Expresia ”a se supăra ca văcarul pe sat” are rădăcini rurale adânci, iar deteriorarea unei astfel de relații înseamnă, în ultimă instanță, că toată lumea are de pierdut. Păstrând proporțiile, nu numai că ne aflăm în fața unei dileme – ce fac sătenii, ce face văcarul care pierde obiectul muncii etc. -, dar se pot deschide și mai multe paranteze, părțile implicate în acest Nou Război Rece acuzându-se reciproc pentru nedoritul impas.

În accepțiunea clasică a acestei expresii, ideea este aceea că un personaj, indiferent cine ar fi el și care ar fi activitatea prestată, se supără fără motiv pe cineva sau pe o colectivitate. Îmbufnat, încrucișează mâinile, scrutează amenințător orizontul și are senzația că va fi (re)invitat să treacă la treabă, fiindu-i acceptate și noile condiții. Fiindcă, atunci când intervine o astfel de ruptură, supăratul de serviciu, chemat din nou la datorie, va încerca să pluseze pentru a se bucura de unele avantaje suplimentare.

În cazul de față, supăratul de serviciu – la nivel nu numai european, ci și mondial – este liderul de la Kremlin. I s-a mai spus și ”Țarul”, de-a lungul timpului, iar eticheta, chiar dacă nu a declarat-o, i-a plăcut cu siguranță. Orgoliul gâdilat induce o stare de bine, cu atât mai mult atunci când discutăm despre oameni care conduc națiuni și, de foarte multe ori, creionează destinele acestora.

Vladimir Putin încearcă să (re)scrie destinul Rusiei de peste două decenii. În același timp, și-a scris și propriul destin politic, cu mai mult sau mai puțin talent – părerile celor care i-au studiat acțiunile fiind împărțite –, plasând Occidentul în postura de Om-Negru care dorește să provoace rușilor doar coșmaruri și dând de înțeles că are planuri mari. Nimeni nu contestă că Rusia și-a văzut orgoliul rănit după ce Uniunea Sovietică a devenit amintire. Colosul cu picioare de lut a intrat într-o nouă epocă, iar Războiul Rece a părut a fi ascuns într-un sertar sortit exclusiv straturilor consistente de praf.

Născut la Sankt Petersburg – orașul fondat de țarul Petru cel Mare, în 1703, ca o ”fereastră către Europa”, și capitală a Imperiului Rus până în 1918 -, noul ”Țar” al Rusiei a privit, de multe ori, retrospectiv, iar acest demers s-a transformat într-o obsesie. O Rusie Mare care să contrabalanseze o influență din ce în ce mai mare a Occidentului, o Rusie Mare care să reamintească rușilor că – în pofida destrămării Uniunii Sovietice – se poate reface un colos în fața căruia Uniunea Europeană, SUA, NATO și, de ce nu?, întreaga planetă, să adopte o poziție umilă.

E drept că acest ”Țar” modern a fost acceptat rapid la curțile europene, Germania condusă de Angela Merkel fiind vârf de lance în acest scenariu. Fostul KGB-ist Putin părea un partener de dialog viabil, avea cuvintele la el, știa să vorbească mai multe limbi străine, surâdea, spunea glume, se îmbrăca elegant și, în general, transmitea mesajul că vine un ar de schimbare de la Moscova.

Prin reducere la absurd, liderii lumii s-au întâlnit și au discutat, de peste două decenii, cu un Vladimir Putin care a reușit să se… dedubleze.

♣ Cristian Lisandru

Articolul integral pe GÂNDUL.RO