Îmi vine să m-arunc în hău,
Dar – mângâiat de dorul tău –
Mai pun demersului o frână,
Reneg pornirea mea nebună

Și-mi iau, prin tine, de-ale gurii,
Visându-ți, la amiază, nurii,
Visându-te când nici nu știi,
Când fuge somnul pe pustii

Ca dintr-o moarte fără rost.
Și, fără tine, ce-aș fi fost?
Semnez, confirm, visez că azi
La drum de seară ai să-mi cazi,

Într-un paradoxal amor
Ascuns de cel din urmă nor,
Ferit de moartea socială,
Conviețuind cu tine. Goală.

Îmi vine să m-arunc în hău,
Dar nu mă lasă trupul tău
Și nu mă lasă sânii vii
Să plec, aiurea, pe pustii,

Să umblu brambura pe drum,
Să fiu când pulbere, când scrum,
Al tuturor, al nimănui,
De n-ai durerea să ți-o spui.

De-aș fi un pictor, te-aș picta
Punând culori în palma ta
Sau ți-aș aduce, ca motiv,
Orgoliul meu. Definitiv.

Versificând, te strâng în dor
Și mă condamn să nu mai mor,
Uitând chemarea către hău,
Resuscitat de dorul tău.

Cristian Lisandru – 28 septembrie 2022