Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Categorie

Călătoria

Călătoria (15)

La capătul peronului apăru dintr-odată o mogâldeaţă gârbovită, acoperită de o pelerină galbenă care contrasta puternic cu vremea înciudată. În ambele mâini, mogâldeaţa ducea câte o sacoşă burduşită, iar odată ajunsă la adăpost de ploaia nărăvaşă le lăsă jos şi dădu gluga la o parte. O bătrână cu broboadă legată sub bărbie plimbă privirea de la unul la altul, apoi îl fixă pe Stamatoiu:
– N-a venit personalu`? Iar întârzie? Of…
Stamatoiu ridică ochii spre acoperişul peronului, în semn de resemnare. Axinte îl mângâie pe Moşu` – acesta dădea vessel din coadă, recunoscând femeia care abia apăruse -, apoi zâmbi. Băiatul şi fata, strânşi din nou unul în celălalt, pufniră, însă imediat reuşiră să îşi controleze reacţia oarecum deplasată.
Femeia se apropie cu paşi mărunţi. Picături mari de apă se prelingeau de pe materialul impermeabil al pelerinei, iar cizmele de cauciuc, negre şi înalte până aproape de genunchi, lăsau urme de noroi, din ce în ce mai şterse.
– Oi fi surzit de la tunete şi de la fulgere, Vasile! Sau te-ai fudulit şi tu de când eşti şef pe-aici şi nu îţi mai ajunge nimeni cu prăjina la nas! Şi tu, Axinte, de ce nu spui nimic, ţi-ai înghiţit limba taman acu`? Sunteţi muţi cu toţii? Ptiu, găsi-v-ar norocul de copii frumoşi şi sănătoşi, că pe voi nu vă ştiu. Zău! Ai cui sunteţi, maică?
Stamatoiu ridică o mână, ca şi cum ar fi vrut să oprească nu numai şuvoaiele de apă prăvălite din înaltul întunecat al cerului, ci şi şuvoaiele de cuvinte. Înainte de a spune ceva, mai aprinse o ţigară. Apoi pufăi, tacticos, şi abia pe urmă se adresă bătrânei care îi scormonea cu privirea pe cei prezenţi:
– Da` unde pornişi, ţaţă Marie, asta e vreme să ieşi din casă? Nu te supăra că întreb. Matale şi cu Ana care mai sunteţi pe-afară, cea de-a zidit-o Manole când cu biserica aia care se tot dărâma peste noapte. De ce n-ai fost atentă la buletinul meteo? Că ziceau de ploaie şi vânt. Ţi-a adus fecioru` televizor de la Bucureşti, deschide-l şi matale, nu-l ţine de bibelou, cu macrameul pe el. Nu-i aşa, Axinte? Am sau n-am dreptate?
– Aşa e, dom` şef. Acu` sunt sateliţi peste tot, nu ne mai ia potopul pe nepregătite. Plouă şi ninge la oră fixă…
Fata şi băiatul îşi dădură coate, amuzaţi vizibil de situaţia creată, iar femeia strânse nodul de la broboada înflorată şi se burzului:
– Ia nu mă lua tu aşa pe mine, Vasile, că te ştiu de când ai căzut din stejaru` ăl mare şi ţi-ai rupt mâna-n două locuri. Aoleu ce mai ţipai şi vărsai lacrimi, de-abia te-am potolit eu şi cu maică-ta, cu doctorul şi cu asistenta, iar acu` faci pe şeful cu mine. Să-ţi fie ruşine! Eşti şef aici, în haltă, nu în faţa mea. Şi ţie să îţi fie ruşine, Axinte! Aţi ajuns bărbaţi în putere şi aţi uitat respectul pentru ăi bătrâni care v-au învăţat pe ce uliţă să apucaţi în viaţă. Acu` pun mâna pe-o nuia şi vă altoiesc pe amândoi! Sau crezi că mi-am pierdut toate puterile? Nu mi le-am pierdut.
Fata nu se mai putu abţine şi izbucni în râs. Femeia se răsuci către ea:
– Poftim! Ţurloaiele goale pe frigul ăsta şi pe ploaia asta. Aşa vă îmbolnăviţi toate, vă ia boala pe la şale şi rămâneţi sterpe. Pe urmă vă miraţi că aşază bărbaţii şapca pe-o sprânceană şi pleacă bine-mersi la altele. Pune, fato, ceva pe tine! Sau n-ai? Sărăcuţa de tine, de unde vii, maică? Şi unde mergi singurică? Vai de tine…
– Nu sunt singurică, sărut-mâna, sunt cu el…
– Cu ăsta de se umflă aşa în piept? Zici că-i un căpcăun în pantaloni scurţi. Ho, băiete, că nu ţi-o ia nimeni, a ta e pentru totdeauna. Dar numai dacă vrea ea aşa. De ce n-ai grijă de fată dacă zice că o iubeşti ca pe ochii din cap? Nu vezi că e vânătă de frig? Sau vrei să fie moartă după tine la propriu?
Luat prin surprindere, băiatul nu spuse nimic, însă merse către scaunele de plastic şi începu să caute printr-un rucsac, iar Stamatoiu se hotărî să intervină:
– Hai, ţaţă Marie, nu ne mai lua pe toţi la puricat, nu vezi că ai speriat copiii? Abia picară şi ei… Te duci la Bucureşti? Azi ţi-ai găsit?
– A născut noru-mea, cum să nu mă duc? Are fecior! Îl botează Constantin, frumos nume. Nu? Nu naşte femeia în funcţie de vreme, Vasile, sau pe asta n-o ştiai? Axinte, lasă sateliţii, nu mai umbla cu capul în nori, râde şi câinele ăsta de tine, zău aşa…
– Păi să le trăiască şi să fie sănătos, exclamă Vasile, încercând să dreagă busuiocul, să vă bucuraţi de el cu toţii şi să aibă parte de o viaţă mai bună, nu ca asta de acu`! Şi să jucăm la botez, de s-o putea şi-om fi invitaţi. Dar azi nu poţi să ajungi la nepoţel, ţaţă Marie, ca să-l vezi şi să-l ţii în braţe, a sărit un tren de pe şină şi nu mai vine personalul. Mai durează până se reglementează situaţia. Îmi pare rău. Mâine poţi să vii şi ajungi la destinaţie. Dar azi nu…
– Auzi la el, îi pare rău… De ce nu faceţi treaba cum trebuie ea făcută, ca oamenii cu capetele pe umeri? Ai? Că le-aţi dat pe toate de-a berbeleacul şi gândiţi cu curu`, să mă ierte copiii ăştia, uite cum mă faci să vorbesc. Nu vă mai puneţi mintea la contribuţie… Nu sunt proastă, Vasile, au îmbătrânit şinele alea, ca şi oamenii, de ce nu le schimbă nimeni?
– Ce, bre, e vina lu` dom şef` că a deraiat trenul?
– Tu să taci, Axinte, nu te da cocoş în faţa mea, că şi-aşa vorbeşti rar, iar când vorbeşti spui numai prostii.
Fata râse din nou şi-i strigă băiatului:
– Acela este rucsacul tău, Miron. Dacă vrei să cauţi o pereche de pantaloni pentru mine, atunci caută în rucsacul meu. Vezi în partea stângă, sub tricouri.
O privi sugestiv pe bătrână.
– Bărbaţii… S-a fâstâcit imediat, l-aţi luat tare, nu se aştepta. Dar nu e băiat rău, aşa să ştiţi, ţine foarte mult la mine.
– Să dea Dumnezeu. Pare bun după ochi, mi-au trecut mulţi băieţi prin faţa ochilor, că am fost învăţătoare şi am scos untul din ei. Unii erau buni ca pâinea caldă, nişte îngeraşi cu ghiozdane în spate, pe urmă s-au înhăitat cu alţii şi praful s-a ales. Şi-au bătut nevestele, au sărit gardul la altele, şi-au stricat gospodăriile. Aşa e, Vasile?
Stamatoiu ridică din umeri, semn că nu înţelesese dacă făcea şi el parte, în opinia femeii, dintre aceia care promiseseră, însă nu confirmaseră de-a lungul timpului şi îşi rataseră viitorul. Trase din ţigară:
– Mai ţine şi de norocu` omului, bre, nu-i mai judeca pe toţi la grămadă, pe repede-nainte. Sunt situaţii şi situaţii…
– Da` mai ţine şi de voinţă, Vasile, pe-aia ai uitat-o pe drum. Că ţi-am zis să înveţi carte mai multă, dar tu ai venit aici, la haltă. Şi aici ai rămas. Ţi-a plăcut situaţia asta, nu alta…
– Am vrut să fiu aproape de ai mei, bre, de ai mei şi de sat.
– Ai vrut. Copiii se îndepărtează de părinţi. Se duc unde-i duce viaţa, unde-i duce meseria. Îşi fac un rost, o duc mai bine, de ăia care muncesc zic. Ăia care nu muncesc şi taie frunza la câini strâng din dinţi şi se uită lung la alţii care au de toate. Ai vrut mai aproape de sat… O prostie mai mare ca asta nu am auzit de multă vreme. Te-a ţinut satul legat şi n-ai mai putut să pleci?
– Prea le iei şi matale la extreme, zău aşa…
– Le iau aşa cum ştiu eu, Vasile, nu te mai încontra, n-o scoţi la capăt cu mine. N-am trăit degeaba. Zici că azi nu vine? Şi trebuie să mă întorc acasă cu sacoşele astea? Frumos vă stă… Eu ca eu, că mă duceam la nepot, dar Axinte ce caută pe-aici, pe la haltă? Te-oi fi săturat de sat, Axinte…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (14)

Fata roşi. Băiatul eliberă genunchiul accidentat din eşarfă şi scoase la iveală o julitură zdravănă care începuse deja să prindă coajă.
– Vezi că nu e nimic grav. Trebuie să o speli şi să o bandajăm din nou. Nici n-ai să ştii când a trecut…
– Da` ce-aţi păţit? întrebă Axinte, iar Moşu` adulmecă rana fetei, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că nu există nimic îngrijorător.
– Cum se întâmplă de obicei, rosti băiatul, un pic de neatenţie, a alunecat şi s-a proptit într-un morman de pietriş. Dacă nu vă supăraţi, aveţi o toaletă aici?
– Da. Cum intri în sala de aşteptare – îi zic aşa că aşa se zice, da`e doar o cameră ceva mai mare, atât şi nimic mai mult – te uiţi în stânga şi vezi uşa. E la comun, însă nu e nimeni acum, e o problemă pe linie, a deraiat un marfar şi personalul care trebuia să vină nu mai vine. Deocamdată. Se va rezolva, dar nu se ştie când. Dacă vreţi să plecaţi de aici – şi bănuiesc că vreţi, aici nu e nimic de vizitat, vai de noi! – trebuie să mai aşteptaţi.
– E curată? întrebă fata.
– Nu e lux, domnişoară, însă curge apa. S-a mai spart faianţa, pe ici, pe colo, în rest îşi poate face omul nevoile. Dar bandaj ai? Dacă nu aveţi, nu-i nimic, am trisă de prim ajutor. E drept că n-am folosit-o niciodată…
Băiatul scoase din rucsac o rolă de tifon, iar fata îi adresă un zâmbet recunoscător şi porni, şontâc-şontâc, în direcţia indicată de impiegat. O urmăriră cu privirile, doi adulţi, un câine care privea când la unii, când la alţii, şi un băiat îndrăgostit. Asta se vedea de la o poştă, nu trebuia să ai multe clasa la şcoala vieţii ca să îţi dai seama.
Ploaia se înteţise, abia acum hotărâtă să îşi facă mendrele fără a mai lua în seamă părerea cuiva. Atmosfera se înnegurase, şinele sclipeau până departe, într-o parte şi în alta, iar tunetele îl făceau pe Moşu` să-şi mişte urechile.
Impiegatul murmură:
– Potop, nu altceva… Ehe, tinereţe, tinereţe… Fosta-i lele cât ai fost, Axinte. Acum ne uităm la ăştia mai tineri – făcu semn către băiat – şi ne aducem aminte de noi şi de vremurile noastre. Este, Axinte?
Aprinse încă o ţigară, îl invită şi pe Axinte să extragă una din pachet şi privi către băiat. Apoi păru că se răzgândeşte şi dădu să ducă pachetul către buzunar.
– Fumez, aş lua şi eu una. Dacă se poate, bineînţeles… Le-am terminat pe ale noastre şi nu am avut de unde să mai cumpărăm. Am crezut că vom găsi la gară.
Stamatoiu îi întinse pachetul:
– Se poate, cum să nu se poată… Acum e lumea mai libertină, nu mai dăm nimănui cu palma peste urechi fiindcă fumează mai devreme decât ar trebui. Ţigări găsiţi doar în sat, la magazin. Şi, dacă vi s-a făcut foame, tot de acolo puteţi să luaţi câte ceva…
– Fiecare şi le ştie pe ale lui, rosti Axinte după ce trase un fum, nu trebuie să se bage nimeni. Lasă omul să fumeze, dacă vrea, ăsta e cel mai mic rău dintre toate…
– Nu e sănătos, făcu Stamatoiu pe interesantul, cu toate că nici lui nu-i venea să creadă ce subiect abordase. Da` parcă mai e ceva sănătos? Eu, când trag dintr-o ţigară, simt cum capăt putere. Asta e. Am încercat să mă las, nu pot.
– Eu nici măcar n-am încercat, spuse băiatul, vorbind în timp ce ţinea ţigara în colţul gurii.
– He, he, mai ai timp… Că eşti de-abia la început. Câţi ani ai?
– Peste o lună fac nouăsprezece.
– Mulţi înainte. Te vedeam mai mic, nu te supăra că spun. Dar fata?
– Optişpe şi trei zile.
– Şi cum îţi zice?
– Miron.
– Frumos nume, cam rar auzi, se miră Stamatoiu, mai ales în vremurile astea. Nu-i aşa, Axinte?
– Ba bine că nu. Băiete, el e şeful de haltă, Stamatoiu îi spune în acte, lumea-i zice dom`şef. Iar eu sunt Axinte. Moşu` e al meu, după cum spusei, bucuroşi de întâlnire. Mergeţi la Bucureşti?
– Aşa am vrea.
– Şi veniţi de departe? Un băiat şi o fată, singuri pe coclauri? Dacă se ia cineva de voi? În ziua de azi umblă tot felul de oameni…
Băiatul îşi feri privirea, părând deranjat de întrebare. Stamatoiu ridică sprâncenele a mirare, iar Axinte se grăbi să dreagă busuiocul.
– Aşa sunt oamenii de la ţară, băiete, nu văd toată ziua-bună ziua orăşeni şi roade curiozitatea-n noi. Aflăm una, aflăm alta… Măcar din când în când, nu trebuie să vă supăraţi… Iar de la ştiri afli numai rele, nimic bun, că nu mai ştii nici ce să crezi.
– Sunteţi cu vreo maşină, aţi rămas cu ea în pană? întrebă şeful de haltă. Fieru-i fier, se strică exact atunci când ai mai mare nevoie de el. Nu poţi să pui bază. Înainte le mai reparai, ridicai capota, chemai un meşter, o dregea el. Acu` au calculatoare de bord, dracu` le mai scoate la liman. Trebuie carte multă, nu mai merge cu şurubelniţa şi cheia. Ridici capota, te uiţi ca prostu`, nu vezi nimic.
Băiatul schiţă un zâmbet.
– Eu am carnet, dar nu suntem cu maşina. Mergem pe jos, din loc în loc. Sau cu autostopul, cu autobuzul, cu trenul. Facem o călătorie la care ne-am gândit de mai multă vreme. Asta-i tot. Cunoaştem oameni, ne cunoaştem pe noi înşine, vedem ţara şi altfel. La pas. E frumos…
Stamatoiu se scărpină în frunte, apoi dădu din cap. A înţelegere? A nedumerire? A surpriză? Axinte nu-şi putu da seama, însă nu interveni.
– S-a întâmplat ceva?
Vocea fetei se strecură printre ei ca un clinchet. Iar ploaia se înverşună asupra acoperişului haltei cu şi mai multă putere…
– Păi ce să se întâmple, nu s-a întâmplat nimic, stăteam de vorbă ca oamenii care abia s-au cunoscut. Vă doare?
– Mai puţin. Dă-mi şi mie, se adresă băiatului, iar acesta îi oferi ţigara. Fata trase din ea, apoi i-o înapoie şi mută privirea de la Axinte la Stamatoiu. Sper că nu mă certaţi.
– Noi nu, zâmbi Stamatoiu, nu ne permitem. Dar părinţii ce spun? Că eu am dus o muncă de lămurire cu ale mele, acu` nişte ani… Până la urmă s-au lăsat. Poate aşa au vrut ele, nu cred că neapărat pentru a-mi face mie hatârul. Mai ales că ziceau să le las în pace. S-a trezit fumătorul – aşa ziceau, râdeau de mine – să facă morală… Şi chicoteau. Puteai să te mai superi? Nu puteai.
Peste faţa fetei trecu o umbră, iar băiatul se trase lângă ea, o luă de mână şi îl împunse pe Stamatoiu cu privirea.
– Unde ziceaţi că e magazinul acela?
– În sat. Nu-i chiar aşa departe, poate vă duce Axinte. Că şi el dorea să plece într-o călătorie, dar nu i-a ieşit pasienţa. Până ajungeţi, până vă întoarceţi… Trece timpul, poate se repară linia şi vine personalul. Dar nu vedeţi cum toarnă cu găleata? Doar nu plecaţi chiar acum…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (13)

Mai întâi nişte stropi rari, mici, timizi, ca şi cum ploaia era nehotărâtă şi încă nici nu ştia, cu adevărat, ce are de gând să facă în continuare, stropi blânzi, aproape insesizabili, ca o simplă părere. Apoi, ca şi cum o partitură nevăzută scotea la iveală pasaje ceva mai tensionate, stropi grei, durdulii, grăbiţi, spărgându-se cu zgomot pe acoperişul de tablă al haltei.
– Veniţi încoace, ce-aţi rămas aşa? se burzului Stamatoiu la cei doi adolescenţi, de parcă aceştia ar fi greşit cu ceva, iar el se simţea obligat să îi pună la punct.
– Veniţi, veniţi, interveni şi Axinte, însă pe un ton mult mai blând. Moşu` nu muşcă. Cunoaşte oamenii, nu s-ar repezi la nimeni fără un motiv anume. Are filosofia lui câinească…
Cei doi făcură câţiva paşi, căpătând curaj. Fata şchiopăta uşor, iar băiatul lăsă rucsacul jos şi o ajută să se aşeze pe unul dintre scaunele de plastic. Moşu`, dând din coadă, se apropie de ei. Fata tresări.
– Mie mi-e frică de câini, aşa să ştiţi…
– De Moşu` nu trebuie să îţi fie frică, e un câine aşa de deştept că au vrut să mi-l ia la Bucureşti şi să-l facă poliţist. Nu l-am dat fiindcă m-am ataşat de el. L-am crescut de mic şi nu-l dau nici pe o avere. Are poliţia de unde să ia câini…
Gluma lui Axinte stârni zâmbete pe feţele noilor veniţi.
– Pe bune? întrebă băiatul, iar fata îl lovi uşor cu cotul, în semn că ar trebui să îşi ţină gura în faţa unor străini pe care de-abia îi întâlniseră. Sau poate spre a-i da de înţeles că demonstra o credulitate fără margini.
– Pe bune, interveni şi Stamatoiu, apropiindu-se de ei şi intrând în jocul lui Axinte. E ăl mai deştept câine de pe-aici, fără îndoială, şi pot să pun pariu pe două lefuri de-ale mele că nici pe o rază de o sută de kilometri nu mai găseşti aşa ceva. Dar ce-i cu voi, că nu vă cunosc?! Eu – privi către Axinte, spre a căpăta o confirmare imediată, iar acesta dădu din cap în semn că aşa este – cunosc pe toată lumea din zonă. Nu e unul să nu ajungă la tren. Şi dacă are maşină – că sunt mulţi care şi-au luat, la mâna a doua, a treia, de prin străinătăţuri, de unde-a-nţărcat mutu` iapa, dar se cheamă că şi-au luat – tot vine omu` la haltă, măcar să audă şuieratul trenului. Sau să aştepte pe cineva. Vin copiii cu nepoţii, de la oraş, mai vine rude, câteodată. E drept că din ce în ce mai rar. Nu mai are lumea timp de călătorii…
– Sau poate că i s-a stricat maşina omului respectiv, completă fata. Şi de aceea are nevoie de un alt mijloc de locomoţie.
Era o pistruiată cu un zâmbet delicios desenat pe chipul oval, iar un tricou negru, inscripţionat cu „Metallica”, ascundea sânii mici şi fermi care împungeau materialul. Purta o pereche de blugi tăiaţi cu foarfecele deasupra genunchilor şi avea bocanci în picioare, cu ţinte şi talpă groasă, însă Stamatoiu şi Axinte luară întreaga vestimentaţie care pe ceva firesc şi nu se mirară aşa cum ar fi făcut cu mai mulţi ani în urmă. Văzuseră altele şi mai şi pe la televizoare, iar pe urmă auziseră prin sat cum Liberare striga că lumea s-a dat cu cracii în sus, iar revoluţia – mereu ajungea la subiectul „revoluţie”, indiferent de unde pleca discuţia – ne-a prostit copiii şi a dat cu tradiţiile de pământ.
Băiatul era copia fidelă a fetei, numai că avea părul tuns perie, iar pe tricoul său se răsfăţa un monstru sub care scria „Iron Maiden”. Blugi tăiaţi, bocanci, până şi pistruii făceau parte şi ei din fotografia comună.
– Parcă aţi fi fraţi, îşi permise Axinte o ipoteză. Sunteţi?
– Semănăm, nu-i aşa? gânguri fata, în vreme ce băiatul se aplecă înspre genunchiul ei bandajat şi începu să desfacă nodul eşarfei.
– Au…
– Trebuie să văd cum arată, să nu te infectezi. Nu mai mişca piciorul.
– Mă doare, cum să nu îl mişc?
– Trece, Casandra, trece… Nu e nimic grav. Nu te mai fandosi…
Ridică privirea înspre cei doi.
– Nu suntem fraţi. Suntem prieteni. Casandra e prietena mea.
O spuse cu hotărâre, pe tonul cuiva care vrea să stabilească de la bun început nişte reguli clare, astfel încât să nu mai fie nevoie de explicaţii suplimentare, iar Axinte se scărpină după ceafă şi îl privi sugestiv pe Stamatoiu.
Acesta rânji:
– Ei, lasă, nu te ambala, că nu ţi-o fură nimeni, nu vezi că suntem doi rablagiţi şi-un câine care dă din coadă? Dacă eram mai tânăr ţi-o suflam fără drept de apel, îi făceam curte ca la carte, am fost un romantic incurabil la viaţa mea.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (12)

– Doamne-fereşte!
– Câţi ani să fie, Axinte?
– De când, dom`şef?
– De când ai rămas singur ca un cuc?
– Se fac doi ani în octombrie.
– Aşa e, că fierbeau cazanele, mirosea pe orice uliţă, mai toţi bărbaţii umblau pe şapte cărări… Dumnezeu s-o ierte, Axinte! Noi suntem mai daţi dracului decât alţii, bag de seamă, p-aci mor mai repede muierile, parcă e împotriva firii. Rămân bărbaţii singuri, Axinte, vai de capul lor, nu e bine deloc. Învaţă să cârpească izmene, să calce bulendrele… Ăia care vor. Care nu vrea umblă ca boschetarii de la Bucureşti. Şi mănâncă numa` ce se nimereşte, se usucă, se înnegurează la faţă, să ia cu băutura şi mai abitir. O fi vreun blestem, poate plătim păcatele de-o viaţă, o fi de la încălzirea aia globală, cine dracului să ştie? Greu fără muiere lângă tine… Şi alta de unde să iei exact atunci când îţi trebuie, că muierile de casă nu cresc pe şleauri, ca să întindă bărbatul mâna şi să le apuce.
Axinte îşi lăsă privirea să alunece în susul liniei, înspre norii burzuluiţi, din ce în ce mai ameninţători. Se înfrigură dintr-o dată, ca şi cum l-ar fi atins o mână de mort pe spate spre a-i aduce aminte că nimic nu trăieşte veşnic.
Răsuflă adânc.
– Dumnezeu s-o odihnească, dom` şef, de ce s-o ierte, că n-a greşit cu nimic?! Era femeie bună, sănătoasă, gospodină… Mă spăla, mă călca, mă ierta dacă mai greşeam. Greşeşti şi dacă nu vrei, parcă dumneata n-ai greşit niciodată? Tot greşeală se numeşte…
Un tunet îndepărtat. Ca un avertisment, ca un semnal divin pe care oamenii îl interpretează în fel şi chip, de atâta amar de vreme, chinuindu-se să îl descifreze, dar pe care nimeni nu îl înţelege în profunzime.
Impiegatul îşi încheie nasturii de la haină.
– A început să strângă, o furtună mai lipsean acu`. Hai înăuntru, dacă nu vrei să te întorci acasă mai repede. Decât să te prindă răpăiala pe câmp mai bine în birou, la adăpost. Dar câinele stă afară, aici eu fac legea.
– Mâine o fi gata?
– Cine?
– Linia aia.
– O fi. N-o lasă ei chiar aşa, mai multe zile, oamenii trebuie să circule dintr-o parte în alta, ca banu`. Fiecare are ceva de rezolvat, că numai străinii stau doar în concedii. A muncit omu` toată viaţa lui pentru stat, pe urmă statu` îi zice “mulţumesc frumos”, îi dă pensie babană, omu` se odihneşte după atâta muncă şi călătoreşte. Asta face, Axinte! Vede lumea. Noi ce mama dracului vedem?
– Fiecare cu norocul lui, dom` şef, fiecare cu statu` lui, doar n-o să fim toţi la fel, nu? Zic şi eu… Nici pe vremuri n-a fost bine. Şi urlau unii că era egalitate.
– Politică de căcat. Cu moţ. Axinte, noi ne mulţumim cu puţin, mă, că aşa am fost învăţaţi de ăia şmecherii. De granguri. Vedem pădurea asta din capu` satului, ni se pare că e raiu` pe pământ, aer curat, verdeaţă, răcoare, prostii… Mai mergem pe la Bucureşti, ne uităm ca proştii în vitrinele-alea mari şi la blocurile înalte, bem o bere d-aia mai ieftină, pe urmă ne întoarcem tot aci, în praf, stăm pe prispă, mângâiem orătăniile cu privirea şi dăm o ţuică pe gât. Asta e tot ce facem noi, Axinte. Fleoşc! Se duce viaţa, se duc planurile din tinereţe – ce, tu n-ai avut planuri, eu n-am avut planuri? –, intră boala în oase, nu mai eşti bun de nimic. Că m-am şi enervat… Bei o ţuică? Dă-i la dracu` cu marfaru` lor, observ că nici n-au mai dat telefon. Da` cu ce să îi ajut eu? Ce sunt eu? Un Neica-Nimeni cu uniformă, aia sunt!
– Nu eşti dumneata şef pe tarlaua dumitale? Eşti. Trebuie să te ţină la curent. Ca să ştii ce să spui la oameni. Cum aş fi eu, adică. Eu n-am de unde să ştiu mersul trenurilor. Acu` trebuia să fiu în personal, cu ochii pe geam. Pe urmă vedeam eu ce mai făceam…
– M-aş şterge la cur cu şefia asta, Axinte, dar mai am nişte ani până la pensie, nu mai am eu puterea să mă apuc de altceva, să mă reprofilez, cum zic ăştia pe la televizor…
Tună din nou, Moşu` ciuleşte urechile şi zbârleşte părul pe ceafă.
– Tu ce-ai, mă, se burzuluieşte impiegatul, vine tornada peste noi?
Moşu` dă din coadă şi scoate limba.
– Pe la alţii a fost, murmură Axinte.
– O fi de la ruşi, trag în nori cu rachetele, cică pentru grindină, ca să scape de ea, dar eu am altă teorie. Ne distrug atmosfera, încetul cu încetul, pe urmă canci recolte, o să murim de foame. Cine mai ţine arma-n mână dacă vin peste noi? Că nu le place cum ne comportăm. Ne-am dat cu americanii…
Axinte nu mai spuse nimic. Nu-i plăcea politica, nu pricepea toate vorbele acelea în doi peri, păsăreşti, din care nu înţelegeai decât că o să fie bine cândva, numai că nimeni nu era în stare să îţi explice şi când urma să vină fericirea. Pentru proşti, pentru deştepţi, pentru bogaţi sau săraci, pentru toată lumea.
Stamatoiu aprinse o ţigară, trase din ea cu sete, apoi fu scos din expectativă de ţârâitul telefonului. O aruncă şi o stinse cu vârful pantofului.
– Hai că aflăm imediat cum mai stă treaba, i-o fi dat drumu` pe şine!
Axinte îl auzi cum se prezintă, răcnind, apoi se făcu linişte pentru câteva minute. Şi apoi un „Să trăiţi!” răcnit, un receptor trântit şi o înjurătură de „morţii mamii lor”.
Impiegatul reveni pe peron, roşu la faţă.
– Mai durează, ia-ţi gândul de ducă, la noi e ca la nimeni, trebuie să aducă altă macara, prima s-a stricat, nu mai ridică nici sula ministrului! M-a sunat impiegatul de la halta vecină. El dăduse verde marfarului, pe urma s-a întâmplat să deraieze. Acu` cică umblă toţi ca bezmeticii, cu cât durează mai mult, cu atât e mai mare scandalul. Bei ţuica aia?
– Mă duc acasă. Mulţumesc, dom` şef. Nu beau.
– Cum vrei. E de prună, să ştii. Nu mai fii aşa cătrănit, Axinte, unde-i mai bine ca acasă?
Moşu` lătră scurt, apoi începu să mârâie. Impiegatul şi Axinte îndreptară privirile către capătul peronului îngust, plin de crăpături şi fire de iarbă. Doi adolescenţi, un băiat care ţinea un rucsac în mână şi o fată slăbuţă, cu părul până la umeri, rămăseseră nemişcaţi şi se strângeau unul în altul, temători, la vederea câinelui. Fata avea genunchiul drept bandajat cu o eşarfă, iar câteva dâre de sânge se întindeau – ca nişte şerpişori roşii, îşi spuse Axinte – înspre gleznă.
Începu să plouă.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (11)

– Era nenorocire, Axinte, nenorocire era. Dar există un Dumnezeu al trenurilor, ascultă la mine, s-a nimerit să fie taman pe câmp azi şi n-a permis să plece niciun suflet în altă lume, aia de zic unii că e mai bună. Dacă ai urgenţă de ce nu te duci la Anton? La Anton al lu` Scaiete, ăl de merge în pădure şi vorbeşte cu veveriţele de când i-a murit nevasta. Nu face el curse cu maşina până la Bucureşti? Stai în dreapta, ca boierul, nu te deranjează nimeni…
– Nu pleacă Bucureştiu`, dom` şef, tot acolo stă, n-au intrat zilele în sac.
Impiegatul scuipă într-o parte.
– Credeam că ai urgenţe. Când te întorci din capitală să vii să-mi tai lemnele. Dacă vrei, mai faci şi tu un ban. Plătesc bine, doar mă cunoşti, la mine vorba-i vorbă.
Îşi aprinse altă ţigară.
– Şi du-te la Veveriţă dacă vrei neapărat să iei bulevardele-n picioare, te transportă el la Bucureşti. O fi cam nebun, da` conduce bine, n-ajungi prin pomi cu el.

*

Când auzise că pământul se vinde bine şi că ar putea să scoată bani buni pe colţul de pădure dat din bărbat în bărbat, de câteva generaţii, Anton al lu` Scaiete (îi spuneau aşa fiindcă tac`su umblase toată viaţa cu scaieţi prinşi în turul pantalonilor, fără să-i pese de gura cârcotaşilor) râsese şi mai ceruse o ţuică. Plus un şirag de covrigi. Uscaţi de-ţi puteai rupe măselele în ei dacă nu erai atent, însă Anton se lăuda oricui avea timp să stea cu el de vorbă că e de neam bun, cu dinţi puternici, niciun doftor nu se apropie de ei.
Ce mai încolo şi-ncoace, asta era adevărat, nimeni nu-l văzuse vreodată cu falca prinsă-n basma sau văicărindu-se în drum, aşa cum făceau alţii. Destui.
– Antoane, da` dacă nu vinzi bucata de pădure atunci ce faci cu ea? îl întrebau câte unii. Că lemne de foc ai, din pădure nu poţi să tai decât cu aprobare, e a ta, da` e şi-a statului, că statul are grijă de copaci, altfel intră românul cu toporul şi pe urmă îşi muşcă buzele de necaz. Este?
Anton al lu` Scaiete gusta ţuica din cinzeacă, apoi rupea un covrig. Îl mesteca tacticos, ca şi cum s-ar fi gândit îndelung la răspunsul pe care trebuia să-l dea. Mai lua o gură de ţuică şi apoi dădea pălăria pe spate. Avea ceafa înroşită de arşiţă, iar cămaşa cadrilată – i-o adusese băiatul de la oraş, o luase nevastă-sa pentru el, dar nu-i venise şi atunci i-o făcuse cadou lu` tac`su – era udă-n spate.
– Îmi place să stau întins şi să vorbesc cu veveriţele, răspundea serios, spre mirarea celor prezenţi. De ce s-o vând? Şi veveriţele mele? Cine mai vorbeşte cu ele? Numa` la bani vă gândiţi, ai dracului să fiţi voi, nu vă săturaţi niciodată…
De la o vreme începuseră să-l strige unii Veveriţă, dar lui nu-i pasă nici cât negru sub unghie.
Anton al lu` Scaiete mergea în colţul lui de pădure, în fiecare zi, se întindea pe spate şi vorbea. L-a văzut cineva, odată, şi la cârciumă a râs de el, cică vorbea al lu` Scaiete singur, s-a tâmpit.
Dar el vorbea cu veveriţele, fiindcă îi erau tare dragi de când nu mai avea picior de muiere prin bătătură (grăbită ca toate muierile de la ţară, vrusese să ajungă prima şi în cer, să nu cumva să găsească omu` ei norii nescuturaţi) şi tocmai de-aia n-ar fi vândut bucata de pădure nici pentru încă jumătate de viaţă. Uneori, câte o veveriţă îi vorbea cu glasul muierii moarte, dar asta n-o mai spunea la nimeni, prea ar fi părut gogonată l-ar fi arătat lumea cu degetul pe uliţe…

*

Moşu` ridică nasul în aer şi adulmecă. Adia un vânticel călduţ, dar vârfurile copacilor începeau să se clatine, iar înspre nord, departe, cerul se înnegura abia perceptibil.
– Poate plouă, murmură Axinte, lăsând traista să cadă pe unul dintre scaunele roşii de plastic care erau aliniate lângă zidul jupuit al clădirii feroviare, prinse în holşuruburi pe o bară metalică…
Erau jupuite, unele pline de găuri, ca şi cum cineva nu ar mai fi avut altceva mai bun de făcut decât să le tortureze cu o şurubelniţă. Două aveau spătarul rupt, iar Axinte se întrebă cum de nu pusese impiegatul mâna pe cei care se dăduseră în stambă. Vasile Stamatoiu îi surprinse privirea.
– Nenorociţi, nişte nenorociţi care ar trebui despuiaţi şi bătuţi cu vergeaua la curu` gol, să râdă lumea de ei, să se umple de dungi şi să nu mai facă niciodată. Pe înserat erau în regulă, dimineaţa aşa le-am găsit aşa cum le vezi. Înainte nu aveau curaj să strice averea statului, îi lua dracu` pe toţi, îi ducea la muncă, îi reprofila. Acu` umblă noaptea cu berile în mâini, fumează şi strică pe unde-apucă!
– Îi ştii, dom` şef?
– Îi ştiu, dar n-am loc de-ntors, Axinte. Nu mă piş eu împotriva vântului, doar nu-s nebun…
– Să pui camere de-alea de filmează, are şi la cârciumă, la colţuri, şi afară, şi înăuntru, nici musca nu mai zboară fără să fie văzută pe ecran.
– Patronul poate să-şi pună camere şi în căcăstoare, dacă are chef şi îi permite buzunarul, poate să îşi pună şi-n dormitor, ca să se uite pe urmă cum a pus-o capră pe nevastă-sa, dar aici nu merge aşa. Nu sunt pe tarlaua mea, Axinte. Sunt angajat la stat. Nu sunt bani la buget – dacă vrei să ceri ceva aşa auzi, nu sunt bani la buget, domnule impiegat, poate la anul care vine. Sunt alte priorităţi, domnule impiegat. Dar uite cum s-au scorojit pereţii, parcă-i loc părăsit. Printr-un colţ al acoperişului plouă, trei geamuri sunt crăpate. Au pus un tonomat de cafea. S-a stricat. Din senin, şi-aşa nu umbla nimeni la el. Cine să umble, tuşa Frusina? Mai bine ia-o spre sat, vine ploaia…
– Bună ar fi.
– Şi-aşa nu mai ajungi la Bucureşti. Lasă pe altădată, dacă n-ai urgenţe. Dar, dacă aveai, îmi spuneai, nu? Doamne-fereşte!

♣ Cristian Lisandru

Călătoria (10)

Dar popa e popă, obraz subţire, se descurcă de când lumea, aşa a fost şi aşa va fi, nu strică tocmai al nostru socoteala rânduielilor bisericeşti ştiute şi neştiute, nu moare el de foame la un loc cu prostimea – pomană, botez, nuntă, ai nevoie de el, fără el nu se cade să faci ceva, aşa e lăsat de la Dumnezeu… N-a stat nici el degeaba, orice s-ar zice, a primenit biserica, şi-a luat maşină nouă, străină, îi e milă s-o scoată din curte, se urcă în ea doar când pleacă în vizită, are două fete la oraş, Dumnezeu n-are timp să stea cu ochii pe el şi pe preoteasă.
Când discuţia ajungea la preoteasă, unii făceau cu ochiul, ca şi cum ar fi ştiut cine ştie ce mari secrete amoroase în legătură cu ea, însă schimbau repede vorba şi luau alte subiecte la puricat, aveau destule, iar pe unele le dezbăteau şi de mai multe ori, fără să se sature.

*

Impiegatul – Vasile Stamatoiu îl chema în acte, îi ziceau Sile doar ăia care-l cunoşteau mai bine şi-şi permiteau să se tragă cu el de şireturi, ăilalţi nu-l scoteau din dom`şef, că era şef în halta lui şi, uneori, umbla încruntat ca unul cu responsabilităţi uriaşe – trăgea dintr-o ţigară şi privea, îngândurat, în lungul liniei, cu şapca dată înspre ceafă. Avea pantalonii mototoliţi în spatele genunchilor, de la statul pe scaun, iar haina era şi ea boţită.
– Bună ziua, dom` şef! Hai că mai e puţin şi vine, zise Axinte, iar Moşu` hămăi scurt, ca şi cum l-ar fi aprobat. Apoi dădu din coadă şi se aşeză la picioarele sale, cu botul pe labe.
– Vine pe dracu`, Axinte, răspunse impiegatul, răsucindu-se pe jumătate, ai rămas cu ochii-n soare, nu mai vine. Voiai să te duci undeva cu personalul? Nu te mai duci, mă, stai acasă. Unde dracului e mai bine ca acasă?
– De ce nu mai vine? Ne-a scos din grafic? îşi permise Axinte un simulacru de glumă.
– A deraiat, de-aia. A sărit de pe şine. Nu e foarte grav, dar a deraiat, m-au anunţat acum şi pe mine, nu se putea să nu m-anunţe. Telefonic. Suntem rupţi, bă, nu mai ajunge trenul la noi până nu repară ăştia şina. Ai venit degeaba. Ce urgenţă aveai? Că doar nu ţi-o fi venit de plimbare cu traista pe umăr şi cu dulăul după tine… N-ai treabă în ogradă? Io nu-mi mai văd capul de treabă, pe onoarea mea, da` trebuie să fiu aici prezent, la program, la datorie, graficele de circulaţie trebuie respectate, dar uite ce se poate întâmpla când îşi bagă dracu` coada.
Ia nu te mai umfla atâta în pene, gândi Axinte, însă tuşi ca şi cum l-ar fi zgâriat ceva pe gât şi o luă mai pe ocolite:
– S-o repara azi? De şina aia zic… S-o repara?
– Sufletu`… Canci. Astea durează, nu e ca şi cum s-ar fi răsturnat căruţa lui Nae în mijlocul uliţei, că mi-a adus, mai devreme, nişte lemne pentru iarnă – mi-a adus, l-am plătit, afacere bună pentru ambele părţi –, nu l-ai întâlnit?
– Ba da. Da` nu mi-a spus nimic, stătea pe capră şi fluiera, m-a văzut că veneam la gară, i-am spus că plec la Bucureşti, nu mi-a zis nimic. Putea să spună şi el nu te mai duce, prostule, că te duci degeaba…
– Nu ştia. M-au anunţat, te-le-fo-nic, acum cinşpe minute. Dacă ştia, ţi-ar fi spus, nu e Nae aşa căpcăun ca alţii, nu ţine veştile importante numai pentru el, nu le vinde pe ţuică. Că unii aşa fac, s-au adaptat, scot profit din orice. Chestiile astea durează, Axinte, se deschide anchetă, se face reconstituire, pe urmă vine cu macaraua, pui vagoanele la loc după ce schimbi şina, dacă s-a stricat le pui pe platformă, ca să le duci la reparat, vine şi procuratura, caz grav. Poate ajunge şi ministrul de la transporturi, mai ştii?
– Ministrul ce să caute prin pustietăţile astea ale noastre?
– Pe mă-sa şi pe tac-su, e ministru, trebuie să fie la faţa locului, să-l vadă lumea cum se implică, cum rezolvă situaţia, cum dă indicaţii ălora de sub el, că e schema mare. Ţine de politică… Axinte, nu v-aţi deşteptat şi voi deloc, mă, tot încuiaţi aţi rămas, mai citiţi presa, mai deschideţi televizoarele alea, că toţi v-aţi luat plasme. De ce le-aţi luat dacă nu vă uitaţi la ele?
– Bine că nu s-a lăsat cu moarte de om, murmură Axinte, apoi aprinse şi el o ţigară.
– A deraiat un marfar, că ăsta trecea înaintea personalului, personalul a fost oprit în timp util. Da` tot un drac, e circulaţia blocată, poate dă şi la ştiri. Dacă era mai aproape de noi vorbeam eu cu ziariştii, nu? Venea presa aici, la noi, luam uniforma aia nouă, le dădeam eu toate detaliile… Da` aşa am ratat ocazia, că a deraiat în câmp, nici nu se vede. Axinte, ascultă la mine, numai nenorociri se întâmplă, e şina veche, nimeni nu-şi mai dă interesul. Ia să fi fost eu ministru la transporturi, puneam şaua pe ei, îi frecam şi-n culcare, şi-n sculare, scoteam untul din ei, mă, că nouă aşa ne trebuie, nu facem nimic cu frumosul.
Făceai pe mă-ta…
– Lasă, dom` şef, rosti cu voce tare, fierul se repară, dacă mureau oameni era mai grav.

♣ Cristian Lisandru

Călătoria (9)

E drept, Nae nu mergea niciodată la biserică. Spunea că nu crede în popi nici dacă l-ar pica ţârcovnicul cu ceară sau l-ar închide popa în biserică, o săptămână, fără apă şi mâncare, dar alte explicaţii nu oferea nimănui. Ţinea în sufletul său o supărare mare, poate, după cum gândiseră alţii atunci când observaseră că anii trec, unul după altul, şi Nae se face că nu vede nici biserica, nici preotul, nici zilele de sărbătoare. Însă nimeni nu avusese curajul să îl ia la descusut, aşa cum fac cei mai curajoşi, mai ales în momentele în care limbile se dezleagă şi cuvintele vin unul câte unul, fără opinteli. Era venetic, venise cu nişte ani în urmă de pe alte meleaguri, împins de la spate de nevoi şi cine ştie ce întâmplări ale trecutului. Nu-şi dezlegase limba în faţa lor, nici ei nu-l pisaseră, îşi ridicase două camere într-o margine a satului şi, pe nesimţite, devenise unul de-al lor.

De cum îl văzuse pe Moşu`, Nae mai ceruse o ţuică şi declarase că mai bine crede în câinele ăsta, decât în anteriu, iar vorba zburase ca o pasăre, spre marea supărare a preotului din sat. Acesta, între câteva afurisenii, o anunţase impetuos pe preoteasă – tocmai venise în camera mare din casa aflată la o margine, în curtea bisericii, ducând pe mâini o tavă în care tolănise doi pui rumeniţi în ceaun, alături de care aşezase un castronel cu mujdei de usturoi – că îl dau eu pe brazdă pe Nae ăsta, doar asta îmi e menirea pe lume, să aduc rătăcitul pe calea cea dreaptă. Omu` nu e fier, cucuoană, până şi fieru` se-ndoaie dacă ştii cum să-l loveşti. Şi cu ce. Eu o să dau cu vorbe-n el – rupsese un copan şi muşcase cu poftă, după ce-l tăvălise prin mujdeiul fierbinte –, cu versete şi mai ales cu frica de Dumnezeu.

Poate că Nae era un altfel de om. Poate că nu avea frică de Dumnezeu (zisese odată că de Dumnezeu nu trebuie să îţi fie frică, fiindcă Dumnezeu e bun şi dacă şi-a lăsat copilul să moară şi n-a făcut lumea arşice atunci e mai bun decât toţi popii pe care Isus îi boscorodea în fiecare zi – semn că avusese timp să buchisească versetele din Cartea Sfântă), or poate că preotul nu ştiuse, totuşi, de unde să îl apuce pentru a-l face maleabil.

N-are popa diplomaţie preoţească nici cât negru sub unghie, şuşoteau câte unii pe la colţuri, atunci când trecea pe uliţă în anteriul prăfuit sau murdar de noroi pe la poale şi cerea bani pentru biserică. Unii ieşeau la porţi şi dădeau, fără păreri de rău, câte ceva din puţinul pe care-l aveau, bătând cruci mari şi rostind „Doamne-ajută!”, alţii înjurau, se făceau că nu aud bătăile din poartă şi dădeau din mâini a pagubă.

Biserica era frumoasă, trainică, încăpătoare, pictată de un artist adus de preot tocmai de la Bucureşti – stătuse chiar în casa parohială, pe mâncare şi băutură, câteva luni bune, terminase ce avusese de terminat, îşi luase banii, apoi trecuse pe la cârciumă, înainte de plecare, se îmbătase şi strigase „Mă doare în cur de biserica voastră, mă, dar trebuie să trăiesc şi eu cumva, nu?! Proştilor!”–, cu trei turle învelite în tablă strălucitoare şi o curte largă care se umplea la sărbători.  Iar iconostasul… Numai lemn sculptat şi icoane argintate din care priveau sfinţi blajini, de le era babelor şi vădanelor evlavioase mai mare dragul să intre şi să uite a pleca.

Oamenii le ştiau pe ale lor, iar ale lor erau mai mult necazuri şi griji – de Dumnezeu îşi aduceau aminte mai ales la Paşte, la Crăciun sau când bătea clopotul a moarte. Unuia îi bolea nevasta, altuia copilul, altora li se îmbolnăveau animalele din pricini neştiute, iar banii nu aveau valoare, azi îi aveai, mâine nu mai ştiai ce-ai făcut cu ei. La televizor spuneau unii „cu carte” că e criză mondială, că urmau să vină şi vremuri mult mai grele, pentru toată lumea de pe pământ, nu numai pentru ei, cu războaie, foamete şi boli, cu călduri ca-n iad şi ploi puţine, însă ei dădeau din cap când se întâlneau pe uliţă, la magazinul sătesc sau la cârciumă. Niciodată nu fusese raiul pe pământ pe-acolo, trecuseră ei prin altele şi mai grele. Când cu seceta, când cu inundaţiile, când cu iernile nemiloase…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (8)

– De, Moşule, aşa e viaţa oamenilor, tu de unde naiba să ştii?
Câinele sări să-l lingă pe obraz, aşa cum făcea atunci când simţea că stăpânul îl are aproape de inimă şi-i spune vorbe blânde, dar bărbatul îl ţinu la distanţă cu o mână.
– Ho, nebunule…
Trase iar din ţigară şi privi în lungul drumului. Într-un scârţâit prelung, ca un vaiet sfâşietor al lemnului bătrân, se apropia o căruţă trasă de un cal costeliv. Pe capră, un bărbat trecut de multă vreme de a doua tinereţe, învelit într-un halat de culoare gri, peticit, fluiera o melodie lăutărească.
O recunoscu imediat – Spune, spune moş bătrân… Când căruţa ajunse în dreptul său, ridică mâna şi salută.
– Noroc, Nae!
Celălalt întoarse capul, nedumerit, apoi îl văzu şi pe Moşu` şi dezveli imediat nişte gingii de o culoare bolnăvicioasă.
– Noroc, Axinte, un’ ai plecat cu noaptea-n cap? Şi de ce-ai mai luat şi câinele cu tine? Că n-oţ fi ieşit la promenadă, te pomeneşti, ai dracu` să fiţi!
Nu se supără şi râse, iar Moşu’ hămăi vesel… Îi făcu lui Nae semn să nu dea bice cailor.
– Dar tu unde te duci? Că văz că mă-ntrebi pe mine şi umbli brambura…
– I-am dus lu’ impiegatu’ niște lemne de foc. Acu’ e vară-n bătătură, da’ crezi că iarna uită să mai vină peste noi? Am luat bani frumoşi pe ele, mă, treci diseară pe la crâşmă şi-ţi fac cinste, nu se găureşte cerul din asta. Nici nu sărăcesc.
– Nu vin, mă. Plec la Bucureşti.
– Ce să cauţi, mă, la Bucureşti? Crezi că la Bucureşti e mai bine ca aci? E mai rău, orăşenii tot de la noi aşteaptă pâinea. Ar muri de foame dacă n-am fi noi. Le-a luat capitalismu` mințile, i-a nenorocit şi pe ei. Axinte, ascultă la mine, nu mă duc la Bucureşti nici dacă îmi dă statu’ încă o căruță și doi cai. Stau aci, n-am io nevoie de grijile lor, le am pe-ale mele… Şi ce zici că faci acolo, umbli teleleu ca belferu’ cu bani la teşcherea?
– Vreau să văd cum e viaţa pe la ei.
– Ete fleoşc! Mă şterg cu ea la cur. Cum să fie? Se uită unii la alţii şi dă din guri. Altceva nu. Ca la oraş. Tu nici aici nu împleteşti vorbele, darmite acolo? Te pomeneşti că vrei să ajungi boier… Nu merge. Dacă te-ai născut la coada vacii n-ajungi mai departe de uşa grajdului nici dacă te caci în sus.
Îi întinse o ţigară, însă celălalt îl refuză.
– Mai încolo, Axinte, mai încolo… Când ajung acasă. Îmi face a mea şi-o cafea. Iacobs d-aia. Şi sunt şi io boier, mă, nu tre’ să iau în piept drumu’ de Bucureşti. Stau pe prispă, ascult difuzoru’ şi mă pun la curent cu mersu’ vieții. Că viața merge, nu stă locului. Numai noi stăm ca proștii și aşteptăm să ne intre moartea-n curte. Pe furiş, ca hoţomana. Sau cu o falcă în cer şi una în pământ, grăbită ca fata mare…

*

– Bă, io sunt bun ca pâinea caldă! striga Nae în serile în care patima băuturii îl ciupea de amândoi obrajii cu degete nevăzute. Se înroşea ca racul aruncat în apă clocotită, pufnea nemulţumit dacă unii sau alţii se făceau că nu îl bagă în seamă – cu toate că el ştia că era ascultat cu urechile ciulite –, dădea paharul cu rachiu peste cap şi striga din nou:
– Io sunt bun ca pâinea caldă, mă!
Nu zicea niciodată sunt bun ca pâinea lui Dumnezeu, aşa cum spun, de altfel, mulţi dintre oameni, iar sătenii dădeau din cap a înţelegere, semn clar că Nae nici nu ajunge la biserică, dar nici nu ia numele Domnului în deşert.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (7)

Se ridică şi îşi puse traista pe umăr. Moşu’ i-o luă înainte, cu coada pe sus, de parcă s-ar fi grăbit să ajungă mai repede la haltă spre a încheia socotelile dintre el şi stăpân la venirea personalului.
Axinte îl privi cu duioşie. Şi-ar fi dorit să ştie dacă se afla ceva în mintea animalului, dacă presimţea despărţirea definitivă sau dacă, pur şi simplu, nu înţelegea nimic şi trăia fiecare zi fără grija alteia. Dar parcă înţelegem tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru? Nu-nţelegem, cât am fi noi de oameni care buchisesc viaţa ca pe o carte… Mare cartea asta, Moşule, mare şi n-ajungi vreodată să o citeşti pe de-a-ntregul. Scuipi în buricele degetelor şi mai întorci o filă, şi încă una, şi încă una, până afli că drumul tău prin lume s-a sfârşit şi trebuie să-i laşi pe alţii să citească mai departe.
Fu contrariat de acele gânduri care se năpusteau peste el dintr-o dată. Trăise, iubise, muncise ca deşelatu’, spărsese ceapa cu pumnu’ şi tăiase mămăliga cu aţa, toamna culesese via, făcuse vinul, făcuse şi ţuică, mai îndreptase câte o şipcă sau bătuse câte un cui, dăduse cu bidineaua, îi mai ajutase şi pe alţii… De-ale gospodăriei. Dar întrebări despre viaţă nu-şi pusese niciodată. O luase aşa cum venea, o poftise să şadă la masa lui şi să întingă în blid. Atât…
– Şi atunci de ce pleci? Vrei să iei acu’ viaţa de la capăt după ce atâta vreme te-ai mulţumit să trăieşti aşa cum ai trăit?
Vorbise singur sau poate că i se păruse şi toate acele cuvinte erau doar în mintea sa… O fantasmă. Ca un fum de ţigară care se pierde după ce l-ai suflat şi nici amintirea lui albastră nu mai rămâne.

*

Într-un februarie nărăvaş căzuse un viscol puternic peste ei, chiar şi bătrânii satului se miraseră şi îşi făcuseră cruci mari. Aşa ceva nu mai văzuseră niciodată, o spuneau şi-n culcare, şi-n sculare, acoperişurile caselor se zgâlţâiau înfricoşător, sobele duduiau fără să facă faţă gerului, iar el privise pe fereastră şi observase înspăimântat că zăpada ascunsese pe de-a-ntregul coteţul câinelui.
Ieşise repede în nebunia albă care plesnea casa, furibundă, reuşise să sape o potecă până la Moşu’ şi-l găsise în coteţ, făcut covrig, fără să scâncească sau să latre, ca şi cum ar fi fost pregătit pentru o îndelungată hibernare pe care o accepta fără să protesteze. Îl luase în casă.
Moşu’ îşi scuturase în prag blana lungă în care se topeau ace de gheaţă, privise curios într-o parte şi în alta a camerei, apoi se tolănise la piciorul patului şi închisese ochii. Acceptase schimbarea fără să dea vreun semn că era mulţumit sau nu, fericit sau nu fiindcă scăpase de coteţul acela ascuns sub troienele din ce în ce mai înalte.
Nevastă-sa îl privise lung, aşa cum fac femeile atunci când ceva este peste puterea lor de înţelegere. Zisese că nu mai e sănătos la cap.
– Unde-ai pomenit, bărbate, să stea animalul în casă, laolaltă cu oamenii? Ce fel de om oi fi şi tu? Ţi-a luat Dumnezeu minţile?
Nu mai pomenise, e drept, chiar încercase să îşi reamintească dacă o astfel de întâmplare existase vreodată în satul lor, dar nici nu-l dăduse afară pe Moşu` până când nu trecuse viscolul acela învârtoşat care dorise să mute satul din loc.
Nu-l mutase. Dar unii muriseră de frig prin camerele îngheţate, aşa cum păţise ţaţa Mărioara, de pildă. Bătrână de-o uitase Dumnezeu pe uliţe, îmbrobodită, fără copii, rămasă singură într-o coşmelie pe care nu mai avusese cu ce să o încălzească. Până să se dezmeticească vecinii, sloi fusese baba, abia o desprinseseră din pat ca s-o ducă la groapă pe un ger cumplit. La început, groparii nici nu vruseseră să audă de săpat, aruncaseră cazmalele în zăpada înaltă, clătinaseră capetele pletoase şi vruseseră să plece, noroc cu popa Tănase – le dăduse de mâncare şi de băutură, le citise din Scripturi, îi afurisise dacă văzuse că nu o scoate la capăt cu ei, le promisese viaţa îmbelşugată pe lumea cealaltă, până la urmă săpaseră o groapă mică, atât de mică încât ţaţa Mărioara putea să audă şi viscolul de-acolo. Aşa spusese unul dintre gropari, înainte să ducă la gură sticla cu ţuică, după ce o acoperiseră pe moartă şi se pregăteau să plece înspre cârciumă.
Tot atunci murise şi Stoian Vijelie, ăstuia-i plăcuse în tinereţe să umble pe la vădane taman când vremea îi poprea pe toţi în case, nu-l opreau nici vântul, nici potopul, şi tocmai de-aia i se spusese aşa.
Avea copii, doi, băiat şi fată, dar până atunci veneau pe la el numai primăvara, vara şi toamna. Ziceau că iarna e mai greu, fiindcă li se înzăpezesc maşinile.
– Păi atunci descurcă-te, tată, dacă nu vrei să vii cu noi la oraş. Ce te costă?
Nu vrusese să-şi lase casa, le dăduse mereu cu tifla, că n-o să ajung eu să primesc pomană de la voi, după o viaţă muncită, ai dracului să fiţi amândoi, murise de frig şi – oamenii din sat se uitau sugestiv către cerul de plumb – copiii fuseseră nevoiţi să ajungă la mort şi iarna, vrând-nevrând. Nu li se înzăpeziseră maşinile, totuşi, semn că totul în viaţa asta se rezumă doar la a vrea, după cum spuseseră ăi bătrâni.
– Numai să vrei, bă, strigase unu’, numai să vrei! Da` dacă nu vrei, atunci degeaba eşti deştept şi-ai fost la şcoli, te caci în ea de viaţă şi moare tac-tu ca un câine… Ptiu!
Şi dăduse cu căciula de pământ, cerând încă o ţuică fiartă, plin de năduf. Oamenii din cârciumă îl aprobaseră în tăcere, vărsaseră câteva picături pentru sufletul răposatului şi viaţa mersese înainte, către primăvara aşteptată ca pe o izbăvire. Un pic mai tristă decât fusese până atunci, cu toate că oamenii nu aveau timp pentru a trage astfel de concluzii, dar nici nu-şi întrerupsese cursul.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: