un vrăjitor îndrăgostit, nefericit în propria-i magie…

Paşii tăi răsună pe dalele mari de piatră ale unor coridoare lungi şi pustii. Fără să îţi dai seama – aşa se intră în poveşti, pe nesimţite, e ca şi cum ai închide ochii şi, în loc să te afli în pat, punând alături o carte din care abia ai citit câteva capitole, te trezeşti personaj implicat activ în lumea din care tocmai îţi propusesei să pleci -, ai ajuns în castelul acela despre care îţi povestisem mai devreme.

Te întrebi – sunt sigur de asta – dacă nu cumva ar fi trebuit să crezi, de la bun început, în blesteme, în vrăjitori îndrăgostiţi sau în fete cu părul de aur care au o inimă de piatră. În castele semeţe ale căror turnuri zgârie obrazul unui cer plumburiu.


sursa foto – goodfon.ru
Citește în continuare „un vrăjitor îndrăgostit, nefericit în propria-i magie…”

renaștere

liniștea
îți șoptește vorbe dulci la ureche
eu m-am înfășurat
pentru încă o viață
în gânduri albe

azi am fugit amândoi
dintr-un bâlci intens mediatizat
acolo există culori
care își strigă disperările policrome
iar vieți confuze amețesc
răstignite pe roata destinului

din mine încearcă să iasă la lumină
un trifoi
cu patru foi

♣ Cristian Lisandru

vrăjitorii care se îndrăgostesc de fete cu păr de aur mai pot, oare, să viseze?

A fost odată ca niciodată un castel ale cărui turnuri semeţe împungeau cerul, înfigându-se, sfidătoare în mândria lor, fără milă, în norii de culoarea oţelului. În castelul acela nu mai locuia nimeni, de foarte multă vreme, fiindcă – aşa precum spunea o legendă fără vârstă pe care mamele o murmurau, în nopţile de iarnă, la urechile copiilor înveliţi cu păturile până sub bărbie – castelul fusese blestemat de un vrăjitor nemilos.

Vrăjitorul acela din legendă, dorindu-şi cu patimă să iubească şi să fie iubit, îndrăznise să o ceară de soţie chiar pe fiica împăratului.

sursa foto – goodfon.ru

Citește în continuare „vrăjitorii care se îndrăgostesc de fete cu păr de aur mai pot, oare, să viseze?”