Reverberații


Corabia spinteca valurile înalte, apoi le abandona la pupa, răpuse, umilite, căzute pradă siajului învolburat. Prăbuşit peste orizont, cerul se zbătea, cuprins de spasme, iar fulgerele – paradoxale cicatrice temporare – zgâriau retina. În timp ce arborele scrâşnea, scârţâia şi se văita continuu, sarturile întinse zbârnâiau într-o încercare disperată de a se rupe în fâşii. Strânse mânerele timonei, încheieturile se albiră, simţi tremurul corabiei şi primi în întreaga fiinţă reverberaţiile tunetelor. La posturile lor, marinarii chiuiră. Iar etrava pătrunse şi mai adânc în carnea oceanului…

 ♣

Sună îndelung, desenându-şi un zâmbet mare pe figură. Auzi paşii, trase aer în piept şi izbucni:

– N-am murit nici acum, sclifosito!

Ascultă câteva clipe, apoi îşi frecă mâinile, încântat. Soarele generos îi mângâia umerii, adia un vânticel călduţ, nori pufoşi se hârjoneau pe cerul albastru. O hârtie fu strecurată pe sub uşă. Se aplecă, o ridică şi citi consternat buletinul meteo. Cod galben, alertă, viscol, îngheţ. Chicotitul din spatele uşii îi mări tensiunea, iar greierele trânti chitara şi începu să-l înjure pe La Fontaine.

 ♣

De mic avusese sentimentul că nu se născuse degeaba. Simţea că era predestinat unor întâmplări extraordinare, intuia că lumea întreagă, indiferent de rasă sau culoare, urma să îl privească uimită, ştia că va sta mândru în faţa tuturor, iar ei îşi vor pleca frunţile către pământ, în semn de respect, îşi imagina momentele de frenezie şi mulţimile exaltate, oameni transfiguraţi călcăndu-se în picioare pentru a-l atinge. Preocupat permanent cu astfel de gânduri măreţe, a uitat să răsfoiască până şi filele propriei vieţi, murind în anonimat.

 ♣

Asculta ploaia. Era o compoziţie încântătoare, ceea ce îl determină să ridice bagheta imaginară şi să se vizualizeze în faţa orchestrei care interpreta partitura compusă chiar de el. Fiecare picătură devenea o notă, iar toate la un loc alcătuiau o simfonie stranie. Sub cupola imensă a cerului, uriaşa sală de concerte a lumii avea o acustică extraordinară. Începu să aştearnă alte note pe portativ, iar picăturile ploii îi urmară, supuse, indicaţiile muzicale. Apoi se auzi o sirenă, iar Vasile înghiţi ultimul dumicat şi reporni strungul.

♣ Cristian Lisandru


Perspective


Noaptea curgea năvalnic pe umerii ei, răcorindu-i fierbinţeala, alunecând pe sâni, pe coapse, pe pulpele fragede. Rochia roşie, părăsită, tânjea după atingerea pielii catifelate, însă femeia era indiferentă. Dorea să înoate la lumina lunii, îndepărtată de mal, de gânduri, de petrecăreţii care rămăseseră la mese şi goleau paharele. Lacul sclipea. Perspectiva încântătoare a unei vieţi lacustre îi făcu imediat cu ochiul. Degetul mare al piciorului drept atinse apa călduţă. Îl cufundă încet, lăsându-se trasă în adânc, împlinindu-şi dorinţa de a ajunge, fericită, în altă lume.

 ♣

Predispus la îndoieli permanente, se contorsiona mental, în fiecare zi, într-o încercare aproape inumană de a salva ceea ce ştia dinainte că nu poate fi salvat. Urmărea posturile de ştiri, agresând telecomanda, iar fiecare talk-show îi demonstra, o dată în plus, că lumea merge într-o direcţie greşită. Pufnea nemulţumit şi aprindea altă ţigară. Într-o zi, păstrându-şi deziluziile în fiecare buzunar, îşi dădu întâlnire cu o femeie pe care dorea să o cucerească, numai că urcă în alt autobuz şi, până să-şi dea seama, rată întâlnirea.

 ♣

Din copacii falnici care umbriseră casa copilăriei rămăseseră trei buturugi mari. Prin şanţul năpădit de buruieni înalte – se strecura anevoie pe sub podişca dezmembrată – curgeau şiroaie de lacrimi nevăzute. Gardul, cu şipcile putrezite, îşi pierduse mândria verticală şi se apleca ameninţător către uliţa prăfuită, iar banca din dreapta porţii dădea senzaţia că intenţiona să o pornească pe un ultim drum, plictisită de aşteptare, mizând pe ajutorul gravitaţiei. Oftă. Apoi spuse bună ziua unui trecut din care până şi amintirea părinţilor îl privea fantomatică.

 ♣

Trenul cădea printre nori, fiecare vagon încerca să se desprindă din trupul metalic, tampoanele se loveau unele de altele, înspăimântate, parcă doreau să se macine înainte de impactul devastator, era un om la o fereastră, degetul său scria pe geam că orice cădere se încheie atunci când deschizi ochii şi auzi ceasul deşteptător, chiar şi controlorul renunţase să mai ceară bilete, iar trenul sfâşia aerul, rămânea în urmă fumul locomotivei, dar este posibil să discutăm acum doar despre un paradoxal siaj al unor gânduri absurde.

♣  Cristian Lisandru


Un dans al gândurilor


Când mergea pe stradă, privea foarte atent oamenii din jurul său. Îl interesau chipurile aflate în continuă mişcare. Aceste experimente cotidiene aveau şi urmări neplăcute, fuseseră doamne care îl consideraseră un pervers sau domni dispuşi să-l ia la palme, bănuindu-l de porniri împotriva firii. Într-o zi, a întâlnit un chip care l-a surprins prin tristeţea adâncă a privirii. A vrut să-l abordeze pentru a întreba dacă poate ajuta, în vreun fel, dar şi-a dat seama că se privea pe el însuşi, în vitrina unui magazin.

 ♣

Fostul erou a devenit funcţionar public, înlocuind şuieratul gloanţelor cu murmurul discret al filtrului de cafea. A fost muştruluit datorită unui presupus aer de superioritate, apoi i s-au reproşat lipsa de iniţiativă şi faptul că nu prelua scamele de pe costumul şefului. Exilat la arhivă, eroul a finalizat rapid toate dosarele, dar, în loc de laude şi avansare, a aflat că este suspectat de subminarea conducerii. Revenind pe front, a colecţionat nenumărate medalii, însă autorităţile au decis ca eroismul să fie scos în afara legii.

 ♣

Îşi propusese să aibă întreaga lume la picioare. Spulberate de tornada în zale a armatelor sale invincibile, milioane de vieţi dispăruseră în neant, iar popoare care îşi cântaseră mândria în balade simţiseră fiorii îngheţaţi ai spaimei atroce. Ajuns la capătul drumului însângerat, a strigat: „Am reuşit să înving lumea!” Apoi a râs sarcastic. Indiferentă, o viespe i s-a aşezat pe mână şi l-a înţepat. Alergia nebănuită i-a fost fatală, astfel că ultimul cuceritor a murit acolo, la marginea lumii pe care o numea a lui.

 ♣

Atunci când simţea că îi fuge pământul de sub picioare, se întreba dacă nu cumva a băut prea mult. A doua întrebare pe care şi-o adresa, încercând să menţină un echilibru interior precar, era următoarea: şi-a accelerat pământul mişcarea de rotaţie, ceea ce avea ca rezultat o firească, dar nedorită ameţeală? Concluziona că totul se rezumă la dansul nebun al ideilor sale zbuciumate şi îşi înfigea în suflet perfuzii cu linişte mentală. Se simţea mai bine un timp. Apoi ameţea din nou, alcoolizat de gânduri…

♣ Cristian Lisandru