”Dacă ajungi la masa negocierilor și spui ca tu deții adevărul absolut și că acest adevăr este final, nu vei obține nimic”, nota Harri Holkeri, fost premier al Finlandei în perioada 1987 – 1991, iar o astfel de concluzie este foarte potrivită în contextul așa-ziselor negocieri dintre Ucraina și o Federație Rusă care pune presiune prin bombardamente nemiloase și, iată, prin urme tragice ale trecerii sale prin localitățile ucrainene.

Masacrul de la Bucha – acolo unde, potrivit primarului din localitate, soldații ruși au comis atrocități și au însângerat, la propriu, străzile – este doar un exemplu care confirmă că războiul îi transformă pe unii oameni în monștri. ”Un genocid”, a spus Volodimir Zelenski. Două cuvinte doar, și o mare durere. O durere care nu este numai a Ucrainei, este a noastră, a tuturor, așa după cum Papa Francisc a transmis că nu învățăm nimic din toate războaiele lumii și suntem, cu toții, vinovați.

De partea cealaltă, Moscova îmbățoșat-militarizată nu numai că nu crede în lacrimile celor care și-au pierdut apropiații, dar spune că totul este o farsă, o punere în scenă, un film horror, în fotoliul regizoral aflându-se SUA și NATO. Cu alte cuvinte, soldații ruși n-au ucis pe nimeni, n-au violat pe nimeni, n-au trecut cu tancurile peste nimeni, iar ucrainenii s-au decis să arate lumii – prin fake-news lacrimogen, magistral regizat –  că Rusia este Vinovatul Mondial.

Ministerul rus al Apărării a respins, imediat, acuzațiile venite de la Kiev, argumentând că forțele ruse au părăsit Bucha pe 30 martie, în timp ce patru zile mai târziu au fost prezentate ”dovezi false” ale presupuselor crime, când agenții SBU au sosit în localitate.

Firește că atunci când este vorba despre crime de război nu va veni niciun vinovat care să recunoască tot și să își ceară iertare victimelor. E mult mai simplu să negi. Totuși, ancheta se află în curs de desfășurare, cadavrele înhumate în gropi comune de tristă amintire vor fi exhumate, iar adevărul va ieși, până la urmă, la lumină.

Doar morții nu se vor mai întoarce la viață, iar lacrimile neșterse se vor întipări, ca un stigmat, pe chipurile celor loviți nu de soartă, în primul rând, ci de rânjetul malefic al războiului.

♣ Cristian Lisandru

Articolul integral pe GÂNDUL.RO