funcție a statului este trecătoare, iar cel mai important punct de pe agenda sa de lucru rămâne interesul poporului pe care îl conduce. Din păcate, însă, istoria oferă exemple oribile care demonstrează că – luați de valul orgoliului exacerbat și încântați de ploconelile celor din camarila prezidențială – președinți ai lumii s-au transformat, încetul cu încetul, în personaje malefice, perfide, rupte nu numai de realitatea înconjurătoare, ci și de cei cărora le-au promis pace, liniște și bunăstare.

Vladimir Putin a ajuns la Kremlin acum mai bine de două decenii. După douăzeci de ani, parafrazându-l pe Alexandre Dumas, liderul ”providențial” de altădată a devenit doar prizonierul propriilor ambiții, este închis ca într-o cetate în impunătorul birou prezidențial, iar legătura sa cu rușii de rând este doar o tristă și previzibilă utopie.

Invadarea Ucrainei de către ”temuta” și ”imperturbabila” armată a Federației Ruse nu i-a luat prin surprindere decât pe cei care mai credeau, încă, în supremația logicii. În ceea ce îl privește pe Vladimir Putin, el are, indiscutabil, logica sa debordantă, numai că ea este fix rezultanta expresiei ”Așa vreau eu, așa facem!” În consecință, cum nimeni din anturajul său nu are curajul să facă un pas în față pentru a contesta, argumentat, vreo decizie a ”Țarului”, războiul a devenit parte integrantă și înlăcrimată a ultimelor săptămâni. Sub tirul artileriei ruse, speranțele sunt făcute una cu pământul, iar de la unități militare sau aeroporturi s-a ajuns la bombardarea blocurilor de locuințe, a maternităților, a creșelor și a școlilor.

”Precizia” lansatoarelor de rachete rusești a devenit una demnă de ironii, numai că – dincolo de toate interpretările – bombele și rachetele nu lovesc clădiri civile numai pentru că cineva calculează greșit o traiectorie a morții. Nicidecum. Războiul înseamnă, dincolo de toate, și o premeditare criminală a listei care conține țintele vizate, presiunea pusă de ruși ucraineni, în cazul de față, fiind alimentată prin toate mijloacele, inclusiv prin lovituri sub centură în urma cărora convoaiele de refugiați sunt mitraliate fără milă.

Răstimp, Volodimir Zelenski – președintele unei Ucraine care nu vrea să plece genunchiul – cere cu insistență o implicare mult mai directă, dacă se poate spune așa, a NATO. O zonă de excludere aeriană (”no fly zone”) ar fi modalitatea ideală prin care cerul Ucrainei ar fi ”securizat”, patrulele aviatice ale NATO având rolul de a controla zona. Numai, că prin definiție, NATO este o alianță militară defensivă. Iar Ucraina, nefiind parte a Alianței Nord-Atlantice (Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Ucrainei, declarase, înainte de începerea invaziei, că Rusia trebuie să se asigure că Ucraina nu va intra niciodată în NATO), nu poate beneficia de un sprijin militar direct. O astfel de implicare ar oferi lui Vladimir Putin ”apă la moară”, iar de aici și până la o confruntare de proporții apocaliptice cu SUA + NATO + UE nu ar mai fi decât un pas. Având în vedere că acum este executat un adevărat dans pe o muchie de cuțit, situația ar putea degenera rapid și iremediabil.

♣ Cristian Lisandru

Articolul integral pe GÂNDUL.RO