IMG_20160808_115034

Cristian Lisandru

– Jurnalist 

Născut în București, în anul 1968.

Fondator al Cenaclului de Poezie şi Proză  „Amprente Literare”

(activitate 2010 – 2014; 10 antologii publicate)


Uneori doresc să scriu despre multe. Despre orice. Nici nu-mi propun vreodată un subiect anume. Nu-l caut. Nu stau cu ochii pierduţi în tavan pentru a aştepta să vină ceea ce am putea numi…  descătuşarea. Nu mă încearcă aşa-numitele crispări literare în care nici nu cred şi nu voi crede niciodată. Îmi place să văd cum se aştern cuvintele pe foaia albă, unul după altul, despărţite de space, cum se insinuează virgulele, punctele, punctele de suspensie ce lasă loc anumitor interpretări sau semnele de întrebare. Simt cum mă privesc cu ochi calzi metafore care aşteaptă să fie invitate la dans, pe muzica suavă a tastelor laptopului mângâiate de degetele nerăbdătoare… Şi atunci scriu.

Despre ce anume? Despre iubire, în primul rând. Despre viaţă – aşa cum o văd eu – în al doilea rând. Despre oameni simpli, neapărat simpli, aceştia sunt un izvor permanent de subiecte. Nu oamenii complicaţi mă interesează, de ce aş mai scrie despre ei din moment ce ei înşişi nu reuşesc să-şi rezolve complicatele trasee personale? Nu am pretenţia că aş putea să dau cuiva vreun sfat de viaţă, prezint doar ceea ce gândesc eu despre sinteza proceselor biologice, fizice, chimice și mecanice care caracterizează organismele…

În unele cazuri – sunt convins de asta – se pot adapta anumite trăiri personale într-un alt context sau pot fi trase diverse concluzii. Bineînţeles, ele nu sunt literă de lege, asta în primul rând fiindcă fiecare dintre noi percepem altfel viaţa şi modul în care o parcurgem. Şi chiar avem convingerea că ştim cum să trăim, fără a prelua neapărat sfaturi de la alţii.

Sunt convins că oricine se poate lovi cu capul de pragul de sus fără să fie nevoie să răspundă cuiva – “Da, domnule, ai avut dreptate, trebuia să-ţi ascult sfatul!” Important este să nu te loveşti de prea multe ori de acel prag, în ultimă instanţă – dulce banalitate am mai scris, dar nu trebuie să încercăm reinventarea apei calde sau a becului electric -, fiindcă greşeala repetată mai poartă şi numele de prostie.

Prostia este talentul de a avea concepţii greşite, spunea Edgar Alan Poe. Prostia este mama norocului şi a fericirii sexuale, spunea Giordano Bruno. Eu am repetat chestia cu pragul, n-am găsit ceva mai interesant, însă nici nu-mi pare rău. Aşa am scris, aşa rămâne. Acum. În acest moment în care m-am apucat să scriu despre orice, fără să-mi propun un subiect anume. Dar îmi place cum să înşiră cuvintele unul după altul, despărţite de space

♣ Cristian Lisandru