Cristian Lisandru

– Jurnalist –

Născut în București, în anul 1968.

Fondator al Cenaclului de Poezie şi Proză „Amprente Literare”

Nu numai somnul raţiunii naşte monştri, ci şi neputinţa. Înţelepciunea populară ne-a informat din vremuri demult apuse că strugurii par acri atunci când nu ajungi la ei. Sau că văcarul, atunci când este incapabil să-şi vadă defectele, se supără pe sat.

Esop spunea că oamenii răi nu reuşesc să ademenească pe cei înţelepţi, chiar dacă se prefac că sunt oamenii cei mai folositori. Iar Sam Wood, trecut la rândul său prin multe, de-a lungul vieţii, îşi concretiza dezamăgirea în următoarele cuvinte: Experienţa m-a învăţat că este mai bine să te debarasezi cât mai iute de oamenii care pretind că sunt ceea ce nu sunt.

Atunci când ipocrizia este combinată şi cu setea neostoită de răzbunare – şi avem destule exemple, în acest sens, nu trebuie să le căutăm cu lumânarea – intrăm deja pe un teritoriu clisos şi urât mirositor în care te afunzi stupefiat şi numai după eforturi aproape disperate reuşeşti să ieşi la lumină, să te extragi din marasmul tragicomic în care unii preferă să se bălăcească în fiecare zi. Neputinţă, ipocrizie, răzbunare…

Dar putem să discutăm şi despre invidie, o altă boală ancestrală care tulbură minţile unora trecuţi pe linie moartă tocmai din cauza propriilor defecte, slăbiciuni şi matrapazlâcuri.

Există un trio diabolic în om, care este implacabil, de neînlăturat, cooperant şi concordant, mândria, invidia şi ura; mândria care ne face să ne închipuim că merităm toate bunurile pe care le posedă alţii; invidia că unii sunt admiraţi în timp ce noi suntem trecuţi cu vederea; şi ura, pentru că tot ceea ce li se oferă altora diminuează partea care credem că ni se cuvine nouă.

Cuvintele lui Charles Caleb Colton cad precum lama ghilotinei. Este de la sine înţeles că personaje care pun mai presus de toate propria incapacitate fardată corespunzător nu au cum să propună proiecte viabile pe termen lung. Realizând asta, în forul intim, respectivii îşi confecţionează din intrigi şi ratări o aură de martiri, imaginându-se duşi către eşafod de o lume întreagă, cu surle şi trâmbiţe, motiv pentru care îşi plâng de milă, cerşind consolare cotidiană din partea altora.

Oamenii care se dedică la modul serios scrisului vor înţelege importanţa atenţiei pe care trebuie să o acorde propriilor texte

Dacă intrăm în plan strict literar, suntem obligaţi să spunem că apreciem la superlativ autocizelarea permanentă şi obiectivă a scriiturii personale. Având şi pretenţia că oamenii care se dedică la modul serios scrisului vor înţelege importanţa atenţiei pe care trebuie să o acorde propriilor texte.

Din nefericire, cei care se martirizeză literar sunt tocmai aceia care nu dau atenţie detaliilor, care nu se perfecţionează pe măsură ce trece timpul, care nu respectă ritmul, atunci când este vorba despre poezie cu rimă (limba cititorului fiind torturată, la recitare), care plasează rime numai pentru că aşa le sună bine la ureche sau care alcătuiesc fraze aiuritoare, pompoase, dizgraţioase literar, imaginându-şi că scriu proză. Dacă încerci să le insufli pofta pentru consecvenţă literară şi pentru un autocontrol permanent, se supără.

Dânşii se consideră deja scriitori sau poeţi, dar elimină din calcul respectul pentru scriitura fină, pentru cei care scriu bine, pentru marii poeţi sau prozatori, pentru lecturile suplimentare. Astfel de oameni nici nu mai citesc, au ajuns cu o rapiditate fantastică la nivelul suprem al incompetenţei artistice.

Ţin cărţile în bibliotecă doar pentru a da bine în faţa musafirilor, fără să realizeze că vor deveni, pe măsura trecerii timpului, doar simpli prestatori de cuvinte.

Katharine Ann Porter: ”Ura nu are nevoie de lecţii, ci aşteaptă doar să fie provocată…”

În schimb, se vor îmbăţoşa, îşi vor umfla cozile de păun, frumos colorate, îşi vor desena celebritatea pe feţele cuprinse de îndoieli ascunse şi vor propune texte care îl vor face pe Eminescu să iasă din mormânt şi să scrie din nou „E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune”…

Suplimentar, aceştia sunt cei care vor deveni cârcotaşii literari, atacându-i pe ceilalţi, îndemânând la revoluţii literare de prost gust sau măcinând ură între gingiile obosite…

Nici că ar fi un final mai nimerit decât părerea exprimată de Katharine Ann Porter – Iubirea trebuie s-o înveţi şi s-o tot înveţi la nesfârşit; e o învăţătură fără capăt. Ura nu are nevoie de lecţii, ci aşteaptă doar să fie provocată…

Cristian Lisandru