Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Categorie

Drumuri neumblate

Casablanca şi lacrimile lui Costa Grecul

Am ajuns la Casablanca într-o zi de vineri. 13. Tot echipajul era cu curu-n sus şi vorbea 2monosilabic, fiindcă – aşa cum v-am mai spus cu alte ocazii – a umbla teleleu pe mări şi oceane, luni în şir, secătuit de carturi şi de oboseală,  nu este deloc o hrană suculentă pentru suflet şi trup. Ba chiar din contră, ai senzaţia că roade un vierme în stomacul tău şi – al dracu` să fie el! – nu se satură niciodată. E mare fomist.

Se prăvăleau nişte nori ciufuţi în tribord, încălecându-se, deşirându-se şi lovindu-se cap în cap, precum berbecii, vântul înfigea suliţe prăfuite pe unde nimerea, aveam nervii încordaţi la maxim de puteai să cânţi la ei ca la o scripcă şi, cu o noapte înainte, îi desenasem lui Humphrey Bogart o mustăcioară á la Errol Flynn pe afişul de care nu mă despart niciodată.

Îmi turnasem încă două guri de coniac în cafea, apoi privisem drept în ochii lui şi îl întrebasem galeş:

  • Rick, băiatule, eşti bine sau te răsuceşti în groapă?

Bineînţeles, n-am primit niciun răspuns, iar unul dintre pretenarii mei din echipaj s-a uitat la mine cu milă evidentă. O fi crezut că mi se apropie dorul de ducă, acela care îţi trage şuturi în buci şi te trimite să pupi pământul, indiferent unde te afli, decis să trimiţi în uitare poveştile marinăreşti şi luminiţa din vârful catargului.

Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns în port şi încruntaţii au început să verifice vaporul, ca şi acum am fi cărat cu noi numai haşiş, cocaină, M-16, arme chimice sau rachete de croazieră, a fost să înjur Atlanticul. O săptămână întreagă ne făcuse zile fripte şi nopţi albe, ne scuturase de ziceai că vrea să scoată untul din noi, rânjise prin valuri cât casa şi ne plesnise urechile cu tunete şi fulgere numai bune pentru sfârşitul lumii, varianta revizuită şi adăugită.

Pe urmă am scuipat a pagubă şi m-am apucat să trag cu briciul peste obrajii ţepoşi. Eram la Casablanca, totuşi… Iar Marocul are de fiecare dată un miros inconfundabil de poezie pe care trebuie să o reciţi neapărat, însă doar proaspăt bărbierit.

Cearcănele de sub ochi mi-au retransmis de la prima vedere că oceanul suge din tine pofticios, aşa cum sugeau piraţii din pipe chiar şi atunci când erau stinse. Cu oceanul lângă tine te usuci, mumificându-te treptat, dacă îi dai şi cu tifla şi crezi că eşti mai tare decât el pentru că îl brăzdezi dintr-o parte în alta atunci e şi mai grav. Marinarii, spre deosebire de alţi oameni, nu numai că trag moartea după ei, ca pe o barcă agăţată la pupa, dar dau tot timpul senzaţia că mai au doar un pas până la ofilire.

O să-mi spuneţi că sunt şi marinari obezi pe lumea asta, eu n-am văzut la viaţa mea decât câţiva, jerpeliţi, bolnavi, ştirbi, retraşi prin porturi obscure, aciuaţi pe lângă cherhanale care puţeau îngrozitor, dornici să-şi povestească – în schimbul unui amărât de clondir – minunatele aventuri. Aţi înregistrat şi ghilimelele, sper.

Mie-mi plac marinarii uscaţi şi tari ca pesmeţii, cu ăştia mă fac frate de cruce imediat şi batem tavernele ca să luăm putere pentru călătoriile viitoare. Te şi miri unde încape atâta băutură în stomacurile lor, însă – de la un anumit moment – renunţi la astfel de întrebări şi iei situaţia ca atare.

Când ajunsesem pe obrazul drept şi mijisem ochii pentru a ajusta perciunele, m-am trezit în cabină cu Costa Grecul. Ăstuia i se spune Zorba Grecul, numai că se enervează, aruncă imediat cu tot ceea ce-i pică sub mână (odată a zburat un sextant peste bord şi pe urmă a trebuit să-l plătească din buzunar, motiv pentru care două zile n-a mâncat şi n-a băut, fiind şi zgârcit de la mama lui) şi spumegă. De ce spumegă? Vă spun tot eu, fireşte. Nu ştie să danseze.

I-am spus odată bă, am văzut de toate la viaţa mea, babe care făceau striptease, căpitani de vas fără brevete, fiindcă le dăduseră foc în momente de furtună sufletească, copii însuraţi cu matroane de bordel, câini cu trei picioare care îi întreceau în viteză pe cei cu patru, balene ucigaşe care se gudurau pe lângă vapor precum şoricarii sentimentali şi multe altele, că mi-ar trebui încă o zi numai pentru introducere. Da` un grec care să nu ştie să danseze n-am mai văzut!

Să mă omoare grecul, nu altceva! Bolborosea pe limba lui câte-n lună şi-n stele, nici nu l-am ascultat, grecii sunt pâinea lui Dumnezeu, însă numai atunci când stai cu ei la băută. Dacă le reproşezi ceva sau le atingi o coardă sensibilă nu mai ai trai… Şi e mai bine să-i laşi în pace. Dar pe un vapor nu trebuie să rămâi cu ranchiuna la purtător, lumea-i mică, te loveşti de unul sau de altul chiar şi atunci când vrei să meditezi la nemurirea sufletului şi la sufletele ălora mâncaţi de peşti, aşa că tot prieteni am rămas.

Zice:

  • Ce faci?

Am continuat să trag încet cu briciul, concentrat nevoie mare, şi i-am răspuns abia după vreun minut:

  • Vânez pinguini imperiali şi mă conversez cu un urs polar. Zice că îl cheamă Fram.

Normal, n-a înţeles nimic, grecii au rămas la afroditele lor fără mâini şi la uleiul de măsline. Mai nou au şi revoluţiile sub pat, dar parcă nu se leagă norocul nici de ei. Le dă cu tifla.

Costa s-a prins, totuşi, că pusese o întrebare jalnică. S-a aşezat cu greutate pe marginea cuşetei, de parcă îl prinsese chiar atunci o groaznică durere de şale, continuând să mă privească. Se uita la mine ca şi cum nu m-ar fi văzut niciodată. Dacă m-aș fi transformat subit într-o muiere pregătită să-și scoată sutienul aş fi trecut cu vederea insistenţa sa supărătoare și l-aș fi fiert minute bune, numai așa de-a dracului, însă în condiţiile date nu m-am putut abţine:

  • Ce te uiţi ca bou`?
  • Te duci pe uscat?
  • Pe Lună. Acum se fac înscrieri, dacă te grăbeşti mai prinzi un loc. Am pile, îţi pun o vorbă bună?

A înghiţit în sec şi a început să-şi răsucească mustaţa. Lungă mustaţa asta a sa, dacă i-ar tăia-o cineva într-o noapte s-ar sinucide. N-am niciun dubiu din acest punct de vedere. L-am simţit cum îmi pironeşte ceafa. Şi răsufla sacadat.

  • M-a părăsit grecoaica, omule… Grecoaica mea…

Tocmai ajunsesem cu briciul la beregată şi m-am oprit. În astfel de momente, o singură mişcare greşită şi te-ai dus pe copcă. Asta este, unii fac mişto de mine fiindcă nu cumpăr gillette cu trei-patru rânduri de lame, chestii-trestii, bărbieritul o minune, eu am rămas de modă veche. Nu există bărbierit mai dulce decât ăla cu briciul. Şi cu asta basta. De maşină electrică nici nu mai zic, prost a fost ăla de-a inventat-o, mai proşti ăia care-o folosesc. Nu vreau să nasc antipatii, omul are dreptul la propria opinie, chiar dacă-şi bagă un băţ în fund nu-l poate acuza nimeni, îl lasă-n plata lui. Fundul lui, face tot ce vrea cu el, nu?

Continuă lectura „Casablanca şi lacrimile lui Costa Grecul”

drumul

drumul nu ducea nicăieri
ceea ce contrazicea părerea generală
conform căreia
toate drumurile duc undeva
(unii afirmă răspicat la Roma
fără a încerca să verifice afirmația
cu propriile picioare)

pe de altă parte
drumul nu venea de niciunde
iată o altă incertitudine trufaşă
– dacă toate drumurile duc undeva
atunci ar trebui să descoperim
totuşi
şi de unde vin ele –

poate că drumul acela (gândeam)
unea două orizonturi îndrăgostite
sortite să nu se atingă niciodată
două chemări
două speranțe deşarte
două emisfere
două blesteme
poate

drumul exista
împotriva logicii elementare
şi
(renegând tiparele nenorocite)
nici nu avea nume

se făcea că mă făceam un drum
între niciunde şi nicăieri

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Bătrânul fără vârstă

Păi dacă luaţi drumeagul ăsta în copite şi daţi pinteni armăsarului – că focos mai e, parcă înghite jăratic! – ajungeţi în juma de ceas la pădurea lu’ Pui de Cloşcă. Îi zice aşa că mă-sa l-a lepădat după ce l-a adus pe lume. L-a lăsat într-un coteţ de găini, acolo l-au găsit ăi de-l crescură ca nişte părinţi buni. Acu’ a închis şi el ochii demult, că povestea e veche, dar pădurii aşa i-a rămas numele, a lu’ Pui de Cloşcă. La colţu’ ei se face o potecă, duce drept în străfunduri, pe-acolo o luaţi şi, dacă nu mai staţi să vă trageţi răsuflarea, sunteţi la moş Toma în pridvor înainte de lăsarea serii… Ştie că veniţi?

Săteanul apucă din nou coasa cu mâinile bătătorite dar, înainte de a-şi relua munca, îşi trecu mâna prin păr şi privi lung în urma călăreţului care se îndepărta ridicând norişori de praf. Cine-oi mai fi şi tu, străinule?

Ca şi cum ar fi răspuns întrebării neauzite, călăreţul îşi umflă pieptul şi strânse mai tare hăţurile. Pui de Cloşcă sunt şi eu, moşule, lepădat de mic…  O fi întristat-o şi pe mama sosirea mea, că un plod nu e întotdeauna prilej de bucurie. Cât despre tata, cine să-l mai ştie? Vreun sucitor al minţilor tinere şi nechibzuite de fete mari…

Drumul de ţară tăia în două câmpul larg, aruncai departe cu privirea şi nu vedeai loc unde să te aşezi la umbră. Scoase plosca din mers şi înghiţi guri zdravene de apă. Însetat. Venea de departe, tocmai din cetatea domnească, cu hrisov de la stăpânire pentru moş Toma. De două zile era pe drum, cu grabă mare pe urme şi rugăminţi fierbinţi alături de hrisov. Doamna curţii se găsea în durerile facerii şi nu era bine. Trăgea să moară. Numai moş Toma, cu tainele lui pe care nu le istorisea nimănui, putea să o salveze din ghearele bolii. Aşa ziseseră doftorii de la curte, că bolea, dar nu ştia nici unul de ce, ridicaseră din umeri în faţa Domnului şi lăsaseră privirile în pământ. Se duce, Doamne, e peste puterea omenească. Şi se duce şi plodul din pântece…

Moş Toma nu era văzut cu ochi buni de doftori, ziceau că e vraci mincinos şi că are noroc. Dar Domnul se încredea în el, tot moşul îl scăpase de moarte sigură când avea vreo opt ani şi se scurgea viaţa din trupul firav. Şi atunci ridicaseră doftorii din umeri, dar moş Toma, venit degrabă, fiersese ierburi de la el din pădure şi-i dăduse să bea zeamă amară ca fierea. Îi pusese mâna pe frunte şi-i luase fierbinţeala cât ai clipi. După trei zile alerga prin curtea domnească, după un mânz rotat… Nimeni nu ştia ce e cu moşul ăsta meşter la sumedenie de leacuri şi licori. Bătrân îl ştiau de-o viaţă şi bătrân rămăsese, parcă nu se-ndura moartea să-l ia, că prea făcuse bine la mulţi.

Cu barba albă lungă până la brâu, cu un toiag în mână, încălţat în opinci pe care şi le făcea singur, moş Toma trăia departe de lume. În pădurea lu’ Pui de Cloşcă. De unde venise, unde învăţase meşteşugul vindecării, nici sfetnicii de taină ai Domnului nu puteau să spună. Nu vrusese să stea la curte şi nici nu primea plată pentru vindecările sale. Doar privea prin ei cu ochii lui mari şi lua drumul înapoi către pădure. Sălta-n şa cu sprinteneala unuia mai tânăr şi se ducea în pădurea lui. Nu-l mai vedeau. Nu vorbea cu nimeni, trăia singur, cu calul şi animalele de pe lângă casă… Lumea proastă zicea că are duh, sau har sau darul vindecării primit de la zânele pădurii.  Că face farmece bune, nu rele, că trag păsările cerului la el şi stă la sfat cu lupii. Pe limba lor. Vrute şi nevrute… Câte nu spun oamenii?

Când ajunse sub poala pădurii, văzu poteca… Dădu pinteni calului preţ de câteva minute, apoi se simţi învăluit de o senzaţie ciudată. Căldură şi linişte. Nici vântul nu mai mişca frunzele copacilor. Nemişcare. Se simţi golit de orice gând, struni calul, iar armăsarul se opri, fornăind uşor. Ce-i oştene, ţi-e frică de o pădure? îşi spuse în gând, rotindu-şi privirea. Învăţase să cunoască pericolul, dar ceva îi şoptea în urechi că nu trebuie să se teamă de nimic. Atunci văzu, la o aruncătură de băţ în faţa sa, un lup. Alături de el, cu ochii umezi, o căprioară. Îl priveau. Se frecă la ochi, apoi dădu să apuce arcul prins la şa. Oştene, lasă arcul şi săgeţile, nu-ţi sunt de trebuinţă aici. Porunca era neauzită, dar puternică. Se insinua în mintea sa de oştean care nu credea în duhuri şi farmece şi cunoscu vlăguială în oase. Fă cale întoarsă, oştene, fiindcă moş Toma este la căpătâiul Doamnei şi i-a adus alinarea suferinţei. Falnic urmaş va naşte şi viteaz ca nimeni altul. Aici ajung veştile înaintea hrisoavelor…

Stană de piatră, oşteanul vru să dea pinteni calului. Armăsarul bătu pasul pe loc scuturând din cap. Nu vroia. Lupul şi căprioara, din mijlocul potecii, îl mai priviră o dată, lung, apoi se întoarseră şi porniră, alături, către adâncul pădurii… În urma lor, desişul prinse viaţă, iar poteca dispăru de sub ochii săi, lăsând perete verde prin care nimic nu putea pătrunde…

În cetate, oşteanul află că Doamna născuse un prunc sănătos, spre marea bucurie a Domnului. Oamenii petreceau, ca la zi mare, iar chiotele se auzeau de-a lungul şi de-a latul uliţelor. Întrebă de moş Toma. A fost şi-a plecat, i se spuse. N-a vrut să stea. Doftorii zic că n-a făcut nimic, doar a pus mâna pe fruntea Doamnei. S-o fi vindecat de la sine, că era păcat să moară cu prunc în ea… Bău o cană cu vin pe nerăsuflate, lăsând calul să se odihnească.

Undeva, departe, în pădurea lui Pui de Cloşcă, bătrânul fără vârstă tocmai dădea bineţe lupului şi căprioarei care îi ieşiseră  în cale…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

luna

noaptea curgea ca o cascadă neagră
coşmaruri reci
revărsate peste visătorii
unei lumi uitate
stele stinse
duhuri condamnate la preumblare
păsări cu ochi hipnotici
țipete lugubre

în acest decor
al tuturor spaimelor descătuşate
până şi luna se înfățişa
ultimilor insomniaci
desigur
sau poate ultimilor profeți
acuzați de impostură

tremurândă gălbuie tulburătoare
fantomă celestă
plutind pe valuri de întuneric

dinspre
către

Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Barca

În barca aceasta ne-om duce departe,
Spre locul din basmul nespus şi nescris,
Povestea gândită nu stă într-o carte
Şi pare că-i totul desprins dintr-un vis.

În barca aceasta – o coajă de nucă –
Rosti-vom poeme şi rugi, de vei vrea,
Voi face catarge din dorul de ducă,
Iar noaptea-ți voi prinde, râzând, câte-o stea.

În barca aceasta vom sta ca-ntr-o casă,
Vom sta ca-ntr-o viață (nu râde acum),
Cu nopți legănate de-o mare duioasă,
Tăind cu privirea acvaticul drum.

În barca aceasta pluti-vom o vară,
Scriind prin săruturi destinul hoinar,
Deja, fără veste, un val ne separă
De viața transpusă-n limbajul binar.

În barca aceasta ne-om duce departe,
Spre locul din basmul nespus şi nescris,
Povestea gândită nu stă într-o carte
Şi pare că-i totul desprins dintr-un vis.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Întâmplare

Picătura aceea aducea informații extraordinare dintr-o altă lume, una lacustră, fixată – cumva, de cineva, cândva – deasupra pământului, nevăzută – nici chiar faimoşii sateliți nu le pot vedea pe toate, ceea ce ar trebui să fie o concluzie reconfortantă în aceste vremuri în care Big Brother trage cu ochiul peste umerii noştri -, o lume plină de mistere (umede, bineînțeles), de istorie învolburată, cu locuitori care, înainte de orice altceva, preferă apa chioară. Într-o paranteză fie spus, iată o sintagmă de toată frumusețea, însă cei de jos – pământenii pentru care a bate apa-n piuă reprezintă o ocupație ca oricare alta – au reuşit să o minimalizeze corespunzător, conform deplorabilelor obiceiuri împământenite de secole.

Picătura – dacă un savant, fie el şi unul (considerat) nebun ☺, ar fi reuşit să-i descifreze mesajul – s-ar fi materializat într-un punct de pornire, într-un punct de contact, într-un nou început. O altă filă ar fi fost întoarsă.

Dar picătura, supusă implacabilelor reguli nescrise ale naturii, a aterizat pe nasul umed al unui golden retriever ieşit la plimbare într-o seară ploioasă. Lingându-şi botul, câinele a amânat – pentru o perioadă nedeterminată de timp – întâlnirea a două civilizații suprapuse, iar stăpânul său l-a mângâiat pe blana udă, zâmbind şi îndemnându-l către casă.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – pinterest

Cutia de chibrituri (10)

– Şi te anunţ că nu doresc să mă îmbăt de unul singur. În echipă e mult mai atractiv.
– Gilda ştie că întârzii?
– Da. I-am spus că vin la tine, nu ne-am mai văzut de ceva vreme şi vrem s-o lălăim ca pe timpuri. O tempora! Pur şi simplu. Doi bărbaţi la o băută prelungită. Amintiri, băutură, amintiri siropoase, băutură, bancuri porcoase, băutură, băutură, băutură…
– Drumul cel mai drept către o mahmureală straşnică.
Nimic nou, mormăie… Apoi, ridicând tonul:televizor-makro-fon-5176
– Spui adevărul şi numai adevărul sau va trebui să-ţi fiu complice în momentul în care îmi vei spune că pleci la Matilda?
Tăcere. Revine în sufragerie aducând două sticle de vin. Le simte grele, mult prea grele, o greutate inconfortabilă care contrastează cu zâmbetul larg al lui Paul.
– Aşa mai vii de-acasă. Să curgă! Să gâlgâie! Să fie primite!
– Ţinând cont de circumstanţe, insist în a spune că eşti exagerat de vesel.
– Iubesc, Gelule, iubesc. Ştiu, sunt un porc, însă iubirea… Ce sentiment nobil! Mi-e sufletul plin, aş putea să încerc chiar nişte versuri.
– Baţi câmpii cu o lejeritate dezarmantă. Noroc, indolentule!
– Hai să trăieşti cu cine-ţi place, Gelule! Iubeşte şi tu, omule, fără dragoste nimic nu e, vorba lui Preda. Nu te face că nu auzi, ştiu că Preda a fost şi rămâne scriitorul tău preferat.
Termină vinul din pahar din câteva sorbituri şi cere altul.
– E uscăciune mare pe şoseaua gâtului, Gelule. Toarnă şi ţine pasul cu mine.
Vinul roşu astâmpără unele gânduri şi trezeşte altele. Ploaia deapănă aceeaşi poveste dincolo de geamuri, un câine latră în bloc, la un etaj inferior, Paul adoarme, după prima sticlă, iar el se ridică, scoate o pătură din şifonier şi îl înveleşte. Apoi înşfacă telefonul mobil, iese pe balcon, aprinde o ţigară şi tastează primele cifre ale numărului Matildei. Renunţă. Câteva minute nu face altceva decât să asculte sunetele atât de cunoscute ale oraşului, pufăind gânditor şi întinzând mâna dincolo de marginea balconului pentru a simţi atingerea răcoroasă a ploii.
Când revine în cameră, Paul sforăie straşnic. A reuşit să se întindă pe canapea, aruncând pătura cât colo. Doar piciorul stâng se sprijină în covor ca şi cum ar vrea să susţină, într-un echilibru precar, o întreagă ecuaţie sentimentală cu mai multe necunoscute.

*

Sună telefonul lui Paul. Ar trebui să fie Matilda, logic… Scenariul merge mai departe. Dar nu este. Chipul zâmbitor al Gildei umple displayul. Ochi albaştri, câteva bucle rebele, buze bine conturate. Dinţii strălucitori s-ar integra fără retuşuri într-o reclamă la pastă de dinţi.
Câteva secunde stă în cumpănă. Apoi răspunde.
– Alo?
– Ce fac băieţii? Se distrează dincolo de lumea dezlănţuită?
– Bună, Gil, ne-am îndestulat bahic. Plus tutun, muzică, discuţii masculine.
– Paul al meu nu poate să răspundă, e aşa de gravă situaţia sau vrea să fie glumeţul orei?
– Doarme ca un dulce copil de vreo douăzeci de minute.
– Aţi mâncat şi voi ceva? Îl supără stomacul în ultima vreme.
Soţie grijulie, mama răniţilor. Nu mai poate Paul de stomac, în ultima vreme, mai ales, ce-ai zice dacă ai afla că…
– Am ciugulit, nu-ţi face probleme.
– Rămâne acolo? Să nu-l dai afară spre dimineaţă, nu vreau să mă trezească atunci când vine.
– Ascult şi mă supun. Oricum e destul de târziu, nu vreau să-l trezesc. Ionuţ e bine?
– N-a venit. Bate bulevardele cu prietenii. Şi prietenele. Ştii cum e… Mai mult musafir. Îi sfârâie călcâiele.
– Cunosc senzaţia.
– Sunt convinsă. Aveţi grijă de voi.
– Fii pe pace. L-am şi învelit, canapeaua e încăpătoare, sforăitul nu mă deranjează.
– Eşti amabil. Prietenul la nevoie se cunoaşte. Sau la beţie, nu? Te pup, dacă se trezeşte nu vă daţi în stambă, nu invitaţi femei, nu dansaţi pe mese.
– Promit. Noapte bună, Gilda!
– Noapte bună, Gelule…

♣ Cristian Lisandru

Cutia de chibrituri (9)

– Sunt doar un musafir pe jumătate afumat. Şi nu ne aude nimeni, altfel nu ţi-aş permite. Mai avem de băut? Vreau să mă îmbăt şi nu pot. Mi-e dor de o beţie straşnică, exact ca pe vremuri, vreau să ne matolim şi pe urmă să mergem pe linia continuă a bulevardului. Să strig că îmi place viaţa. Nu mă mai satur de ea…
– Am nişte vin roşu. Mi-l aduce un cunoscut, poţi să bei fără grijă, ţi se urcă la cap în doi timpi şi trei mişcări. În stradă nu ies dacă te faci mangă, n-am chef de priviri încărcate de reproş.
– Ai îmbătrânit. Îmi plăceai mai mult înainte.
– M-am experimentat. Prefer să mă îmbăt acasă, pot să dorm şi pe covor, nu mă vede nimeni, nu ridică nimeni din umeri, nu mă înjură altul mai beat decât mine. Matilda… Nu mi-aş fi închipuit. Ce dracului nu-ţi mai convine în căsnicie, vrei s-o iei pe urma mea? Ionuţ e mare, mâine-poimâine ajungi socru, aventuri îţi trebuie? Şi Gilda? La ea nu te gândeşti? Cum crezi că va reacţiona?
– O să facă precum trenul în gară, asta e sigur. Mă abţin de la alte presupuneri. Cel puţin acum. Toarnă vinul ăla roşu, nu mai sta. Îţi mai lipseşte un patrafir. Spovedeşte-te, Paul, spune tot şi bate mătănii!
Paul încearcă din răsputeri să îşi confecţioneze o expresie a pioşeniei desăvârşite, însă nu reuşeşte.
– Glumele tale vin ca nuca în perete. La asta trebuia să te gândeşti înainte de a trece la acţiune cu Matilda. La Gilda şi la şocul pe care îl va avea atunci când va afla toată nebunia asta sexuală.
– Nu e vorba numai despre sex. Ne înţelegem bine.
– Hai sictir! Ţi-ai dat tu seama în câteva luni să sunteţi făcuţi unul pentru celălalt, că aţi pierdut o bună parte din viaţă trăind separaţi, fiecare în legea lui, şi aşa mai departe…
Se ridică din fotoliu şi merge în bucătărie.
Nu ai dreptul de a certa pe cineva pentru alegerile sentimentale pe care le face la un anumit moment, indiferent de nivelul la care a ajuns relaţia voastră. Abţine-te. Femeile cunosc bărbaţi, bărbaţii cunosc femei, asta e de când lumea. Femeile căsătorite cunosc bărbaţi, bărbaţii căsătoriţi cunosc femei, ecuaţia are întotdeauna multe necunoscute, iar sufletul…
Tună din nou. Şi-a propus să plece la mare şi să uite de toate câteva luni. Prea multe gânduri, o sarabandă nemiloasă care nu face altceva decât să tortureze creierul. Am nevoie de o pauză. O pauză de la ce? De la poeziile încă nescrise? De la poeziile scrise şi aruncate în recycle bin? De la cutia de chibrituri pe care o tot trimiţi către căni şi pahare, făcând pe interesantul?
– Mai vii?
Vocea lui Paul, ascuţită, nerăbdătoare, un sfredel nemilos. Gândurile se disipează, realitatea îşi cere drepturile. Un prieten la anaghie. La ananghie? Ce prostie… Dacă i-aş spune că eu şi Matilda… Matilda şi Paul?! Şi, de fapt, ce aşteptai, să-ţi fie fidelă? Nu ai fost tu acela care a stabilit regulile de la bun început? Fără obligaţii şi cu asta basta. Dar…

♣ Cristian Lisandru

Cutia de chibrituri (8)

Plouă insistent. Ca şi cum însuşi Dumnezeu s-a hotărât să fie îngăduitor, dintr-o dată, şi doreşte să spele toate păcatele lumii. Sau – reversul medaliei – ca o introducere a unui al doilea potop, unul în care nici măcar un Noe modern să nu mai primească planurile de construcţie ale unei corăbii destinate a descoperi, după patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, salvarea binecuvântată.
Păstrează gândul doar pentru el, în timp ce Paul tuşeşte, aprinde încă o ţigară şi suflă un fuior de fum către tavan.
– Matilda…
– Care Matilda? Contabila Gildei?! Eşti nebun? De fapt da, nu mai încape nicio îndoială, eşti nebun de-a binelea, pot fi întocmite şi actele, întrebarea e nelalocul ei… Şi cum adică ai cunoscut-o? N-o ştiai după atâta vreme? Ai cunoscut-o în sensul biblic, vrei să spui. Prietene, ai făcut-o de oaie!
Paul dă din umeri, mustăcind. Are expresia unui motan prins la oala cu smântână. Continuă să privească în gol, în timp ce răsuceşte paharul aşezat pe măsuţă, iar clinchetul cuburilor de gheaţă este amplificat de tăcerea aproape palpabilă.
– Hai că l-ai ameţit de tot, nu-l mai răsuci atât, dă-l încolo de pahar. Eşti matur, bărbat în toată firea, ţi s-au aprins călcâiele sau e vorba doar de atracţie carnală? Să nu-mi spui că e dragoste la prima vedere. Îţi dau cu sticla în cap.
– Gelu, nu face pe călugărul. Te rog… Până şi ăla din vechiul schit s-a îndrăgostit de nişte ochi albaştri. Şi de-acolo i s-a şi tras, de fapt. Mergi la laptop, apasă pe on, Google, Youtube şi search. Întotdeauna mi-a plăcut melodia. Şi pe urmă caută un playlist cu muzică de dat cu capul în masă. Exact asta-mi trebuie. Şi ştii de ce? Pentru că nu simt păreri de rău…
– Călugărul acela nu era căsătorit şi nu avea un băiat la liceu. Plus rate, facturi, naiba mai ştie ce… A fugit în creierii munţilor, cu dragostea pe urme – sau cel puţin aşa îmi imaginez, n-am stat să analizez întreg contextul versificat –, şi era firesc, în ultimă instanţă, ca organismul şi sufletul său să îşi ceară, totuşi, dincolo de toate prejudecăţile ancestrale, drepturile. Plus suferinţa aferentă. Astea vin întotdeauna la pachet. E cu totul altă mâncare de peşte, nu suportă comparaţie. Dacă tot ai alunecat pe panta destăinuirilor, atunci spune-mi de când a început aventura… Nu mă interesează detaliile picante, Paul, poţi sări peste ele. Şi nici nu cred că te vei refugia la vreun schit pentru a mânca peşte sau alte preparate de post.
– De şase luni, două săptămâni şi trei zile… Am ţinut evidenţa. Ceea ce spune multe.
– Te-ai molipsit de la Matilda. Şase luni? Înseamnă că atunci când am venit la voi, de ziua Gildei… În sâmbata aceea de pomină în care am dansat cu toţii meneaito prin sufragerie, iar potaia voastră s-a urcat pe scaun şi lingea tortul…
– Da. Dar nu-i potaie, e un câine foarte inteligent, mă priveşte de parcă ar şti tot ceea ce se petrece în sufletul meu. Îmi amintesc să m-am împiedicat, la un moment dat, şi ajunsesem în patru labe. Dar asta a fost la dansul pinguinului. Voi râdeaţi ca disperaţii, câinele lătra, circ în toată regula. Ionuţ trimitea fotografii pe Instagram, i-am şi zis să stea naiba potolit, se făcea că nu mă aude.
– Avea şi de ce. Dar nu divaga. Te-am văzut dansând cu Matilda, de câteva ori, dar nu mi-aş fi imaginat. Auzi, îmi dai voie să spun că eşti porc? Aşa, ca de la bărbat la bărbat, ca de la prieten la prieten.

♣ Cristian Lisandru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: