Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Categorie

Echilibru instabil

În jurul focului

Înserarea atârnă albăstruie printre crengile copacilor, iar Ochelaristul se trage mai aproape de mine, urmărit de privirea circumspectă a Motanului.
– Ar fi bun un foc de tabără, nu?
Vocea subțire – dar încărcată de o efervescentă, indiscutabilă dorință copilărească – a puştiului îl determină pe Iepure să-şi întrerupă pufăiala cu accente meditative.
– Iată o idee de-a dreptul extraordinară, dragii mei, motiv pentru care…
– Motiv pentru care…, îl imită, batjocoritor, Motanul Albastru, însă Iepurele trece cu uşurință lăudabilă peste afront.
– … vom strânge vreascuri. Cu toții, doar suntem o echipă, nimeni nu este scutit de muncă, de altfel una lejeră. Pădurea-i plină de vreascuri, aceasta-i legea naturii, însă trebuie să ne mişcăm cât mai repede, pe-aici întunericul coboară, aş putea spune, precum lama unei ghilotine.
Motanul Albastru îl avertizează pe puşti:
– Nu-ncerci să te uşcheşti, da? Sunt multe lighioane printre copaci, cu sau fără ochi fosforescenți, cu sau fără solzi, blană, dinți şi gheare extrem de ascuțite. Pofticioase cum nu s-a mai văzut. Toate ies la vânat odată cu întunericul. Care cade precum lama unei ghilotine, precum a spus Iepurele cu viziuni cel puțin ciudate. Ce mai comparație… Sunt surprins, totuşi, de amabilitatea personajului, aş fi fost tentat să cred că are tendința de a evita munca fizică.
Pornim în direcții diferite, pierzându-ne printre copaci, Ochelaristul preferând să se țină după mine. Îl las în pace, cu toate că mă încearcă gândul de a-l muştrului pentru faza cu acadeaua. Dar, văzându-l cum adună vreascuri cu simț de răspundere, zâmbesc şi îi urmez exemplul. Nu foarte departe de noi, Iepurele îi strigă Motanului să nu se rătăcească, iar felina fluieră în semn de dispreț. În jurul nostru, vorbindu-ne într-o limbă încă neînțeleasă, pădurea foşneşte ademenitor.
După un timp, aşezați în jurul unui morman de vreascuri, privim unii către alții.
– Nu aprinde nimeni focul? întreabă puştiulică.
– Credeam că ştii tu vreun procedeu aparte, se avântă Motanul ca şi cum exact acest moment ar fi aşteptat. La cât ai citit… Dacă erai singur ce făceai?
– Loveam două pietre până scoteau scântei.
– Sau frecai un băț până îți cădeau ochelarii de pe nas. Iepure, chestiile astea chiar funcționează sau totul e o minciună sfruntată?
– Funcționează, Motanule, însă numai dacă îți doreşti cu adevărat. Până atunci, te rog, scoate o brichetă. La câte buzunare ai, sunt sigur că dăm şi peste aşa ceva.
– Dar tu cu ce-ți aprinzi pipa?
– E o pipă aparte, colega, se aprinde singură.
Pescuiesc o cutie de chibrituri dintr-un buzunar, înainte ca Motanul să dea vreun alt răspuns ironic. Ochelaristul mă trage de mână:
– Pot eu?
De data aceasta, Motanul e pe fază şi nu ratează ocazia:
– Copiii nu au voie să se joace cu focul. Vrei să dai foc pădurii sau să faci pipi în pat? Potoleşte-te!
Sub privirile resemnate ale Ochelaristului, scapăr un chibrit, îl introduc sub grămada de vreascuri şi, mai repede decât aş fi crezut, observ o flăcăruie care devine din ce în ce mai mare. Ochelaristul bate din palme:
– Uraaaa! Acum ne aşezăm în jurul focului, precum indienii, spunem poveşti şi mâncăm.
– Aş prefera să mâncăm mai întâi, țâcă, intervine Motanul Albastru. Iepure, cum stăm cu proviziile?
– Suntem privilegiați, Motanule. Câțiva covrigi, doi morcovi, patru bomboane mentolate, un pachet de biscuiți şi gumă de mestecat. Plus acadelele speciale.  Ce preferi?
– Să fac foamea.
Iepurele mustăceşte.
– Există şi conserve de ton… Motanule, ai uitat unde suntem? Lumea dintre Vise are grijă de noi, aşa după cum şi noi avem grijă de ea şi de personajele sale…
– Aşa mai vii de-acasă, prietene, n-am niciun chef să vânez la ora asta… Ceva slăninuță nu există? Ce-aş mai perpeli-o deasupra focului! Pe urmă, cu burta plină, pot asculta chiar şi o poveste. Căutătorule, eşti un bun povestitor? Sau încă nu ți-ai revenit complet după acadeaua puştiului?
Ochelaristul arborează un zâmbet generos, însă are şi privirea unui copil pe care nu te-ai putea supăra niciodată. Îi ciufulesc părul.
– Fără resentimente, puştiulică, ai tu ceva care mi te-a făcut simpatic din prima clipă…

♣ Cristian Lisandru

Sărbători fericite alături de cei dragi! ☺☺☺

sursa foto – goodfon.ru

Echipa e completă

Văd ca prin ceață, iar vocile din jurul meu sunt mai mult un zumzet din care reuşesc, concentrându-mă – tâmplele zvâcnesc de parcă nişte spiriduşi ascunşi în cutia craniană au înființat o trupă de percuție -, să smulg doar unele cuvinte. Licoare, tentativă, vis permanent, muştruluială, leşin, moment oportun… Încetul cu încetul, însă, realitatea începe să capete contur. Motanul Albastru se află în fața mea, mă priveşte nerăbdător şi oarecum curios, asta în timp ce realizez că sunt aşezat în fund, sprijinit de un copac. Din stânga aud vocea cu inflexiuni molatice a Iepurelui:
– Cred că licoarea îşi face efectul, Motanule, începusem să cred că a expirat şi vom înregistra un eşec usturător.
– E preparată acum o lună şi trei zile, n-avea cum să expire. Nu sunt indolent. Poți să spui orice despre mine, câte-n lună şi stele, dar indolent nu sunt.
– Încă puțin şi îl pierdeam…
– Şmecherul ăla mic avea acadele prin toate buzunarele. I le-am confiscat, le-am pus la păstrare, nu ştii niciodată când îți pot fi de folos.
– Nu l-ai legat prea strâns? E un copil, totuşi…
– Să zică mersi că nu i-am tras pantalonii în jos pentru o bătaie straşnică. O merita cu prisosință. Acadele pentru Amnezie – aşa le zice, mai că-ți vine să-l pupi pe obrajii bucălați şi să-i susuri mânca-l-ar nenea de geniu minor… 
Tuşesc. Motanul Albastru introduce o sticluță – sticlă albastră, de ce nu mă mir? – într-unul din buzunarele vestei.
– Bine-ai revenit printre noi, Căutătorule! Soarele străluceşte, pădurea ascunde mistere nenumărate, lumea dintre vise te primeşte cu brațele deschise. Ştii cine suntem sau ăla micu’ a reuşit să-ți şteargă memoria cu o gumă invizibilă?
– Tu eşti Motanul Albastru, iar partenerul tău din Patrula Viselor e Iepurele. Pantaloni galbeni, bretele portocalii, fumează pipă, nu bea decât suc de morcovi. Tu eşti amator de bere.
Se aude vocea Iepurelui:
– E ok. Are şi ceva ironie la purtător, asta-i de bine. A scăpat ca prin urechile acului… Îşi revine. M-am liniştit. Nu mai sunt la prima tinerețe, palpitațiile îmi dau de furcă.
– A scăpat de necaz fiindcă ți-am zis să nu-l pierdem din ochi, Iepure. Asta o dată. Şi, motivul numărul doi, fiindcă am întotdeauna licoarea. Nu plec nicăieri fără ea. Mai ales atunci când trebuie să dau o raită prin Lumea Viselor.
Simt că îmi pocneşte fruntea.
– Ce mi-ai dat să beau? Mă doare capul îngrozitor.
Motanul Albastru duce laba la tâmplă, în semn că e bine „mobilat” şi pot avea încredere în el.
Licoarea Amintirii. Mă rog, numele nu e încă oficial, mai lucrez la el, trebuie să fie unul de impact. Abia atunci îl voi omologa. Lacrimi de dragon îndrăgostit, trei fire din coadă de motan tărcat, mustăți de focă, salivă de cățel, neapărat rasa Westie, apă scursă pe frunză de stejar, imediat după ultima ploaie de vară, o pană de cuc şi o legătură de păpădii. Se fierbe totul la foc mic şi se dansează în jurul ceaunului. A nu se bea mai devreme de o lună de la preparare, efectele secundare pot fi răvăşitoare.
Mă ridic şi mut privirea către Iepure. Se abține cu mare greutate să nu izbucnească în râs.
– Îți bați joc de mine, Motanule?
– Fireşte, crezi că mustăți de focă se găsesc pe toate drumurile? Pui întrebări puerile în loc să-mi mulțumeşti pentru că i-am venit de hac Ochelaristului malefic. Licoarea e magică, evident că dacă îți spun rețeta va trebui, iartă-mi clişeul, să te ucid.
Întinde o labuță, indicându-mi direcția în care trebuie să privesc.
La câțiva metri distanță, legat de un copac, Ochelaristul îmi aruncă priviri îmbufnate. Simt că explodez:
– Ai legat un copil de un copac? Atât te duce mintea de felină vorbitoare? Ai auzit de Protecția Copilului?
– Pardon, ăsta nu-i copil, e doar un drăcuşor împielițat care trebuie să învețe – cu forța, dacă e nevoie – ce e buna purtare. A parazitat prea multă vreme Lumea Viselor, s-a terminat cu toate capcanele lui. Punct.
– Eliberează-l imediat!
– N-am chef. Nu mai vrei o acadea?
Alerg către copac şi apoi mă străduiesc să desfac cât mai repede nodurile frânghiei. Ochelaristul are lacrimi în ochi, însă mă apostrofează:
– Numai tu eşti de vină! Tu! Tu!
Motanul Albastru se apropie, urmat de Iepure.
– Țâcă, nu te mai scap de sub control. De-acum faci echipă cu noi, n-ai de ales, iar dacă nu eşti cuminte vei ronțăi toate acadelele alea. Uiți toate cărțile pe care le-ai citit. Ce zici?
Țipetele încetează ca prin farmec, iar Iepurele îşi aprinde pipa.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Ochelaristul

Ochelaristul răsfoieşte o enciclopedie – ceva despre animalele planetei, din câte îmi dau seama -, iar concentrarea i se citeşte pe chip. Ştie că sunt alături, a aruncat o privire fugară în timp ce mă apropiam, însă dă de înțeles că este captivat de fotografiile care umplu paginile. Totul alb-negru, fireşte, nici acest vis nu face notă discordantă cu toate celelalte.
Pun un genunchi în pământ şi îl întreb:
– Pare interesantă lectura…
Ridică din umeri.
– Mda…
– Nu ți-e dor de-acasă? Am aflat că ai rămas prins în lumea viselor.
Aş dori să-i spun şi că Iepurele îl consideră ceva în genul Spaima Visătorilor, motiv pentru care ar trebui să evit contactul cu el. Dar, la dracu’, e doar un puşti avid de lectură, or un astfel de personaj îmi e simpatic din prima, fără excepție.
Ridică ochii din enciclopedie. Ochelarii rotunzi, prea mari pentru fața lui mică, sticlesc. Amenințător?
– E bine aici. Nu mă deranjează nimeni. Nu mă obligă nimeni să-mi întorc buzunarele pe dos sau să fac pe broasca prin curtea şcolii. Tu ce vrei? N-am timbre, n-am capace, cutii de chibrituri, pocnitori sau alte prostii. Am doar nişte cărți, mă îndoiesc că te interesează.
Înțeleg din privirea lui că par un incult.
– Tragi concluzii prea repede, puştiulică, de unde ai învățat asta?
– Iar dumneata deranjezi un copil care citeşte. Sfatul meu, atunci când vezi un copil care citeşte – în orice realitate s-ar afla, aşa am observat, copiii citesc din ce în ce mai puțin, astfel că adulții le pot spune tot felul de prostii – este să îl laşi în pace. Lumile nu contează, cărțile necitite trăiesc aceeaşi dramă. Iar adulții construiesc lumi în care copiii suferă.
Ups, îmi spun în gând, am intrat pe un teren periculos de interesant.
– Nu doream să perturb eforturile tale intelectuale, țâcă, eram în trecere…
– Ți se pare că erai în trecere. De fapt, chiar dacă vei gândi că totul e o prostie, nu faci altceva decât să cauți fără a găsi.
– Ai văzut-o?
– Da. De mai multe ori. E frumoasă. O iubeşti, nu-i aşa?
– Cărțile ce spun?
– Că mai ai de umblat, nene…
– Există un final fericit?
Îşi trage nasul – abia acum e un copil în toată regula – şi scoate din buzunar o acadea. Copilul tot copil rămâne, Iepure prăpăstios, mi-ar plăcea să fii aici şi să-l vezi pe Ochelaristul Periculos cum suge o acadea. Ce-ai mai spune despre pericole absurde?
– Mai am una. Vrei?
– Da. Mulțumesc.
Acadeaua are un gust formidabil, iar asta o simte chiar unul căruia nu-i plac dulciurile. Şi nu i-au plăcut niciodată. Ochelaristul închide enciclopedia şi zâmbeşte larg.
– Când te vei trezi nu-ți vei mai aduce aminte de nimic. Şi vei fi liniştit. Toți trebuie să fim liniştiți, indiferent de vârstă.
– ?
Ochelarii puştiului îmi reflectă moaca uimită, zâmbetul şugubăț confirmă ideea că mi-a tras-o.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Firescul nefiresc

Ce poate transmite un apus în alb şi negru? Şi nu mă refer la apusul din fotografiile color, acelea care, printr-un filtru ordinar, aflat la îndemâna celui cu o minimă pricepere, devin dintr-o dată sepia, vintage, văduvite de cromatica lor spectaculoasă, motivul evident al satisfacţiilor vizuale indiscutabile. Mă refer – acum şi aici, într-un loc fără nume, interzis hărților – la un apus pe care îl priveşti încremenit, aşteptând zadarnic cuvinte inexistente, căutând din priviri pensule şi tuburi de vopsea spre a încerca să spoieşti, cu propria-ți mână tremurândă de ageamiu în ale picturii, ceea ce natura – plictisită, ghiduşă, provocatoare? – a refuzat, surprinzător, să mai picteze. 

Pierduta – şi atât de dorita – policromie a unui apus din altă lume… Sau poate că aici, în această lume, nimeni – nici măcar Demiurgul, însă (pluteşte o întrebare, nu neapărat retorică, poate doar agasantă) este obligatoriu ca fiecare lume să aibă Demiurgul ei? – nu a dorit să inventeze şi culori, iar eu pornesc de la o premisă greşită, de la o falsă ipoteză de lucru, încontrându-mă permanent şi căutând cu asiduitate demnă de o cauză mai bună normalitatea mea acolo unde nu ar trebui, de fapt, să o caut. Cândva, în cealaltă lume (o întrebare atrage după ea o alta – ne apropiem de lumea aceea, ne îndepărtăm?), umerii tăi erau poleiți cu aur. Fiecare apus îți înnobila pielea, eu gustam culorile cu vârful limbii şi murmuram toate acele cuvinte pe care fiecare îndrăgostit – al tuturor lumilor, îndrăznesc să presupun, interzicând vreunui alt semn de întrebare să preia inițiativa – învață să le spună fără a studia tratate de specialitate sau dicționare prăfuite.

Privesc (caut să înţeleg, să mă obişnuiesc cu ideea) un apus în alb şi negru… De o vreme – fără a conştientiza de ce mi se întâmplă tot ceea ce mi se întâmplă, lăsându-mă purtat dintr-o parte în alta, dintr-o stare în alta, dintr-un vis în altul, dintr-o viață în alta, aproape -, ajung în locuri ciudate, vorbesc cu personaje ciudate, devin, la rândul meu, un oarecare personaj inserat – de cine, de ce, prin ce metodă mai mult sau mai puţin abstractă? – într-un scenariu sinuos al cărui sfârşit nici măcar nu poate fi bănuit. Lumea aceasta atât de diferită este o carte, fiecare zi este doar o altă filă, numărul paginilor rămâne un mister de nepătruns, mi-aş dori măcar un capitol care să ne cuprindă pe amândoi.

În stânga mea, la câțiva metri distanță, un copil. Poartă ochelari à la Harry Potter şi citeşte. Nu-l impresionează apusul lipsit de culoare. Ceea ce vezi de prea multe ori ajunge să ți se pară firesc, oricât ar fi de ieşit din comun… 

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Întrebări şi răspunsuri

– N-ai un descântec şi pentru dragoste?
Motanul Albastru mă priveşte lung şi îmi este teamă că îl dezamăgesc definitiv, mai ales că i-am aflat opinia referitoare la sentimentele care subjugă oamenii şi îi obligă să se comporte lamentabil.
– Ar trebui să îți spunem Îndrăgostitul, nu Căutătorul. Aveți voi, oamenii, o obsesie legată de dragostea asta.
Pufneşte. Alături de el, Iepurele pare mai puțin nemulțumit de subiect. Iar replica sa nu se lasă aşteptată.
– Cei care nu pot iubi au prostul obicei de a-i lua peste picior pe ceilalți. Totul vine din frustrarea îndelung reprimată.
Motanul Albastru îşi pune coiful de hârtie pe-o sprânceană, semn că nu are de gând să tolereze intervenția Iepurelui.
– Şi, mă rog, cum de m-ai plasat pe mine în categoria frustraților? Ai vreo dovadă în acest sens?
– Nu văd ce motăniță credulă te-ar suporta…
– Ai tupeu, Iepure!
Mă aşez între ei, căutând să evit încă din fază incipientă conflictul care pluteşte în aer.
– Am plecat de la descântec, totuşi, n-aş vrea să vă luați la pumni.
Iepurele face un gest din care reise că oricum nu ar avea un partener demn de a fi luat în seamă, Motanul Albastru umflă pieptul şi apoi oftează de parcă tocmai i-ar fi făcut adversarului o mare favoare.
– Noroc că nu răspund la provocări. Descântecul, domnule, este pentru Rătăcitori. Îi trimite înapoi în vis. La momentul potrivit s-ar putea – insist asupra ideii, s-ar putea, nimic nu este sigur – să intri în posesia conținutului său. Deosebit de interesant, te asigur.
– De ce nu există un descântec pentru un drum către realitate? Fără ocolişuri…
– Fiecare trebuie să ajungă în realitate prin propriile puteri. Mergând din vis în vis şi prin lumea dintre vise, rătăcindu-se, lăsându-se ajutat de mine şi – nu-mi place, însă trebuie să o spun – de acest Iepure enervant.
– Şi cât durează asta?
– Timpul nu este relevant. Aici avem timp berechet. Nu te simți mai bine fără a fi obligat să îți coordonezi temporal orice activitate?
– Nici nu mi-am dat seama de asta până acum. Şi cum se întâmplă atunci când se întâmplă? Se deschide o uşă dinspre Lumea dintre Vise către Realitate? Se aprinde o lumină orbitoare, tună, fulgeră?
– Trec peste accentele ironice, azi sunt în toane bune. Uneori e de ajuns să treci pe sub o frunză de ferigă uriaşă şi sa te trezeşti la tine în cartier, în zgomot de claxoane. Eu, în locul tău, nici nu m-aş mai întoarce acolo… Smog, griji, facturi, mişcări de stradă, teorii ale conspirației, stratul de ozon, suprapopulare, epidemii, experimente. Suntem la curent, deținem informații. Cum de mai aveți chef de dragoste?
Iepurele se face că n-a auzit nimic. Motanul Albastru începe să fluiere. Mergem în şir indian pe malul unui pârâu cristalin – e jucăuş, evident, există clişee şi în Lumea dintre Vise -, iar deasupra noastră se rotesc păsări nenumărate. Privindu-le, amețesc…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Descântec

Îl privesc. Sceptic. Mustăceşte.
– Le cunosc pe frumoasele Rătăcitoare cu chipuri angelice. Le-am mai îndreptat de câteva ori către un vis comun, fiindcă sunt legate sufleteşte printr-o legătură invizibilă şi indestructibilă, însă ajung din nou între vise. Nu reuşesc să descopere drumul către lumea reală şi către un filfizon pe care l-au iubit amândouă ca disperatele. Dețin informații…
– De unde ştii că era filfizon, Motanule? O astfel de etichetă, lipită atât de uşor… Nu eşti superficial?
– Domnule Căutător, important este că ştiu. O altă dramă sentimentală. Încă una, ca şi cum nu ar fi fost destule până acum – mi-am spus de foarte multe ori că dragostea, sentiment înrobitor, în ultimă instanță, a fost inventată de un zeu parşiv. Dar nimeni din lumea voastră nu o poate ecraniza. Ceea ce este reconfortant, fiindcă prea mulți aşa-zişi regizori îşi bat joc de viață, folosindu-se de ea pentru a propune rateuri cinematografice prezentate drept capodopere. Am spus bine, Iepure? Am folosit termenii corecți sau simți nevoia să intervii şi să te umfli în pene? Mă rog, asta e expresia…
Iepurele îşi scutură pipa de marginea mesei, apoi o ascunde într-unul din buzunarele pantalonilor.
– Misterioasele legi ale Lumii dintre Vise mă obligă să fac echipă cu tine, pisică zeflemitoare. Sper să apuc, totuşi, ziua în care zarurile se vor rostogoli în favoarea mea. Până atunci, precum am promis, achit eu nota.
Nu-l întreb în ce monedă va plăti, poate pentru a nu părea nepoliticos. Sau neştiutor. Sau naiba ştie de ce… Iepurele aruncă pe masă trei monezi argintii, clinchetul lor o face pe una dintre Rătăcitoare să tresară. Motanul Albastru se apropie de ea, o cuprinde în brațe şi îi şopteşte ceva la ureche.
– Descântecul…
Sunt depăşit încă o dată de situație, am senzația că (orice aş face) mă regăsesc mai tot timpul cu un pas în urma evenimentelor. Ochii Iepurelui strălucesc, urechile sunt îndoite până la jumătate. Îngaim:
– Descântecul?
– Da. Nimic nu se face fără el, Căutătorule… Iar Motanul acesta nesuferit şi încrezut… Ei bine, are şi el momentele sale, trebuie să recunosc.
Iepurele mă conduce către ieşire, în timp ce Rătăcitoarele şi Motanul Albastru rămân în urmă. În jurul lor dansează fire lungi de ceață, ca şi cum cineva nevăzut le-ar desfăşura din gheme uriaşe, lumânările pâlpâie, aerul pare dintr-o dată consistent, pereții hanului văluresc.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

La extreme

Mă scufund ca într-o apă adâncă în cântecul Rătăcitoarei. Simt durere, văd lacrimi, mângâieri, trupuri încolăcite, sudoarea dragostei, buze mişcându-se, brațe făcând semne disperate. E bine, e rău, e ură, e dragoste, e vină… Speranță. Resemnare. Supliciu. Extaz. Sunt toate la un loc. Şi toate pătrund în mine, dintr-o dată, năucindu-mă…

Cântecul taie timp şi spațiu, iar eu mă descopăr deasupra unor aşezări necunoscute, întrebându-mă, năucit, unde voi ajunge. Pătrund în camere mici, în camere mari, mobilate sărăcăcios sau opulente, sunt martorul mut al unor îmbrățişări ascunse altor priviri, ascult şoapte de dragoste, simt gustul sărat al lacrimilor care însoțesc, invariabil, fiecare iubire, cunosc înverşunarea dorului, nerăbdarea, tortura de fier încins a fiecărei despărțiri. Mă lupt cu toate eşecurile îndrăgostiților şi trăiesc bucuria frenetică a tuturor împlinirilor sufleteşti.

Amalgam de imagini, de idei, un vârtej în mijlocul căruia am ajuns pe notele unei melodii pe care nicio partitură nu a reuşit, încă, să o transforme în prizonieră. Plutesc, râd, plâng, oftez, urlu, râd, fluier pe sub balcoane pline de flori şi mă strecor, ca un hoț, în spatele unor perechi de indrăgostiți care îşi jură credință veşnică. În vis sau dincolo de el, aceste jurăminte sunt singura constantă, indiferent de capriciile viitorului mai mult sau mai puțin îndepărtat… Suspin. Şi întind mâinile, ca şi cum nu aş dori decât să te ating, să te prind, să te păstrez în vise, între ele şi, mai ales, în realitatea noastră...

– Chip angelic, voce de top. Melodia, cu tot respectul pentru interpretare, mă deprimă.
Intervenția brutală a Motanului Albastru sfâşie voalul unui moment vrăjit. Nu prezintă urme de remuşcare, ba chiar rânjeşte. Coiful i-a căzut pe o sprânceană, a revenit la sentimente mai bune şi şi-a ascuns bascheții sub masă. Mustăceşte ca şi cum ar fi emis o părere genială, iar restul lumii ar avea doar o inteligență medie. Poate că Iepurele nu exagerează atunci când îl descrie în culori sumbre.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Hanul

– Să petrecem, să fie veselie, între vise e loc întotdeauna pentru bucurii diversificate! Noroc!
Motanul Albastru duce halba la gură şi o dă pe gât sub privirile mele. Apoi o trânteşte pe masă şi mă priveşte triumfător. Sunt uimit şi nu sunt. Evenimentele contradictorii fac casă bună cu absurdul unor situații precum aceasta. Un motan albastru bea bere, şi-a cocoțat lăbuțele pe masă, fără jenă, etalându-şi bascheții, trage cu ochiul către o masă alăturată unde două Rătăcitoare par pe jumătate adormite şi îmi face semn să beau. Iepurele, aşezat vis-à-vis de motan, a cerut suc de morcovi. Este singura pată de normalitate din decor, asta dacă treci cu vederea bretelele portocalii şi pipa pe care a aprins-o tacticos, cu doar câteva minute mai devreme. Pufăie şi îl priveşte pieziş pe motan.
– Ai putea să-ți cobori lăboanțele de pe masă, Motanule, teribilismul acesta găunos şi dăunător ne terfeleşte imaginea. Suntem împreună, totuşi, încearcă să-ți reaminteşti dacă ai avut sau nu şapte ani de-acasă…
Motanul Albastru dă ochii peste cap.
– Am fost mulți frați, mama nu avea timp pentru toți. Ne-am descurcat aşa cum am putut. N-am trăit în puf ca alții.
Mă priveşte lung.
– Ce zici de Rătăcitoarele alea două? Le-aş trimite o şampanie – din partea noastră, înțelegi ce vreau să spun? -, însă aici se serveşte doar bere şi suc de morcovi. Curios, nu?
– Nu mă mir.
– Ai rămas cu gândurile pe plaja aceea… Bineînțeles, eşti un sentimental incurabil. Castele de nisip, declarații de dragoste, focuri pe plajă, versuri… Voi, oamenii, aveți o pasiune pentru astfel de efecte speciale. Eu sunt direct, acționez instinctiv.
Iepurele trimite fumul către Motan.
– Eşti doar un personaj lamentabil cu apucături reprobabile.
– Iar tu eşti un amărât de Urechilă cu pretenții de fals lord.
– Habar n-ai ce înseamnă eleganța, atât ca limbaj, cât şi din punct de vedere vestimentar. Ar trebui să-mi mulțumeşti public pentru gradul ridicat de toleranță.
– Mai ai frați pe-acasă, Iepurilă? Ți-au murit lăudătorii. Dai o bere?
– Dau şi mai multe, de-abia aştept să văd cum te faci de râs. Ridicolule!
– Aiuritule! Ai putea procura tutun de calitate. Dar eşti zgârcit ca nimeni altul şi preferi să pufăi marfă ieftină.
Încăperea e dreptunghiulară şi are tavanul de lemn, susținut de stâlpi masivi, afumați. Ferestrele mici oferă pătrate de lumină cețoasă, lumânările pe trei sferturi topite încearcă să țină piept înserării. Ce timp-netimp, îmi spun, ce puzzle nefiresc… 
Un hangiu burtos – se putea altfel? – aşază pe masă încă două halbe. Motanul Albastru înghite în sec, Iepurele face semn că nu mai doreşte suc de morcovi, iar una dintre Rătăcitoare începe să murmure un cântec care seamănă mai mult cu o tânguire.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Suflet

Scriu Te iubesc în fața castelului de nisip. Sunt convins că valurile de hârtie nu-mi vor şterge declarația de dragoste şi, liniştit de această concluzie oarecum bizară, mă aşez turceşte, privind literele mari. Pe acestea le recunosc, le înțeleg, le am in mine. Le duc cu mine dintr-un vis în altul, imaginându-mi că le citeşti, le atingi, le mângâi.

M-ar bucura apariția cuiva – indiferent cine, însingurarea, fie ea şi onirică, te transformă într-un personaj înfometat de contactul cu alți oameni. Totuşi, există destule scenarii în care, pur şi simplu, nu faci altceva decât să ajungi în locuri misterioase fără să dai ochii cu cineva. Poate că astfel găseşti răgazul de a te învăța mai bine, de a te descifra (măcar) pe tine într-un context în care indescifrabilul seamănă, de foarte multe ori, cu un castel de nisip ridicat pe plaja unui ocean de hârtie.

Nu văd niciun vapor, nu trec pe deasupra mea pescăruşi sau alte pasări. Nici chiar unele de hârtie, pentru ca mirarea mea să se dezvolte corespunzător.

Ți-am scris că te iubesc în fața unui castel de nisip. Dar trebuie sa recunosc că nu eu am fost constructorul dedicat, prăbuşit în genunchi în fața operei sale. Altcineva a trecut pe aici, înaintea mea, dorind să lase (să-mi lase) un semn. Un anonim, un alt visător incurabil, un teribilist sau, poate, un plictisit de el însuşi şi de plaja pustie. A vrut să ridice turnuri peste o monotonie agasantă.

Şi tu?
Vocea ta, vocea ta auzită numai de mine, vocea ta ştiută numai de mine.
Eu? Eu am dat suflet monotoniei.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: