Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Categorie

Drumuri neumblate

moment

amintirile acestea
au pierdut trenul spre uitare
negura prăbuşită peste linii
înghite clipirea roşie
a ultimului vagon

Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

concluzie

pleoape închise
în spatele lor acelaşi clovn
râde plângând
suflă în trompetă
primeşte şuturi cu nemiluita

circul fascinează de când lumea
o viață fără clovni
nu mai are niciun haz
e searbădă ca o petrecere spartă către ziuă
priviri circumspecte geamuri deschise
zâmbete vinovate
chiştoace cearcăne farfurii murdare

altădată o s-o facem şi mai lată

pleoape închise clovni de închiriat
circul îşi strânge catrafusele
doi pitici joacă table într-un cub transparent
dansatoarele cu pene par găini jumulite
parțial

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Un bilet către Normalitate

Alerga pe o alee străjuită de trandafiri roşii. Nu-i vedea capătul, dar era conştient că lăsase în urmă ore bune. Şi gâfâia… Nu ştia de ce aleargă, nici nu-şi punea această întrebare. Alerga şi atât, ca şi cum ar fi vrut să doboare ultimul record mondial înregistrat oficial.

Îşi simţea transpiraţia alunecând pe sub cămaşa ai cărei nasturi se desfăcuseră unul câte unul, iar tălpile frigeau ca şi când ar fi trecut în fugă peste cărbuni încinşi. Unde alergi, domnule? auzi o voce. Către ce te grăbeşti? Contează aşa de mult o oră în plus sau în minus?

Sau i se păru că aude o voce, mai bine zis, fiindcă alături de el nu se afla, totuşi, nimeni. Poate că mă întreabă chiar creierul, s-o fi plictisit de atâta zdruncinătură, îşi permise un zâmbet. Are chef de vorbă…

Când simţi că nu mai poate şi că picioarele vor abandona brusc alergarea, obligându-l să cadă în genunchi – se şi văzu cu ei juliţi, ca în copilărie –, observă chiar în faţa sa o casă de bilete. O casă de bilete din lemn, vopsită în alb, pe o alee lungă, străjuită de trandafiri roşii. Vânzătorul avea o uniformă albastră – prăfuită pe umeri – şi o şapcă cu cozoroc pe care scria Toate drumurile duc aici… Aici? Unde? se întrebă înainte de a se spijini în coate de marginea ghişeului. Vopseaua era scorojită şi îi trecu prin minte ideea glumeaţă că doritorii de bilete ar fi trebuit să vină înarmaţi cu o pensulă îmbibată în lichid alb, vâscos.

Doriţi să călătoriţi? Vânzătorul îl pironi cu o privire fermă. Vru să spună că dorea să se întindă pe jos şi să doarmă un mileniu, dar interlocutorul nu-i lăsă răgazul să pronunţe cuvintele. Vă putem oferi bilete către Ură, către Iubire, către Trădare, către Dezamăgire, către Ipocrizie sau Speranţă. Clasa întâi, a doua sau, dacă vă permiteţi, există şi varianta business class… Ce preferaţi?

După ce reuşi să-şi liniştească respiraţia întretăiată, trase aer în piept, abordă o mină jucăuşă şi întrebă ce-mi recomandaţi?, convins că imediat se vor aprinde reflectoare şi va afla că l-au luat de fraier la camera ascunsă.

Vânzătorul îşi aşeză pe ochi o pereche de ochelari cu ramă neagră, apoi răsfoi câteva secunde hârtiile din faţa sa.

Dragă domnule, majoritatea doreşte Speranţa şi Trădarea. Iubirea e demodată, pur şi simplu, de Dezamăgire sunt cu toţii sătui, iar Ipocrizia… Ehe, poate că marketingul nu este bun, nu se înghesuie nimeni.

Păi dacă sunt cu toţii ipocriţi, de ce să mai meargă pe tărâmul Ipocriziei, nu s-ar plictisi? îşi spuse zâmbind. Dar un bilet către Normalitate nu aveţi? Întreb şi eu aşa, ca omu’, pură curiozitate… Firma asta a dumneavoastră ar fi trebuit să ia în calcul şi o asemenea variantă.

Cel din faţa sa clătină din cap, manifestându-şi scepticismul. Scump, dragă domnule, foarte scump. Nu ştiu dacă vă permiteţi, scuzaţi-mă că îndrăznesc, dar nu arătaţi ca şi cum aţi deţine miliarde în cont… Au fost nababi care nu au reuşit să cumpere un asemenea bilet. Normalitatea conţine întreg pachetul de oferte, gustaţi câte puţin din fiecare şi vă obişnuiţi să trăiţi normal, aşa că trebuie să plătiţi foarte mult ca să ajungeţi acolo. Poate că ar fi mai bine să vă rezumaţi la Speranţă, biletul costă puţin şi sigur veţi fi încântat. Vorba aceea, speranţa moare ultima…

Se răsuceşte pe călcâie şi o ia la fugă în sens invers. De o parte şi de cealaltă a aleii, trandafirii roşii îi urmăresc deplasarea rapidă. Apoi se închid brusc, se ofilesc şi cad la pământ. Bărbatul nu-i mai observă decât pe cei din faţa lui, roşii ca sângele. Sau ca vinul, murmură, în vreme ce aleargă din ce în ce mai repede.

I se pare că aude din nou vocea din creier. Unde alergi, domnule, către ce te grăbeşti aşa? Strânge din dinţi. Şi aleargă mai departe…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Dus fără întors

Îl apăsa distanţa parcursă, simţea cum i se înşurubează în piept fiecare kilometru, iar bornele plantate pe margine dădeau senzaţia că îl iau peste picior…

Nu le băga în seamă. Mergea de multă vreme, nu mai ştia de când. Luni, ani… Anotimp după anotimp, din ce în ce mai aproape de orizont şi de fiecare dată din ce în ce mai departe. Dorise, poate, la începutul cursei sale misterioase, să fugă de un trecut ambiguu, de un prezent întunecat de tristeţi cotidiene sau de un posibil viitor cu care nu dorea să aibă de-a face. Acum nici el nu mai ştia care fusese ideea iniţială. Cert este că fusese, se născuse brusc, aşa cum vin ideile pe lume, fără moaşă, fără forceps, i se infiltrase în minte şi pornise la drum nesfârşit într-o oarecare dimineaţă de toamnă.

Chiar se comportase normal înainte de plecare, cumpărase ziarul de la chioşc, citise pagina mondenă, o parcursese şi pe cea sportivă, mâncase o gogoaşă cu gem de vişine, măturase frunzele din faţa porţii. Apoi lăsase mătura rezemată de gardul viu şi o luase agale, către centrul orăşelului. Din centru o cotise la stânga, pe bulevardul care ducea către periferie. Şi tot aşa, pas cu pas, până când orăşelul rămăsese în urmă.

Prima noapte dormise într-o pensiune ieftină, dar începând cu cea de-a doua pusese capul pe unde se nimerise. Chiar şi sub cerul liber dormise şi se mirase că visase aşa de frumos. Crezuse că ai vise frumoase numai dacă stai cu urechea pe nişte perne mari, pufoase şi te înveleşti cu cearceafuri apretate…

Drumul lung îi oferise destule surprize, înţelesese că viaţa se vede altfel dacă o parcurgi cu piciorul. Trăgea concluzii în timp ce mergea şi regreta doar că nu pornise la drum mult mai devreme…

Domnule, veţi întreba, dar unde mergea, totuşi? Şi s-a oprit vreodată din drumul său? A ajuns la destinaţie?

Cred că mai merge şi azi, din loc în loc, cu o scânteie de fericire în ochi. Asta a fost regăsirea sa, aş îndrăzni să spun, reîntâlnirea cu el însuşi, împăcarea cu sine printr-o călătorie nesfârşită. La un moment dat – se oprise în faţa unei benzinării şi băuse pe nerăsuflate o sticlă cu apă plată – le-a spus unor curioşi că ar prefera să fie îngropat în picioare la momentul adevărului. Aşa zicea despre moarte, că este momentul adevărului. Şi mi-a plăcut. Dar mai mult mi-a plăcut ideea de dus fără întors. Destinaţia nu contează niciodată.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Casablanca şi lacrimile lui Costa Grecul

Am ajuns la Casablanca într-o zi de vineri. 13. Tot echipajul era cu curu-n sus şi vorbea 2monosilabic, fiindcă – aşa cum v-am mai spus cu alte ocazii – a umbla teleleu pe mări şi oceane, luni în şir, secătuit de carturi şi de oboseală,  nu este deloc o hrană suculentă pentru suflet şi trup. Ba chiar din contră, ai senzaţia că roade un vierme în stomacul tău şi – al dracu` să fie el! – nu se satură niciodată. E mare fomist.

Se prăvăleau nişte nori ciufuţi în tribord, încălecându-se, deşirându-se şi lovindu-se cap în cap, precum berbecii, vântul înfigea suliţe prăfuite pe unde nimerea, aveam nervii încordaţi la maxim de puteai să cânţi la ei ca la o scripcă şi, cu o noapte înainte, îi desenasem lui Humphrey Bogart o mustăcioară á la Errol Flynn pe afişul de care nu mă despart niciodată.

Îmi turnasem încă două guri de coniac în cafea, apoi privisem drept în ochii lui şi îl întrebasem galeş:

  • Rick, băiatule, eşti bine sau te răsuceşti în groapă?

Bineînţeles, n-am primit niciun răspuns, iar unul dintre pretenarii mei din echipaj s-a uitat la mine cu milă evidentă. O fi crezut că mi se apropie dorul de ducă, acela care îţi trage şuturi în buci şi te trimite să pupi pământul, indiferent unde te afli, decis să trimiţi în uitare poveştile marinăreşti şi luminiţa din vârful catargului.

Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns în port şi încruntaţii au început să verifice vaporul, ca şi acum am fi cărat cu noi numai haşiş, cocaină, M-16, arme chimice sau rachete de croazieră, a fost să înjur Atlanticul. O săptămână întreagă ne făcuse zile fripte şi nopţi albe, ne scuturase de ziceai că vrea să scoată untul din noi, rânjise prin valuri cât casa şi ne plesnise urechile cu tunete şi fulgere numai bune pentru sfârşitul lumii, varianta revizuită şi adăugită.

Pe urmă am scuipat a pagubă şi m-am apucat să trag cu briciul peste obrajii ţepoşi. Eram la Casablanca, totuşi… Iar Marocul are de fiecare dată un miros inconfundabil de poezie pe care trebuie să o reciţi neapărat, însă doar proaspăt bărbierit.

Cearcănele de sub ochi mi-au retransmis de la prima vedere că oceanul suge din tine pofticios, aşa cum sugeau piraţii din pipe chiar şi atunci când erau stinse. Cu oceanul lângă tine te usuci, mumificându-te treptat, dacă îi dai şi cu tifla şi crezi că eşti mai tare decât el pentru că îl brăzdezi dintr-o parte în alta atunci e şi mai grav. Marinarii, spre deosebire de alţi oameni, nu numai că trag moartea după ei, ca pe o barcă agăţată la pupa, dar dau tot timpul senzaţia că mai au doar un pas până la ofilire.

O să-mi spuneţi că sunt şi marinari obezi pe lumea asta, eu n-am văzut la viaţa mea decât câţiva, jerpeliţi, bolnavi, ştirbi, retraşi prin porturi obscure, aciuaţi pe lângă cherhanale care puţeau îngrozitor, dornici să-şi povestească – în schimbul unui amărât de clondir – minunatele aventuri. Aţi înregistrat şi ghilimelele, sper.

Mie-mi plac marinarii uscaţi şi tari ca pesmeţii, cu ăştia mă fac frate de cruce imediat şi batem tavernele ca să luăm putere pentru călătoriile viitoare. Te şi miri unde încape atâta băutură în stomacurile lor, însă – de la un anumit moment – renunţi la astfel de întrebări şi iei situaţia ca atare.

Când ajunsesem pe obrazul drept şi mijisem ochii pentru a ajusta perciunele, m-am trezit în cabină cu Costa Grecul. Ăstuia i se spune Zorba Grecul, numai că se enervează, aruncă imediat cu tot ceea ce-i pică sub mână (odată a zburat un sextant peste bord şi pe urmă a trebuit să-l plătească din buzunar, motiv pentru care două zile n-a mâncat şi n-a băut, fiind şi zgârcit de la mama lui) şi spumegă. De ce spumegă? Vă spun tot eu, fireşte. Nu ştie să danseze.

I-am spus odată bă, am văzut de toate la viaţa mea, babe care făceau striptease, căpitani de vas fără brevete, fiindcă le dăduseră foc în momente de furtună sufletească, copii însuraţi cu matroane de bordel, câini cu trei picioare care îi întreceau în viteză pe cei cu patru, balene ucigaşe care se gudurau pe lângă vapor precum şoricarii sentimentali şi multe altele, că mi-ar trebui încă o zi numai pentru introducere. Da` un grec care să nu ştie să danseze n-am mai văzut!

Să mă omoare grecul, nu altceva! Bolborosea pe limba lui câte-n lună şi-n stele, nici nu l-am ascultat, grecii sunt pâinea lui Dumnezeu, însă numai atunci când stai cu ei la băută. Dacă le reproşezi ceva sau le atingi o coardă sensibilă nu mai ai trai… Şi e mai bine să-i laşi în pace. Dar pe un vapor nu trebuie să rămâi cu ranchiuna la purtător, lumea-i mică, te loveşti de unul sau de altul chiar şi atunci când vrei să meditezi la nemurirea sufletului şi la sufletele ălora mâncaţi de peşti, aşa că tot prieteni am rămas.

Zice:

  • Ce faci?

Am continuat să trag încet cu briciul, concentrat nevoie mare, şi i-am răspuns abia după vreun minut:

  • Vânez pinguini imperiali şi mă conversez cu un urs polar. Zice că îl cheamă Fram.

Normal, n-a înţeles nimic, grecii au rămas la afroditele lor fără mâini şi la uleiul de măsline. Mai nou au şi revoluţiile sub pat, dar parcă nu se leagă norocul nici de ei. Le dă cu tifla.

Costa s-a prins, totuşi, că pusese o întrebare jalnică. S-a aşezat cu greutate pe marginea cuşetei, de parcă îl prinsese chiar atunci o groaznică durere de şale, continuând să mă privească. Se uita la mine ca şi cum nu m-ar fi văzut niciodată. Dacă m-aș fi transformat subit într-o muiere pregătită să-și scoată sutienul aş fi trecut cu vederea insistenţa sa supărătoare și l-aș fi fiert minute bune, numai așa de-a dracului, însă în condiţiile date nu m-am putut abţine:

  • Ce te uiţi ca bou`?
  • Te duci pe uscat?
  • Pe Lună. Acum se fac înscrieri, dacă te grăbeşti mai prinzi un loc. Am pile, îţi pun o vorbă bună?

A înghiţit în sec şi a început să-şi răsucească mustaţa. Lungă mustaţa asta a sa, dacă i-ar tăia-o cineva într-o noapte s-ar sinucide. N-am niciun dubiu din acest punct de vedere. L-am simţit cum îmi pironeşte ceafa. Şi răsufla sacadat.

  • M-a părăsit grecoaica, omule… Grecoaica mea…

Tocmai ajunsesem cu briciul la beregată şi m-am oprit. În astfel de momente, o singură mişcare greşită şi te-ai dus pe copcă. Asta este, unii fac mişto de mine fiindcă nu cumpăr gillette cu trei-patru rânduri de lame, chestii-trestii, bărbieritul o minune, eu am rămas de modă veche. Nu există bărbierit mai dulce decât ăla cu briciul. Şi cu asta basta. De maşină electrică nici nu mai zic, prost a fost ăla de-a inventat-o, mai proşti ăia care-o folosesc. Nu vreau să nasc antipatii, omul are dreptul la propria opinie, chiar dacă-şi bagă un băţ în fund nu-l poate acuza nimeni, îl lasă-n plata lui. Fundul lui, face tot ce vrea cu el, nu?

Continuă lectura „Casablanca şi lacrimile lui Costa Grecul”

drumul

drumul nu ducea nicăieri
ceea ce contrazicea părerea generală
conform căreia
toate drumurile duc undeva
(unii afirmă răspicat la Roma
fără a încerca să verifice afirmația
cu propriile picioare)

pe de altă parte
drumul nu venea de niciunde
iată o altă incertitudine trufaşă
– dacă toate drumurile duc undeva
atunci ar trebui să descoperim
totuşi
şi de unde vin ele –

poate că drumul acela (gândeam)
unea două orizonturi îndrăgostite
sortite să nu se atingă niciodată
două chemări
două speranțe deşarte
două emisfere
două blesteme
poate

drumul exista
împotriva logicii elementare
şi
(renegând tiparele nenorocite)
nici nu avea nume

se făcea că mă făceam un drum
între niciunde şi nicăieri

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Bătrânul fără vârstă

Păi dacă luaţi drumeagul ăsta în copite şi daţi pinteni armăsarului – că focos mai e, parcă înghite jăratic! – ajungeţi în juma de ceas la pădurea lu’ Pui de Cloşcă. Îi zice aşa că mă-sa l-a lepădat după ce l-a adus pe lume. L-a lăsat într-un coteţ de găini, acolo l-au găsit ăi de-l crescură ca nişte părinţi buni. Acu’ a închis şi el ochii demult, că povestea e veche, dar pădurii aşa i-a rămas numele, a lu’ Pui de Cloşcă. La colţu’ ei se face o potecă, duce drept în străfunduri, pe-acolo o luaţi şi, dacă nu mai staţi să vă trageţi răsuflarea, sunteţi la moş Toma în pridvor înainte de lăsarea serii… Ştie că veniţi?

Săteanul apucă din nou coasa cu mâinile bătătorite dar, înainte de a-şi relua munca, îşi trecu mâna prin păr şi privi lung în urma călăreţului care se îndepărta ridicând norişori de praf. Cine-oi mai fi şi tu, străinule?

Ca şi cum ar fi răspuns întrebării neauzite, călăreţul îşi umflă pieptul şi strânse mai tare hăţurile. Pui de Cloşcă sunt şi eu, moşule, lepădat de mic…  O fi întristat-o şi pe mama sosirea mea, că un plod nu e întotdeauna prilej de bucurie. Cât despre tata, cine să-l mai ştie? Vreun sucitor al minţilor tinere şi nechibzuite de fete mari…

Drumul de ţară tăia în două câmpul larg, aruncai departe cu privirea şi nu vedeai loc unde să te aşezi la umbră. Scoase plosca din mers şi înghiţi guri zdravene de apă. Însetat. Venea de departe, tocmai din cetatea domnească, cu hrisov de la stăpânire pentru moş Toma. De două zile era pe drum, cu grabă mare pe urme şi rugăminţi fierbinţi alături de hrisov. Doamna curţii se găsea în durerile facerii şi nu era bine. Trăgea să moară. Numai moş Toma, cu tainele lui pe care nu le istorisea nimănui, putea să o salveze din ghearele bolii. Aşa ziseseră doftorii de la curte, că bolea, dar nu ştia nici unul de ce, ridicaseră din umeri în faţa Domnului şi lăsaseră privirile în pământ. Se duce, Doamne, e peste puterea omenească. Şi se duce şi plodul din pântece…

Moş Toma nu era văzut cu ochi buni de doftori, ziceau că e vraci mincinos şi că are noroc. Dar Domnul se încredea în el, tot moşul îl scăpase de moarte sigură când avea vreo opt ani şi se scurgea viaţa din trupul firav. Şi atunci ridicaseră doftorii din umeri, dar moş Toma, venit degrabă, fiersese ierburi de la el din pădure şi-i dăduse să bea zeamă amară ca fierea. Îi pusese mâna pe frunte şi-i luase fierbinţeala cât ai clipi. După trei zile alerga prin curtea domnească, după un mânz rotat… Nimeni nu ştia ce e cu moşul ăsta meşter la sumedenie de leacuri şi licori. Bătrân îl ştiau de-o viaţă şi bătrân rămăsese, parcă nu se-ndura moartea să-l ia, că prea făcuse bine la mulţi.

Cu barba albă lungă până la brâu, cu un toiag în mână, încălţat în opinci pe care şi le făcea singur, moş Toma trăia departe de lume. În pădurea lu’ Pui de Cloşcă. De unde venise, unde învăţase meşteşugul vindecării, nici sfetnicii de taină ai Domnului nu puteau să spună. Nu vrusese să stea la curte şi nici nu primea plată pentru vindecările sale. Doar privea prin ei cu ochii lui mari şi lua drumul înapoi către pădure. Sălta-n şa cu sprinteneala unuia mai tânăr şi se ducea în pădurea lui. Nu-l mai vedeau. Nu vorbea cu nimeni, trăia singur, cu calul şi animalele de pe lângă casă… Lumea proastă zicea că are duh, sau har sau darul vindecării primit de la zânele pădurii.  Că face farmece bune, nu rele, că trag păsările cerului la el şi stă la sfat cu lupii. Pe limba lor. Vrute şi nevrute… Câte nu spun oamenii?

Când ajunse sub poala pădurii, văzu poteca… Dădu pinteni calului preţ de câteva minute, apoi se simţi învăluit de o senzaţie ciudată. Căldură şi linişte. Nici vântul nu mai mişca frunzele copacilor. Nemişcare. Se simţi golit de orice gând, struni calul, iar armăsarul se opri, fornăind uşor. Ce-i oştene, ţi-e frică de o pădure? îşi spuse în gând, rotindu-şi privirea. Învăţase să cunoască pericolul, dar ceva îi şoptea în urechi că nu trebuie să se teamă de nimic. Atunci văzu, la o aruncătură de băţ în faţa sa, un lup. Alături de el, cu ochii umezi, o căprioară. Îl priveau. Se frecă la ochi, apoi dădu să apuce arcul prins la şa. Oştene, lasă arcul şi săgeţile, nu-ţi sunt de trebuinţă aici. Porunca era neauzită, dar puternică. Se insinua în mintea sa de oştean care nu credea în duhuri şi farmece şi cunoscu vlăguială în oase. Fă cale întoarsă, oştene, fiindcă moş Toma este la căpătâiul Doamnei şi i-a adus alinarea suferinţei. Falnic urmaş va naşte şi viteaz ca nimeni altul. Aici ajung veştile înaintea hrisoavelor…

Stană de piatră, oşteanul vru să dea pinteni calului. Armăsarul bătu pasul pe loc scuturând din cap. Nu vroia. Lupul şi căprioara, din mijlocul potecii, îl mai priviră o dată, lung, apoi se întoarseră şi porniră, alături, către adâncul pădurii… În urma lor, desişul prinse viaţă, iar poteca dispăru de sub ochii săi, lăsând perete verde prin care nimic nu putea pătrunde…

În cetate, oşteanul află că Doamna născuse un prunc sănătos, spre marea bucurie a Domnului. Oamenii petreceau, ca la zi mare, iar chiotele se auzeau de-a lungul şi de-a latul uliţelor. Întrebă de moş Toma. A fost şi-a plecat, i se spuse. N-a vrut să stea. Doftorii zic că n-a făcut nimic, doar a pus mâna pe fruntea Doamnei. S-o fi vindecat de la sine, că era păcat să moară cu prunc în ea… Bău o cană cu vin pe nerăsuflate, lăsând calul să se odihnească.

Undeva, departe, în pădurea lui Pui de Cloşcă, bătrânul fără vârstă tocmai dădea bineţe lupului şi căprioarei care îi ieşiseră  în cale…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

luna

noaptea curgea ca o cascadă neagră
coşmaruri reci
revărsate peste visătorii
unei lumi uitate
stele stinse
duhuri condamnate la preumblare
păsări cu ochi hipnotici
țipete lugubre

în acest decor
al tuturor spaimelor descătuşate
până şi luna se înfățişa
ultimilor insomniaci
desigur
sau poate ultimilor profeți
acuzați de impostură

tremurândă gălbuie tulburătoare
fantomă celestă
plutind pe valuri de întuneric

dinspre
către

Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Barca

În barca aceasta ne-om duce departe,
Spre locul din basmul nespus şi nescris,
Povestea gândită nu stă într-o carte
Şi pare că-i totul desprins dintr-un vis.

În barca aceasta – o coajă de nucă –
Rosti-vom poeme şi rugi, de vei vrea,
Voi face catarge din dorul de ducă,
Iar noaptea-ți voi prinde, râzând, câte-o stea.

În barca aceasta vom sta ca-ntr-o casă,
Vom sta ca-ntr-o viață (nu râde acum),
Cu nopți legănate de-o mare duioasă,
Tăind cu privirea acvaticul drum.

În barca aceasta pluti-vom o vară,
Scriind prin săruturi destinul hoinar,
Deja, fără veste, un val ne separă
De viața transpusă-n limbajul binar.

În barca aceasta ne-om duce departe,
Spre locul din basmul nespus şi nescris,
Povestea gândită nu stă într-o carte
Şi pare că-i totul desprins dintr-un vis.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: