Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Categorie

Călătoria

Călătoria (7)

Se ridică şi îşi puse traista pe umăr. Moşu’ i-o luă înainte, cu coada pe sus, de parcă s-ar fi grăbit să ajungă mai repede la haltă spre a încheia socotelile dintre el şi stăpân la venirea personalului.
Axinte îl privi cu duioşie. Şi-ar fi dorit să ştie dacă se afla ceva în mintea animalului, dacă presimţea despărţirea definitivă sau dacă, pur şi simplu, nu înţelegea nimic şi trăia fiecare zi fără grija alteia. Dar parcă înţelegem tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru? Nu-nţelegem, cât am fi noi de oameni care buchisesc viaţa ca pe o carte… Mare cartea asta, Moşule, mare şi n-ajungi vreodată să o citeşti pe de-a-ntregul. Scuipi în buricele degetelor şi mai întorci o filă, şi încă una, şi încă una, până afli că drumul tău prin lume s-a sfârşit şi trebuie să-i laşi pe alţii să citească mai departe.
Fu contrariat de acele gânduri care se năpusteau peste el dintr-o dată. Trăise, iubise, muncise ca deşelatu’, spărsese ceapa cu pumnu’ şi tăiase mămăliga cu aţa, toamna culesese via, făcuse vinul, făcuse şi ţuică, mai îndreptase câte o şipcă sau bătuse câte un cui, dăduse cu bidineaua, îi mai ajutase şi pe alţii… De-ale gospodăriei. Dar întrebări despre viaţă nu-şi pusese niciodată. O luase aşa cum venea, o poftise să şadă la masa lui şi să întingă în blid. Atât…
– Şi atunci de ce pleci? Vrei să iei acu’ viaţa de la capăt după ce atâta vreme te-ai mulţumit să trăieşti aşa cum ai trăit?
Vorbise singur sau poate că i se păruse şi toate acele cuvinte erau doar în mintea sa… O fantasmă. Ca un fum de ţigară care se pierde după ce l-ai suflat şi nici amintirea lui albastră nu mai rămâne.

*

Într-un februarie nărăvaş căzuse un viscol puternic peste ei, chiar şi bătrânii satului se miraseră şi îşi făcuseră cruci mari. Aşa ceva nu mai văzuseră niciodată, o spuneau şi-n culcare, şi-n sculare, acoperişurile caselor se zgâlţâiau înfricoşător, sobele duduiau fără să facă faţă gerului, iar el privise pe fereastră şi observase înspăimântat că zăpada ascunsese pe de-a-ntregul coteţul câinelui.
Ieşise repede în nebunia albă care plesnea casa, furibundă, reuşise să sape o potecă până la Moşu’ şi-l găsise în coteţ, făcut covrig, fără să scâncească sau să latre, ca şi cum ar fi fost pregătit pentru o îndelungată hibernare pe care o accepta fără să protesteze. Îl luase în casă.
Moşu’ îşi scuturase în prag blana lungă în care se topeau ace de gheaţă, privise curios într-o parte şi în alta a camerei, apoi se tolănise la piciorul patului şi închisese ochii. Acceptase schimbarea fără să dea vreun semn că era mulţumit sau nu, fericit sau nu fiindcă scăpase de coteţul acela ascuns sub troienele din ce în ce mai înalte.
Nevastă-sa îl privise lung, aşa cum fac femeile atunci când ceva este peste puterea lor de înţelegere. Zisese că nu mai e sănătos la cap.
– Unde-ai pomenit, bărbate, să stea animalul în casă, laolaltă cu oamenii? Ce fel de om oi fi şi tu? Ţi-a luat Dumnezeu minţile?
Nu mai pomenise, e drept, chiar încercase să îşi reamintească dacă o astfel de întâmplare existase vreodată în satul lor, dar nici nu-l dăduse afară pe Moşu` până când nu trecuse viscolul acela învârtoşat care dorise să mute satul din loc.
Nu-l mutase. Dar unii muriseră de frig prin camerele îngheţate, aşa cum păţise ţaţa Mărioara, de pildă. Bătrână de-o uitase Dumnezeu pe uliţe, îmbrobodită, fără copii, rămasă singură într-o coşmelie pe care nu mai avusese cu ce să o încălzească. Până să se dezmeticească vecinii, sloi fusese baba, abia o desprinseseră din pat ca s-o ducă la groapă pe un ger cumplit. La început, groparii nici nu vruseseră să audă de săpat, aruncaseră cazmalele în zăpada înaltă, clătinaseră capetele pletoase şi vruseseră să plece, noroc cu popa Tănase – le dăduse de mâncare şi de băutură, le citise din Scripturi, îi afurisise dacă văzuse că nu o scoate la capăt cu ei, le promisese viaţa îmbelşugată pe lumea cealaltă, până la urmă săpaseră o groapă mică, atât de mică încât ţaţa Mărioara putea să audă şi viscolul de-acolo. Aşa spusese unul dintre gropari, înainte să ducă la gură sticla cu ţuică, după ce o acoperiseră pe moartă şi se pregăteau să plece înspre cârciumă.
Tot atunci murise şi Stoian Vijelie, ăstuia-i plăcuse în tinereţe să umble pe la vădane taman când vremea îi poprea pe toţi în case, nu-l opreau nici vântul, nici potopul, şi tocmai de-aia i se spusese aşa.
Avea copii, doi, băiat şi fată, dar până atunci veneau pe la el numai primăvara, vara şi toamna. Ziceau că iarna e mai greu, fiindcă li se înzăpezesc maşinile.
– Păi atunci descurcă-te, tată, dacă nu vrei să vii cu noi la oraş. Ce te costă?
Nu vrusese să-şi lase casa, le dăduse mereu cu tifla, că n-o să ajung eu să primesc pomană de la voi, după o viaţă muncită, ai dracului să fiţi amândoi, murise de frig şi – oamenii din sat se uitau sugestiv către cerul de plumb – copiii fuseseră nevoiţi să ajungă la mort şi iarna, vrând-nevrând. Nu li se înzăpeziseră maşinile, totuşi, semn că totul în viaţa asta se rezumă doar la a vrea, după cum spuseseră ăi bătrâni.
– Numai să vrei, bă, strigase unu’, numai să vrei! Da` dacă nu vrei, atunci degeaba eşti deştept şi-ai fost la şcoli, te caci în ea de viaţă şi moare tac-tu ca un câine… Ptiu!
Şi dăduse cu căciula de pământ, cerând încă o ţuică fiartă, plin de năduf. Oamenii din cârciumă îl aprobaseră în tăcere, vărsaseră câteva picături pentru sufletul răposatului şi viaţa mersese înainte, către primăvara aşteptată ca pe o izbăvire. Un pic mai tristă decât fusese până atunci, cu toate că oamenii nu aveau timp pentru a trage astfel de concluzii, dar nici nu-şi întrerupsese cursul.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (6)

Căldurile verii aduceau împreună cu ele şi pofta neostoită de scăldat. Iar ţâncii şi ăi mai mari, fete sau băieţi, umblau de colo până colo pe malul gârlei, despuiaţi, se bălăceau sau prindeau cu mâinile goale peşti pe care-i frigeau atunci când se aşternea înserarea peste câmpuri şi ochii li se aprindeau în cap de atâta zbenguială.
Era o zi de duminică năduşită, lipsită de răsuflarea răcoroasă a vântului, iar cerul sclipea peste vârfurile copacilor, fără vreo urmă de nor care să-i umbrească seninul. Fetele lui Tănase – Vica, Gherghina şi Maria – îşi ridicaseră degrabă poalele şi intraseră cu pulpele fragede în apa călduţă a gârlei care curgea molcom, în timp ce Liberare se tolănise în iarbă, la rădăcina unui salcâm, ca să joace table cu văr’su Jean. Le privea de la distanţă după ce dădea cu zarurile, se încrunta şi le striga din când în când să nu meargă la adânc:
– Vico, Gherghino, Mario! Nu vă duceţi mai la adânc că vă ia apa şi vă mănâncă somnii ăi mari. Vicoooo! Tu auzi ce spun eu aici sau te iau de păr?
Făcându-se că nu-i aud vorbele răstite, fetele se hlizeau şi se stropeau cu apă pe braţe şi pe obrajii îmbujoraţi, iar Axinte le privea la rândul său dintr-o parte, aducându-şi aminte de tinereţe şi de plăcerile ei pierdute pentru totdeauna, apoi îi arunca lui Moşu’ un băţ pe care câinele îl scotea din apă pufnind şi lătrând a joacă.
– Vicooo, hooo, nu te du mai la adânc că mătur malu’ cu tine! Vrei să mă faci de poveste? Te jumuleşte mă-ta când i-oi spune! Hai, Jeane, dă cu zaru’, ce beleşti ochii la mine ca la icoana făcătoare de minuni, m-am făcut frumos peste noapte?
– Stai, bre, ce te umfli aşa? Stai că dau, uite-acu’ vine norocu’…
Dacă văzuse cineva că Vica, a mai mică dintre fetele lui Liberare, se depărtase prea mult de mal, încetul cu încetul, ca şi cum ar fi fost trasă mai la adânc fără să ştie, numai Dumnezeu ar fi putut să spună. Dar, dacă văzuse, ori crezuse că se va întoarce singură către mal şi întorsese privirile în altă parte, ori nu mai avusese timp să strige la ea.
Axinte auzise doar ţipetele Gherghinei şi simţise răceală pe şira spinării.
– Tată, sări că se duce Vica la fund! Sări!!!
Numai că până să sară Liberare din iarbă îl văzuseră toţi pe Moşu’ cum înota către mijlocul gârlei, tăind apa ca o nălucă, iar iuţeala animalului se dovedise a fi, până la urmă, scăparea Vicăi. O apucase cu colţii de rochie şi o trăsese încet către mal, lăsând-o în mâinile ălora care se aruncaseră şi ei în apă când auziseră ţipetele.
După aceea, în timp ce Liberare căzuse în genunchi deasupra copilei şi înjura ca un zăbăuc apele pământului şi potopul lui Noe, Moşu’ îşi scuturase blana şi hămăise îndelung, poate pentru a le da de înţeles că tot ceea ce fusese mai greu trecuse şi el se achitase de o datorie la care nu se gândise nimeni.
Vica scuipase apă, tuşise şi clipise din genele lungi, iar Liberare se uitase la câine ca la o minune. Tremura din toate încheieturile şi cămaşa troznea la încheieturi sub umerii săi laţi. Le petrecuse pe Gherghina şi pe Maria cu o mână, de parcă i-ar fi fost frică să nu i le ia şi pe ele cineva pentru a le da pe apă, iar cu cealaltă mângâia fruntea umedă a Vicăi.
– Un’ vruseşi tu să te duci, Vico, un’ vruseşi să te duci? Bine, fă, nu-ţi strigai să nu te bagi la adânc? Ce-i spuneam io lu’ mă-ta dacă nu te apuca-n colţi dulău’ lu’ Axinte?
După câteva minute copila începuse să râdă, aşa cum fac copiii care nu înţeleg din ce pericol de moarte au scăpat ca prin urechile acului şi cred că nimic rău nu li s-ar fi putut întâmpla.
Până seara, satul vuise… Iar Moşu’ umbla în urma lui Axinte prin praful uliţei, cu coada pe sus, dându-le tuturor de înţeles că greşiseră amarnic atunci când nu puseseră preţ pe puterea lui câinească.
Din uşa cârciumii, după ce făcuse cinste, ca la zi mare, Liberare strigase cu lacrimi în ochi:
– Axinte, ăsta nu e câine, mă! E tata câinilor, mă, e Dumnezeu’ lor. Ascultă-mă pe mine, Axinte, o să-l visez şi noaptea, că mi-a scos-o pe Vica din gârlă! Bă, uitaţi-vă la mine, să nu-mi mai spuneţi Liberare dacă n-am dreptate. E tata câinilor

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (5)

Bărbatul se opri pentru câteva minute pe marginea drumului. Se aşeză turceşte, puse traista alături, apoi aprinse o ţigară şi pufăi alene în timp ce Moşu’ îl urmărea mirat, de parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să ştie cum de are timp de răgaz şi tutun un om hotărât să înceapă o asemenea călătorie. Un om sătul de el însuşi care lasă satul în urmă, vrea să se urce în tren şi să se ducă departe, cât mai departe, abandonându-şi până şi câinele credincios care i-a fost aproape fără să ceară altceva în afară de o bucată de pâine şi-o strachină cu apă.
Îi dădea târcoale, iar limba lungă îi atârna într-o parte.
– Ce-i, Moşule, ţi-e cald sub blană? Încă nu s-a înfoiat vipia, mai pe la amiază varsă cerul jăratic peste câmpuri. Să te tragi la umbră ca să nu te bată soarele-n cap. Dar ce-ţi spun eu ţie asta, m-am prostit de-a binelea… Nu mori tu, eşti sămânţă bună. Ehe, acu’ să te vadă ciobanii ăia de mi te-au dat, ar fi mirarea pe ei cât casa …
Pufăi din nou şi scrută cerul.
– Nu vrea să plouă, Moşule, nu vrea… O ploua pe la alţii, că doar n-au secat fântânile cerului. La unii plouă de le ia şi casele, la alţii nu dă nici cu picătura. Viaţă-i asta sau chin?
Câinele lătră scurt, în semn de aprobare, apoi se apropie şi-i păzi gândurile trezite din amorţeală…

*

Până să-şi ridice Vasile Gheoarlă pătulul se-ntâmplase însă altă dandana. Iar oamenii din sat avuseseră un nou prilej de a răsuci vorbe-n asfinţit şi de a încerca să descâlcească după ştiinţa fiecăruia iţele încurcate ale vieţii.
Tănase Liberare avea trei fete făcute cu două muieri şi o palmă de pământ în spatele casei. Se apucase de stupărit cu nişte ani în urmă, dar nici nu se îmbogăţise şi nici nu dăduse de fundul sacului.
Când îl vedea aplecat peste stupi, câte unul pus pe glume se sprijinea cu mâinile de gard şi îl întreba în zeflemea:
– Cum stai cu capitalismu’, Liberare?
– Nici prea-prea, nici foarte-foarte, răspundea Tănase, iar pe urmă arunca privirea peste cap, cu subînţeles, semn că ştia el ce ştia, dar erau ei proşti din născare şi n-aveau habar de nimic.
– Păi atunci m-am liniştit, Liberare, albine ca ale tale mai rar, fac numa’ miere capitalistă. O să te umpli de bani, mă!
Oamenii din sat îi ziceau aşa fiindcă la revoluţie se dusese val-vârtej peste şeful de post, spărsese uşa ăluia cu un topor, îi altoise doi pumni după ceafă şi strigase ca un apucat că a venit liberarea. Pe urmă înşfăcase steagul partidului, îi dăduse foc în uliţă şi umblase din poartă-n poartă chemându-i pe toţi să i se alăture.
– Liberarea, bă, hai c-a venit liberarea! Ieşiţi dracului din case, proştilor, acu’ e de noi, a venit şi vremea noastră!
Nu prea înţeleseseră ei atunci despre ce fel de liberare era vorba sau ce avea să însemne schimbarea macazului politic pentru viaţa lor simplă şi pornită cu opinteli către capitalismul pe care îl propovăduiau unii în Bucureşti, pe la televizoare sau prin gazetele care ajungeau în sat, dar porecla se lipise de fruntea lui Tănase ca şi cum ar fi fost unsă cu clei. Se pricopsise cu ea, dar nici că-i păsa atunci când era strigat astfel pe uliţă sau la cârciumă. Doar uneori cădea pe gânduri şi îi părea rău că nu se dusese şi el ca alţii în capitală pentru a lua certeficat de revol’ţionar.
Auzise de la unii mai iuţi de picior sau care se sloboziseră în scăldătoare că aveai avantaje şi că te puteai orienta mai bine decât ăi de n-aveau hârtia la mână. Dar el rămăsese doar cu liberarea pe care o propovăduise în acel decembrie călduţ, după ce arsese steagul partidului luat pe lopată, cu stupii şi cu porecla. Mai multe nu-i dăduse noul regim. Iar cu fostul şef de post se împăcase până la urmă, la ce bun să ţină supărare dacă erau din acelaşi sat? Doar pentru doi pumni şi câteva înjurături aruncate la mânie?
Într-o seară desfăcuseră o damigeană cu vin roşu, tăiaseră două găini, le fripseseră în tuci şi, spre dimineaţă, când începuseră să cânte cocoşii şi învineţea cerul deasupra pădurii, îi dăduseră dracului pe toţi, indiferent de partid, cu tot cu politica lor de curve şi cu mişmaşurile lor…

♣ Cristian Lisandru

Călătoria (4)

Al lu’ Stănoaie nu se supărase. Sau îşi ferecase gura şi nu slobozise vreun cuvânt care să dea cuiva de bănuit. În schimb dăduse dracului toate muierile de pe lume, zicând că numai şi numai de la ele se trag toate nenorocirile. Pe urmă adusese la poartă o sticlă de ţuică neîncepută şi-i îndemnase să mai zăbovească şi să bea împreună cu el. Stătuseră, băuseră cu poftă, se mai înjuraseră în glumă, apoi se despărţiseră beţi şi împăcaţi. Sau cel puţin aşa crezuse el. Mergea pe uliţă şi vorbea cu Moşu’:
– Că doar n-o să ţii supărare numai pentru câteva vorbe fără noimă, Moşule… Ce suflet să ai ca să faci asta? Omu’ trece prin multe în viaţă. Îl supără alţii, îi supără el pe unii, tot aşa o ţine de când se naşte şi până pune mâinile pe piept. Cum să-i mulţumeşti pe toţi?
Dar peste vreo trei luni – de-abia se ivise vara, căldurile începeau să se prelingă peste acoperişuri şi curgeau în picături încinse – s-a aprins pătulul lui Gheoarlă într-o noapte şi până să sară vecinii cu găleţile mai rămăsese doar scrumul din el. Toţi văzuseră însă partea plină a paharului, chiar dacă Vasile era cătrănit rău şi umbla prin sat înjurând de mamă şi de tată pe ăl de-i pusese focul. De numit nu numea pe nimeni, n-avea curaj… Da-n el clocotea necazul ca oala pusă pe foc înteţit.
– Gheoarlă, dacă nu era Dumnezeu treaz în creierii nopţii îţi lua şi casa foc. Ardeai şi tu, ardea şi muierea, vai de capu’ vostru! Las’ că tot răul e spre bine, pătul mai faci tu, că eşti gospodar şi nu-ţi dai cu ciocanu’ peste deşte. Cât or mai fi lemne-n pădure nu rămâi tu fără pătul în bătătură. Zi Doamne-ajută, fă-ţi cruce şi mergi mai departe, că înapoi nu se poate.
Vasile rumegase îndelung întâmplarea, mai întrebase pe unul şi pe altul, îl cercetase cu priviri crunte pe al lu’ Stănoaie atunci când îi ieşea în cale, dar degeaba. N-avusese dovezi. Şi nici ăla nu-l mai îmbiase să bea ţuică pe banca de lângă poartă. Iar presupunerile le ţinuse numai pentru el, ascunse printre alte gânduri, nu spusese nimănui pe cine bănuia că-i pusese foc în noaptea aia cu bucluc. Nevastă-sa, ca toate femeile care poartă grija bărbatului de lângă ele, încercase să-i ostoiască amarul:
– Lasă, bărbate, să-i fie de cap cui l-a pus, dacă l-a pus cineva. Să nu-l mai ajungă ziua de mâine!
– Că doar nu s-o fi aprins singur pătulu’, muiere proastă… Ia vezi ce vorbeşti că acu-ţi dau una peste fălci… Nu se face foc din aer. Se face de la chibrit. Se face de la brichetă. De la mână învăţată cu răul… Ce dracu’ te bagi ca musca-n curu’ calului?
– Da’ cine şi ce să aibă cu noi, Vasile? Că rău n-am făcut la nimeni niciodată, tu nu te-ai certat cu nimeni, nu eşti om cu capsa pusă, cin’ să vină cu necazu’ pe capu’ nostru?
– Dracu’! Cine să vină? Dracu’! Ştiu io cine e, femeie, da’ n-am loc de-ntors căruţa. Da’ şi când mi-o veni apa la moară… Vai de el şi de măiculiţa care l-a făcut în loc să-l arunce pe gârlă!
– Aoleu, bărbate, să nu faci vreo nefăcută că ne ştie satu’ şi ajungi prin puşcării, Doamne-fereşte!
– Tu n-auzi să taci? Fă, taci dracului şi lasă-mă-n pace…
Mâncaseră nişte brânză şi nişte ouă fierte, apoi ieşiseră în bătătură şi croiseră din priviri pătulul ăl nou. Sărise şi el, fără să pregete, atunci când îl zărise pe Vasile umblând ca un zăbăuc pe uliţe. Dacă poţi să ajuţi pe unu’ cu ceva atunci nu te codi şi ajută-l când îi crapă buza, nu mai târziu. Mai târziu e degeaba…
Moşu’ stătea mai la o parte, ca nepoftitu’, fiindcă nici nevasta şi nici Vasile nu aveau la inimă câinii fără lanţ la gât. Dar le asculta vorbele. Vasile suduia de mama focului şi vărsa blesteme ca dintr-o căldare plină ochi, iar el căuta din răsputeri să-l liniştească, bătându-l cu palma pe spate.
– Se face la loc, Vasile. Se face la loc, nu mai ocărî că-ţi înmulţeşti păcatele. Noi le aşezăm pe toate la locu’ lor, uite-aşa! Sănătoşi să fim… Muncim de se face cămaşa leoarcă în spate, dar nu ne văităm. Aşa ni s-a scris. La jug. Omu’ şi bou’. Care-o fi mai câştigat când s-o trage linia la încheierea socotelilor, poţi să-mi spui? E bine că sunt om sau era mai bine să fiu bou?
– De unde dracu’ să ştiu io? Om, bou, tot aia. Le facem, bă, le facem, nu zic că nu le facem, am muncit şi-am să muncesc pân’ oi sta cu mâinile pe piept şi mi-o cânta popa cu glas subţire, da’ de ce să vie noaptea şi să-mi puie mie foc? Că nu din furat am făcut pătulu’, din muncă l-am făcut, vai de palmele mele…
– Cine, Vasile? Cine-i ăla de care zici tu?
– Ştiu io cine e, da’ nu vreau să spun acu’. Na! Îl prind io pe el la-nghesuială şi să vezi atunci ce n-a văzut satu’… Numa’ las’ pe mine! M-a călcat pe bombeu da-l calc şi eu la o adică, ’tu-i mama lui de ordinar şi de netrebnic!

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (3)

Mai băuseră câte o ţuică, apoi scosese banii şi-i numărase.

– Atunci aşa să fie. Îl iau. Fără tocmeală… Moşule, vii cu mine sau rămâi aici? Dacă vii, nu mai există cale de-ntoarcere…

Ăia râseseră strâmb. Cum să vorbeşti cu un câine de parcă ar fi un om? Dar luaseră banii, îi ascunseseră în chimire şi îşi văzuseră de-ale lor.

Plecaseră împreună, în timp ce unul dintre ciobani se sprijinise în bâtă, clătinase din cap şi îi strigase cu jumătate de gură să fie sănătos. Un om şi un câine abia botezat cu un nume care avea să stârnească de fiecare dată zâmbete ironice. De ce îi spusese aşa nu putea să-şi explice. Aşa-i venise atunci când îl văzuse lângă picioarele sale. Dar cum în viaţă se amestecă destule întâmplări pe care nimeni nu le poate descoase pentru a vedea cu adevărat ce-i în căptuşeala lor, nici el nu încercase să-şi ofere un răspuns. Moşu’

Când picioarele ceruseră dreptul la odihnă, se opriseră pe malul unui pârâu, desfăcuse traista şi îl îmbiase cu o bucată de pâine. Animalul o hăpăise cu poftă, ca şi cum tocmai asta aşteptase de atâta vreme, apoi sărise în apă şi lipăise seva muntelui, lătrând ascuţit şi aruncându-i chemări provocatoare. Din ziua aceea nu se mai despărţiseră.

Într-o iarnă – Moşu’ crescuse, se împlinise, zbârlea o coamă ţepoasă atunci când se înfierbânta sau când adulmeca în aer mirosul pericolului – plecase să taie lemne în pădure, se lăsase dus de gânduri în timp ce lovea cu toporul în carnea unui trunchi bătrân, iar lama zburase dintr-o dată într-o parte, dornică de sânge, descriind un arc de cerc care se proptise dureros taman în piciorul stâng. Rămăsese acolo, întins pe zăpadă, iar câinele îi linsese piciorul, lătrând din când în când ca şi cum ar fi transmis un semnal către inima pădurii. Când fusese descoperit de pădurar nu putuse decât să îngaime că fără Moşu’ ar fi rămas în pădure, răpus încetul cu încetul de răsuflarea îngheţată a gerului.

Pădurarul îi bandajase piciorul lovit şi murmurase:

– De, omule, dacă nu era câinele ăsta tocmai la primăvară dădeam peste oscioarele tale. Cânta crivăţul la ele ca un lăutar. Soarta ţi l-a scos în drum, acu’ ai păcălit moartea, poţi să tragi şi un chef mare dacă te mai ţin curelele…

Întâmplarea zburase ca pasărea slobodă dincolo de marginile satului, purtată din gură în gură, aşa cum se întâmplă de fiecare dată, iar Moşu’ era privit cu alţi ochi chiar şi de aceia care nu puseseră niciodată prea mare preţ pe eventuala deşteptăciune a unui patruped. Câinele e bun să stea în lanţ şi să latre atunci când dau lupii sau hoţii, mormăiau clătinând din capete, dar ideea de felcer cu blană îi luase pe toţi prin surprindere, dezlegând limbile. Şi nici nu-şi puteau ascunde uimirea, chiar dacă trăgeau căciulile pe ochi şi trimiteau căutături piezişe înspre animal. Moşu’ pufnea, le auzea vorbele şi părea că le înţelege pe toate. Însă, dacă le înţelegea cumva, nu se supăra. Cu botul pe labe, îşi privea stăpânul în ochi şi ciulea urechile atunci când vreun sătean abţiguit ridica vocea şi suduia viaţa grea a amărăştenilor blestemaţi de ursitoare.

Iarna aceea îşi luase şi ea tălpăşiţa într-o bună zi, fără să facă mofturi. Doar plângea prin ţurţurii de la streşinile caselor, mânată din urmă de o primăvară cuprinsă de nerăbdare ca o fată încă nefrământată de mână de bărbat. Cel puţin aşa spusese al lu’ Stănoaie, aşezat în cur pe banca din faţa porţii, scărpinându-se în ceafă şi privind când la unul, când la altul.

Vasile Gheoarlă se întorcea fluierând de la magazinul sătesc, prinsese vorbele din zbor, îi scuipase înainte cuprins de nervi, iar el – de peste drum, urmărindu-i pe cei doi – îi auzise cuvintele pline de obidă:

– Da, bă, că pricepi tu cum stă treaba cu muierile aşa cum pricepe prostu’ de Nichipercea tabla înmulţirii. Tu singur ai fost de când te ştiu, ca un ciuline-n mijlocu’ câmpului, fără muiere şi fără carne fierbinte-n pat. Tot singur ai să crăpi, înrăit şi negru-n ceru’ gurii! Da-ţi arde să faci pă deşteptu’ când trece lumea pe uliţă cu treburi!

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (2)

Îl dezlegă şi-i strigă să se ducă:

– Du-te, Moşule, du-te unde vezi tu cu ochii, că eu plec de-aci. Du-te, te-oi descurca tu cumva. Hai, pleacă!

Poarta era deschisă, însă câinele nu fugi. Se aşeză pe burtă, privindu-l întrebător, cu ochi apoşi şi miraţi. I se păru că ochii animalului erau plini de lacrimi, aşa că îl mângâie pe cap şi-i spuse din nou să plece, de data asta cu mai multă blândeţe.

– Du-te, Moşule, nu pot să te iau cu mine. Zău că te-aş lua, mă, da` nu mă lasă cu câini în personalul de Bucureşti. Mie-mi dă amendă controloru` şi pe tine te aruncă între şine de-a berbeleacu`. Du-te, găseşte-ţi alt stăpân. Sau umblă liber pe unde vezi cu ochii, ca să nu-ţi mai pună nimeni lanţul la gât…

Şi-i întoarse spatele. Când ieşi din curte lăsă poarta deschisă, gândindu-se că animalul va reuşi să trăiască într-un fel sau altul. De unul singur, din mila cuiva cu suflet, cum ţi-o fi scris şi ţie, Moşule… Eu mă duc prin alte părţi, pe-aci n-am ce să mai fac…

În spatele său, de la gardul din fundul curţii şi până departe, spre pădure, un lan de porumb înfigea vârfurile moi în cerul mângâiat de vălătucii norilor dezmorţiţi. Soarele se pregătea să sfâşie întunericul, opintindu-se şi agăţându-se în vârfurile copacilor, iar zorii de zi aruncau ocheade violete către casele care începeau să clipească prin luminile palide aprinse în ferestre.

Grăbi pasul, auzind răsuflarea sacadată a câinelui. Dar nu întoarse capul. Nu vru să privească nici măcar o singură dată către casa veche cu pereţi jupuiţi de vreme. O lăsa în urmă fără regrete, ca pe o femeie de care vrei să te desparţi cu tot dinadinsul şi nimic nu ţi-ar mai putea întoarce din drum hotărârea luată după atâtea şi atâtea frământări ştiute numai de tine.

Când soarele începu să capete putere, ieşi din sat nevăzut de nimeni şi apucă drumul lung de doi kilometri care ducea la haltă. Amuşinând aerul tare al dimineţii, Moşu’ sărea dintr-o parte în cealaltă, bucurându-se de libertatea nesperată şi prelingându-se în alb şi negru de-a lungul drumului mărginit de buruieni şi de copaci îmbătrâniţi, pe jumătate uscaţi.

*

Peste Moşu’ dăduse printr-o neaşteptată provocare a destinului, aşa cum se întâmplă de foarte multe ori în viaţă atunci când cauţi cu înfrigurare un suflet de om pentru a-ţi fi alături şi descoperi uluit că pornisei fără să ştii pe o cărare greşită care nu ducea către nimeni. Îl cumpărase de la nişte ciobani ursuzi, ghemuiţi sub cojoace, după ce băuse alături de ei câteva ţuici şi aceştia îi spuseseră fără ocolişuri că la stâna lor nu mai era loc pentru alt câine.

– Dacă mata vrei acu’ să-l cumperi şi să te pricopseşti cu un paznic pe lângă casă, noi ţi-l dăm bucuroşi. Pentru stână e firav. Năzuros, lingav, nu se pune nimic pe el. Doar că nu boleşte. Noi avem nevoie de câini zdraveni când dau lupii. Atâta cerem pe el, nu ne tocmim. Vrei sau vrei… O fi pe norocul lui şi-al dumitale, cine ştie?

Rostiseră o sumă. Nici prea mare, dar nici prea mică. Iar ghemotocul cu blană se apropiase de el şi îl privise drept în ochi, ca şi cum ar fi ştiut dinainte că un om urma să vină de niciunde pentru a-l duce într-o lume nouă. Una ferită de lupi, urşi sau alte lighioane ivite de sub poala pădurii spre a-şi lua jertfa de carne.

♣ Cristian Lisandru

Călătoria (1)

Se hotărî să plece într-o dimineaţă oarecare, la ora când îşi înfoiau cocoşii gulerele colorate şi încercau din răsputeri să trezească satul toropit de somnul cel dulce care se strecoară sub pleoape înainte de ivirea zorilor.

Trânti uşa de la intrare – un ochi de geam se sparse imediat, înflorind subit, ca un boboc de trandafir transparent, aşezat acolo spre o imposibilă aducere aminte –, apoi se aplecă şi apucă o piatră pentru a o arunca înspre câinele care se smucea în lanţ, mârâind de parcă nu l-ar mai fi cunoscut. N-o aruncă, totuşi, simţi un fel de milă sau un fel de lehamite, nici el nu înţelese prea bine, dar îşi curmă gestul violent şi merse mai departe, fluierând uşor, încercând să potolească animalul speriat.

Poarta veche, cu şipcile pe jumătate putrezite, era prinsă cu un cerc de sârmă. Zăvorul se stricase pe la începutul primăverii şi nu simţise nevoia de a-l repara. La ce bun, cine să vină peste el şi ce să-i ia? Poate vine moartea şi te ia sus, strigase unul la cârciumă, poate vine vădana lu` Ciripoi şi-ţi dă de pomană, strigase altul, însă nu-i băgase în seamă. Pironise privirea în cinzeaca lui şi nu spusese nimic. Doar sorbea din ţuică din când în când, încruntat, iar tăcerea din el creştea şi se făcea din ce în ce mai mare, ca un hău fără fund.

Ieşind în uliţă, lăsă privirea să alunece peste câteva case mici, coşcovite, înfăşurate în neguri, răsuflă adânc şi porni către haltă. Mergea cu umerii lăsaţi, împovăraţi de supărări apăsătoare, de griji, de gânduri nespuse şi de spectrul unui viitor care întindea un linţoliu al incertitudinilor pe deasupra capului său tuns perie. Ducea pe umeri o desagă jerpelită, cu trei petice mari de culori diferite. Aruncase în ea trei cepe de apă, un ghemotoc de hârtie cu sare grunjoasă, o bucată mare de brânză, o jumătate de pâine neagră şi o sticlă cu apă din fântână. Banii – aceia pe care reuşise să-i strângă în ultimul an, muncind ca un apucat, ba pe la unul, ba pe la altul, nici prea mulţi, nici prea puţini şi nici destui, cât să-l facă să renunţe la plecare – îi pusese în buzunarul interior al hainei, numărase hârtiile de un milion la lumina unui bec chior şi îşi spusese că erau de ajuns pentru început.

După câţiva metri parcă îl împunse un fier înroşit în spate. Un zvâcnet îi muşcă tâmplele, iar el făcu stânga-mprejur, intră în curte şi merse drept la coteţul câinelui. Moşu’ dădu din coadă, scheunând. Poate că în minutele care abia trecuseră înţelesese cu mintea lui de câine bătrân că exista pericolul să moară de foame şi de sete, legat în lanţul ruginit pe care colţii săi nu puteau să-l roadă.

Îi zisese aşa de când era căţelandru, râseseră toţi în sat şi spuseseră că numai un om într-o ureche poate boteza Moşu’ un pui de animal. Dar nici atunci nu le dăduse atenţie, ridicase din umeri şi privise prin ei ca şi cum nici nu i-ar fi văzut. În definitiv era câinele său şi putea să-i pună ce nume dorea. De ce să dea cuiva socoteală?

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: