Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Categorie

Drumuri neumblate

noapte

îmbracă-te într-o tăcere
lungă până la pământ
și prinde-ți la urechi
câteva doruri

o noapte nesfârșită
s-a agățat de genele noastre
și toate cuvintele au ațipit
visându-se
oameni

♧ Cristian Lisandru

fantasmă

nu e niciun secret
mă vizitează o fantomă
în fiecare noapte
vorbim despre lumi paralele
îl ascultăm pe dylan
nu vă mirați
bem câte un coniac
învechit corespunzător

mă tulbură iremediabil zorii aceştia
se târăsc pe sub fereastră
ca şi cum s-ar teme
de vorbele mele
ascuțite

dylan cântă despre lumi mai bune
pe repeat

♣ Cristian Lisandru

foto/https://www.instagram.com/p/BaJoJXcjF5n/

Omul agăţat de timp ca de un secundar al unui ceas nevăzut

Erau zile în care se agăţa pur şi simplu de secundar, lăsându-se purtat într-un cerc temporal bine definit care îi permitea să reflecteze – măcar şaizeci de secunde – la el însuşi.

Totuşi, trecând peste această inevitabilă introducere, suntem obligaţi să spunem că personajul care strângea  în pumni, cu atâta putere, asumându-şi albirea degetelor ca pe un suprem păcat, acel secundar ordinar nu făcea niciun efort pentru a se desprinde din strânsoarea (dureroasă, benefică, liniştitoare, neliniştitoare, emoţionantă sau nu, poate chiar înspăimântătoare) materializată în idei/gânduri/subterfugii mentale dătătoare de stare.

O, da, spunea de foarte multe ori personajul în cauză,  îl priveam prin fumul de ţigară şi conştientizam superioritatea posturii mele, aceea de observator tăcut al unei existenţe uşor superficiale, dar nu într-atât de superficială încât să devină neinteresantă, eu doresc STAREA, pe mine nu mă interesează, de pildă, aşa spunea, de pildă, aşteptând satisfăcut ca ascultătorii întâmplători să ciulească urechile, să abandoneze paharele pe masă şi să îl privească îndelung, intuind (ori tocmai această presupunere era pentru el plăcerea pe care nu se sfia niciodată să o numească absolută, credeţi-mă), o continuare menită să răstoarne – firesc/nefiresc? – întreaga lume cu fundul în sus, accelerarea mişcării de rotaţie a acestui pământ. Nu, domnilor (bomba pieptul, trufaş, trimitea un deget către tavan, apoi cobora mâna, încet şi, cu acelaşi deget, îşi scărpina sprânceana stufoasă), eu sunt atras iremediabil de goana neobosită a ceea ce numim atât de simplu, vulgar chiar, acele unui ceasornic. STAREA, domnii mei (uneori spunea şi doamnele mele, în funcţie de auditoriu, evident, plimbându-şi privirea pe fiecare chip, ca şi cum ar fi dorit să îl stocheze în memorie), STAREA aceea inconfundabilă, asemănătoare unui oftat prelung pe care toţi îl eliberăm, uneori, mai des sau mai rar, poate voit, pentru a face doar impresie, dar care întotdeauna, dar întotdeauna (accentua, iar vârful limbii trecea peste buza inferioară) este diferit, fiindcă tot ceea ce vine din oameni diferiţi are viaţă personală, unică, nu poate fi la fel, nu?, şi va trebui, inevitabil, în pofida privirilor circumspecte pe care le aruncaţi chiar şi atunci când credeţi că nu văd, să îmi daţi dreptate.

Spunea viaţă personală cu atâta convingere încât până şi ospătarii se opreau din drumurile lor bine determinate pentru a trage cu urechea.

Era un personaj, am să vă fac o destăinuire, sunt sigur că Shakespeare l-ar fi folosit în scrierile sale, l-ar fi introdus la locul potrivit, în momentul potrivit, măcar pentru stilul declamativ în care îşi prezenta lupta cu… secundarul unui ceas.

Nu se afla în căutarea timpului pierdut, o, nu!, sunt sigur că nici  nu îl citise pe Proust – poate că nici nu i-ar fi plăcut acea întoarcere temporală către ceea ce ai fost, îl vedeam/percepeam interesat de ceea ce ai putea să fii de-a lungul timpului, şi nu poţi!, ar fi strigat –, mai degrabă vedeam în el un Sisif aflat în continuă rotaţie, atârnat de un secundar al unui ceas văzut numai de el, ştiut/simţit numai de el, prizonier resemnat şi (aici era revelaţia!), fericit sub un geam zgâriat, culmea!, tocmai de ghearele timpului hain, hâd, pervers, ascuns de fiecare dată (spuneţi că nu-i aşa…)  de o mască binevoitoare care te determină să fii bucuros (ce enormitate, dar în relaţia cu timpul rămânem pentru totdeauna copii),  atunci când trece încă un an.

Personajul era colecţionar de ceasuri sau de timp, dar înţeleg că aţi priceput asta, deja, şi nu vă mai spun o noutate…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

deep house – psalmi & lounge

linia dreaptă
drumul cel mai scurt dintre două puncte
totuşi
umblăm precum cei abia ieşiți din cârciumă
după un chef de zile mari

împleticirile ne definesc destinul
de undeva
de sus
un ochi nevăzut lăcrimează

constat că numai popii homosexuali
fac rating
ceilalți se roagă mirărilor cotidiene
şi recitesc definiția păcatului

acatiste online
lumânări revândute
tatăl nostru poate fi downloadat
din app store
ipocrizie sfințită

linia dreaptă şerpuieşte
un dj propune
deep house – psalmi & lounge

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

moment

amintirile acestea
au pierdut trenul spre uitare
negura prăbuşită peste linii
înghite clipirea roşie
a ultimului vagon

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Gondolierii unei Veneţii fără apă (ipoteză poetică)

Suntem gondolieri fără gondolă,
Nădăjduind iubiri răvăşitoare,
În noi cresc patimi ademenitoare
Şi-acorduri cu parfum de barcarolă.

Regretele sunt diversificate,
Iar vocea ne-am pierdut-o, de o vreme,
Nu sunt manageri care să ne cheme
Spre-a profita de vâslele uscate.

Purtăm în suflet dorul de plutire
Şi chiar plutim oniric, câteodată,
Recuperând o barcă scufundată
Din apele rămase-n amintire.

E-un drum uscat spre altă meserie,
Ca suveniruri, de-am putea, ne-am vinde,
Şi ce melancolie ne cuprinde
Atunci când despre noi se mai şi scrie.

Ne vom reprofila, o cere viaţa,
Vom pune roţi gondolelor, probabil,
Destin secat, arid, irefutabil,
Aşa precum obligă, astăzi, piaţa.

Suntem gondolieri fără gondolă,
Nădăjduind iubiri răvăşitoare,
În noi cresc patimi ademenitoare
Şi-acorduri cu parfum de barcarolă.

Cristian Lisandru (14 iulie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

concluzie

pleoape închise
în spatele lor acelaşi clovn
râde plângând
suflă în trompetă
primeşte şuturi cu nemiluita

circul fascinează de când lumea
o viață fără clovni
nu mai are niciun haz
e searbădă ca o petrecere spartă către ziuă
priviri circumspecte geamuri deschise
zâmbete vinovate
chiştoace cearcăne farfurii murdare

altădată o s-o facem şi mai lată

pleoape închise clovni de închiriat
circul îşi strânge catrafusele
doi pitici joacă table într-un cub transparent
dansatoarele cu pene par găini jumulite
parțial

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Dus fără întors

Îl apăsa distanţa parcursă, simţea cum i se înşurubează în piept fiecare kilometru, iar bornele plantate pe margine dădeau senzaţia că îl iau peste picior…

Nu le băga în seamă. Mergea de multă vreme, nu mai ştia de când. Luni, ani… Anotimp după anotimp, din ce în ce mai aproape de orizont şi de fiecare dată din ce în ce mai departe. Dorise, poate, la începutul cursei sale misterioase, să fugă de un trecut ambiguu, de un prezent întunecat de tristeţi cotidiene sau de un posibil viitor cu care nu dorea să aibă de-a face. Acum nici el nu mai ştia care fusese ideea iniţială. Cert este că fusese, se născuse brusc, aşa cum vin ideile pe lume, fără moaşă, fără forceps, i se infiltrase în minte şi pornise la drum nesfârşit într-o oarecare dimineaţă de toamnă.

Chiar se comportase normal înainte de plecare, cumpărase ziarul de la chioşc, citise pagina mondenă, o parcursese şi pe cea sportivă, mâncase o gogoaşă cu gem de vişine, măturase frunzele din faţa porţii. Apoi lăsase mătura rezemată de gardul viu şi o luase agale, către centrul orăşelului. Din centru o cotise la stânga, pe bulevardul care ducea către periferie. Şi tot aşa, pas cu pas, până când orăşelul rămăsese în urmă.

Prima noapte dormise într-o pensiune ieftină, dar începând cu cea de-a doua pusese capul pe unde se nimerise. Chiar şi sub cerul liber dormise şi se mirase că visase aşa de frumos. Crezuse că ai vise frumoase numai dacă stai cu urechea pe nişte perne mari, pufoase şi te înveleşti cu cearceafuri apretate…

Drumul lung îi oferise destule surprize, înţelesese că viaţa se vede altfel dacă o parcurgi cu piciorul. Trăgea concluzii în timp ce mergea şi regreta doar că nu pornise la drum mult mai devreme…

Domnule, veţi întreba, dar unde mergea, totuşi? Şi s-a oprit vreodată din drumul său? A ajuns la destinaţie?

Cred că mai merge şi azi, din loc în loc, cu o scânteie de fericire în ochi. Asta a fost regăsirea sa, aş îndrăzni să spun, reîntâlnirea cu el însuşi, împăcarea cu sine printr-o călătorie nesfârşită. La un moment dat – se oprise în faţa unei benzinării şi băuse pe nerăsuflate o sticlă cu apă plată – le-a spus unor curioşi că ar prefera să fie îngropat în picioare la momentul adevărului. Aşa zicea despre moarte, că este momentul adevărului. Şi mi-a plăcut. Dar mai mult mi-a plăcut ideea de dus fără întors. Destinaţia nu contează niciodată.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Casablanca şi lacrimile lui Costa Grecul

Am ajuns la Casablanca într-o zi de vineri. 13. Tot echipajul era cu curu-n sus şi vorbea 2monosilabic, fiindcă – aşa cum v-am mai spus cu alte ocazii – a umbla teleleu pe mări şi oceane, luni în şir, secătuit de carturi şi de oboseală,  nu este deloc o hrană suculentă pentru suflet şi trup. Ba chiar din contră, ai senzaţia că roade un vierme în stomacul tău şi – al dracu` să fie el! – nu se satură niciodată. E mare fomist.

Se prăvăleau nişte nori ciufuţi în tribord, încălecându-se, deşirându-se şi lovindu-se cap în cap, precum berbecii, vântul înfigea suliţe prăfuite pe unde nimerea, aveam nervii încordaţi la maxim de puteai să cânţi la ei ca la o scripcă şi, cu o noapte înainte, îi desenasem lui Humphrey Bogart o mustăcioară á la Errol Flynn pe afişul de care nu mă despart niciodată.

Îmi turnasem încă două guri de coniac în cafea, apoi privisem drept în ochii lui şi îl întrebasem galeş:

  • Rick, băiatule, eşti bine sau te răsuceşti în groapă?

Bineînţeles, n-am primit niciun răspuns, iar unul dintre pretenarii mei din echipaj s-a uitat la mine cu milă evidentă. O fi crezut că mi se apropie dorul de ducă, acela care îţi trage şuturi în buci şi te trimite să pupi pământul, indiferent unde te afli, decis să trimiţi în uitare poveştile marinăreşti şi luminiţa din vârful catargului.

Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns în port şi încruntaţii au început să verifice vaporul, ca şi acum am fi cărat cu noi numai haşiş, cocaină, M-16, arme chimice sau rachete de croazieră, a fost să înjur Atlanticul. O săptămână întreagă ne făcuse zile fripte şi nopţi albe, ne scuturase de ziceai că vrea să scoată untul din noi, rânjise prin valuri cât casa şi ne plesnise urechile cu tunete şi fulgere numai bune pentru sfârşitul lumii, varianta revizuită şi adăugită.

Pe urmă am scuipat a pagubă şi m-am apucat să trag cu briciul peste obrajii ţepoşi. Eram la Casablanca, totuşi… Iar Marocul are de fiecare dată un miros inconfundabil de poezie pe care trebuie să o reciţi neapărat, însă doar proaspăt bărbierit.

Cearcănele de sub ochi mi-au retransmis de la prima vedere că oceanul suge din tine pofticios, aşa cum sugeau piraţii din pipe chiar şi atunci când erau stinse. Cu oceanul lângă tine te usuci, mumificându-te treptat, dacă îi dai şi cu tifla şi crezi că eşti mai tare decât el pentru că îl brăzdezi dintr-o parte în alta atunci e şi mai grav. Marinarii, spre deosebire de alţi oameni, nu numai că trag moartea după ei, ca pe o barcă agăţată la pupa, dar dau tot timpul senzaţia că mai au doar un pas până la ofilire.

O să-mi spuneţi că sunt şi marinari obezi pe lumea asta, eu n-am văzut la viaţa mea decât câţiva, jerpeliţi, bolnavi, ştirbi, retraşi prin porturi obscure, aciuaţi pe lângă cherhanale care puţeau îngrozitor, dornici să-şi povestească – în schimbul unui amărât de clondir – minunatele aventuri. Aţi înregistrat şi ghilimelele, sper.

Mie-mi plac marinarii uscaţi şi tari ca pesmeţii, cu ăştia mă fac frate de cruce imediat şi batem tavernele ca să luăm putere pentru călătoriile viitoare. Te şi miri unde încape atâta băutură în stomacurile lor, însă – de la un anumit moment – renunţi la astfel de întrebări şi iei situaţia ca atare.

Când ajunsesem pe obrazul drept şi mijisem ochii pentru a ajusta perciunele, m-am trezit în cabină cu Costa Grecul. Ăstuia i se spune Zorba Grecul, numai că se enervează, aruncă imediat cu tot ceea ce-i pică sub mână (odată a zburat un sextant peste bord şi pe urmă a trebuit să-l plătească din buzunar, motiv pentru care două zile n-a mâncat şi n-a băut, fiind şi zgârcit de la mama lui) şi spumegă. De ce spumegă? Vă spun tot eu, fireşte. Nu ştie să danseze.

I-am spus odată bă, am văzut de toate la viaţa mea, babe care făceau striptease, căpitani de vas fără brevete, fiindcă le dăduseră foc în momente de furtună sufletească, copii însuraţi cu matroane de bordel, câini cu trei picioare care îi întreceau în viteză pe cei cu patru, balene ucigaşe care se gudurau pe lângă vapor precum şoricarii sentimentali şi multe altele, că mi-ar trebui încă o zi numai pentru introducere. Da` un grec care să nu ştie să danseze n-am mai văzut!

Să mă omoare grecul, nu altceva! Bolborosea pe limba lui câte-n lună şi-n stele, nici nu l-am ascultat, grecii sunt pâinea lui Dumnezeu, însă numai atunci când stai cu ei la băută. Dacă le reproşezi ceva sau le atingi o coardă sensibilă nu mai ai trai… Şi e mai bine să-i laşi în pace. Dar pe un vapor nu trebuie să rămâi cu ranchiuna la purtător, lumea-i mică, te loveşti de unul sau de altul chiar şi atunci când vrei să meditezi la nemurirea sufletului şi la sufletele ălora mâncaţi de peşti, aşa că tot prieteni am rămas.

Zice:

  • Ce faci?

Am continuat să trag încet cu briciul, concentrat nevoie mare, şi i-am răspuns abia după vreun minut:

  • Vânez pinguini imperiali şi mă conversez cu un urs polar. Zice că îl cheamă Fram.

Normal, n-a înţeles nimic, grecii au rămas la afroditele lor fără mâini şi la uleiul de măsline. Mai nou au şi revoluţiile sub pat, dar parcă nu se leagă norocul nici de ei. Le dă cu tifla.

Costa s-a prins, totuşi, că pusese o întrebare jalnică. S-a aşezat cu greutate pe marginea cuşetei, de parcă îl prinsese chiar atunci o groaznică durere de şale, continuând să mă privească. Se uita la mine ca şi cum nu m-ar fi văzut niciodată. Dacă m-aș fi transformat subit într-o muiere pregătită să-și scoată sutienul aş fi trecut cu vederea insistenţa sa supărătoare și l-aș fi fiert minute bune, numai așa de-a dracului, însă în condiţiile date nu m-am putut abţine:

  • Ce te uiţi ca bou`?
  • Te duci pe uscat?
  • Pe Lună. Acum se fac înscrieri, dacă te grăbeşti mai prinzi un loc. Am pile, îţi pun o vorbă bună?

A înghiţit în sec şi a început să-şi răsucească mustaţa. Lungă mustaţa asta a sa, dacă i-ar tăia-o cineva într-o noapte s-ar sinucide. N-am niciun dubiu din acest punct de vedere. L-am simţit cum îmi pironeşte ceafa. Şi răsufla sacadat.

  • M-a părăsit grecoaica, omule… Grecoaica mea…

Tocmai ajunsesem cu briciul la beregată şi m-am oprit. În astfel de momente, o singură mişcare greşită şi te-ai dus pe copcă. Asta este, unii fac mişto de mine fiindcă nu cumpăr gillette cu trei-patru rânduri de lame, chestii-trestii, bărbieritul o minune, eu am rămas de modă veche. Nu există bărbierit mai dulce decât ăla cu briciul. Şi cu asta basta. De maşină electrică nici nu mai zic, prost a fost ăla de-a inventat-o, mai proşti ăia care-o folosesc. Nu vreau să nasc antipatii, omul are dreptul la propria opinie, chiar dacă-şi bagă un băţ în fund nu-l poate acuza nimeni, îl lasă-n plata lui. Fundul lui, face tot ce vrea cu el, nu?

Continuă lectura „Casablanca şi lacrimile lui Costa Grecul”

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: