Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte

Categorie

Echilibru instabil

Întrebări şi răspunsuri

– N-ai un descântec şi pentru dragoste?
Motanul Albastru mă priveşte lung şi îmi este teamă că îl dezamăgesc definitiv, mai ales că i-am aflat opinia referitoare la sentimentele care subjugă oamenii şi îi obligă să se comporte lamentabil.
– Ar trebui să îți spunem Îndrăgostitul, nu Căutătorul. Aveți voi, oamenii, o obsesie legată de dragostea asta.
Pufneşte. Alături de el, Iepurele pare mai puțin nemulțumit de subiect. Iar replica sa nu se lasă aşteptată.
– Cei care nu pot iubi au prostul obicei de a-i lua peste picior pe ceilalți. Totul vine din frustrarea îndelung reprimată.
Motanul Albastru îşi pune coiful de hârtie pe-o sprânceană, semn că nu are de gând să tolereze intervenția Iepurelui.
– Şi, mă rog, cum de m-ai plasat pe mine în categoria frustraților? Ai vreo dovadă în acest sens?
– Nu văd ce motăniță credulă te-ar suporta…
– Ai tupeu, Iepure!
Mă aşez între ei, căutând să evit încă din fază incipientă conflictul care pluteşte în aer.
– Am plecat de la descântec, totuşi, n-aş vrea să vă luați la pumni.
Iepurele face un gest din care reise că oricum nu ar avea un partener demn de a fi luat în seamă, Motanul Albastru umflă pieptul şi apoi oftează de parcă tocmai i-ar fi făcut adversarului o mare favoare.
– Noroc că nu răspund la provocări. Descântecul, domnule, este pentru Rătăcitori. Îi trimite înapoi în vis. La momentul potrivit s-ar putea – insist asupra ideii, s-ar putea, nimic nu este sigur – să intri în posesia conținutului său. Deosebit de interesant, te asigur.
– De ce nu există un descântec pentru un drum către realitate? Fără ocolişuri…
– Fiecare trebuie să ajungă în realitate prin propriile puteri. Mergând din vis în vis şi prin lumea dintre vise, rătăcindu-se, lăsându-se ajutat de mine şi – nu-mi place, însă trebuie să o spun – de acest Iepure enervant.
– Şi cât durează asta?
– Timpul nu este relevant. Aici avem timp berechet. Nu te simți mai bine fără a fi obligat să îți coordonezi temporal orice activitate?
– Nici nu mi-am dat seama de asta până acum. Şi cum se întâmplă atunci când se întâmplă? Se deschide o uşă dinspre Lumea dintre Vise către Realitate? Se aprinde o lumină orbitoare, tună, fulgeră?
– Trec peste accentele ironice, azi sunt în toane bune. Uneori e de ajuns să treci pe sub o frunză de ferigă uriaşă şi sa te trezeşti la tine în cartier, în zgomot de claxoane. Eu, în locul tău, nici nu m-aş mai întoarce acolo… Smog, griji, facturi, mişcări de stradă, teorii ale conspirației, stratul de ozon, suprapopulare, epidemii, experimente. Suntem la curent, deținem informații. Cum de mai aveți chef de dragoste?
Iepurele se face că n-a auzit nimic. Motanul Albastru începe să fluiere. Mergem în şir indian pe malul unui pârâu cristalin – e jucăuş, evident, există clişee şi în Lumea dintre Vise -, iar deasupra noastră se rotesc păsări nenumărate. Privindu-le, amețesc…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Descântec

Îl privesc. Sceptic. Mustăceşte.
– Le cunosc pe frumoasele Rătăcitoare cu chipuri angelice. Le-am mai îndreptat de câteva ori către un vis comun, fiindcă sunt legate sufleteşte printr-o legătură invizibilă şi indestructibilă, însă ajung din nou între vise. Nu reuşesc să descopere drumul către lumea reală şi către un filfizon pe care l-au iubit amândouă ca disperatele. Dețin informații…
– De unde ştii că era filfizon, Motanule? O astfel de etichetă, lipită atât de uşor… Nu eşti superficial?
– Domnule Căutător, important este că ştiu. O altă dramă sentimentală. Încă una, ca şi cum nu ar fi fost destule până acum – mi-am spus de foarte multe ori că dragostea, sentiment înrobitor, în ultimă instanță, a fost inventată de un zeu parşiv. Dar nimeni din lumea voastră nu o poate ecraniza. Ceea ce este reconfortant, fiindcă prea mulți aşa-zişi regizori îşi bat joc de viață, folosindu-se de ea pentru a propune rateuri cinematografice prezentate drept capodopere. Am spus bine, Iepure? Am folosit termenii corecți sau simți nevoia să intervii şi să te umfli în pene? Mă rog, asta e expresia…
Iepurele îşi scutură pipa de marginea mesei, apoi o ascunde într-unul din buzunarele pantalonilor.
– Misterioasele legi ale Lumii dintre Vise mă obligă să fac echipă cu tine, pisică zeflemitoare. Sper să apuc, totuşi, ziua în care zarurile se vor rostogoli în favoarea mea. Până atunci, precum am promis, achit eu nota.
Nu-l întreb în ce monedă va plăti, poate pentru a nu părea nepoliticos. Sau neştiutor. Sau naiba ştie de ce… Iepurele aruncă pe masă trei monezi argintii, clinchetul lor o face pe una dintre Rătăcitoare să tresară. Motanul Albastru se apropie de ea, o cuprinde în brațe şi îi şopteşte ceva la ureche.
– Descântecul…
Sunt depăşit încă o dată de situație, am senzația că (orice aş face) mă regăsesc mai tot timpul cu un pas în urma evenimentelor. Ochii Iepurelui strălucesc, urechile sunt îndoite până la jumătate. Îngaim:
– Descântecul?
– Da. Nimic nu se face fără el, Căutătorule… Iar Motanul acesta nesuferit şi încrezut… Ei bine, are şi el momentele sale, trebuie să recunosc.
Iepurele mă conduce către ieşire, în timp ce Rătăcitoarele şi Motanul Albastru rămân în urmă. În jurul lor dansează fire lungi de ceață, ca şi cum cineva nevăzut le-ar desfăşura din gheme uriaşe, lumânările pâlpâie, aerul pare dintr-o dată consistent, pereții hanului văluresc.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

La extreme

Mă scufund ca într-o apă adâncă în cântecul Rătăcitoarei. Simt durere, văd lacrimi, mângâieri, trupuri încolăcite, sudoarea dragostei, buze mişcându-se, brațe făcând semne disperate. E bine, e rău, e ură, e dragoste, e vină… Speranță. Resemnare. Supliciu. Extaz. Sunt toate la un loc. Şi toate pătrund în mine, dintr-o dată, năucindu-mă…

Cântecul taie timp şi spațiu, iar eu mă descopăr deasupra unor aşezări necunoscute, întrebându-mă, năucit, unde voi ajunge. Pătrund în camere mici, în camere mari, mobilate sărăcăcios sau opulente, sunt martorul mut al unor îmbrățişări ascunse altor priviri, ascult şoapte de dragoste, simt gustul sărat al lacrimilor care însoțesc, invariabil, fiecare iubire, cunosc înverşunarea dorului, nerăbdarea, tortura de fier încins a fiecărei despărțiri. Mă lupt cu toate eşecurile îndrăgostiților şi trăiesc bucuria frenetică a tuturor împlinirilor sufleteşti.

Amalgam de imagini, de idei, un vârtej în mijlocul căruia am ajuns pe notele unei melodii pe care nicio partitură nu a reuşit, încă, să o transforme în prizonieră. Plutesc, râd, plâng, oftez, urlu, râd, fluier pe sub balcoane pline de flori şi mă strecor, ca un hoț, în spatele unor perechi de indrăgostiți care îşi jură credință veşnică. În vis sau dincolo de el, aceste jurăminte sunt singura constantă, indiferent de capriciile viitorului mai mult sau mai puțin îndepărtat… Suspin. Şi întind mâinile, ca şi cum nu aş dori decât să te ating, să te prind, să te păstrez în vise, între ele şi, mai ales, în realitatea noastră...

– Chip angelic, voce de top. Melodia, cu tot respectul pentru interpretare, mă deprimă.
Intervenția brutală a Motanului Albastru sfâşie voalul unui moment vrăjit. Nu prezintă urme de remuşcare, ba chiar rânjeşte. Coiful i-a căzut pe o sprânceană, a revenit la sentimente mai bune şi şi-a ascuns bascheții sub masă. Mustăceşte ca şi cum ar fi emis o părere genială, iar restul lumii ar avea doar o inteligență medie. Poate că Iepurele nu exagerează atunci când îl descrie în culori sumbre.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Hanul

– Să petrecem, să fie veselie, între vise e loc întotdeauna pentru bucurii diversificate! Noroc!
Motanul Albastru duce halba la gură şi o dă pe gât sub privirile mele. Apoi o trânteşte pe masă şi mă priveşte triumfător. Sunt uimit şi nu sunt. Evenimentele contradictorii fac casă bună cu absurdul unor situații precum aceasta. Un motan albastru bea bere, şi-a cocoțat lăbuțele pe masă, fără jenă, etalându-şi bascheții, trage cu ochiul către o masă alăturată unde două Rătăcitoare par pe jumătate adormite şi îmi face semn să beau. Iepurele, aşezat vis-à-vis de motan, a cerut suc de morcovi. Este singura pată de normalitate din decor, asta dacă treci cu vederea bretelele portocalii şi pipa pe care a aprins-o tacticos, cu doar câteva minute mai devreme. Pufăie şi îl priveşte pieziş pe motan.
– Ai putea să-ți cobori lăboanțele de pe masă, Motanule, teribilismul acesta găunos şi dăunător ne terfeleşte imaginea. Suntem împreună, totuşi, încearcă să-ți reaminteşti dacă ai avut sau nu şapte ani de-acasă…
Motanul Albastru dă ochii peste cap.
– Am fost mulți frați, mama nu avea timp pentru toți. Ne-am descurcat aşa cum am putut. N-am trăit în puf ca alții.
Mă priveşte lung.
– Ce zici de Rătăcitoarele alea două? Le-aş trimite o şampanie – din partea noastră, înțelegi ce vreau să spun? -, însă aici se serveşte doar bere şi suc de morcovi. Curios, nu?
– Nu mă mir.
– Ai rămas cu gândurile pe plaja aceea… Bineînțeles, eşti un sentimental incurabil. Castele de nisip, declarații de dragoste, focuri pe plajă, versuri… Voi, oamenii, aveți o pasiune pentru astfel de efecte speciale. Eu sunt direct, acționez instinctiv.
Iepurele trimite fumul către Motan.
– Eşti doar un personaj lamentabil cu apucături reprobabile.
– Iar tu eşti un amărât de Urechilă cu pretenții de fals lord.
– Habar n-ai ce înseamnă eleganța, atât ca limbaj, cât şi din punct de vedere vestimentar. Ar trebui să-mi mulțumeşti public pentru gradul ridicat de toleranță.
– Mai ai frați pe-acasă, Iepurilă? Ți-au murit lăudătorii. Dai o bere?
– Dau şi mai multe, de-abia aştept să văd cum te faci de râs. Ridicolule!
– Aiuritule! Ai putea procura tutun de calitate. Dar eşti zgârcit ca nimeni altul şi preferi să pufăi marfă ieftină.
Încăperea e dreptunghiulară şi are tavanul de lemn, susținut de stâlpi masivi, afumați. Ferestrele mici oferă pătrate de lumină cețoasă, lumânările pe trei sferturi topite încearcă să țină piept înserării. Ce timp-netimp, îmi spun, ce puzzle nefiresc… 
Un hangiu burtos – se putea altfel? – aşază pe masă încă două halbe. Motanul Albastru înghite în sec, Iepurele face semn că nu mai doreşte suc de morcovi, iar una dintre Rătăcitoare începe să murmure un cântec care seamănă mai mult cu o tânguire.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Suflet

Scriu Te iubesc în fața castelului de nisip. Sunt convins că valurile de hârtie nu-mi vor şterge declarația de dragoste şi, liniştit de această concluzie oarecum bizară, mă aşez turceşte, privind literele mari. Pe acestea le recunosc, le înțeleg, le am in mine. Le duc cu mine dintr-un vis în altul, imaginându-mi că le citeşti, le atingi, le mângâi.

M-ar bucura apariția cuiva – indiferent cine, însingurarea, fie ea şi onirică, te transformă într-un personaj înfometat de contactul cu alți oameni. Totuşi, există destule scenarii în care, pur şi simplu, nu faci altceva decât să ajungi în locuri misterioase fără să dai ochii cu cineva. Poate că astfel găseşti răgazul de a te învăța mai bine, de a te descifra (măcar) pe tine într-un context în care indescifrabilul seamănă, de foarte multe ori, cu un castel de nisip ridicat pe plaja unui ocean de hârtie.

Nu văd niciun vapor, nu trec pe deasupra mea pescăruşi sau alte pasări. Nici chiar unele de hârtie, pentru ca mirarea mea să se dezvolte corespunzător.

Ți-am scris că te iubesc în fața unui castel de nisip. Dar trebuie sa recunosc că nu eu am fost constructorul dedicat, prăbuşit în genunchi în fața operei sale. Altcineva a trecut pe aici, înaintea mea, dorind să lase (să-mi lase) un semn. Un anonim, un alt visător incurabil, un teribilist sau, poate, un plictisit de el însuşi şi de plaja pustie. A vrut să ridice turnuri peste o monotonie agasantă.

Şi tu?
Vocea ta, vocea ta auzită numai de mine, vocea ta ştiută numai de mine.
Eu? Eu am dat suflet monotoniei.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Oceanul de hârtie

Valuri de hârtie. Rostogolindu-se, aruncând pe plajă milioane de file, o inepuizabilă rezervă de cuvinte, propoziții şi fraze pe care, oricât aş încerca – şi mă străduiesc, mă străduiesc, mă străduiesc până la durere -, nu reuşesc să le înțeleg. Un alfabet misterios, poate un alfabet al unei alte limbi, al unei alte lumi. Un gând nebun îmi dă târcoale – Cum ar fi să înoți într-un ocean de hârtie? Habar n-am.
E frig, e umezeală, miroase a alge putrezite. Îmi frec mâinile, caut în jur câteva vreascuri. Doar file jilave, acoperite cu un scris mărunt, indescifrabil, rămăşițe (poate) ale contorsionărilor mentale care au chinuit o planetă (o lume paralelă?) populată exclusiv cu scriitori frenetici, condamnați şi condamnându-se să scrie până la epuizare.
La câțiva metri distanță, un castel de nisip. Detalii arhitectonice ieşite din comun, zeci de turnuri semețe, ziduri groase, metereze, un şanț de protecție secat. Sunt singur, gândindu-mă la un simulacru de asediu absurd. Filele se împrăştie la picioarele mele, castelul de nisip aşteaptă fâlfâirile trufaşe ale unor stindarde care nu există. Ghearele unor fulgere scrijelesc cerul, valurile par cuprinse de furie.

Ții minte când construiam cele mai frumoase castele de nisip? 

Am ajuns la concluzia că întrebările din vis au întotdeauna o mai puternică legătură cu viața pe care o trăim (ne imaginăm că o trăim, ne impunem să o trăim) în realitatea palpabilă, acolo unde suntem învățați/obligați de la bun început să ne conformăm, să fixăm repere, să trasăm drumuri şi să devenim sclavii propriilor iluzii. Visele nu au legi.
Ce aiureală, ar putea interveni cineva – poate chiar Iepurele, însă aici şi acum, pe plaja aceasta, nu sunt decât eu – visele au legile lor, trebuie să te supui lor. Şi chiar asta faci, de fiecare dată când visezi…
Îmi aduc aminte de un foc pe plajă, lemnele trosneau, iar flacările acelea, privite dintr-un anumit unghi, se năşteau din mare… Uimirea noastră se înălța împreună cu fumul şi zbura către un orizont de purpură.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Un destin ironic

– Eu sunt Motanul Albastru. Se poate observa, de altfel. Şi îmi plac la nebunie poveştile. Sunt personaj, povestitor şi ascultător. În acelaşi timp. Ce părere ai?
Încerc să fac abstracție de semnele sugestive pe care Iepurele le face pe la spatele motanului. O lăbuță pare a se înşuruba în tâmpla stângă, iar privirea transmite restul.
– Iar eu habar n-am cine mai sunt, recunosc. Umblu prin lumea aceasta sau prin lumile acestea, obosit de culori, de nonculori, de drumuri care nu duc nicăieri şi de urme al căror mesaj rămâne, cel puțin deocamdată, un mister.
Motanul mă cuprinde pe după umeri, protector, se apropie de fața mea, mustățile mari îmi gâdilă obrajii. Sunt convins deja că, înainte de a mai rosti vreun cuvânt, mă va adulmeca. Totuşi, nu o face.
– Ai grijă cu Iepurele… Eu m-am fript de câteva ori. Nu te cunosc, însă îmi fac o datorie de onoare din a lansa un avertisment. Prieteneşte, acceptă-mi formularea, doar suntem cu toții în aceeaşi oală care clocoteşte. Să nu zici că nu ți-am spus.
Intru în jocul lui şi şoptesc:
– Iepurele m-a informat ceva mai devreme că periculosul decorului oniric e unul mic, cu ochelari rotunzi. Se dădea huța-huța în ultimul meu vis.
– Ultimul vis… Dar nu cel din urmă. De Tocilar e vorba, a adormit într-o bibliotecă şi lumea viselor l-a prins în laț. Nu-i vorbă, am observat că-i place, la cât a citit puştiulică se descurcă în orice situație. Uneori exagerează, joacă feste visătorilor neatenți, dar nu-i băiat rău. Un singuratic precoce… În lumea reală nu-l băga nimeni în seamă. Cert e că nici moaca nu-l ajută să socializeze.
Iepurele se apropie de noi, dând glas nemulțumirii latente.
– Eşti un palavragiu, Motanule! Iar te dai mare?
Motanul Albastru mă priveşte în ochi, apoi răsuceşte capul şi ripostează:
– Uite cine vorbeşte, Regele Balivernelor cu Bretele Portocalii şi urechi supradimensionate! Pfui!
Tac. Şi simt că destinul doreşte neapărat să mă ia peste picior.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Motanul Albastru

– A glumi e la îndemâna oricui, mai ales atunci când respectivului îi scapă – şi nu-l va prinde niciodată – esențialul. Nu sunt împotriva glumelor, fireşte, ba chiar aş putea spune că unele dintre glumele mele sunt adevărate mostre de talent. Savuroase, de neuitat. Motanul Albastru poate confirma asta.
Iepurele mă priveşte nerăbdător, de parcă aş fi obligat să mă lovesc cu palma peste frunte şi, holbând ochii, să strig daaaaa, Motanul Albastru, nu mai departe de alaltăieri am servit amândoi o ditamai plăcintă cu mure! Îl cunosc de-o viață!
Mă prefac extrem de interesat de scoarța unui copăcel care aduce, surprinzător, cu un plop în miniatură, răbufnind doar în gând: Cine dracu’ e Motanul Albastru? Şi cine e ochelaristul? De ce se leagănă, de ce ar trebui să mă tem de el? Şi, înainte de orice: Unde eşti, iubito? Rătăceşti, cauți, visezi că toate visele au un sfârşit şi doar realitatea ne poate apropia?
O tuse. Ironică.
– Meditativ… Nicio surpriză, Căutătorul nu poate fi altfel. El, spre deosebire de Rătăcitori, are dreptul la meditație prelungită. Reconfortantă. Acesta este drumul către revelațiile salvatoare.
– Eşti obişnuit să fii ascultat sau te-ai resemnat, de-a lungul timpului, astfel că nu te deranjează dacă vorbeşti singur?
Iepurele îşi încrucişează lăbuțele la piept. E înțelegător şi îmi transmite prin felul în care se comportă că nu ştiu pe ce lume mă aflu.
– Până la urmă vei înțelege…
– Deocamdată nu înțeleg nimic. În vis e mai simplu decât aici – acolo îmi dau seama că mă pot confrunta cu tot felul de situații absurde, cu evenimente ieşite din comun, paradoxuri, personaje aiurite şi scenarii fără cap sau coadă. Însă realitatea dintre vise mi se pare – chiar colorată fiind – alarmantă de-a dreptul.
– Bravo, nota zece! Am spus-o şi repet: Iepurele ăsta şi-a luat-o în cap! Trebuie pus la punct!
Întorc capul. Încerc să nu par surprins. Un motan albastru – plus coif de hârtie, vestă gri cu buzunare aplicate, jeanşi cu manşete întoarse şi bascheți albi – se îndreaptă hotărât către noi. Iepurele strâmbă din nas, nemulțumit, semn că desfăşurarea scenariului nu e pe gustul său.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Întrebări

Aplecat peste mine, Iepurele mă fixează cu o privire pe care încă nu o pot descrie. Poate că exact asta simte un pacient atunci când deschide ochii după o oarecare perioadă de inconştiență şi întâlneşte expresia gravă a unuia îmbrăcat în halat alb. Eu înregistrez o privire pătrunzătoare, două urechi lungi şi o pereche de bretele portocalii, iar asta îmi e de ajuns.
– Salve!
Vocea lui Iepurilă îmi zgârie timpanele, zâmbetul său şmecheresc (premeditat, sunt convins că şi-a pregătit reintrarea în scenă) ar enerva pe oricine. Îmi dau seama că sunt întins (prăbuşit?) în iarbă şi încerc să mă ridic.
– Nu te grăbi. Uneori, la ieşirea din vis, muşchii refuză să dea ascultare. Ai răbdare, totul vine de la sine…
– De unde ai apărut? Eşti îngerul meu păzitor? Sau Iepurele Păzitor, nu te supăra…
Nu se supără. Ba chiar dă din cap, înțelegător.
– N-ai găsit-o. Deşi ai mers pe urmele ei. Dar urmele pot fi amăgitoare. Te-ai fi învârtit în cerc mult şi bine. Iar ăla mic, cu ochelari, făcea haz. Huța-huța…
– Harry Potter?
– Nu ştiu la cine te referi, personajele din vise nu au acte de identitate. Însă ochelaristul din visul tău se plimbă şi prin visele altora. Iar atunci când apare ceva nu e în regulă. Îți aminteşti ce spuneam? Prizonieri în propriile vise. Pentru totdeauna.
Mă dezmeticesc. Culorile din jurul meu sunt mai frumoase ca niciodată – poate că administratorul acestei lumi este pasionat de photoshop, îmi spun în gând -, cerul albastru pare ireal, albul norilor i-ar face invidioşi pe toți producătorii de detergenți. Îl săgetez pe Iepure cu o privire înmuiată în otrava reproşului:
– Parcă spuneai că pericolele pândesc aici, în realitatea dintre vise. S-a schimbat ceva între timp? Iar ochelaristul din leagăn e vreun dur cu moacă de copil râzgâiat? Ascunde un satâr bine ascuțit sub cămaşa cadrilată? Scoate sticluța cu cianură din penar?

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: