Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Categorie

De-ale chefliilor

De-ale chefliilor – “Bărbatul meu nu este mort”

– Bărbatul meu nu este moooort, ci el se luptă cot la cooooot, bărbatul meu nu este mort, ci el se luptă cot la cot pe frontierăăăăăăăăăăă!
Gore, Sandu Şpriţ şi Gicu au mutat o masă de plastic la soare şi, întinzându-şi picioarele, ascultă muzică lăutărească pe terasa cârciumii, îndeletnicindu-se – ca la cârciumă, fireşte – cu degustarea licorilor preferate. Gicu şi Gore au halbele în faţă, iar Sandu – eu nu mă sucesc, toată viaţa merg în aceeaşi direcţie, n-o dau cotită! – degustă Tămâioasa Românească. Între două sorbituri cântă melodia care răsună din boxele stabilimentului.
Bărbatul meu când a plecaaaat, cu doi copii el m-a lăsaaaaat, bărbatul meu când a plecat cu doi copii el m-a lăsat şi-o avuţieeeeeeeeee! Bună de tot e melodia asta, fraţilor, nu mă mai satur de ea.
– E adâncă precum groapa aia a marianelor, nimeni n-a ajuns până pe fundul ei, intervine Gicu. Ce vrei, Sandule, vreme de război, bărbaţii pleacă la luptă spre a apăra glia străbună, femeile rămân să aibă grijă de gospodărie. Legea firii… Există dezavantaje şi pentru bărbaţi. Puţine, ce e drept, dar există. Femeia e mai tracasată, trebuie să recunoaştem. Că beţivi suntem – pardon, consumatori –, însă misogini nu.
– Ne-am născut în vremuri norocoase, surâde Gore, n-a fost nevoie să ne luptăm corp la corp pe frontieră. În armată mi-era frică să pun baioneta la armă, să mor eu! Şi mereu adormeam în post. Milităria nu e pentru oricine. Acum s-a schimbat tehnologia, a avansat cu viteza vântului turbat, ca să zic aşa, trece satelitul pe deasupra, te survolează, dă coordonatele la statul major, ăia trimit avioanele, avioanele lansează rachetele aer-sol, cu cine dracului să te mai lupţi corp la corp şi cot la cot? Cu umbra? Nu mai ţine cum ţinea, altfel stă treaba cu arta războiului. Da, atunci era lupta onorabilă, eroii erau respectaţi, exista ceva fair-play…
– Evident, îi ţine Gicu isonul, ăia eroi, jos pălăria! Cu pieptul dezgolit în faţa duşmanului, nu în spatele tastaturii, în vreun buncăr unde n-ajunge proiectilul. Rahat, nici războiul nu mai e ce-a fost. Zici că se joacă unii pe calculator. Drone şi altele asemenea. Sefeuri…
Bărbatul meu când va veniiiiiiiii cu trei copii mă va găsiiiiii, bărbatul me când va veni cu trei copii mă va găsi şi-o ruinare…
– Sandule, eşti în voce de privighetoare, îi faci concurenţă lui Lătăreţu ăsta… Voi şi cu Zavaidoc.

Continuă lectura „De-ale chefliilor – “Bărbatul meu nu este mort””

Haştag

– Hau du iu du, Gore, hau du iu du, Gicule? Evritings ochei?
Gicu şi Gore afişează fețe lungi. Seamănă cu doi vânători de ozn-uri care n-au crezut, însă, niciodată într-o întâlnire de gradul trei pe bune, iar acum tocmai s-au pricopsit cu aterizarea unei nave spațiale sub ochii lor. Sandu trage un scaun şi se aşază la masă. Ridică mâna dreaptă şi pocneşte din degete de două ori. Patronul cârciumii, aflat în spatele barului, râde mânzeşte. Îndreaptă un deget mare în sus, semn că a înțeles ce doreşte clientul fidel. Romica Puceanu prestează în surdină – eterna si apreciata melodie Şaraiman –, câțiva meseni urmăresc, la televizorul lăsat pe mute, o partidă de snooker la Eurosport.
– Iț a biutiful dei, mai frends, laif iz laif, spring is caming. Mai hart is ful of gioi.
– Ce-i cu tine, Sandule? Eşti bine? O fi de la astenia de primăvară? Am auzit că e perversă şi nu iartă pe nimeni, indiferent de condiția socială şi de contul din bancă. Stai un pic, linişteşte-te, trage aer în pieptu-ți de aramă, aprinde o țigară, uite că vine Tămâioasa Românească. Românească, înțelegi?
– Haştag Tămâioasă, se hlizeşte Gicu, tot e la modă chestia asta cu haştag, habar n-aveam până acum, pot să mor liniştit. E de pe tuităr. M-a prins tuitărul asta, țac-pac, scrii ce faci, pe unde eşti, îți spui părerea. Mai pe scurt, că ai limită la cuvinte. Pe viteză. Mi-au dat ăştia net pe telefon de n-am ce să fac cu el, trebuie să-l consum, nu se reportează…
Sandul îl priveşte înțelegător, oarecum resemnat.
– Aşes tu aşes, dast tu dast… Ai uil olueis remember iu, Gicule…
– Hai, Sandule, dă-o-n bălării, termină cu păsăreasca asta, răbufneşte Gore, suntem în bătătura străbună, în cârciuma noastră cu termopane, locantă pentru muşterii serioşi, însetați şi buni platnici, amatori de şprițane, beri şi grătare… Nu se cade. E de-a dreptul pur şi simplu, zău! Nu auzi cum cântă Romica? Nu te unge la suflet? Te dai la cantri miuzic?
– Învăț engleza, dragilor, mă apgradez lingvistic, mă dezvolt intelectual, îmi lărgesc perspectivele, ating noi orizonturi. Ce ar trebui să facă omul toată viața lui?
Gicu şi Gore privesc fix şi ridică din umeri.
– Voi, îmi pare rău că trebuie s-o spun, ați rămas în urmă la acest capitol al vorbirii în limbi diverse, deşi observ că Gicu a încercat să țină coada pe sus şi a trecut prin Piața Victoriei. Vrei să dai cu guvernul de pământ, Gicule? Vrei dezordine socială? Vrei alegeri anticipate, vrei să secătuim bugetul neamului?
– Chestia aia cu haştagul ți-a dat de gândit? întreabă Gore, apoi îi umple lui Sandu paharul şi îl priveşte galeş. Altă aiureală, dar poate că nu mai pot eu să țin pasul cu moda. Mai ales cu internetul. Prea se buluceşte informația, mă ia cu dureri diverse. Plus că nu pricep care e informația corectă, se bat ştirile cap în cap.
Îl îndeamnă pe Sandu să bea:
– Ia de bea vinul, prieten drag, goleşte-l, simte-l, apreciază-l, poate se simte şi limba ta mai bine, ciripeşte exclusiv pe strămoşeasca noastră, cu subiect şi predicat, cu întorsături de frază.
– Nou problem, Gore, limba noastră tot comoară ramâne, precum scria poetul, deocamdată sunt doar la expresii uzuale, chestii minore, nici n-am dat buzna în gramatica engleză. Dar cică e simplă, gud, beter, ză best… Presimt că mă descurc, aim so hapi, nais tu mit iu…
– Haştag ză best, completează Gicu, apoi duce halba la gură. Mit iu ăla vine de la mită? Aşa mai vii de-acasă, mita se simte bine la noi, e ca motanul pe lângă sobă. E ca şoarecele de la siloz, vorba aia… Însă în piață n-am fost, Sandule, nu mă mai țin picioarele, m-ar fi luat cu friguri, am oasele rebegite… Am urmărit evenimentele la plasmă. Noaptea, Sandule, ca hoții?
– Tu ai vrea să… haştag revoluții numai vara, atunci când e cald şi bine? N-ai vrea şi o tonetă cu bere, gratis, din partea guvernului? Uat du iu uant? Şi ce nait? Nu era nicio noapte, bați şi tu câmpii? Manipulezi?
– Acum te-ai dat cu ciuma roşie, Sandule, intervine Gore, mai demult te simțeai bine la pedelişti. Erați portocalii şi-n cerul gurii. Nu te supăra, dar ați dus țara de râpă. Înjură țaranii şi acum gălețile voastre de plastic…
– Am părăsit partidul, i dont cher, mi-am depus carnetul, după cum ştiți. Nu mai aveau vână-n ei…
– Nu mai aveau ce fura, Sandule… Deşi se zice pe la colțuri că ar mai fi şi că Dragnea o să facă din România un Teleorman ceva mai mare. Şi o să purtăm toți mustață.
– Hu?
Gore clatină din cap, semn clar că – din punctul său de vedere, cel puțin – Sandu nu se mai vindecă. Gicu se simte jignit:
– Ce hu? Îmi dai cu huo? Nu eşti adeptul dialogului constructiv? De la americăneasca aia ți se trage, Sandule…
– Hu? Adică cine? Cine zice că se înființează Republica Teleorman?
– Haştag Teleorman! completează Gicu din nou, apoi mai cere două halbe, pentru el şi pentru Gore.
Sandu îl săgetează cu privirea:
– Ar iu naț? Ai luat-o razna? Şi de când ai tu cont de tuităr, nu ziceai că rețelele sociale sunt o doar o evidentă manipulare mondială? Nu erai de părere ca aşa suntem controlați şi îndobitociți de guvernul mondial?
Gicu adoptă o figură spăşită.
– Am şi feisbuc, am şi instagram… Şi îmi fac uațap. Tu de ce înveți engleză? Pe vremuri ne spuneai că literatura rusă e etalonul literar. Tolstoi, Esenin, Dostoievski… Şi despre baletul rus vorbeai laudativ. Mai ai poza cu Putin în debara? Acum te dai cu occidentalii, îți pute rusa? Te cam suceşti, Sandule. Spuneai adevărul atunci sau acum? Eşti cu estul sau vestul? L-ai pus pe Trump în ramă, ai?
– Ză trut iz autder, intervine Gore.
Sandu ridică sprâncenele:
– Şi tu, Gore? Şi tu faci mişto de apgradarea mea? Mă surprinzi neplăcut, nu mă aşteptam…
– Ză taim is nir, Sandule, revăd cu mare interes şi bucurie ics fails şi milenium, mi le-a pus fi-miu pe dividiuri şi seara intru-n contact cu teoria conspirației. Astea seriale…
Gicu pune punctul pe i:
– Haştag conspirație, cred că îmi pun şi eu pe tricou o fază din asta! Mai ales că se face şi partid – e breching nius. Dar ei sunt cu haştag rezist. Că aşa e neamul ăsta, rezistent, toți ne-au tras şuturi în cur. Am rezistat, ținem la tăvăleală. E ochei, Sandule? Ol ză best, atunci!

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

De-ale chefliilor – „Amintiri cinematografice”

Trece trenul printre munţi ca un şarpe lung, cu ţigări naţionale, sus, la deţinuţi…
Gicu mai are puţin şi dă şi şapca de pământ. E o căldură care înfioară şi acoperişurile şi le scorojeşte, dar Sandu Şpriţ a spus că n-are teamă nici de indicele de confort termic şi nici de exploziile solare. Mai ales că stă sub umbrelă şi mângâie cu degetele sticla de Tămâioasă. Gore fredonează melodia alături de Ploieşteanu, chiar el a venit cu cd-ul de acasă şi a anunţat pe toată lumea că are chef de matoleală de-aia zdravănă, nu păcălită.
– Goreeeee, fratele meu, sare Sandu de pe scaun, cu melodia asta ai ajuns direct la casa sufletului, nu trebuie să-mi mai pui nimic la urechi, las-o pe asta să meargă pe repetare, nu mă mai satur de ea!
Bate-un vânt rece din barcă la Chilia-n pooooort!
Gicu nu are de ales şi le face jocul celor doi. Îi place cum cântă Ploieşteanu, însă este de părere că prea multă tristeţe nu face bine în combinaţia cu băutura.
– Ne dăm cu capul de mese, Sandule, ajungem cu cucuie acasă, la doamne, doamnele ne întreabă de ce avem cucuie, noi ridicăm din umeri şi uite-aşa începe sindrofia, în sensul rău al cuvântului. Aud iar că bem până nu mai ştim de noi şi venim loviţi în frunţi, cu toate că noi – cred că sunteţi în asentimentul meu – reuşim să ne păstrăm luciditatea şi în momentele cele mai crâncene, atunci când nu ne mai ajută picioarele şi strada valsează ca valurile Dunării… Da` ce-i cu tine, Gore, ce te frământă?
– Viaţa, Gicule, viaţa mă ia la bani mărunţi, mă frământă cum frământă nevastă-mea aluatul, aşa îmi face. Mă lasă la dospit, iar mă ia…
– Adică te mai lasă cinci minute? Şi-ţi mai dă drumul prin curte? Continuă lectura „De-ale chefliilor – „Amintiri cinematografice””

Mugurii încrederii şi carpeta lui Iohannis (2)


Gore seamănă cu un copil căruia i s-a promis o jucărie. E nerăbdător, ochii îi sticlesc, zâmbetul elimină orice altă discuţie pe subiectul respectiv.
– De-asta îmi place mie de voi, sunteţi permanent deschişi la dialog. Să curgă în valuri! Să ne-ncingem! Asta-i pohta ce-o pohtesc acum. Că până şi doctorii spun că ţuica fiartă e bună pentru organism, te fereşte de pneumonie.

Sandu se metamorfozează brusc în sceptic.
– A zis vreun doctor asta? Era ciugulit? Dormise cu capul pe masă înainte de a trage concluzia aceasta fenomenală sau avea alambic în debara?
Parfumat, dar nu mort beat, vorba lui Fărâmiţă Lambru, că iar mi s-a făcut dor de el, intervine şi Gicu. Dar el cânta despre vin. Bine mai cânta cu acordeonul ăla al lui…
– Nu-i nimic, că de-aia suntem aici, ca să ne adaptăm. Adaptarea este soluţia ideală în vremuri de criză şi restrişte. Altfel n-ai cum să treci prin jungla financiară, politică şi socială. Şi deci e bună ţuica fiartă, Gore? Nu ne faci din cuvinte precum Vasile Dâncu? Sădeşti mugurii încrederii în noi sau ai neîncrederii în licoarea tradiţională?
– Băută cu moderaţie, Sandule, dar şi aici e chestie de interpretare. Că fiecare fixează cantităţile moderate în funcţie de propriul organism. Într-un fel bea Băsescu, ca să dau un exemplu, în alt fel bea Iohannis – deşi habar nu am dacă bea, dar om e şi el, orişicât, îmi imaginez că dă pe gât una mică înainte de masă, ca să alunece sarmaua –, într-un fel beau eu. Mai ales că am şi experienţă, aş putea să scriu o carte ştiinţifică despre asta. Nu suntem toţi la fel, chiar dacă avem două mâini şi două picioare. Plus urechi, pancreas şi alte alea… Cică se dilată vasele capilare şi se oxigenează sângele mai bine. Era ceva şi cu glucoza, dar mă luase cu oboseală – o fi fost tot de la ţuică, că fierb şi-acasă – şi nu mai reţin…
– Păi să ne mai dilatăm cu un ibric!
– Să ne oxigenăm!
Gore se ridică de la masă, preia ibricul gol şi se îndreaptă ţanţoş către bar. Sandu priveşte în urma lui şi-i face semn lui Gicu.
– Nici acasă nu-i mai bine ca aici. Ce să faci şi acasă, mai ales după o anumită vârstă?
– Dai drumul la ştiri.
– Fleoşc.
– Te uiţi la carpeta lui Iohannis. O fi aia cu răpirea din serai?
– Habar n-am. Poate au găsit alt subiect. La modă. Ceva cu ăştia care au dat năvală în Europa şi agresează gospodinele occidentale. Cine ştie? Artiştii au idei, de-aia sunt artişti. Gicule, ascultă la mine, arta stă şi-ntr-o carpetă. Iar dacă ai dat-o unui preşedinte, atunci se cheamă că e artă. Nu-i dai unui preşedinte de ţară orice ştift…
– Oricum, Sandule, pe-astea nu le păstrează el, nu le pune în declaraţia de avere, lângă casele alea. Carpeta rămâne ţării, din neam în neam. O să fie a nepoţilor şi a strănepoţilor. Uite, asta mă unge pe suflet, merită şi ţara cadouri, că prea uităm de ea. Dar ce-o fi cu Gore?
– Stă la coadă. Românul e însetat. Bea pentru ţară, pentru el, pentru ziua de mâine… Nu vă întrebaţi ce poate face ţara pentru voi, mai bine întrebaţi-vă ce naiba faceţi voi pentru ţară.
– Citezi din chenedi? Hapi bărsdei, mister prezident…
– Parafrazez. O fi ţuica fiartă bună pentru oxigenare, la memorie văd că nu ţine…
Gore revine în realitatea imediată, adulmecând satisfăcut mirosul de ţuică fiartă, iar pe urmele sale se insinuează vocea Ileanei Sărăroiu. Gore face plinul, apoi exclamă:
– Luaţi de vă ospătaţi, decât pneumonie, mai bine o beţie!
Câţiva meseni aplaudă, Sandu şi Gicu îşi dau coate.

♣ Cristian Lisandru – 14 ianuarie 2016


Mugurii încrederii şi carpeta lui Iohannis (1)


– Vine primăvara, Sandule, Sănducule…
– E la uşă, draga de ea, se şterge pe picioare. Dar bălana încă nu şi-a spus ultimul cuvânt, ne pocneşte când ne-o fi lumea mai dragă. Tot pe ţuică fiartă o ţinem. Nu că ar fi trist momentul, dar parcă mi se face dor de-o tămâioasă. Tu ce zici, Gore, nu ţi-e poftă de-o bere cu spuma de două deşte? S-o dai pe gât din două sorbituri şi să zici aaaaaaaaaaaaaaaaa…

Gore s-a dezbrăcat de hanorac şi a atârnat fularul de spătarul scaunului. Priveşte fereastra, zâmbitor, apoi răspunde:
– Încă nu. Poate după ce pocnesc mugurii încrederii despre care vorbea Vasile Dâncu. N-am avut ce face şi am citit un interviu cu el. Onlain. Că presa de hârtie e doar amintire. Parcă m-am mai culturalizat, zău aşa, dar n-am crezut că o să mă ia cu metafore şi n-am să pricep mai nimic.
– Mda, fii pregătit pentru orice. Tehnocraţii sunt oameni şi ei. Au sensibilităţi, au nevoi, au imaginaţie. Umblă la fineţuri. Pe faţă. Pe din dos ne bagă în statisticile alea în care eu cu Gicu, doi fiind, suntem – de fapt – unul şi jumătate şi consumăm cât trei. Dâncu o fi vrut să adoarmă vigilenţa prostimii, n-am încredere în el, te face cu zâmbetul pe buze. Economic.
– Mai bine mi-ar spune de ce saltă euro de zici că e apucat de streche, Sandule, că s-a schimbat guvernul, palatele se înţeleg între ele ca niciodată, cică e stabilitate, rezultate bune la diverse capitole, ne tot batem cu pumnii în piept. Numai cursul valutar e misterios. Am creditul ăla luat acum un an şi mă pup în fiecare noapte cu insomnia.
Gicu surâde.
– Prea multe mistere pe metru pătrat. Plus că nu te-a obligat nimeni să iei bani cu împrumut de la bănci. Eu ţi-am zis că e cămătărie legalizată, nu m-ai crezut. Astea nu sunt vremuri bune pentru aşa ceva. O să-ţi iasă fum pe urechi. Dar există şi certitudini. A revenit Iohannis din vacanţă, a zis că se implică şi în chestia cu Norvegia. A scris pe feisbuc, acolo se simte ca peştele-n apă. Dacă începe vreun război tot de pe feisbuc aflăm.
– Care chestie?
– Cu ăştia de iau copiii de la părinţi fără să explice prea bine motivele. Răpitori cu patalama la mână. Norvegienii. Nivel de trai maxim, sunt pe primul loc şi la capitolul sinucideri. De ce se sinucid oamenii ăia dacă trăiesc bine? Or fi depresivi din plictiseală prelungită. Noi trăim extrem de prost – exceptând ţuica fiartă, cârciuma şi discuţiile astea constructive – dar nu ne dă prin minte să ne punem capăt zilelor. Altă structură. De la istorie ni se trage. Otrăveam fântânile şi beam vin. Pe urmă îi rupeam pe turci, le dădeam la oase de se căcau în şalvari.
Sandu Şpriţ îşi face de lucru cu bricheta care nu vrea să se aprindă.
– Nu ştiu ce dracului are, parcă vrea să mă las de fumat. Dar nu mă las. Ce ziceai de norvegieni? Ăştia nu sunt ăia de-a zis Udrea că au preşedinte? Pe când făcea Turcescu pe inchizitorul cu bile şi călărea cai mari.
– Ăia sunt. Iar Udrea ex-Cocoş i-a urat la mulţi ani lui Gâdea. Dacă am trăit s-o aud şi pe-asta nu-mi mai trebuie decât ca Voiculescu şi Băsescu să devină fraţi de cruce. Sau carpeta lui Iohannis în holul blocului. Am acasă pe perete o carpetă ca-n poveste. Ţineţi minte melodia… Asta şi cu s-a rupt lanţul de iubire… Răsunau pieţele.
– De mahala, că aşa se numeau pe vremuri. De mahala. Nu erau manele pe-atunci, nici n-auzisem de Salam. Nici Bregovic n-auzise de el, dacă se menţinea necunoscător nu era nicio o pierdere pentru posteritate.
– Ăştia care i-au dat o carpetă lui Iohannis n-au fost inspiraţi, mai ales că se mută şi în casă nouă, e gata vila de protocol în care s-a băgat un purcoi de bani. Un covor umblător ar fi trebuit să primească, îi plac plimbările de zici că e glob troter din ăla.
– De, e preşedinte, trebuie să umble de colo-colo, să zică ţara că munceşte… Nu pune geană pe geană de grija poporului. Plus că prima doamnă nu poate să stea închisă între ziduri, e femeie, trebuie plimbată, scoasă în lume, tratată corespunzător, servită la pat de pe tipsie de argint. Mai ales acum, când funcţia e înaltă şi trebuie să se prezinte cât mai interesantă la apariţia în cancelarie.
– Aşa-l vezi tu pe Iohannis, nedormit? Mie nu mi se pare… Poate că am orbul găinilor. E drept că pare somnolent, dar aşa e firea lui. Se mută?
– În sfârşit. Dar a avut pretenţii cu carul, nu i-a convenit nimic din vila aia. Mai ales că a trecut şi Băsescu pe-acolo. Cred că n-a vrut să ia vreun virus de scenarită. Sau mirosea a uischeane prin sufragerie. Zic şi eu… Mai e ţuică în ibricul ăla sau facem plinul?

(Va urma)

♣ Cristian Lisandru


Vorbe (2)


Sandu Şpriţ îi dăruieşte lui Gicu o privire din care reiese că are cea mai mică notă la purtare. Gore îşi verifică, ostentativ, telefonul, pentru a nu fi obligat să fie pro sau contra. Din difuzoare, Fărâmiţă Lambru cântă despre calul bălan, iar Sandu fredonează melodia şi se scarpină în frunte.

– Mă unge pe suflet, Gore…
– Că bine zici tu, Sandule… Asta epocă de aur. Muzicală. Că unde lăutărie nu e, nimic nu e.
– Parafrazezi. Dar se potriveşte.
– N-am cuvintele mele întotdeauna la mine, doar mă cunoşti. E mai bine să apelăm la clasici, măcar ei eu lăsat ceva în urma lor. Lăutari şi scriitori am avut, slavă Domnului, nimeni nu poate să conteste asta! Popor talentat.
Gicu se apropie de masă. Duce ibricul cu ţuică, mândru nevoie-mare, şi murmură versurile melodiei.
– Gata, m-am întors cu licoarea fermecată. Să nu mai aud de conspiraţii şi alte alea, că nici cu chenedi n-au rezolvat-o. Nici cu aselenizarea, nici cu experimentul filadelfia, nici cu flota. Luaţi de vă mai încălziţi, nu vă sfiiţi că mai este. Duduie aragazul, românul nu poate să trăiască fără ţuică fiartă când e iarna la ferestre.
– Te uită cum nu ninge, Gicule… Că e ianuarie şi bate soarele-n ferestre de zici că a uitat ce anotimp e.
– Ţine cu amărăştenii, Sandule… Să ţină şi cu ei cineva, nu? Hai noroc!
– Noroc! Cât ne cântă Fărâmiţă uităm de necazuri. Dar tot mă frământă nişte întrebări încuietoare…
Gicu şi Gore pozează în exasperaţii cârciumii. Se poate citi pe figurile lor că Sandu Şpriţ nu mai poate fi vindecat. Dar nu scot niciun cuvânt, un argument în plus pentru Sandu.
– De lucrat s-a lucrat. Să nu-mi ziceţi mie că nu s-a lucrat. S-a scos lumea-n stradă, s-a dat alarma pe feisbuc, pe tuităr, pe ce dracului de reţele de-astea mai sunt, că nu le ştiu pe toate, guvernul ponta trebuia să cadă din pom. A venit de mai sus de noi ordinul.
– De la înalta poartă?
– De-acolo.
– Şi?
– Niciun şi. Ce-a urmat se ştie.
– Au pus foc?
– Poate n-au pus, că nu le-am numărat beţele de chibrituri de prin buzunare, dar au profitat de el.
– Sandule, nu te supăra pe mine, că mă cunoşti de-o viaţă şi mai mult. La bine şi la rău am fost împreună. Nu merge cu poate, cu dacă şi cu parcă se plimbau în barcă. Una e să pui foc şi alta e să profiţi de el. Au speculat conjunctura. Nu e moral, dar pentru ei a fost sănătos. Eu nu merg cu gândul mai departe, n-am scenarii în geantă. Or avea alţii dovezi, de-abia aştept să le scoată de prin sertare.
Gore îi întinde mâna lui Gicu.
– Aceasta a fost o părere pertinentă, Sandule, nu ai cum să te superi. Mai ia o gură, vezi să nu te frigi, trage şi un fum, calmează-te. Da, au scos lumea în stradă, că lumea iese repede, cade-n plasa manipulării. Lumea se mişcă pe principiul găinilor din ogradă. Le arunci grăunţe, dau năvală. Dacă nu se întâmpla nenorocirea aia, tot cădea guvernul baschetbalistului. Se ţinea de-o sfoară şi n-avea cum să nu cadă. Nu-i prindea revelionul. Că vroia şi Klaus să nu-i stea sarmaua-n gât de revelion. Nu, Gicule? Dorea să fie relaxat.
– Aferim, Gore. Nu te lansezi tu foarte des în discursuri de-astea, dar cred că ţuica fiartă este un supliment numai bun pentru tine.
Sandu mai aprinde o ţigară.
– V-aţi coalizat. Nu-i bai, minciuna are picioare scurte. Eu tot cred că pute ceva pe malurile Dâmboviţei, însă n-am cum să demonstrez. Mă-nţeapă ceva la inimă. Şi, când mă înţeapă ceva la inimă, înseamnă că e de rău la nivel naţional.
– Mai bine-ţi faci un control. Păţeşti ceva, Doamne-fereşte, şi pe urmă trebuie să rezolv eu cu Gore teoria conspiraţiei…

♣ Cristian Lisandru – 10 ianuarie 2016


Vorbe (1)


– Ne merităm cruda soartă, eu am spus asta mai demult, dar…
Degetul arătător al lui Sandu Şpriţ se îndreaptă acuzator către tavan, iar sprânceana stângă, ridicată la moment, transmite ideea că nimeni nu este profet în propria ţară. Gore, abia reîntors de la bar cu un ibric în care abureşte ţuica fiartă, îl priveşte întrebător pe Gicu. Acesta ridică din umeri, iar Gore umple ceşcuţele goale. Apoi se trânteşte pe scaun, răsuflă şi îl ia la ţintă pe Sandu.

– Ştiai numerele de la loto şi nu ni le-ai transmis, Sandule… Sau aveai informaţii pe surse precum că Pelinel a rămas grea cu Borcică?
– La loto nu joc fiindcă e făcătură şi numai fraierii nu-şi dau seama de asta. În ceea ce priveşte aventurile sexoase nu mă bag, fiecare face tot ce vrea, cu oricine vrea el. Dacă partenerul sau partenera nu ridică obiecţii, evident. Mă refeream la soarta ţării.
Gore soarbe ţuică şi pufneşte.
– Fleoşc! Stăm la cârciumă şi ne fandosim cu soarta ţării. Care-i sensul? Ea merge pe drumul ei, noi mergem pe drumul nostru. Drumurile noastre nu se întâlnesc decât atunci când trebuie să plătim facturi sau impozite.
– Bine spus.
– Bine spus, bine spus… Gicu ţine cu tine, Gore, amândoi o daţi cotită când e cazul să punem piciorul în prag. Să luăm atitudine. Nu jucăm cu toţii în aceeaşi horă? Nu suntem lipiţi de aceste meleaguri, indiferent de anotimp sau sărbătoare?
– Iohannis s-a dus în Florida. Unii nu sunt aşa de lipiţi precum alţii… Se mai dezlipesc, nu vor să se pună rău cu sufletul-pereche.
– Gicule, hai că începi să-ţi revii.
Sandu Şpriţ aprinde o ţigară. Trage din ea cu sete, se îneacă şi tuşeşte. Gore şi Gicu zâmbesc cu subînţeles.
– Te-o fi-njurat Klaus, Sandule…
– De-aia nu mai beau eu ţuică fiartă alături de prieteni, mi se fâlfâie de înjurături! Hai să fim serioşi. Ne aşteaptă un an greu…
– Eşti filozof de cârciumă. Ăsta care abia s-a dus cum a fost, uşor ca un fulg? Nu e revelion să nu ciocnim paharele şi să nu ne dorim un an mai bun. Că m-am şi plictisit de urarea asta, zău aşa…
– Gore, omul are dreptul să spere. Dar cruda soartă la care mă refeream se opune. Iar soarta sa, a cetăţeanului de rând, că la el mă refer, nu se face singură, e adusă din condei de alţii.
– Tehnocraţi?
– Aruncă-i şi pe ei în ciorbă, dacă ţii neapărat, deşi abia s-au pus pe treabă, n-am avut timp să-i studiez. Nu i-am plasat sub lupă, ca să zic aşa…
– Oamenii lui, guvernul lui. Nu cerea el aşa?
– Cere şi ţi se va da, Sandule, uite că i s-a îndeplinit dorinţa.
Sandu toarnă ţuică în ceşti – să nu se răcească, e păcat şi nu mai are niciun gust pe urmă! –, apoi trece cu privirea de la Gore la Gicu. Şi se trage mai aproape de ei, ca şi cum ar urma să le spună ceva extrem de important.
– Părerea mea e că a lucrat şi Klaus la asta, unu pe faţă, doi pe dos, mai cu perdeaua trasă şi cu uşa întredeschisă.
– Te lansezi, de duci de-a dura în ix fails. Plus milenium şi tuin pix. Pe ce te bazezi?
– Pe flerul meu. Bufniţele nu sunt ceea ce par…
– Chestia cu a trebuit să moară oameni? E cam trasă de păr. Adevărul e dincolo de noi.
– Nu neapărat pe-asta. Prezidentele în exerciţiu stă prost la capitolul exprimare, fiecare a înţeles ce-a vrut din felul în care a spus-o.
– N-a zis Chilian ăla cu muzica de nota zece că a fost cu crimă? N-a zis şi ăla de la setese că a fost cu aranjamente?
Gore se uită şi în stânga şi în dreapta pentru a observa dacă există cineva cu urechile ciulite. Sandu Şpriţ îl ia peste picior:
– Ce-ai, mă, te crezi pe vremea lui nea nicu? Şi atunci vorbeam câte-n lună şi în stele şi nu s-a luat securitatea de noi.
– Sandule, nu mă cred în epoca de aur. Dar orişicât. Ca să zici că preşedintele a lucrat din umbră la ceva îţi trebuie dovezi. Cu atâţia morţi şi răniţi… Mai bine luăm încă o ţuică. Să ne pocnească măselele, că purceaua e moartă-n coteţ.
Gicu prinde ideea din zbor.
– Mă duc eu, Gore, şi-aşa nu prea fac mişcare în ultima vreme… Că mi-e şi frică să mă urc pe cântar. Până mă întorc poate vă vine chef de-o lăutărească, şi-aşa e cu cântec ce zice Sandu…

♣ Cristian Lisandru


Seminţe şi Bucureştii saiăns ficşăn


– Ce bine că eşti, ce mirare că sunt, Sandule!

Cuvintele lui Gore îl surprind pe Sandu exact în momentul în care aprinde ţigara. Paharul pe jumătate golit se află în faţa sa, iar sticla cu Tămâioasă, abia începută, îi ţine companie. Gicu sparge seminţe, tacticos, apoi depune cojile într-o scrumieră pe care a cerut-o exclusiv pentru această activitate. Insistând şi asupra ideii că n-o fi frumos să ronţăi la seminţe, ca pe stadion, dar dacă asta-i pofta omului nu poţi să i-o treci cu vederea. Eu am crescut cu seminţe de dovleac şi de floarea-soarelui, codul manierelor elegante poate să mai aştepte. Sandu trage fumul în piept, apoi îşi drege glasul.

 – Băi, mă tot râcâie pe gât în ultima vreme, cred că ar fi cazul să mă las. Citesc tot felul de ştiri supărătoare despre efectele nocive ale fumatului, pe urmă îmi vine să tuşesc.

 – E pe bază de psihic, intervine Gicu.

 – Dracu` ştie, că fumez de când m-a-nţărcat mama, le-am încercat pe toate, numai fără filtru n-am vrut. Da` ce ziceai, Gore, că eşti mirat de existenţa noastră amărâtă?

 – Io nu ziceam mai nimic, am ascultat o melodie a lu` Alifantis, frumos le mai zicea. Ce bine că eşti, ce mirare că sunt. Frumos...

 – Muzică. Trebuie să fie frumoasă. Da` versurile cin` le-a scris?

 – Nichita…

 – M-aţi omorât cu asta, Gore, cum citiţi ceva ce vă place, cum vă trageţi de şireturi cu scriitorii, îi luaţi pe numele mic. Nichita şi Stănescu, Gore, că n-aţi făcut armata împreună, ce naiba!

 – Sandule, mă bucur să te regăsesc sensibil la literatură, scuzele mele şi pentru tine şi pentru Nichita…

Sandu dă din mână, dorind să priceapă toată lumea că n-are nicio şansă să o scoată la capăt cu Gore, chiar dacă ar dori. Se întinde către punga cu seminţe a lui Gicu, mai-mai să-i dărâme halba, scoate una şi o sparge în dinţi. Apoi oftează.

 – De, românul e român, dacă n-are şi seminţele lângă el nu se simte bine. Când nu s-or mai găsi nici bomboane de-astea agricole ne-am dus pe copcă. Uite, zice onu că vin indundaţiile. Asta ne mai lipsea acum, după ce ne-a aruncat iarna în nămeţi.

Gicu dă ochii peste cap.

 – Ete fleoșc, onu… Ce să zică şi ei, trebuie să îşi justifice activitatea. Parcă noi suntem proşti, nu ştim că zăpada se topeşte…

 – Se topeşte, Gicule, eu nu zic că nu se topeşte, că doar nu suntem la pol, acolo unde nu se topeşte niciodată şi urşii beau cocacola, ca-n reclamele tâmpite. Mai sunt şi veseli pe deasupra, poate că iau doi litri şi plătesc numa` unu` şi jumate. Problema e cum se topeşte zăpada aia, cum şi cât de repede… Ce-ţi pasă ţie, stai la etaj, la tine nu ajunge apa niciodată.

 – Nici la tine nu ajunge, stai mai sus ca mine, ce te vaiţi? Apropo, ajunge şi la mine, nu ţii minte când m-a inundat ăla de sus, de umblam prin sufragerie în şlapi, ca la plajă, iar el zicea că se-ntâmplă şi la case mai mari? Parcă asta mă interesa pe mine, nu parchetul umflat…

Gore pare oarecum plictisit.

 – Copii mici sunteţi, zău aşa… Vine primăvara, dă iarba, ies ghioceii, cumpărăm mărţişoare, fiţi şi voi mai veseli. Ce, e primul dezgheţ, e prima inundaţie? Hai că exagerăm cu ştirile astea meteo, înţelegeam toată tevatura dacă eram saharieni şi ne ningea pentru prima oară. Dar aşa? Nici englezi nu suntem, că ăia discută numai despre vreme şi dorm cu umbrelele sub perne. Mai bine ziceţi ceva despre petrom, s-au umplut de bani. Aţi văzut, nenică, profituri? Sau n-aţi văzut?

 – Gore, dragă, dacă profitul nu e la noi în buzunare, atunci canci. Petromu` oemve poa` să scoată cât vrea, că ei sunt la robinetul cu benzină şi motorină. Vrei să circuli cu maşina pe drumurile desfundate ale patriei, scoţi banu` şi plăteşti. Nu vrei, te duci la metrou şi faci economie.

 – Da, Sandule, şi la Cuca Măcăii te duci tot la metrou, nu? La Cucuieţii din Deal tot cu metroul te lansezi? Bagi cartela-n curu` calului şi strigi că urmează cârciuma din localitate, peron pe dreapta sau pe stânga? De ce te raportezi numai la capitală, alte zone din ţară nu există? Vedeţi, vorba lui caragiale, ăsta e cusurul vostru, vedeţi lucrurile în mic, nu la nivel naţional. N-aveţi perspectivă…

Gore duce halba la gură, soarbe cu poftă, apoi o ţine în aer şi îi priveşte triumfător pe partenerii de dialog. Sandu trage din ţigară, Gicu sparge seminţe. Nu se citeşte nimic pe chipurile lor, spre deznădejdea teatrală a lui Gore. Murmură:

 – Fetiţe dulci ca-n Bucureşti în toată lumea nu găseşti… He, he!

Sandu ridică degetul arătător în aer:

 – Deşteptule, ora exactă se dă de la Bucureşti. Ce mai tura-vura! Şi când o fi cum a zis oprescu atunci să te ţii…

Gicu devine interesat.

 – Ce-a zis primarele? N-am fost atent, mă pusese nevastă-mea să duc gunoiul. La ghenă m-am întâlnit cu administratorul, se-nfundase ghena şi făcea nişte cercetări. Lua probe, trăgea ghena-n poze cu aparatul lu` fi-su, digitalu`, de aparat zic, semăna cu ăia de la aecsen, cu crimele luate la bani mărunţi şi puse-n eprubete. Ce-ai zis, Sandule? E de bine?

 – Bucureştii, frate Gicu, se transformă. Până-n 2035.

 – Şi pe noi cu ce ne avantajează?

 – E vorba despre viitor, Gicule, un viitor saiens ficşiăn la nivel de arhitectură bucureşteană, îi luăm pe japonezi de data asta, de americani nici nu mai zic, ştifturi. Să vezi parcări cu etaje multe, drumuri ca-n palmă, trotuare mergătoare, zgârie-nori în zig-zag, să moară şi dubaiu`, promenade, esplanade de-alea, fântâni şi lumini jucăuşe, centrul istoric nu va mai fi istoric, va fi din războiul stelelor sau din odiseea spaţială. Rău îmi pare că-mbătrânesc… Măcar o inaugurare de-asta să mai prind şi pot să spun că n-am trăit degeaba. O să bem vin şi bere la cucurigu şi-o să fim mai aproape de dumnezeu, mă!

 – Da, intervine şi Gore, şi-o să ne cânte la ureche fantoma lu` ploieşteanu. Că japonezii or fi proşti să stea pe loc ca să le dăm noi cu tifla. Auzi, da` oprescu rămâne primar până-n 2035, se-ncoţopeneşte-n birou şi nu-l mai dă nimeni la o parte? Bani de unde, Sandule, avem noi bani pentru ficşănuri d`alea de care zici? Ne mai rămâne nouă de-o ciungă după ce plătim datoriile la fond?

Gicu ronţăie altă sămânţă.

 – Ehe, Sandule, suferim de sindromu` faraonilor, ca să zic aşa, cad nădragii de pe noi de foame, nu mai avem nici după ce bea apă, dar visăm la ficşănuri. Iar s-a găurit asfaltul, iar s-au înfundat canalele… Bolnavii nu mai au medicamente, ăia mici nu mai învaţă, ăia mari n-au de lucru sau dacă au de lucru nu se duc. O să ia apa toată ţara. Dar visăm. Ne place… Când te trezeşti din visele dulci fă un semn să mai aducă bere. Şi toarnă-n pahar, cât mai ai vreme, nu cumva să vină vreun robot de la primărie şi să ţi-o şutească! Ficşăn!

♣ Cristian Lisandru


 

De-ale chefliilor – „Buzuchi, țuică de prune și uaifai”


 – Sunt frate cu damigeana, butoiul și cana, botezat de tata-n vie cu răchie…

Vocea lui Gicu acoperă gălăgia din cârciumă, iar Sandu și Gore – afișând zâmbete largi – își folosesc degetele pentru a ține ritmul.

 – Bine, Gicule, azi ești în voce, poți să mergi la românii au talente. O dai pe spate pe Răduleasca! Poate umfli potul și îți aduci aminte de prieteni. Că ei te-au susținut și te-au îndemnat atunci când răgeai ca măgarul în văzul lumii…

 – Vă dau la toți, că nu sunt hain. Sunt făcut numai din suflet. Așa am fost de mic.

 – Și din spumă de bere!

 – De două dește!

Un client care se pregătea să părăsească terasa se întoarce către masa celor trei și strigă:

 – Trăiască reducerea la tevea și alegerile anticipate!

Sandu Șpriț își umple paharul cu tămâioasă, apoi decretează:

 – Alt praf în ochii proștilor. Nu că spun, dar vreau să zic. Vine apocalipsa politică, noroc că ne găsește în cârciumă. O punem de niște chefuri anticipate și sfidăm criza. Că românul se descurcă el cumva, indiferent de situație…

Îi face un semn celui apărut lângă masă și zâmbește superior.

 – PLEACĂ ACUM! Vorba lui Băsescu. Ascultă sfatul unui bețiv mai în vârstă și PLEACĂ ACUM! Ca să fie bine pentru cârciumă și pentru starea de spirit. Dă-l dracului de tevea, de asta ne arde nouă? Scad unele, cresc altele, dacă faci bilanțul ieșim tot în pierdere, ne agață ăștia la degetul mare de la picior eticheta de fraieri. Încă n-ați băgat la cap?

Gore și-a conectat tableta la wi-fi și citește ultimele știri. Pare rupt de realitatea înconjurătoare, iar Gicu îl privește cu milă.

 – Te-ai prostit și tu, Gore, vii cu tehnica după tine, feisbuc ai? Că dacă n-ai feisbuc nu exiști.

 – Am și feisbuc, dar e ca mașina de spălat, așa a zis Merkel. Și ea știe cel mai bine cum stă treaba cu rufele murdare. E bine să fie, nu cere de mâncare. Voi de ce n-aveți?

 – Nu ne-am luat tablete de la reduceri, ca tine. Te-ai aruncat ca oaia-n prăpastie, ai văzut că era ieftină și gata. Ce memorie are?

Gore ridică din umeri.

 – Habar n-am, văd că ține minte că sunt eu atunci când mă conectez. Înseamnă că are. Sunteți invidioși și cârcotași. Sandule, nu mai merge ca la coada vacii, toată planeta e conectată, voi ați rămas tot la scrisori scrise cu pana de gâscă. O să creșteți porumbei voiajori în balcoane. Apgradați-vă, prieteni! Faceți-vă conturi pe feisbuc și tuităr, anunțați lumea când vă doare burta sau când pritociți varza din butoaie…

 – Eu o să mă mai apgradez cu o sticlă de tămâioasă, are darul de a-mi consuma din memorie și nu mă mai gândesc la nimic. Văd viața în roz.

 – Apgradez și eu o halbă, Sandule! Gore, du-te tu să le iei, că patronul e ocupat.

 – N-am timp, îmi citesc meilurile. Zice nevastă-mea să iau niște morcovi, o țelină și un kil de cartofi. Vedeți ce-nseamnă tehnica? Suntem interconectați în permanență, viața conjugală a urcat la un nivel superior. Îi scriu imediat da, mami, iau, dau clic, adică send, și are confirmarea instantaneu. Nu mai stă în tensiune până ajung acasă. Plus că mă pun la curent și cu engleza, mai bine mai târziu decât niciodată. E bine să știi o limbă străină, să nu mori prost…

 – Nu iei și viruși?

 – De ăștia nu mi-a zis nimic consoarta, n-auzi că e vorba numai de morcovi, țelină și cartofi? Sandule, fii atent la mine, trăim vremuri memorabile. Uite-aici – Gore îndreaptă tableta către Sandu Șpriț și pune degetul pe display – ce zice: PNL cere alegeri anticipate. E știre de ultimă oră.

 – Orice prost anticipa asta, Gore. Cu sau fără conexiune fără fir. Nu mai există răbdare la nivel politic, toți vor să ia puterea acum, nu mâine, nu poimâine. Trepădușii trepidează, îți place jocul de cuvinte?

 – Îmi place. Dar și mai mult îmi place să stau cu voi la taclale. Ponta e compromis, nu-l mai scapă nimeni. E vremea lui Iohannis-Vodă, orice s-ar spune. Și el vrea alegeri anticipate.

Sandu golește paharul dintr-o sorbitură.

 – Eu vreau un concediu la greci. Să mă scald în egea, să consum numai pește-spadă și să fluier sub umbrelă. Să văd cum își mișcă afroditele fesele pe plajă, să dansez zorba și să uit de parlament și de ziua când se afișează întreținerea.

 – Să te ungi cu țațichi și să bei uzo zi de vară până-n seară.

 – Fără uzo, că nu-mi place, bag în bagaje țuică de prune, mi se urcă mai ușor la cap.

 – Dar buzuchi vrei? Cu tot cu șolduri de afrodite

 – Fiecare vrea câte ceva, Gore, muritorul e pofticios din născare, îi curg balele, iar Iohannis e și el om. Are dorințe și el, mai mult sau mai puțin ascunse.

 – E om cu greutate, intervine și Gicu.

 – O fi, că nu s-a cântărit pe cântarul din debaraua mea. Dar a devenit prea insistent, îl furnică tălpile și p-ăsta, o fi ceva în aerul de la Cotroceni, cum îl tragi pe nas îți vin idei. Gore, ceva de bine nu scrie pe tableta aia a ta? N-ai niște bancuri?

 – A căzut netul, Sandule.

 – Vezi să nu fie pe sub masă. Ce naiba, ziceai că ești la curent cu toate noutățile. Acum te dezici?

 – Face și uaifaiul mofturi din când în când, asta nu ține de tableta mea. Ea n-are nicio vină. Hai c-a venit semnalul, sunt iar în legătură directă cu mapamondul. Ce doreai să știi, Sandule?

 – Ceva vesel. Cercetătorii englezi n-au mai descoperit nimic între timp? Ăștia lucrează indiferent de cursul euro, au lira sterlină în buzunare, îi doare-n brișcă.

 – Or fi descoperit apa caldă. Nu scrie nimic de ei. Uite cartea lui Iohannis, cică se vinde în draci. Cine zicea că românul nu citește? Dacă plasau și o conservă de ton la pachet o luam și eu.

Gicu își lipește halba de obraz, spre răcorire rapidă, apoi murmură:

 – Aia e, fraților, viața e ca o carte…

 – Asta cine-a spus-o, Paler?

 – Nu, Nicu Paleru, pe muzică de paranghelie, dar valabilitatea e incontestabilă. Gore, pune tableta deoparte și apgradează-ne din nou, că plânge masa. E o căldură de zici că s-a pus Dumnezeu pe făcut grătare, vezi să nu-ți ia androidul foc!

♣ Cristian Lisandru


Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: