Călătoria (19)

Radu Eftimie îşi deschisese cârciuma din sat în urmă cu vreo şase ani şi jumătate, în partea de la stradă a gospodăriei care-i rămăsese moştenire după moartea părinţilor. Un prieten avocat îi întocmise „actele firmei”, plătise taxele pe care le avusese de plătit către stat, ridicase două camere şi încropise, la intrare, o terasă de vară, acoperită, apoi desfiinţase cele două porţi mari de lemn ale curţii şi „intrase în afaceri”, aşa cum îi plăcea să spună de fiecare dată când îşi aducea aminte de acele momente ale începutului sau când stătea de vorbă cu vreun cunoscut şi depănau amintiri.
Nevastă-sa, Sânziana („Cu numele ăsta vrei să mă duci la ţară şi să mă faci cârciumăreasă”?), fusese tare nemulţumită la început, abia reuşise să-i mai intre în voie şi să o convingă că nu era vorba despre o prostie care avea să le mănânce şi banii, şi sănătatea. Se înnegurase la faţă şi îl privise pieziş cu ochii căprui.
„Uite-aşa ne băgăm slugi la toţi sărăntocii din sat, bărbate!”, îi strigase în multe seri, mai ales atunci când „afacerea” nu mergea aşa cum anticipase el. „Dacă dăm faliment pe unde scoatem cămaşa? Nu era mai bine să fi rămas noi la Bucureşti şi să ne trăim viaţa liniştiţi? Uite câte taxe, uite ce impozite, uite cum vin controale peste controale şi trebuie să plece toţi cu portbagajul plin. Nu le pui în portbagaj, nu mai scapi de amenzi niciodată! Ce ne-o fi trebuit? Cum de m-ai convins să mă iau după tine?”
Nici unul, nici altul nu se pricepeau la astfel de treburi comerciale, deloc uşoare sau la îndemâna oricui, ea fusese dactilografă, el instalator. Dar îl cuprinsese o poftă teribilă de a deveni cârciumar – poate că se gândise de multă vreme la o astfel de variantă, însă ţinuse gândul numai pentru el, fără a-l spune cuiva – şi nu mai dorea să dea înapoi.
Nu-i fusese frică de cei care veneau să îl controleze „la sânge”, mai ales la începutul activităţii. Şi nu-i era nici acum. Îi primea, le arăta ce ce trebuia să arate, avea actele în regulă, nu „umblase” – cum auzise că fac alţii – la casa de marcat. Îi omenea, le punea masa, le dădea să mănânce şi să bea. Nu plecau niciodată cu mâinile goale, e adevărat. Iar el le striga la plecare: „Să trăiţi, mai poftiţi pe la noi!”, de parcă ăia nu ar fi fost altceva decât musafiri şi nu nişte trimişi hotărâţi să-i frece ridichea şi să caute nodul în papură.
Plătise şi amenzi, mai mari, mai mici, nu se putea fără asta, ceva tot îţi găseau în neregulă dacă se apucau să scormonească. Dar, în general, accepta situaţia fără să crâcnească şi, atunci când n-o mai scotea la capăt cu câte unul „pus pe rele”, umbla la portofel şi dădea fără să se tocmească, cât să-i treacă ăluia cheful de control „ca la carte”.
După revoluţia din `89 plecase şi el, ca mulţi alţii, prin Turcia, adusese blugi, parfumuri, „şpreiuri”, săpunuri, alte boarfe de toate soiurile şi culorile, vânduse, câştigase bani frumoşi, reuşise să pună şi deoparte.
Când muriseră ai lui – întâi tac`su, de cancer la prostată, apoi maică-sa, la doi ani după bărbat – se gândise să vândă moştenirea primită, să pună banii la bancă şi să rămână bine-mersi în apartamentul de două camere de la Bucureşti.
„Să avem şi noi zile mai liniştite”, gândise. Apoi, întrebând în stânga, întrebând în dreapta, vorbind cu unul şi cu altul atunci când ajungea prin sat ca să nu se aleagă praful de toată agoniseala părinţilor, înţelesese că oamenii au nevoie de cârciumă ca şi de biserică. Şi la bucurie, şi la necaz. Nu se poate fără ele în nicio comunitate. Mai exista o bodegă în sat, mai către margine, dar casa părinţilor săi fusese ridicată chiar la drumul care tăia satul în două, nu pe o uliţă oarecare. Casă trainică, trei camere, acoperită cu tablă cu zece ani în urmă, o bucătărie de vară, un grajd în care nu mai trăia niciun animal, fiindcă vaca pe care o avuseseră ai lui murise de multă vreme. Şi o grădină mare, în spatele grajdului, unde creşteau câţiva meri.
„De ce să vând eu toate astea?” îşi spusese, apoi se hotărâse. „Hai, femeie, să devenim afacerişti”, murmurase într-o seară, în timp ce stăteau amândoi la masa din bucătărie şi beau câte un păhărel cu lichior, iar nevastă-sa îl privise ca pe unul abia trezit din leşin. Nici nu voise să audă de aşa ceva. A intrat zâzania între ei. S-au certat, s-au împăcat, iar s-au certat, iar au revenit la sentimente mai bune.
– Tu n-ai fost mare afacerist niciodată, Radule. Ai vândut nişte zdrenţe câţiva ani, pe la unul, pe la altul. Ai făcut şi tu ce-ai văzut la alţii. Nici n-ai murit de foame, nici nu te-ai îmbogăţit. O experienţă şi atât. Comerţ e ăsta? Cârciuma nu e o joacă. Vine Fiscul, dacă nu eşti în regulă te bagă la evaziune, ajungi în puşcărie. De asta avem noi nevoie acum?
– Lasă că şi la Fisc sunt toţi oameni, nu căpcăuni. Există legi şi pe la noi, nu e ţara nimănui. Şi ce, toţi care şi-au deschis bodegi la ţară au avut stofă de afacerişti? Crezi că toţi au terminat finanţe-bănci? Omul se adaptează, învaţă de pe o zi pe alta. Mai ales dacă îl duce capul şi e descurcăreţ. Vrei să spui că pe mine nu mă duce capul? Asta vrei să spui? Băutură se va bea mereu, oamenii de la ţară au nevoie de unele produse pe care nu le pot găsi uşor. Decât să ajungă până la oraş… Nu e mai bine să le aduci marfa aproape?
Până la urmă, observând hotărârea lui, femeia nu mai avusese încotro şi acceptase, îngândurată, să părăsească Bucureştii şi să ia viaţa de la capăt.
– Luăm viaţa de la capăt, bărbate… La tinereţe era cu totul altceva, dar acum…
Atât spusese.
– O luăm, Sânziano. De ce să n-o luăm? Copii n-avem, prea bătrâni nu suntem. Casă avem în sat, tragem apă, punem o centrală, toate se fac. Vindem aici şi cârciumar mă numesc. „La Sânziana”, aşa-i zicem, îi gâdilase orgoliul.
– Dacă zici tu… Numai să nu ne pară rău. Să nu intrăm în vreo belea. Să nu ne-mbolnăvim de la vreo supărare…
– Începutul e greu, femeie. Şi, dacă o fi şi-o fi să nu meargă afacerea, e gospodăria noastră. Nu ne poate da nimeni afară din ea…
Aşa făcuseră. Şi, chiar dacă la început nu le fusese uşor – o altă ceartă, o altă împăcare, nopţi nedormite şi calcule febrile făcute până apăreau zorii în ferestre şi cântau cocoşii prin curţile vecine –, „afacerea” începuse să dea rezultatele dorite.
Încetul cu încetul, cârciuma se transformase şi în magazin sătesc, conform planului iniţial, aduseseră chiar şi un tonomat de cafea, băga ţăranul hârtie sau monedă şi lua cafeaua în pahar de plastic. Şi le plăcea tuturor să se fandosească aşa, de ziceai că numai asta băuseră toată viaţa şi de când lumea apăsaseră pe butoanele tonomatelor.
Curtea era mare, deschideai poarta de fier forjat, mergeai pe o aleea betonată şi descopereai, în stânga, casa bătrânească recondiţionată. Trăseseră apă – aşa cum promisese el la început –, puseseră o centrală ca să nu aibă probleme cu apa caldă şi să se simtă confortabil „chiar şi la ţară”. Zugrăviseră, vopsiseră, schimbaseră mobila şi perdelele, reparaseră pe unde fusese cazul. Pe la acoperiş, pe la duşumele… Schimbaseră instalaţia electrică, erau mulţumiţi, nu cheltuiseră banii de pomană.
În dreapta, dacă întorceai capul, apăruseră cele două camere noi, zidite cu simţ de răspundere, şi terasa de vară, pietruită, cu mese de plastic, albe şi verde-nchis.
Într-o cameră era cârciuma – adusese şi un televizor cu ecran mare, plat, ca să vadă muşterii meciurile de fotbal, consumând şi mai abitir, vara dădea drumul la un ventilator prins în tavan, punea muzică lăutărească atunci când „se încingea atmosfera”, însă nu permitea nimănui „să sară peste cal” –, în cealaltă cameră găseai magazinul sătesc.
Bărbaţii intrau şi rămâneau în camera „de la stradă”, dând pe gât bere, ţuică, vin, rom sau, mai rar, coniac. Discutau despre toate şi despre nimic, se simţeau bine. Muierile treceau grăbite – bombănindu-şi bărbaţii, de ce mai multe ori, fiindcă abandonau treburile prin gospodărie pentru a pierde timpul – şi mergeau la camera din spate, trecând pe lângă tejgheaua cârciumarului, acolo unde găseau „de toate” şi unde vindea „doamna Sânziana”. Nu-i mai părea aşa de rău că plecase de la oraş, vecinele care o priviseră suspicioase la început – numind-o, în derâdere, „orăşanca aia cu nasul pe sus” – o acceptaseră, în cele din urmă, descoperise că viaţa se putea desfăşura şi altfel decât fusese ea obişnuită.
Atârnaseră o firmă mare, adusă cu o camionetă de la Bucureşti, se întindea dintr-o parte în alta a faţadei cârciumii. Noaptea, neoanele sclipeau în roşu şi albastru, iar cârciumarul se uita la ea cu mare drag de fiecare dată când se pregătea să închidă şi îşi aducea aminte de ai lui. Ar fi fost mândri de el…
Cârciumarul asculta acum răpăitul ploii pe acoperiş şi zâmbea auzind cum se ambala Fane Liberare. Acesta stătea la o masă, împreună cu Lică al lu` Pescaru` şi cu Ion Niculaie, zis Nasote, pentru că avea un nas „cât toate zilele”, conform lui Liberare, ceea ce însemna şi că era bine dotat în „partea de jos”. Însă nimeni nu ştia cu siguranţă dacă era aşa sau nu, cert este că Ion era neînsurat, deşi avea vreo patruzeci şi cinci de ani. Şi nici nu dădea semne că s-ar aşeza curând la casa lui.
Lică de-abia intrase în cârciumă, în urmă cu vreo cinsprezece minute, îşi scuturase hainele ude, dăduse bună-ziua din vârful buzelor, aprinsese o ţigară – n-ar fi trebuit să fumeze înăuntru, conform noilor reguli, dar cârciumarul era înţelegător, ca orice fumător atunci când e vorba despre viciul comun şi mai închidea ochii, din când în când – apoi trăsese cu ochiul către televizor.
– Nea Radu, nicio ştire mai acătării? Cade guvernul sau nu cade? Poate o să trăim şi noi mai bine…
– Salut, Lică! Guvernul e pe poziţii, se ţine cu dinţii şi cu ghearele de scaune. Dar a deraiat un tren la halta vecină.
– Aoleu! Dă-mi şi mie o ţuică. Mare să fie! Şi ce ploaie, nea Radu, potop, numa` o inundaţie ne-ar lipsi, încolo suntem puşi bine cu toate…
– Nu e grav, era de marfă, intervenise Liberare, iar Lică se îndeptase către masa acestuia şi se aşezase.
– Ce transporta?
– Parcă asta contează, murmură Ion, important e c-a sărit de pe şine. Ducea el ceva, că doar de-aia e marfar. A dat la ştiri, acum aude lumea şi de noi, că pe-aici e ca la capătul pământului.
– Şi ce-ai vrea, mă, să n-ai loc de turişti? Ce să vadă aici? Câmpul care abia de mai produce câte ceva? Ce suveniruri de-alea ai putea să le dai tu? Ce poţi tu să le oferi la căminul cultural? Că i-am zis primarului „bă, degeaba eşti primar, nu se vede nimic, mai atrage şi tu fonduri. Da` el se uită la mine şi râde ca prostu`”.
– Liberare, tu eşti tot timpul cu capsa pusă…
– Data viitoare să fie al dracului ăla care mai merge la vot… Nea Radule, mai adă o bere, că mi s-a uscat gâtul!
– Să fie două, nea Radu! interveni şi Ion Nasote. Sau să iau şi eu o ţuică, ca Lică? N-ar fi mai bună?
– Parcă eşti fată ne-ncepută, aşa dai din colţ în colţ. Am pornit pe bere, hai s-o ţinem pe bere! Nea Radu, da` de ce nu-l sunt pe Stamatoiu, că el, ca să zic aşa, trebuie să aibă informaţii din interior. E dintre ei, de la cefere… De-ai lor. Nu se poate să nu ne spună ceva suplimentar.
– O fi omu` ocupat.
– Ocupat pe dracu`. Cum să fie ocupat dacă a deraiat marfaru`? Personalul care trebuia să treacă n-a mai trecut, pe unde s-o ia, pe lângă şine? Am dreptate, Nasote?
– Tu ai mereu dreptate, Liberare…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (18)

Stamatoiu se mişcă de pe un picior pe celălalt, mutându-şi greutatea, nerăbdător, aşteptând informaţii suplimentare.
În spatele său, Moşu` lătră brusc, deranjat de cineva nevăzut – sau poate chiar de cele două personaje abia intrate în scenariu -, iar Axinte îi strigă să tacă, apoi îl mângâie pe cap.
– Ce-o fi simţit de se comportă aşa? întrebă Casandra. Pare neliniştit.
– Numai el ştie, murmură Axinte, în timp ce Maria Vlăsceanu îşi strânse mai bine broboada. Or avea şi câinii gândurile lor, ca şi oamenii. Nu le poate citi nimeni…
– Ei, copii, spuse Maria Vlăsceanu, trenul nu vine azi, după cum aţi auzit de la şeful haltei, iar voi nu puteţi să staţi până mâine în sala de aşteptare. V-o fi şi foame, trebuie să vă spălaţi… Nu se cade… Veniţi cu mine, rămâneţi peste noapte, e loc berechet de când am rămas singură, vă odihniţi omeneşte, mai stăm de vorbă, iar dimineaţă ne întoarcem şi ajungem împreună la Bucureşti.
– Vă mulţumim pentru amabilitate, rosti Miron, însă chiar nu am dori să vă deranjăm. Putem sta şi în sala de aşteptare, am mai petrecut aşa unele nopţi. Dar numai dacă ne permite şeful de haltă, bineînţeles. Astfel de călătorii implică şi unele sacrificii. Ne-am propus de la bun început să ne descurcăm aşa cum putem…
– Aşa e, interveni Casandra. Până acum a fost bine, de ce să vă deranjăm?
– Dar nu mă deranjaţi, copii… Îmi sunt dragi musafirii, numai că nu am prea des parte de ei. Un sat ca toate celelalte, nu dau buzna oamenii străini, ce să vadă? Dacă ar fi fost vorba despre deranj nici nu v-aş fi invitat la mine-n gospodărie. Axinte, tu ce stai ca stana de piatră şi rumegi gânduri? De ce nu zici nimic? Nu ţi-e milă de copiii ăştia?
– Ce să zic, ţaţă Marie? Fiecare om e liber să stea unde vrea el… Poate sunt ruşinoşi. Poate vor să fie singuri… Poate au alte planuri.
– Ce planuri să aibă doi copii ca ei pe o astfel de vreme urâtă ca grijile, departe de casă, într-o haltă din mijlocul câmpului? Ruşinoşi? De ce să fie ruşinoşi? Îi culc în camera de la stradă, acolo se doarme aşa de bine că nu-ţi vine să mai pleci. Aşa zice fi-miu, că nici acasă la el nu doarme mai bine… Păi unde-i mai bine decât în casa părinţilor, nu?
Moşu` mârâi. Ajuns lângă ei pe neaşteptate, Costin Andreescu tuşi pentru a-şi face simţită prezenţa. În urma sa, Stamatoiu şi şoferul în uniformă se apropiau cu paşi mărunţi, afişând expresii serioase.
– Bună ziua, oameni buni! Bine v-am găsit! Costin Andreescu e numele meu. De la Criminalistică, dar asta nu trebuie să sperie pe nimeni… O meserie ca oricare alta.
– Bună ziua, domnule!
– Urâtă vreme, nici un câine nu ar trebui lăsat pe-afară…
– Lui Moşu` îi place ploaia, spuse Axinte, niciodată nu s-a ascuns de ea.
Câinele dădu din coadă, înţelegând că el este în centrul atenţiei.
Andreescu o privi pe Maria Vlăsceanu.
– Înţeleg că doreaţi să ajungeţi la Bucureşti?
– Da. Mi-a născut nora, acum sunt bunică.
– Să vă trăiască! Băiat sau fată?
– Băiat, ca să ducă numele neamului mai departe… Dumneavoastră aveţi copii?
– Am o fată, mulţumesc de întrebare. E în anul trei la fiolologie…
– Să vă trăiască şi dumneavoastră, copiii sunt rostul nostru pe lume. Pentru ei ne zbatem, pentru ei muncim, ca să îi ştim mai bine decât am fost noi… Deşi nu au toţi norocul acesta.
– ?
– Norocul de a avea copii în bătătură…
– Aha, am înţeles. Ce-i drept, aşa este. Şi dumneavoastră tot la Bucureşti? Cu câinele?
Axinte întârzie răspunsul şi privi şinele care sclipeau sub asaltul ploii. Ce să spună unui străin pe care abia îl văzuse? Că dorise să lase totul baltă şi era cât pe ce să-l uite pe Moşu` în lanţ? Că se simţea un străin în propria casă şi că nu-i dădeau pace nişte gânduri absurde? Că sunt momente în viaţă în care un om vrea să ia totul de la zero, indiferent de vârstă şi de tot trecutul său? Dar ce-ar fi zis străinul acela abia sosit dacă i-ar fi spus aşa, dintr-o dată, ceva? Cum s-ar fi uitat la el şi ce concluzie ar fi tras?
– Nu ştiu dacă m-ar fi lăsat şi cu câinele, domnule… Poate doar dacă dom` şef ar fi pus vreo vorbă bună la controlor. N-are nici botniţă, săracu`, dar nu e câine rău, nu muşcă pe nimeni.
– Ca s-o spunem pe-aia dreaptă, interveni Stamatoiu, pe unii i-a mai muşcat. Dar şi-o meritaseră cu vârf şi îndesat. Îi mai ţii minte pe ăia doi care s-au luat de tine la cârciumă? Ăia doi de umblau teleleu prin sat, îmbrăcaţi în salopete, netunşi şi jerpeliţi. Ziceau că vor de lucru. Nu le-a dat nimeni nimic de făcut, prea păreau oameni neserioşi. Şi erau puşi pe scandal, se vedea de la o poştă. Domnu` de la Criminalistică trebuie să ştie cel mai bine, pe chipurile unor oameni se citeşte răul. Nu?
Andreescu nu spuse nimic, însă păru interesat de întâmplarea pomenită de Stamatoiu.
– Ce-a fost a fost, încercă Axinte să taie elanul şefului de haltă.
– Şi Moşu` a intervenit? întrebă Andreescu.
– Oho, s-a repezit la ei şi i-a alergat prin faţa cârciumii, iar pe unul – scuză-mă, ţaţă Marie – l-a muşcat direct de cur. Ce-a mai ţipat ăla, ne-am prăpădit de râs. Uite-aşa păţeşti dacă te pui cu Axinte şi cu Moşu`, a strigat Fane Liberare. E unul din sat, nu aveţi de unde să îl ştiţi… Îi spunem Liberare de la revoluţie. Pe urmă l-au oblojit pe ăla la dispensar, n-a fost nimic grav. Ştie Moşu` cum să muşte, nu înfige colţii prea tare dacă nu e cazul… Dar străinul ridicase pumnul la Axinte, câinele şi-a apărat stăpânul, nu asta-i menirea lui? Nici nu mai ştiu de la ce-a-nceput cearta. Ştiţi cum e la cârciumă, toată lumea vorbeşte, nu poţi să fii atent la toţi, le sare ţandăra din te miri ce…. Pe urmă beau iar împreună, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
– Ca la cârciumă, dom` şef. De la ce porneşte scandalul? De la băutură…
Andreescu îl privi pe Axinte.
– Nu sunteţi prea vorbăreţ.
– Aşa e el, are defectul ăsta de când îl ştiu, rosti Maria Vlăsceanu, până îi scoţi cuvintele din gură faci o ciorbă. E mai mult mut, nevastă-sa, Dumnezeu s-o odihnească, vorbea singură prin curte de foarte multe ori…
Şeful de gară râse.
– Mie-mi spune nevasta că vorbesc prea mult. Şi când trebuie, şi când nu trebuie. Cică o întrec pe ea. O las în pace, să creadă ce vrea ea, să se simtă bine în sinea ei de muiere, însă-i turuie gura de îmi vine să bag dopuri în urechi… Dar nu vreţi să mergeţi la mine în birou? S-a lăsat frig, poate doriţi şi o cafea… Sau un ceai. Cu lămâie.
– O să intrăm şi în birou, confirmă Andreescu, dar e aer mai curat aici, nu ca la oraş. O fi vremea urâtă, dar plouă frumos, îţi vine să stai şi să priveşti. Şi eu m-am născut într-un sat de câmpie. E drept că erau alte vremuri, pe urmă am devenit orăşean cu acte în regulă şi aşa am rămas… Dar voi unde mergeţi, dragilor? îi întrebă pe Miron şi pe Casandra.
Aceştia, luaţi prin surprindere, nu răspunseră câteva secunde. Apoi vorbi băiatul:
– Către Bucureşti. Apoi mai departe. Facem o călătorie prin ţară. Turul României la pas. Părinţii au fost de acord, pot să confirme dacă este cazul… Avem telefoanele mobile cu noi. N-a fost uşor să-i convingem, recunosc, ba chiar foarte dificil, însă atunci când ne punem ceva în gând nu se poate să nu avem succes.
– Îmi imaginam eu că n-aţi plecat de capul vostru. Şi până aici cu ce aţi ajuns?
– Ne-a adus cineva cu maşina până la halta vecină. Un camionagiu. Nici nu ne-a luat bani, asculta muzică lăutărească şi zicea că-l cheamă Sandu. Pe urmă, când au spus la haltă că nu mai merge niciun tren din cauza accidentului, am pornit încoace pe jos.
– O adevărată aventură modernă. Chiar originală, aş spune, tinerii de azi au alte preocupări. Şi doresc confortul în orice situaţie, cu mici excepţii… N-aţi luat numărul camionului, presupun…
– Trebuia să-l fi luat? întrebă Casandra. Nici nu ne-am gândit, părea un om serios şi foarte vesel. N-am mai văzut de multă vreme un om aşa de vesel.
– Da, completă Miron. Unii oameni sunt taciturni, nu le intri deloc în voie, parcă li s-au înecat toate corăbiile, cunoaşteţi expresia. Iar de când suntem în călătorie am întâlnit mai mulţi din aceştia.
– Vezi, Minea, surâse Andreescu înspre agentul în uniformă, de cum te-am cunoscut ţi-am spus să nu mai stai încruntat.
– Mi-aţi spus, aşa e, dar nu poate omul să fie numai cu zâmbetul pe buze.
– Dar nici să râdă numai de Paşte şi de Crăciun nu e în regulă, zâmbi şi Stamatoiu. Nu? Am auzit că atragi energiile negative dacă stai toată ziua bosumflat. Aşa-i, ţaţă Marie?
– De, Vasile, bine-i să râzi ca prostu` toată ziua? Nu-i bine, te ia lumea la ochi, zice că-ţi lipseşte o doagă. Te arată cu degetul. Iar cu energiile alea nu ştiu ce să zic, nu le-a văzut nimeni… Vorbe-n vânt.
– Şi ce camion era? întrebă Andreescu.
Casandra îl privi pe Miron şi păru încurcată.
– Eu nu ştiu, sinceră să fiu. Poate Miron.
– Era o basculantă. Cabină albastră, nici n-am reţinut sigla firmei care era inscripţionată pe uşă. Căra un morman de pietriş. Dar n-am întrebat unde îl ducea. Ne-am bucurat fiindcă am avut cu ce să ajungem la halta vecină.
– Puteaţi să luaţi trenul până acolo. Cu autostopul e destul de periculos. Uneori. Nu ştii la cine te urci în maşină, oameni şi oameni…
– Vrem să facem şi economie, atunci când se poate. Am hotărât asta de la bun început. Cât mai puţine cheltuieli. Unii şoferi se mulţumesc să stea de vorbă cu cineva, trece timpul mai uşor, astfel că în multe cazuri nu am fost nevoiţi să scoatem portofelul. Iar şoferul acela vesel nu părea deloc periculos, ca să fiu sincer. Cânta, fluiera, ne-a spus şi câteva bancuri. Bune, am râs cu lacrimi. Dar ce s-a întâmplat?
– De ce trebuie să se fi întâmplat ceva?
– Aţi venit cu maşina de poliţie. Sigur s-a întâmplat ceva.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (17)

– Am vrut să ajung la Bucureşti, ţaţă Marie, răspunse Axinte, apoi îl mângâie pe Moşu` şi-l privi cu tristeţe nedisimulată, dar şi cu o vizibilă resemnare. Ce să fac şi aici, să tai frunză la câini toată viaţa? Mă duc să-mi caut de lucru… Oraş mare, alte posibilităţi. S-o găsi ceva şi pentru mine.
– Câine ai, Axinte, iar frunze se găsesc pe toate drumurile, trase femeia o concluzie care îi făcu pe Miron şi pe Casandra să chicotească încă o dată. Şi cu gospodăria de-o viaţă ce faci, o dai la biserică? Nu-i păcat de toată munca şi de toate amintirile? E drept, popa ăsta al nostru de-abia aşteaptă, s-a-nvăţat să ia cu două mâini… Doamne, iartă-mă, am ajuns să spun numai prostii! Femeie bătrână… Nu mă luaţi în seamă, copii, omul se prosteşte pe măsură ce îmbătrâneşte, iar Axinte nu iese nici el din rândul lumii…
– Se duce ţaranul să se plimbe ţanţoş pe Calea Victoriei, ţaţă Marie, interveni şeful de haltă, mustăcind, iar ploaia îşi înteţi ritmul şi lovi, cu şi mai multă înverşunare, în acoperişul peronului.
Casandra, străbătută dintr-o dată de un fior care-i făcu piele de găină, înşfăcă perechea de pantaloni lungi adusă de Miron şi se retrase, şchiopătând uşor, în „sala de aşteptare” pentru a se schimba.
Un tunet îi obligă să tresară. Dar mirosea a viaţă proaspătă, curată, spălată de toate necazurile lumii de dinainte de potop, şeful de haltă aprinse altă ţigară, îmbiindu-l şi pe Axinte, Miron fu şi el întrebat din priviri şi acceptă fără nicio reţinere. Pufăiră în tăcere.
Nici Maria Vlăsceanu nu spuse nimic, câteva minute, poate pentru că nu avea nimic împotriva tutunului sau poate că nu dorea să creadă cineva că încearcă să dea sfaturi de viaţă atunci când nu e cazul.
Apoi rosti, adresându-se băiatului:
– Fumează, maică, dacă te-a prins viciul ăsta şi nu-ţi mai dă drumul… Şi al meu fuma, Dumnezeu să-l ierte, fumează şi fiu-meu, fumează şi nora. Toată lumea fumează. E păcat de bani, în rest nu mai spun nimic. Am încercat în tinereţe, nu s-a prins de mine… Că dacă s-ar fi prins nu m-ar fi oprit nimeni din pufăială…
Luminile albastre şi roşii ale unui girofar sclipiră la capătul peronului, iar o maşină inscripţionată cu însemnele inconfundabile ale poliţiei apăru prin ploaie, fantomatică, desprinsă parcă dintr-un alt scenariu lacustru. Ştergătoarele încercau cu frenezie să lupte împotriva ploii, aproape inutile în demersul lor susţinut. Şoferul apăsă frâna, apoi opri motorul.
– Da` asta ce-o mai fi? întrebă femeia, privind mirată către maşina lovită cu furie de stropii mari, iar şeful de haltă deveni dintr-o dată foarte serios, îşi aranjă ţinuta cu gesturi grăbite şi porni, călcând apăsat, către maşină.
Pufni:
– A deraiat un tren de marfă, ancheta e în desfăşurare, musafiri ne mai lipseau, ţaţă Marie. Mai bine mergeţi acasă. Ia-i şi pe copiii ăştia – arătă către Miron şi o căută din priviri pe Casandra – dacă poţi, n-au unde să stea şi ploaia e pusă pe treabă, din câte observ. Nu se opreşte cu una, cu două… E de durată. Dar bine că au ajuns la noi, dacă se trezeau în câmp, fără un acoperiş deasupra capului? Norocul lor…
– Pot să stea şi la mine, dacă vor, interveni Axinte. De când am rămas singur nu mi-a mai trecut nimeni pragul…
– Tu eşti bărbat, Axinte, o femeie ştie mai bine cum să se poarte cu musafirii, chiar şi atunci când e luată pe nepregătite. Pune masa, schimbă aşternuturi… Iar fata se va simţi mai bine dacă vede o muiere pe lângă ea. Oameni suntem, nu-i las eu în ploaie sau nemâncaţi, aşa mă cunoaşteţi voi pe mine?
Femeia îl privi pe Axinte cu subînţeles, iar acesta ridică din umeri în semn de acceptare a situaţiei. Îi trecuse prin minte şi faptul că n-avea de niciunele în cămară, iar copiii, cu siguranţă, ar fi vrut să mănânce. Şi nici curăţenie nu mai făcuse de ceva vreme… Ce curăţenie să mai faci atunci când nu-ţi mai arde nici de viaţă? Îşi aduse aminte de gardul care stătea într-o rână, de perdelele nespălate, de masa din bucătărie… Un picior trebuia reparat, se vărsa paharul dacă te aşezai fără să fii atent.
Se deschiseră portierele. Din maşina poliţiei coborâră două personaje corpolente, şoferul – echipat în uniforma clasică, îndesându-şi şapca pe cap – şi pasagerul, un ins înalt, cu părul pieptănat pe spate, îmbrăcat într-un costum albastru-închis şi acoperit cu un trenci de culoarea untului care-i acoperea genunchii.
– Se uitau ai mei la un serial, pe vremuri, mereu îşi aduc aminte de el, am văzut şi eu câteva episoade trase de pe site-urile de torente, spuse băiatul dintr-o dată, fără a se adresa cuiva anume. Colombo. Aşa se numea serialul. Ăsta care a coborât din maşină ar fi exact ca el, numai că e prea drept, e ca scândura, celălalt era adus de spate. Poate că e vorba, totuşi, despre aceeaşi inteligenţă sclipitoare…
Reveni şi fata lângă ei, privind curioasă întreaga scenă. Apoi i se citi o urmă de îngrijorare pe chip, pentru câteva secunde.
– Ce-i, Miron, ce s-a întâmplat? De ce a venit poliţia?
– Teribila anchetă în desfăşurare, darling, destoinicul inspectorul vine spre a obţine, prin atât de interesantele mijloace specifice, informaţii nepreţuite pentru dosarul consistent, iar şeful de haltă îi iese în întâmpinare. Ca un bun cetăţean ce se află. Va răspunde, fără crâcnire, la orice întrebare, fie ea şi delicată…
– Ce îţi mai turuie gura, zâmbi ţaţa Maria. Repeziţi mai sunt copiii din ziua de azi. Vremurile îi fac aşa, că şi ele tot repezite sunt. Dar să ştii că serialul ăla de care vorbeşti mi-a plăcut şi mie… Să dea Dumnezeu să nu fie nimic grav.
Şeful de haltă îi întâmpină pe cei doi cu o mină serioasă:
– Bună ziua, sunt Vasile Stamatoiu, şef de haltă. Cu ce vă pot ajuta?
– Bună ziua, vorbi individul în costum, în timp ce şoferul se poziţiona cu un pas în spatele său. Dânsul este agentul Minea, iar eu sunt Costin Andreescu. De la Criminalistică. Am putea să stăm de vorbă câteva minute?
– Da. Cum să nu? Vă stau la dispoziţie. Mergem la mine în birou. E vorba despre marfarul deraiat? Am fost informat mai devreme. Dânşii – se întoarse pe jumătate către cei aflaţi pe peron – doreau să ia personalul de Bucureşti, însă acum vor pleca la casele lor.
Andreescu le aruncă o privire scurtă, ca şi cum abia atunci le-ar fi înregistrat prezenţa, apoi i se adresă lui Stamatoiu.
– Sunt consăteni de-ai dumitale?
– Doar femeia şi cel cu câinele. Moşu`.
Bărbatul în trenci afişă o expresie nedumerită.
– Aşa-i zice câinelui, completă Stamatoiu, certându-se în gând pentru că oferise o astfel de informaţie puerilă. Băiatul şi fata au ajuns mai devreme. Nu sunt de pe-aici. Spun că sunt în călătorie prin ţară. Miron şi Casandra, aşa îi cheamă. Aşa au spus că îi cheamă, de fapt, nu am dreptul să le cer documentele de identitate, după cum ştiţi… Şi de ce ar face asta un şef de haltă? Oamenii sunt în trecere. Vin, cumpără bilet, pleacă… Se duc acolo unde trebuie să ajungă. Dar altceva nu mai ştiu despre ei. Copii. Cu părinţi care îi lasă să facă tot ce le trece prin cap. Astea-s vremuri de plimbare?
– Ce vreţi să spuneţi?
– Privim şi noi la televizor, domnule, ascultăm ştirile, citim presa… Se întâmplă atâtea şi atâtea nenorociri… Crime, violuri, dispariţii.
– Ei, lăsaţi că nu-i dracul chiar aşa de negru, nu suntem buricul târgului în ceea ce priveşte infracţionalitatea. Deci nu pot merge şi ei la casele lor…
– Ce vreţi să spuneţi?
– Nefiind din partea locului, nu au cum să meargă la casele lor. Aşa v-aţi exprimat.
– Îi spusesem ţaţei Maria – Maria Vlăsceanu, a fost o viaţa întreagă învăţătoare, întreaga comunitate o cunoaşte şi o respectă, de ceva vreme e văduvă – să îi găzduiască. Cum să-i laşi în sala de aşteptare, nu? Suntem primitori şi bucuroşi de oaspeţi…
Şoferul tuşi, dorind să oprească elanul lui Stamatoiu, apoi se trase mai aproape:
– Mi-a spus şeful de la halta vecină că eşti de serviciu.
– Fane?
– Ştefan Matei.
– Da, vă rog să mă scuzaţi. Dar ne cunoaştem de când eram copii, am bătut uliţele împreună, ne-am scăldat, am colindat, am făcut poştă prima ţigară, mă ia gura pe dinainte, mai ales că ne leagă şi aceeaşi meserie. Dar de ce v-a trimis la mine? Accidentul s-a produs în sectorul lui, eu doar am primit informaţia. Telefonic. Şi am înţeles de la el că nu e nimic grav, că se rezolvă.
– Se rezolvă cu trenul, dacă nu s-a şi rezolvat deja. Alta-i problema noastră…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (16)

Maria Vlăsceanu – ţaţa Maria, aşa cum îi spuneau prin sat, de foarte multă vreme, toţi vecinii şi toţi cei pe care, de la catedra şcolii comunale, îi învăţase să vadă lumea cu alţi ochi şi să facă primii paşi în ea – fusese o femeie frumoasă, aprigă şi iubitoare de oameni. Nu privea pe nimeni fără o undă de duioşie în ochii albaştri, iar aceştia, în pofida trecerii timpului, nu-şi pierduseră strălucirea de odinioară. Avea câte o vorbă bună pentru oricine cunoştea muşcătura dureroasă a necazului – iar pentru necazuri, de când lumea, fusese întotdeauna loc şi tot se mai găsea – descoperea, fără să stea prea mult pe gânduri, un sfat, un cuvânt de îmbărbătare sau un răspuns fără ocolişuri atunci când cineva păstra o întrebare care-i chinuia, negăsindu-i-se răspunsul potrivit, zilele sau nopţile.
„În sufletul tău poate să intre o lume întreagă, femeie!”, îi spunea bărbatul ei, Constantin Vlăsceanu, inginer-şef la defuncta C.A.P. şi, după revoluţia pe care fiecare o interpreta după cum îl ducea capul, fără a se ajunge la vreun rezultat care să mulţumească toată lumea, la ferma nou înfiinţată spre a ridica agricultura zonei la un alt nivel, unul superior şi aducător de foloase pentru întreaga comunitate rurală. Aşa reieşea din hârtiile întocmite şi din discursurile unora care simţiseră că e rost de avantaje şi intraseră imediat într-un partid sau altul, colindând apoi satele pentru a-i convinge pe oameni că nu va mai fi nimic ca înainte. Nicio noutate, ploua tot de sus şi în jos, iar anotimpurile se succedau în aceeaşi ordine.
Aşa se întâmplase – spuneau cei mai bătrâni sau cei obişnuiți să răsfoiască filele cărţilor – şi când făcuseră comuniştii colectivizarea aia care-i nenorocise pe mulţi. Orice schimbare de regim fusese o binecuvântare, la început, trezise speranţe şi născuse proiecte mari de viitor, arsese cu vâlvătăi, ca un foc de paie, iar pe urmă, cu sau fără tulburări şi ghionturi sociale, viaţa îşi urmase cursul precum un râu care – atunci când se umflă apele – iese din matcă, însă pe măsură ce stihiile se potolose îşi reintră pe firul ştiut. Iar oamenii de rând descoperiseră, încă o dată, că de la vorbă la faptă e cale lungă, iar o revoluţie nu înseamnă, întotdeauna, un pas înainte.
Timpul trecuse, fără să se oprească din goana lui nebună, iar promisiunile, drapelele fluturânde şi discursurile sforăitoare apăreau din patru în patru ani, făcându-i pe mulţi să dea din mâini a lehamite şi să scuipe în ţărână atunci când erau invitaţi în faţa primăriei sau la câte o serbare câmpenească.
După cum îşi dăduseră cu toţii seama – chiar şi aceia care fuseseră luaţi de valurile unui optimism rural exagerat şi crezuseră că pământul va rodi la simpla apariţie a unor tractoare nou-nouţe -, agricultura de altădată râdea cu gura până la urechi de îndelung trâmbiţata agricultură modernă, bazată exclusiv pe teorii nefondate, de cele mai multe ori fanteziste şi pe fondurile UE care ori nu ajungeau unde trebuia, ori nu erau folosite aşa cum ar fi impus-o planurile puse pe hârtie de „agronomi-minune” sau de „lideri providenţiali” cu dragoste de glia străbună.
Constantin Vlăsceanu încercase din răsputeri să-şi spună punctul de vedere, le arătase multora unde greşesc şi de ce, dar până la urmă – nu intrase în niciun partid şi unii nu-l iertaseră pentru că le refuzase invitaţia, catalogându-l drept „nemulţumitul satului” sau „nostalgic al perioadei ceauşiste” – fusese eliminat din schemă şi ieşise la pensie cu o supărare mare în inimă, iar nevastă-sa – învăţătoare la şcoala din comună patruzeci de ani bătuţi pe muche – îl mai lua seara pe după umeri, atunci când stăteau pe prispa veche, şi îi spunea cu glasul ei molcom, de femeie trecută prin multe:
– Lasă, Constantine, că lumea nu poate fi răsturnată aşa de uşor. Metehnele sunt aceleaşi, vrei să-i înveţi tu pe ăia de furară înainte să se dea la o parte şi să nu mai fure? Vrei să-i lase pe alţii la oala cu sarmale? Nu ziceai tot tu că a venit eşalonul doi?
– Mărie, Mărie, ofta bărbatul, am încercat şi-n culcare şi-n sculare, tot degeaba, nu merge. Ăştia au politizat şi porumbul, şi grâul, şi floarea-soarelui. Numa` vorbe, vorbe, vorbe. Păi aşa creşte porumbul? Cu vorbe? Aşa rodesc câmpurile, după ureche? Ne batem joc de ele… Pământul nostru e-ntr-un fel, al neamţului e altfel, la francezi dai peste altceva. După specificul locului. Dar peste tot se munceşte după nişte reguli, nu după cum i se năzare unui ministru trecător. Vrem ca la ei, dar cu mentalitate ca la noi. Şi pe urmă se miră ca proştii că nu iese producţia şi că luăm mălai şi făină de la alţii. Înainte raportam mai mult decât era, ca să fie partidu` mulţumit, acu`, în scurtă vreme, ascultă la mine, n-o să mai avem ce să raportăm… Pârloagă şi numai specialişti îmbrăcaţi la patru ace care nu s-au murdărit niciodată pe pantofi…
– Nu mai pune şi tu la inimă, bărbate, mai sunt şi lucruri bune pe lumea asta. Nu ne-am îmbolnăvit, ieşirăm la pensie, am însurat băiatul, s-a dus la Bucureşti, s-a făcut inginer ca să îţi calce ţie pe urme, are casa lui, se-nţelege cu nevasta, mâine-poimâine avem nepoţi. De agricultură îţi mai arde ţie? Tu ai muncit cât ai muncit, acum e rândul altora… Nu te-ai săturat de revoluţii agricole?
Bărbatul oftase ce oftase şi îşi mai mîncase pensia vreo doi ani, mormâind în barbă când auzea că ferma era aproape de faliment, când vedea că fiecare se descurca aşa cum putea, iar ideea de agricultură modernă se dusese pe apa Sâmbetei.
Pe urmă, fără vreun avertisment prealabil, îl prinsese o slăbiciune pe care nici doctorii de la Bucureşti nu avuseseră cum să o explice pe de-a-ntregul şi, după o serie de tratamente care nu avuseseră niciun rezultat, închisese ochii în somn, într-o noapte de vară în care – după cum spusese Fane Liberare la priveghi, sorbind din păhărelul de ţuică gălbuie – n-ar fi trebuit să moară nimeni de pe pământu` ăsta, bă, că prea s-a înfrumuseţat totu` ca o mireasă… N-am văzut aşa noapte de când mama m-a făcut, zău aşa! Da, îi pare rău lu` nea Constantin că s-a dus. Rău îi pare… A dracu` soarta omului, îi pune piedică şi gata!
Unii dintre cei prezenţi ridicaseră din umeri, alţii îl priviseră pe Liberare ca pe unul care, mai mereu, scoate tot felul de prostii pe gură, de te şi miri – ca om cu scaun la cap ce te afli – că l-a luat o femeie de bărbat şi i-a mai făcut şi două fete.
Ţaţa Măria a plâns, şi-a strâns băiatul în braţe atunci când i-a intrat pe poartă, şi-a pupat nora cernită şi s-a împăcat cu soarta. Nu s-a tăvălit pe jos atunci când groparii au coborât sicriul în groapă, ca alte muieri rămase singure pe lume, n-a strigat şi nici nu l-a certat pe Dumnezeu pentru că îi luase bărbatul pe nepregătite, deşi ea îl ştiuse în putere, rumen la faţă şi bun de muncă.
Supărările pe care le ţinea în el le mai aveau şi le mai avuseseră şi alţii, de-a lungul timpului, se mai certase cu unul, cu altul, nu fumase nici mai mult şi nici mai puţin decât alţii care aveau patima tutunului, mai trăsese şi el câte o beţie din când în când – ca orice bărbat, cum se spunea prin sat –, înjurase şi el vremurile noi aşa cum le înjurau şi ceilalţi, luaţi pe nepregătite – la rândul lor – de schimbările prăvălite peste ei.
Poate că boala care intrase în el ca un hoţ netrebnic o luase prin surprindere pe ţaţa Maria şi poate de aceea nici nu avusese timp să plângă aşa cum simţea că ar fi trebuit… Dar, rămasă pentru prima oară singură în casă, plânsese o noapte întreagă şi întrebase doar atât: De ce?
Numai că, aşa cum se întâmplă întotdeauna când adresăm astfel de întrebări unei puteri aflate peste capacitatea noastră de înţelegere, nu primise niciun răspuns…
După pomană, în timp ce ultimii vecini ieşeau din curte şi rosteau „Dumnezeu să-l ierte!” sau „Dumnezeu să-l odihnească!”, băiatul şi nora se pregătiseră, la rândul lor, să plece către Bucureşti, la casa lor, iar ţaţa Maria rămăsese, ca o stană de piatră îmbrobodită, în gospodăria de-o viaţă.
– Hai, mamă, la noi, avem camere destule… De ce nu vrei să vii? o întrebase fiu-su încă o dată, înainte de a se urca în maşină, în timp ce rotea privirea prin curte şi încerca să vadă cu ochii minţii în viitorul apropiat. Ţi-o fi greu aici, singură… Acu` e vară, e cald, e mai uşor. Dar la iarnă ce te faci? Singură? Ce-o să zică oamenii, că nu te-am primit la noi, că nu mi-a păsat de tine?
– Lumea… Parcă dacă zice lumea ceva e musai să o convingem că nu-i aşa? Tu nu ştii că lumea vorbeşte? De ce-ai făcut carte dacă nu ştii atâta lucru? Nu vin eu pe capul vostru şi nu mi-e mie frică de iarnă, Ionele, am văzut eu altele şi mai grele. Mai bine pune-te de fă un copil mai repede, să am şi eu un nepot sau o nepoată, să mă bucur ca orice bunică de care s-a îndurat Dumnezeu, mâine-poimâine mă duc după tac-tu.
– Nu mai vorbi, mamă, de moarte…
– Ei, că nici de viaţă nu pot să vorbesc taman acu`. Tac`tu stă-n cimitir, cu mâinile pe piept… Ai grijă cum conduci, să dai telefon atunci când ajungeţi la Bucureşti.
Şi i-a arătat mobilul pe care tot el i-l adusese, cu nişte luni în urmă.
– Ştiu, l-a privit cu subînţeles, înainte ca el să apuce să spună ce avea de spus, încarc cartela la magazin, n-am uitat. Tu să suni! Încolo m-oi descurca eu, n-am trăit atâta vreme ca să nu ştiu treburile într-o gospodărie. Eram cu tine în burtă când am ridicat casa asta împreună cu tac`tu, tineri şi buni de muncă… Şi vremurile erau grele, poate mai grele ca acu`… Ne-am descurcat, după cum vezi.
Surprinzător, îi înflorise un surâs în colţul gurii, adus de amintirile din vremurile acelea.
– Să vă iubiţi, să nu vă certaţi.
– Nu ne certăm, mamă, nu ne certăm. Ne-nţelegem bine, ştii asta. Dar plec cu inima strânsă…
– Fii cu ochii la drum, că umblă tot felul de zăbăuci. Şi nu uita să suni când ajungi, Ionele!
– Săru-mâna, mamă! Fii fără grijă, ştii că nu apăs prea tare pedala aia de acceleraţie.
Îl strânsese în braţe, îl sărutase pe ambii obraji, apoi privise în urma maşinii care se îndepărta şi le făcuse cu mâna. Pe urmă oftase. Şi viaţa îşi văzuse iarăşi de-ale ei, ca şi cum toate erau scrise undeva, iar scenariul nu putea să fie schimbat niciodată.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru