Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Categorie

Cronica ZiZi sTop

Cronica ZiZi sTOP – „Lora – Floare la ureche”

Problemele de cuplu au fost şi sunt un subiect fierbinte, iar textierii moderni – puternic ancoraţi în realitatea imediată, creuzet al marilor idei 🙂 – nu-l pot evita. Deşi, în foarte multe dintre cazuri, ar fi mult mai bine dacă ar pune computerul pe stand-by şi ar ieşi la o bere. Cu băieţii. Totuşi, ei insistă în a ne prezenta diferite cazuri „hot”, iar noi facem cunoştinţă cu personaje „cool”. Dezamăgita făptură din acest cântecel – „Floare la ureche” – este reprezentativă din acest punct de vedere.

O fi tipic bărbătesc,
Stai cu băieţii seară de seară,
Şi-mi zici că te înnebunesc,
Dacă vreau şi eu să ne plimbăm pe afară,
Dar care-i problema, problema eşti tu,
Uite care-i schema, eu nu-l vreau pe altul,
Nu pot să înţeleg unde îţi e sufletul,
Şi cum poţi să împarţi cu mine acum doar patul.

Scenariu fulminant? Nicidecum. Un scenariu clasic, „tipic bărbătesc”, vorba textierului. El nu stă cu ea, deşi ea ar dori să stea cât mai mult cu el. El pleacă în oraş fără ea, ea suferă şi nu pricepe nici în ruptul capului de ce el preferă stea cu băieţii „seară de seară” în loc să se plimbe cu ea, mână în mână, suflet lângă suflet, „pe afară”. Fireşte că se iţeşte semnul de întrebare. Dar nu este vorba despre o ecuaţie imposibil de rezolvat fără o pregătire adecvată. Ea întreabă şi tot ea îşi răspunde – iată unul dintre riscurile de a rămâne singur în timp ce partenerul pleacă în oraş pentru a suge beri nenumărate cu „băieţii”. „Problema eşti tu” (el e adevărata problemă, iar ea, după studii îndelungate, conştientizează crudul adevăr), însă fata – în pofida tuturor frustrărilor, dezamăgirilor, eventualelor lacrimi şi batiste mototolite etc. – nu îl doreşte „pe altul”. Ea nu ia în calcul despărţirea de chefliu, deşi nici măcar nu înţelege unde este „sufletul” respectivului. Poate că l-a uitat pe sub masă, după ce a luat la bord prea multe beri. Poate l-a amanetat atunci când nu avea bani de bere sau l-a împrumutat vreunei picoliţe nurlii. Mai ales că el împarte cu ea, acum, „doar patul”. Adică vine acasă pe trei cărări şi, uitând de romantisme şi de eleganţa masculină atât de dorită de reprezentantele sexului frumos, doreşte doar patul. Intuim că doarme fără vise, alcoolul acţionând negativ în ceea ce priveşte vascularizarea în condiţii optime. Continuă lectura „Cronica ZiZi sTOP – „Lora – Floare la ureche””

Cronica ZiZi sTOP – „Speak – Vocile din capul meu”

Acesta poate fi un serios semnal de alarmă pentru personajul în cauză – schizofrenia se manifestă şi prin astfel de simptome, iar vocile pot induce stări nu numai deprimante, dar şi periculoase. Pentru personaj şi pentru cei din jurul său. Halucinaţiile auditive reclamă prezenţa unui psihiatru. Într-o paranteză fie spus, şi psihiatrul trebuie ales cu grijă – a se vedea, de pildă, problemele apărute în serialul „Hannibal”. Totuşi, înainte de a fi întinşi pe o canapea virtuală pentru a povesti cum omoram râme în copilărie, alături de eroul nostru care aude voci, suntem cu toţii privilegiaţi. Ni se oferă o informaţie preţioasă – mesajul vocilor.

Tot ce aud in capul meu
Este „Ce-a fost in capul tau”? 
Sa trec peste a fost greu
Dar sa stii, nu-mi pare rau
Tu ai plecat, eu te am lasat
Uite ce bine rimeaza! 
Tot ce aud in capul meu
Este „Ce-a fost in capul tau”? 

Totul pleacă de la iubire, cum altfel? Scenariul clasic – o iubire care a fost şi nu mai este, iar vocile – precum un profesor decis să pună pe coji de nucă elevul teribilist – încearcă să aducă personajul cu picioarele pe pământ. Astfel, o întrebare devine de-a dreptul obsedantă – „Ce a fost în capul tău?” El nu ştie prea bine amenajarea interioară a propriului craniu, fiindcă încă nu s-a dezmeticit de pe urma despărţirii. I-a fost greu să treacă peste momentul greu al sentimentelor sale, însă găseşte puterea de a glumi. „Tu ai plecat, eu te-am lăsat/Uite ce bine rimează!” Considerăm că această concluzie este pur şi simplu un strigăt de izbândă al eu-lui care se concentrează pe altceva spre a scăpa de stresul agresiv al pierderii sentimentale. Şi ce medicament poate fi mai bun decât exerciţiul versificării? Rimele, fie ele facile, mângâie sufletul rănit, atenuând disperarea provocată de despărţire şi de întrebarea care, precum o picătură chinezească, atinge dureros corzi sensibile – „Ce-a fost în capul tău?”
Continuă lectura „Cronica ZiZi sTOP – „Speak – Vocile din capul meu””

Cronica ZiZi sTop – „Feli – Cine te crezi?”

Înduioşătoarea poveste de astăzi debutează abrupt, fără ocolişuri, poate fiindcă viaţa e scurtă şi timpul costă bani. Eroina în cauză nu ştie, dar ştie, aşa că ne aflăm, de la bun început, în faţa unui paradox evident.

Nu ştiu de ce insişti
De ce te porţi aşa
Oricum ştiu că în viaţa ta e încă cineva
De ce mai eşti aici
Dacă nu mă iubeşti
Spune-mi ce crezi

feli-siteEl, personajul negativ, maleficul reprezentant al sexului puternic şi înşelător, insistă şi se poartă într-un anume fel pe care îl bănuim a fi lamentabil. Ea nu înţelege insistenţele partenerului (nici noi nu avem habar despre ce e vorba – ar fi fost utile unele lămuriri; poate că el insistă să fie plătite facturile; sau insistă să ducă şi ea gunoiul la ghenă; ori insistă să primească şi ciorbă de văcuţă la masa de prânz), însă ştie că în viaţa acestuia – de la o vreme, nu cunoaştem cu precizie momentul – a apărut cineva. În astfel de condiţii, „De ce mai eşti aici dacă nu mă iubeşti”? devine o întrebare legitimă.

Spune-mi ce crezi
De fapt, spune-mi ce vrei, ce urmăreşti
Totul era atât de sigur
Aveai o viaţă dublă
N-ai simţit cum trece timpu’
Pentru tine a fost simplu, poate…

Maleficul este chestionat de o femeie rănită în amorul propriu. De fapt, după cum vom observa de-a lungul întregului monolog versificat, ea vorbeşte singură, fiindcă respectivul bărbat prins cu alta-n pat/viaţă nu dă nicio replică. Totuşi, întrebându-l ce crede sau ce urmăreşte, eroina noastră pare a se afla face to face cu împricinatul. Altfel ar fi zadarnic să pună doar întrebări la care nu răspunde nimeni, plus că a vorbi precum televizorul poate induce concluzii medicale întristătoare. Iar Înşelătorul ar putea profita de ele. Continuă lectura „Cronica ZiZi sTop – „Feli – Cine te crezi?””

Cronica ZiZi sTOP – „Delia feat. Uddi – Ipotecat (Official Video)”


Despărțirile, indiferent de momentul temporal în care distanța dintre parteneri începe a se mări cu o frenezie mai mult sau mai puțin lacrimogenă, au fost de fiecare dată lung prilej de vorbe (înjurături spumoase, acuze diverse, jigniri terifiante, poale puse-n cap, rufe spălate în public) și de ipoteze măcinate de bârfitori, cu poftă maximă, între măselele cariate. Foștii parteneri lasă deoparte amintirile frumoase, ca și cum acestea nici nu ar fi existat vreodată, și devin dușmani cu acte în regulă. De regulă, urmează un partaj nenorocit, iar atunci când în ecuație intervine și sufletul situația este cu atât mai neplăcută.

Tu erai tot si mi-ai luat tot cand ai plecat
Asta e furt, asta e furt calificat
Tu m-ai lasat cu sufletul ipotecat
O sa te caut, o sa te caut c-un avocat.

Fericita din trecut – Delia pe numele său – este părăsita unui prezent dureros. Pentru ea, fostul partener însemna totul, conform propriei declarații, iar acesta (fidel principiului ancestral care transmite că „femeia te ridică, femeia te coboară și este mai bine să pleci înainte ca ea să te dea pe ușă afară”) i-a luat totul și s-a dus. Fără regrete, fără procese de conștiință. Ne regăsim, evident, în fața unui „furt calificat” și a unui „suflet ipotecat” – în condițiile de azi aceasta este chiar o tragedie, trebuie să o spunem fără menajamente, o ipotecă pusă pe suflet nefiind altceva decât o culme a ignoranței sentimentale –, iar amenințarea cu „avocatul” pare a fi, pentru Delia, ultima soluție. Totuși, având în vedere că părăsita a rămas așa cum a făcut-o mama ei, adică fără nimic palpabil, ne putem întreba și care vor fi argumentele financiare prin care respectivul avocat va fi convins să întreprindă demersurile legale de recuperare a unui suflet ipotecat, vai, cu atâta ușurință.

Eram ca doi copii cand ne iubeam
Si-acum tu vinzi iubirea gram cu gram,
Dar va veni o zi
Si-o sa te prinda, sa stii!

Viata le-mparte mereu asa,
Totul se-ntoarce asupra ta,
Poti fugi, dar nu te poti ascunde
Soarta te gaseste oriunde.

Delia trăiește atât în trecut – „eram ca doi copii când ne iubeam” –, cât și în prezentul în care fostul partener a devenit un dealer de suflete și vinde iubirea „gram cu gram”, ca pe prafuri. Profitul respectivului rămâne un mister, deocamdată, însă amenințarea voalată – „și-o să te prindă, știi” – ne duce cu gândul la o urmărire ca-n filme la capătul căreia mârșavul dealer va fi încătușat la colț de stradă, trântit la pământ și introdus în mașina poliției în sunet de sirene, sub privirile dezaprobatoare ale gospodinelor ieșite la plimbare cu potăile din dotare.

Delia are școala vieții. Și tragem această concluzie reconfortantă asistând la mostra de filozofie care face deliciul versurilor în aproape toate cântecelele autohtone și nu numai. Viața împarte cărțile, le pune pe toate cap la cap, cine sapă groapa altuia cade singur în ea, poți să fugi, însă nu te poți ascunde, soarta dă peste tine oriunde. Asta seamănă un pic cu ideea că și fiscul te găsește oriunde. Sau moartea. Sau durerea de măsele. Sau impotența, dacă ar fi să împingem lucrurile ceva mai departe, însă ne oprim doar aici.

Un vis frumos, un vis frumos credeam ca esti,
Dar tu erai, tu erai zmeul din povesti. (Nu)
Nici nu mai stiu, nu mai stiu daca m-ai iubit,
Acuma stiu, barbatul meu e un bandit.

Ca orice fată naivă care crede că tot ceea ce zboară se mănâncă, Delia își recunoaște superficialitatea – bravo, fato, tot respectul pentru analiza post-relație, poate nu e încă totul pierdut pentru tine, data viitoare deschide ochii și fii mai atentă! – și ne oferă adevărata imagine a celui care i-a luat totul și s-a mai și apucat să vândă iubirea gram cu gram. Ea îl vedea/credea/simțea/percepea ca fiind un „vis frumos”. Ei, așa e la început, totul pare de-a dreptul roz, chiar și sforăiturile sunt acceptate. Abia pe urmă apar senzații, gesturi sau priviri care trădează contrariul, iar atmosfera conjugală degenerează până la dilema fatală: „Ce naiba a fost în capul meu atunci când te-am luat?!”

Șmecherul era departe de a fi un „vis frumos”.  Iar coșmar ar fi prea puțin spus pentru a-l descrie. El era însuși „zmeul din povești”, ce oroare, cel despre care știm că venea cu o falcă în cer și cu una în pământ la domiciliu, aruncând buzduganul cu precizie suspectă – la darts ar fi fost number one –, decis în fiecare zi să tracaseze corespunzător nefericita parteneră de viață. Parteneră care, iată, nici nu mai este sigură pe sentimentele fostului partener, însă are certitudinea că acesta este pur și simplu un „bandit”. Delia dragă, te poți consola cu ideea că nu ești singura care habar nu are pe cine ține în brațe, cui îi prepară fasole bătută sau pe cine spală, zâmbitoare, pe spate. Nu fii tristă, soarta te găsește oriunde, vorba ta.

Trecem cu delicatețea caracteristică peste mostra de filozofie repetată obsedant (soarta te găsește oriunde etc.) și ajungem la replica fostului partener. Acesta, finalmente, înțepat de orgoliul masculin, n-a mai putut rezista dorinței de a-i da Deliei o replică. Și o face fără menajamente, pentru a pune lucrurile la punct și pentru a-și spăla, măcar teoretic, imaginea terfelită.

Tu si eu, noi eram ca doi copii,
Ne lasam dusi de vocea inimii, dar
Iubirea ta nu-i lucru gratuit,
Arde mai repede ca un cui mic.

Tu si eu, impreuna, amandoi
Imparteam, imparteam soarele-n doi,
Dupa un timp, baby, te-ai lacomit
Fara niciun regret m-ai jefuit.

Foștii parteneri au, totuși, o idee comună. Aceasta ar putea fi o bază de plecare în eventualitatea împăcării. Puțin probabilă, de altfel, însă – atunci când este vorba de sentimente – te poți aștepta la orice. Și el crede că ei erau „ca doi copii”. Copii fiind, nu cutreierau păduri, așa cum ne-am fi imaginat, dar se lăsau „conduși de vocea inimii”, ceea ce ne încețoșează privirea, iar lacrimile compasiunii ne încearcă.

Totuși, dragostea trece prin stomac, iar această pereche nu a făcut excepție de la regulă. „Iubirea ta nu-i lucru gratuit”, behăie dealerul de suflete, și „arde mai repede ca un cui mic”. N-am înțeles comparația, dar poate că noi suntem incapabili să pricepem „mersul” și astfel de ajustări comparative pe care doar foștii parteneri le pot digera, în virtutea evenimentelor pe care le-au savurat (fumat/tras pe nas) împreună. Dar reținem că Delia își vindea iubirea. Urât, foarte urât, perspectiva este complet schimbată, mai ales că – după cum spune dealerul de suflete – ei „împărțeau soarele-n doi”. Deci nu numai că mâncau din aceeași farfurie sau își schimbau între ei șosetele, furculițele, periuțele de dinți sau fluidele aferente. Nu, ar fi fost prea puțin. Banal, chiar. Împărțeau soarele între ei, încălzindu-și reciproc sentimentele dulci.

Însă nici asta nu a fost de-ajuns, nu le poate face nici soarele pe toate, oricât ar fi el de soare. Delia s-a lăcomit după un timp. Și iată că primim o tristă informație –  ni se spune că ea și-a jefuit, de fapt și de drept, partenerul.

Nu știm dacă e valabilă chestia cu „hoțul strigă hoții” sau dacă asistăm la un scandal între doi bandiți care ar trebui deferiți justiției. Sperăm, totuși, ca Delia și Uddi să nu se mai împace vreodată, fiindcă de la vorbe în doi peri sau discuții în contradictoriu se poate ajunge la pumni în gură, cianură în cafea sau cuțite înfipte în spate, or asta ar face praf și pulbere până și această frumoasă melodie de viață, de suflet, de melancolie abstractă și de filozofie arsă de soarele împărțit, odinioară, pe din două.

De dincolo de ipotecă, ZiZi sTOP

♣ Cristian Lisandru



Simplu – „Oficial îmi merge bine”


Nu are rost să ascundem gunoiul sub preş. Nouă ne merge prost. Şi oficial şi neoficial, ziua, noaptea, dimineaţa pe răcoare, cu sau fără muzichia din căşti. Însă nu ne poate lăsa indiferenţi drama interioară care-l tulbură pe eroul acestei melodii de mare succes şi amplitudine.

Doar tu mă scoţi din minţi şi nu mai vreau,
Nu ştiu, nu înţeleg de ce mai stau,
Iubesc sau te urăsc, urăsc sau te iubesc nu ştiu,
M-ai vrut şi nu te-am vrut, acum te vreau dar e prea târziu.

El este, conform propriei declaraţii, scos din minţi. Bineînţeles, la mijloc se află o femeie – nicio noutate. A vieţii cheie sau a vieţii dramă, depinde de fiecare caz în parte, de baftă, de iuţeala de mână sau – pur şi simplu – de conjunctură, cantitatea de alcool îngurgitată în club sau superficialitatea masculină care nu poate fi pusă niciodată sub semnul întrebării. Iniţial, eroul transmite ferm că nu înţelege. Nici de ce este scos din minţi şi nici de ce mai stă (picior peste picior, cu botul pe labe, ca boul pe coadă?).

Ulterior, reuşim să descifrăm câteva din tainele existenţiale ale domniei sale. Nu ştie dacă o iubeşte sau o urăşte pe eroina în cauză. Iar această dilemă personală nu poate fi depăşită. Ar putea încerca la detectorul de minciuni, din punctul nostru de vedere, ocazie perfectă pentru a căpăta răspunsul adecvat la întrebarea întrebătoare şi de dureri cerebrale dătătoare. Însă versul al patrulea este elocvent şi rezolvă marea necunoscută. Eroul s-a ţinut cu nasul pe sus în vremea în care eroina îi făcea ochi dulci. Ea îl dorea şi îl curta asiduu, el nu şi nu. Unii au noroc şi nu ştiu cum să procedeze cu el, putem spune. Când dama a fost cuprinsă de o lehamite lesne de înţeles, iar mintea i-a revenit la normalitate, şi-a căutat/descoperit fericirea personală în alte braţe. Străfulgerat, bărbatul s-a simţit dintr-o dată atras – sentimental, sexual – de ea. „Dar e prea târziu” – cade concluzia ca o lamă de ghilotină. Asta e, băiatule, ce să-ţi facem, ai fost insensibil la avansurile fetei, acum suportă consecinţele şi lasă lacrimile să curgă pe umerii noştri.

 Oficial îmi merge bine, oficial mi-e bine, oficial mi-e….

În secret mi-e dor de tine, da, mi-e dor de tine, da, mi-e dor de tine
Dar te rog să nu mai spui la nimeni

De ochii lumii şi pentru că ţine la propria imagine, eroul plusează şi joacă la cacealma. Pozează într-un individ căruia toate îi merg din plin – oficial –, însă (în secret) cunoaşte o suferinţă atroce şi simte cum dorul de ea îi provoacă palpitaţii cumplite. Totuşi, nu-şi poate asuma responsabilităţi şi nu doreşte ca prietenii – plus familia, rudele, vecinii de bloc, vânzătoarea de la aprozar etc. – să-i afle această slăbiciune evidentă. „Dar te rog să nu mai spui la nimeni”. Din nefericire, nu cunoaştem reacţia eroinei, în locul ei am spune tuturor că amorezul ţine steagul pe sus şi-l fâlfâie zâmbăreţ doar pentru a crea în jurul său o atmosferă falsă, improprie unei dezvoltări corespunzătoare a relaţiei la care visează, minţind şi minţindu-se cu o lejeritate care spune multe (şi deloc lăudabile) despre propriul caracter.

Zi, zi, hai, zi, zi, zi că sunt penibil fiindcă stau…
Stau singur pe canapea, cu gândul la ea, mă poate suna,
Mă mint mereu că toate sunt bune, aştept o schimbare, aştept o minune
Şi chiar n-are rost, mă uit în oglindă şi zic: bă, eşti prost?
Mă cum ai putut mă s-o laşi mă să plece când tu o iubeşti, mă, şi ea te iubeşte, mă ??!!
Iubesc sau te urăsc, urăsc sau te iubesc nu ştiu ….
M-ai vrut şi nu te-am vrut acum te vreau dar e prea târziu ….

Aflăm şi unde stă – în sfârşit! – personajul. Pe canapea. El, vorba reclamei, ar putea să ude şi canapeaua dacă ar dori, însă îl preocupă cu totul altceva. Ea nu îl sună (dar de ce l-ar mai suna pe individ din moment ce a respins-o fără remuşcări la momentul „T-0”?), iar el continuă să trăiască într-o jalnică minciună. Se minte că toate sunt bune şi aşteaptă. O schimbare, o minune. Schimbări aşteptăm şi noi, de multă vreme. Dar se schimbă doar vremea, conform unui algoritm care este mai presus de puterea noastră de înţelegere. În ceea ce priveşte minunile, ne-am resemnat. Textul deschide larg uşa unui dialog pe care eroul îl poartă cu el însuşi. Se uită în oglindă şi descoperă că e prost. Un mare prost care şi-a pierdut iubirea din cauza unui orgoliu inexplicabil. Aflăm că o iubeşte pe cea care îl respinge acum. Iar mai jos ne spune că, totuşi, nu este sigur. Vă daţi seama ce haos este în mintea lui? În astfel de condiţii este de la sine înţeles că eroina nu poate descoperi liniştea sufletească alături de el, realizând – mai bine mai târziu decât niciodată – că el nu ar putea să fie în vecii vecilor bărbatul serios pe care s-ar putea baza, un autentic stâlp al casei şi cap al familiei. Atât fizic, cât şi intelectual, financiar sau social.

Oficial îmi merge bine, oficial mi-e bine, oficial mi-e….
În secret mi-e dor de tine, da, mi-e dor de tine, da, mi-e dor de tine
Dar te rog să nu mai spui la nimeni

Oooooo Oficial îmi merge bine….
Oooooo În secret mi-e dor de tine….

Dezolarea este maximă. Personajul nu reuşeşte să-şi depăşească aceste complexe, insistând aiuritor asupra ideii că îi merge bine. Oficial. Ni-l putem imagina ieşind la o bere cu prietenii şi jucând un teatru ieftin. Însă, ajuns acasă, pe canapeaua lui, acolo unde nu-l mai poate vedea nimeni, se vaită şi-şi plânge soarta. Nu-i putem da dreptate. Şi nici nu-i plângem de milă. Ce-şi face omul cu mâna lui se numeşte lucru manual. Nu dorim decât ca eroina să dea dovadă de stabilitate emoţională şi tărie de caracter pentru a nu cădea cumva în plasa unui filfizon care lansează văicăreli ritmate pentru a-şi masca neputinţa.

Oficial îmi merge prost.

ZiZi sTOP

♣ Cristian Lisandru


Antonia – „Nu stau în Hawaii”


Dragă Antonia, din nefericire nici noi nu domiciliem în Hawaii, numai că – spre deosebire de tine – cunoaştem şi motivele. Ne-am născut în ţara Mioriţei, n-avem bani nici să trecem strada, iar călătoriile pe care le facem, zi de zi, au ca puncte de reper buticul de lângă bloc, poşta unde stăm la coadă, înjurăm şi plătim facturile, plus staţia de metrou.

Nu stau în Hawaii, I don’t know why
Dar nu contează dacă sunt în tramvai.
Spre Costinești sau poate Ploiești
Prietenii mei te-așteaptă oriunde ești!
Să-ntindem un party pe plajă sau poate
Pe strada unde am crescut
Strigă-acum cu mine: „Pentru party m-am născut!”

Oricum, faptul că mergi cu tramvaiul ne obligă să tragem concluzia că vinzi castraveţi la grădinar. Sau chiar aşa se întâmplă şi Alex Velea se dovedeşte a fi un zgârcit fără pereche? Încerci cumva să pari o fată din popor, republicană get-beget, chiar şi atunci când ne inviţi la party pe plajele minunate ale Ploieştilor? Însă, după foarte multă vreme, descoperim încântaţi o fată care a înţeles motivul pentru care a venit pe lume – petrecerea. S-a născut pentru party, trăieşte prin party, se hrăneşte prin party şi, în general, dacă party nu e, nimic nu e. Petrec, deci exist, putem spune. Toate celelalte sunt amănunte colaterale, până şi aducerea lui Hayssam în ţară devenind un mare fâs.

Ooooo, oooo,
Nu stau în Hawaii
Oooooo, oooo,
I don’t know why [ x2 ]

Și primăvara-i dusă, și ziua-i mult mai mare
Pun pariu cu tine, că vara asta doare!
Sus paharele, astăzi e soare!

Și eu să-i văd pe ăștia
Pe care-i știu de-o viață
Mi-e dor să-i strâng în brațe
Până dimineață.
Vara asta ține iar o viață!

Suntem tentaţi să punem pariul despre care cântă Antonia, fiindcă nu avem informaţii din care să reiasă că vara asta va fi dureroasă pentru unii, pentru alţii sau pentru everybody. Totuşi, Antonia ne invită să ridicăm paharele. E o zi însorită, măcar azi, trebuie să profităm de ea şi să-i strângem în braţe pe „ăştia” pe care ea îi cunoaşte de-o viaţă. Şi vrea să-i strângă în braţe până dimineaţă. Dar nu ne place formula de adresare – „ăştia”? Unor oameni pe care îi ştii de-o viaţă? Urât. Foarte urât. Ne-am înfricoşat. Vara este dureroasă şi, culmea – aici ne-ai lovit direct în casa sufletului –, ţine o viaţă. Nici mai mult, nici mai puţin. În astfel de condiţii, dragă Antonia, chiar regretăm că nu trăim în Hawaii. Poate că acolo sunt dureri mai mici. Măcar teoretic.

Nu de mult… banii s-au dus

I-am terminat ieri pe ultimul juice
Și chiar de-o iau, iar de la-nceput
Pentru PARTY eu m-am născut

Nu stau în Hawaii, I don’t know why
Dar nu contează dacă sunt în tramvai.
Spre Costinești sau poate Ploiești
Prietenii mei te-așteaptă oriunde ești!
Să-ntindem un party pe plajă, sau poate
Pe strada unde am crescut.

Strigă-acum cu mine: „Pentru party m-am născut!”

Înţelegem că şi Antonia are probleme financiare pe care nu se sfieşte să le facă publice – „Nu de mult… banii s-au dus”. Trist. Iată şi explicaţia călătoriei cu tramvaiul. Spre… Costineşti. Ea mai avusese ceva bănişori în poşetuţă, numai că şi-a cumpărat un „juice” (ar fi trebuit să ţi-l cumpere zgârcitul de Velea; atenţie şi la rima „dus-juice”, este dovada clară că versificatorul şi-a pus mintea la contribuţie) şi – cu portofelul gol – o ia de la început. Dar nu se duce în câmpul muncii, aşa cum ne-am fi aşteptat. Ea o ia de la început (cu petrecerea) fiindcă „Pentru PARTY eu m-am născut”. Litere mari – PARTY – un strigăt care ne determină să spunem încă o dată: „Da, e viaţa grea, dar fata asta ştie ce vrea!”

Ooooo, oooo,
Nu stau în Hawaii
Oooooo, oooo,
I don’t know why [ x2 ]

Și chiar de viața-i scurtă,
Și iarna jobu-i totul
Tu știi că vremea vine
Să uiți vara de totu’!
Pe plajă întins cu fața către soare!
Și gol e buzunaru’,
Al tău și-al tuturor
Dar nu contează asta
Oricum întindem hora!
Închidem ochii și strigăm :
„Aloha, aloha. Aloha, aloha!”

Antonia ne reaminteşte fără reţineri obsesia pe  care o are permanent. Nu stă în Hawaii. Însă noi am priceput de la bun început asta, nu suntem retardaţi. Descoperim şi accentele filozofice care au devenit o regulă nescrisă a tuturor textierilor moderni – „Și chiar de viața-i scurtă,/ Și iarna jobu-i totul/ Tu știi că vremea vine/ Să uiți vara de totu’! Antonia intenţionează să-şi găsească un serviciu corespunzător – probabil pentru a nu mai depinde de Alex Velea, am observat ce hram poartă – dar asta numai la iarnă. Până atunci, evident, PARTY! „Întindem hora”, „închidem ochii”, uităm şi noi de totu’ din punct de vedere lingvistic e parastas şi strigăm ca disperaţii „Aloha”. Aloha nu rimează cu hora, însă cine mai are timp să comenteze în timpul dezmăţului? Importantă este doar ideea de paranghelie nesfârşită. Versurile au şi o puternică tentă socială – „Şi gol e buzunaru’/ Al tău şi-al tuturor/ Dar nu contează asta”. Optimism la puterea a cinşpea, dar dacă buzunarul este gol atunci cum naiba cumpărăm ingredientele necesare unei petreceri fulminante? Pe datorie?

Nu de mult..banii s-au dus
I-am terminat ieri pe ultimul juice
Și chiar de-o iau, iar de la-nceput
Pentru PARTY eu m-am născut!

Nu stau în Hawaii, I don’t know why
Dar nu contează dacă sunt în tramvai.
Spre Costinești sau poate Ploiești
Prietenii mei te-așteaptă oriunde ești!
Să-ntindem un party pe plajă, sau poate
Pe strada unde am crescut.

Strigă-acum cu mine: „Pentru party m-am născut!”

Ooooo, oooo,
Nu stau în Hawaiï
Oooooo, oooo,
I don’t know why [ x2 ]

Ultima parte melodiei este, de fapt, prima. Înţelegem că acesta este mesajul adânc al piesei şi ar trebui să ne intre în cap o dată pentru totdeauna. Antonia, „I don’t know why” nu stai tu în Hawaii, dar poate că ar trebui să depui eforturi considerabile şi să te muţi acolo. Cu tot cu Velea. Numai aşa este posibil, măcar în cel de-al doisprezecelea ceas, să strigăm şi noi „aloha”! Dacă încingem şi o horă te anunţăm.

Cu gândul la Hawaii,

ZiZi sTOP

♣ Cristian Lisandru



Andra – „Inevitabil va fi bine”


 

Într-o astfel de conjunctură actuală dătătoare de crize depresive şi halucinaţii colective, optimismul izvorât din titlul acestei melodii interpretate de Andra te poate duce imediat cu gândul la efectele nocive pe termen lung ale fantasmelor transformate cu forţa în realitate. Totuşi, ajungând la primele versuri, realizezi că este vorba despre o tardivă împlinire sentimentală şi o fericită reunire a două suflete/trupuri altădată despărţite din motive care rămân încă necunoscute.

Va fi bine
Şi-ai umblat prin ploaie şi prin vânt
Şi-ai fost cu capul în nori
Şi te-ai întors pe pământ şi-ai tot umblat
Spre oceane şi munţi
Mereu repede şi-apoi te-ai hotărât să m-asculţi.

Concret, eroina priveşte viitorul cu alţi ochi, de unde şi o încredere oarbă (nejustificată, din punctul nostru de vedere) în viitorul apropiat sau îndepărtat al cuplului. Bărbatul – vreun terchea-berchea decis să umble teleleu din loc în loc, un fel de Ulise în mizerie sau o copie palidă al lui Cristofor Columb? – nu prea dădea pe acasă, înţelegem, preferând să bată coclaurile indiferent de starea vremii, străbătând fără odihnă diverse forme de relief şi visând la nemurirea sufletului sau la o damă de vârsta a treia, plină de bani. La un moment dat, însă, cuprins de dor, aflat în lipsă de idei (de busolă, hartă?) sau rămas pur şi simplu fără cămăşi călcate, domnul în cauză a decis să revină în braţele Penelopei sale. Ceea ce o determină pe aceasta, aproape instantaneu, să-i sară cu reproşurile în cap:

De parcă nu ţi-am zis de atâtea ori
Doar iubirea-ţi dă fiori.

Fireşte, după atâta aşteptare, după atâtea nopţi nedormite şi motivată fiind de mutra spăşită a bărbatului prins cu ocaua mică, eroina îşi continuă discursul, abordând cu lejeritate nemascată o filozofie de sufragerie care ne ajută să-i înţelegem trăirile intense şi – de ce nu? – ne poate îndemna chiar să acordăm unele circumstanţe atenuante celui abia revenit pe tărâmul conjugal:

Şi poţi să treci zâmbind prin toate,

Lâng-o altă jumătate,

Banii n-aduc fericirea

Dar te-ajută să întreţii iubirea.

Ştiindu-se cu musca pe căciulă, interpelatul nu reacţionează. Iar tăcerea sa apăsătoare o determină pe eroină să vadă cu ochii minţii un viitor fericit şi îndelung aşteptat în care găina va avea întotdeauna ultimul cuvânt:

O, o, o şi vorba vine, atâta timp cât eşti cu mine,
Inevitabil va fi bine
O, o, o şi vorba vine, nu-ţi face griji, lasă pe mine,
Inevitabil va fi bine.
E, e, va fi bine
E, e, va fi bine.

Brusc, registrul se schimbă, luându-ne chiar şi pe noi pe nepregătite. Ce să mai zicem de nefericitul care regretă acum că n-a rămas pierdut prin lume, departe de furtuna dezlănţuită?

Nu ceda, nu mai zi nici-un cuvânt,
Mai e puţin până-n zori,
Mai e puţin până când vom putea
Să scăpăm de tot ce e rău,
Soarele iese din nori să vada zâmbetul tău
De parcă nu ţi-am zis de atâtea ori,
Iubirea ta îmi da fiori.

De regulă, îndrăgostiţii doresc ca noaptea să nu se mai termine, în cazul de faţă este exact pe dos. Iar tonul eroinei devine imperativ. Bărbatul nu trebuie să cedeze (nervos, probabil, nu găsim altă explicaţie) şi nu are voie să spună niciun cuvânt. Formularea este epocală: „Nu mai zi nici un cuvânt”, ca şi cum l-ar fi auzit cineva spunând ceva până acum. Plus modalitatea absolut abstractă prin care versificatorul a găsit de cuviinţă să transmită mesajul său adânc. Dar totul trebuia să se integreze neapărat în ritm, cu toate sacrificiile lingvistice, aşa că fie-i trecută cu vederea „găselniţa literară”. Imediat suntem din nou pălmuiţi filozofic, pentru a ne intra şi nouă în cap „axioma” care valorează exact doi bani găuriţi. Dar reinventarea apei calde şi a mersului pe jos este noua modă în lumea celor care scriu versuri doar pentru a umple linia melodică:

Şi poţi sa treci zambind prin toate,
Lâng-o alta jumătate,
Banii n-aduc fericirea,
Dar te ajută sa-ntreţii iubirea.

Partea de final a piesei ne-o înfăţişează pe eroină – şi ne este nespus de uşor să ne-o imaginăm, ceea ce vi se va întâmămpla şi dumneavoastră, garantat – întinzând un deget acuzator către bărbatul reîntors/picat din pribegie:

O, şi-am vazut mulţi pesimişti ca tine, da,
După rău vine bine, dupa rău vine bine,
Întotdeauna.
O, şi poate simţi ca prea mult nu mai ţine, da,
Dupa rău vine bine, dupa rău vine bine,
Întotdeauna.

Sinceri să fim, nu ştim ce (mai) simte personajul băgat în şedinţă, dar o ipoteză demnă de a fi luată în calcul ar fi aceea că şi-ar dori să plece din nou către capătul pământului, cu sau fără busolă, cu sau fără cămăşi călcate. Şi suntem siguri că nu s-ar mai reîntoarce vreodată. Dar el nu pleacă decât cu gândurile. Rămâne ca o statuie în faţa eroinei/iubitei sale şi încearcă să se iluzioneze că, inevitabil, va fi bine. Cum şi cât de bine nici nu mai contează.

 O, o, o şi vorba vine, atâta timp cat eşti cu mine

Inevitabil va fi bine,
O, o, o şi vorba vine, nu-ţi face griji, lasă pe mine,
Inevitabil va fi bine.

E, e, va fi bine,
E, e, va fi bine,
E, e, va fi bine,
E, e, va fi bine.

Nu putem dori decât tot binele din lume celor doi amorezi, bineînţeles, iar optimismul exuberant ne creează şi nouă o stare oarecum specială. Va fi bine. Inevitabil. Or aici este esenţialul. Ne delectăm pe final cu vocea Andrei, singura certitudine a acestei melodii. Cât despre versuri, întotdeauna am fost de părere că se poate şi mai rău. Inevitabil.

Cu căştile pe urechi,

ZiZi sTOP

♣ Cristian Lisandru


Adrian Minune – „Jumătatea vieții mele”


Dragii mei, declanşăm astăzi o serie de articole în care vom încerca să analizăm obiectiv şi lipsiţi de prejudecăţi mesajul transmis de o melodie prin intermediul versurilor care i-au fost ataşate. Căci ce este muzica dacă nu o frumoasă înlănţuire între acord şi vers, nu? Prima melodie asupra căreia ne îndreptăm atenţia este „Jumătatea vieţii mele”, cântată de celebrul şi mignonul Adrian Copilul Minune, fost Adi de Vito, actualmente Adrian Minune, dacă pârdalnica de memorie nu ne joacă feste.

De la bun început, titlul melodiei ridică un serios semn de întrebare – este vorba despre jumătatea temporală a vieţii acestui personaj necunoscut sau de jumătatea sa feminină, plecată pe pustii? Descoperim răspunsul încă de la primele versuri, plus o atitudine melancolică, garnisită cu tristeţea indusă de singurătate.

Ma uit pe cer si vad o stea

Si ma intreb ce-o fi cu ea

E singura la fel ca mine

As vrea s-o intreb de-i este bine.

Personajul scrutează cerul şi, firesc, vede o stea. Normal, veţi spune, e o noapte senină, ce să vadă ăsta altceva în afară de stele? Staţi, nu-i chiar aşa. El vede o singură stea, ceea ce ne obligă să presupunem că exista, totuşi, un plafon de nori şi doar o singură stea i se oferea privirii, din când în când. Steaua respectivă, personificată, are supărările sale stelare. Şi este… singură. Singurătate la nivel celest, am putea concluziona. Ea seamănă cu personajul care ne face aceste destăinuiri. El, grijuliu din fire, ar dori să intre în dialog cu steaua pentru a o întreba dacă îi este bine, o întrebare evident retorică din moment ce ştie dinainte că steaua este supărată.

Ma uit la cer si vad o stea

Si-as vrea sa zbor pana la ea

E singura si suparata

Cred ca pe mine m-asteapta.

Dintotdeauna, oamenii şi-au dorit să zboare, iar personajul nostru nu face excepţie. Motivul pentru care ar dori să zboare este dorinţa fierbinte de a intra în contact cu steaua supărată. Iată cum suspansul creşte gradual, după ce ni se spusese în prima strofă că s-ar dori un dialog. Personajul şi-a propus acum să ajungă prin zbor aproape de stea, o stea aflată în stand-by, din punctul său de vedere. Dar urmează refrenul:

Jumatatea vietii mele

Stai ascunsa printre stele

De-as putea s-ajung la tine

Dar esti departe de mine.

Da, acum ne lămurim. Este vorba despre un strigăt al disperării. Personajul se joacă de-a v-aţi ascunselea cu jumătatea vieţii sale, ea s-a ascuns de el printre alte stele (pe care nu le vedem, dar ni se spune că sunt acolo cu siguranţa unui astronom profesionist), iar drama constă tocmai în imposibilitatea întâlnirii dintre cei doi. Este, dacă vreţi, un fel de Luceafăr eminescian, dar de jos în sus, nu de sus în jos, aşa cum fuseserăm obişnuiţi.

As vrea sa zbor pana la stele

Ca jumatatea vietii mele

Nu inteleg de ce nu vrea

Sa-mi lumineze viata.

Personajul îşi continuă lamentările, repetându-ne (nu suntem grei de cap, omule!) că ar vrea să zboare. Sperăm să nu facă asta de pe acoperişul casei sale, s-ar putea ajunge la o adevărată dramă. Problema este că nici steaua nu îi cântă în strună – „nu-nţeleg de ce nu vrea/să-mi lumineze viaţa”. Accentul este pus greşit pe „lumineze viaţa”, dar scopul scuză mijloacele, iar textierul a aşezat mai presus de orice linia melodică, nu versurile sale. Putem să tragem şi concluzia că personajul în cauză are probleme cu Enelul – poate că nu şi-a plătit factura la energie electrică – şi atunci doar steaua ar mai putea să îi lumineze viaţa. Dar steaua refuză. Ultima strofă este, de la un capăt la celălalt, un bocet.

In ochii mei cei de cristal

Nici o speranta nu mai am

Izvorul lacrimilor mele

S-a ridïcat pana la stele.

S-au dus speranţele personajului, au dispărut ca şi cum nu ar fi fost, iar lumea s-a întors cu fundul în sus. Apa („izvorul lacrimilor mele”) curge de jos în sus („s-a ridicat până la stele”) din ochi de cristal. Nu ştim dacă cerul a fost inundat, în ultimă instanţă, sau dacă steaua s-a înecat într-o mare de lacrimi, însă ideea este mai puţin importantă.

Să ascultăm acum şi melodia, pentru a ne face o imagine cât mai (in)exactă.

Până data viitoare, a fiecăruia dintre voi, deschisă la perversiuni muzicale,

ZiZi Stop

♣ Cristian Lisandru


Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: