Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte

Categorie

File nevăzute

gânduri

gândurile acestea
înfăşurate
strânse într-o îmbrățişare
lungă
mută
ca şi cum ar dori să se ascundă
de o moarte a gândurilor

există aşa ceva?
eu cred că există

gândurile acestea
nu mai vor să fac loc altora
pe sub frunți se învălmăşesc
nori nărăvaşi
scăpați din chingi nevăzute

strânge-mă în brațe
suntem doar gânduri
vom aştepta împreună
o altă dimineață
o altă moarte
gândindu-ne

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

 

Cinci lei


Bărbatul are vârsta incertă și o barbă care atârnă, nepieptănată, peste un tricou marinăresc murdar spre jegos. Înoată într-un trenci jerpelit, cu buzunare largi, desprinse la cusături, astfel încât dau senzația că și-ar lua zborul dacă ar avea chef. Dar n-au. Posesorul lor caută printr-un tomberon, cu răbdarea boschetarului împăcat definitiv cu propria soartă, iar de sub șapca decolorată – deasupra cozorocului poate fi citită o declarație adresată lumii înconjurătoare: „I ♥ Jesus” – răbufnesc lațe slinoase. Îl privește cum extrage un ambalaj mototolit (napolitane, biscuiți, vreo fărâmă de ciocolată?) pe care îl desface pentru a-i examina conținutul. Apoi îl aruncă din nou în tomberon și mormăie înciudat.

Se apropie de el și îi oferă o hârtie de cinci lei. Boschetarul întinde mâna dreaptă pentru a apuca bancnota, apoi și-o retrage brusc și își duce la tâmplă degetul arătător.

  • Te crezi vreun șmecher?

Nu se crede „vreun șmecher” și nici nu-și poate explica imboldul de a oferi bani unuia care nici măcar nu cerșește. Ține bancnota între două degete și o întinde, sugestiv, către celălalt. Timpul se oprește, pământul își încetează mișcarea de rotație, sunt doar ei și nimeni altcineva, au dispărut trecătorii grăbiți și toate zgomotele atât de cunoscute ale orașului. Doar deasupra lor, pe un panou electronic de afișaj, se rostogolesc câteva reclame care nu transmit nimic în afară de o revărsare policromă din care răsar, din când în când, câteva cuvinte. Parfum, cremă, sejur exotic. Parfum, cremă, sejur exotic. Parfum…

  • N-am nevoie de pomana ta. Ia mai du-te dracului, n-ai treabă?

Se simte dintr-o dată pus la colț și așezat pe coji de nucă.

  • Nu doream decât să…
  • Doreai pe mă-ta. Lasă-mă-n pace!

Bărbatul scuipă într-o parte, tușește, apoi se întoarce cu spatele și își concentrează întreaga atenție asupra tomberonului. Mâinile scormonesc, avide, caută, caută, caută și descoperă o pungă de pufuleți pe jumătate plină. Degetele apucă, drumul către gură este parcurs cu rapiditate, pufuleții pornesc la lupta cea mare cu foamea. O privire aruncată peste umăr.

  • Băi șmecherule, eu am fost cineva la viața mea. Toate femeile îmi cădeau la picioare. Încă n-ai plecat? Plimbă ursul…

Se îndepărtează unul de celălalt. Fiecare pe drumul său. Trenciul jerpelit mătură trotuarul, două adolescente se trag într-o parte, aproape lipindu-se de geamul unei vitrine, pentru a fi cât mai departe de boschetarul care își plimbă fărâma de orgoliu de la un tomberon la altul.

„I ♥ Jesus”. Poate de asta. Poate fiindcă o bancnotă de cinci lei, orice s-ar spune și oricum ai interpreta gestul, nu rezolvă absolut nimic într-o existență ale cărei puncte de reper rămân doar coșurile de gunoi plantate prin grija primarului de sector, din cinci în cinci metri, pentru a justifica anumite cheltuieli destinate, în teorie, a spori gradul de confort al cetățeanului. „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”[1]. „I ♥ Jesus”.

Ar vrea să îl întrebe dacă poartă șapca aceea doar pentru a-și proteja lațele de vânt sau, mai ales, fiindcă afișează o astfel de declarație răvășitoare (în esența ei), strigătoare la cer (conform ateilor), cel puțin interpretabilă (în opinia multora), minunată (dacă ar fi să te iei după cei care nu își pun niciodată prea multe întrebări, indiferent de subiect). Dar își imaginează o reacție violentă a boschetarului atins în amorul propriu

„Băi șmecherule, eu am fost cineva la viața mea.”

și renunță. Imixtiunea nu este aproape niciodată cea mai bună soluție pe care ai putea să o alegi. Iar ajutorul, atunci când îl oferi sau când te-ai decis să îl oferi și pregătești, bine intenționat, următorul pas, poate fi interpretat ca un afront. Tu dai o anumită interpretare gestului, însă celălalt va veni, în multe cazuri, cu una exact opusă, de unde și apariția unor momente jenante pentru ambele părți. Personajul principal nu trebuie să fie neapărat un boschetar, asta s-a întâmplat azi, mâine va fi vorba despre altceva, despre altcineva, poate chiar de tine. Cât mai mai dura până când un trecător oarecare – trăgând concluzii numai de el știute – îți va întinde ție o bancnotă de cinci lei și te vei considera ofensat?

Se desprinde de propriul trup și plutește la o înălțime de cîțiva metri, într-un alt spațiu și într-un alt timp, o pasăre nevăzută care mângâie cu aripile uriașe un destin oarecare, pierdut printre milioanele de destine care intereferează numai pentru că așa transmit regulile împământenite ale unei civilizații îndelung propovăduite pe toate canalele. Scormonește printr-un tomberon și se bucură ca un copil atunci când găsește o jumătate de măr.

Da, viața e nespus de frumoasă. Numai că fiecare individ, obligat încă de la naștere să devină parte integrantă a unei ecuații mondiale, vede cu alți ochi această frumusețe incontestabilă a vieții. Iar jumătatea aceea de măr poate însemna atât de mult într-un anumit context… Jumătatea gustoasă – plescăim și suntem fericiți, carpe diem! –, jumătatea otrăvită (de regulă, aceasta este jumătatea pe care o descoperă cei mai mulți dintre căutătorii anonimi sortiți unei îndelungate și febrile aventuri în urma căreia nu se vor alege cu nimic, iar la final, vor fi irosiți, frustrați, sătui de ei înșiși și plictisiți de întreaga lume) sau jumătatea care îți anesteziază, măcar pentru câteva minute, vigilența stomacului insensibil.

  • Trebuia să nu-l bagi în seamă, domnule. Părerea mea.

Un moșulică în haină de piele, neagră. Cămașă albă, cravată roșie. Țipător de roșie. Tuns militărește, posesor de umbrelă-baston. Pantofi lustruiți. Dunga pantalonilor sfidează perfecțiunea. I-o fi călcat consoarta, știe că domnul e pedant, așa a fost toată viața, nu poți să-l lași să iasă pe stradă altfel decât a făcut-o de-a lungul timpului, nu? O masă de călcat, o gospodină în capot, un fier de călcat care pufnește din când în când… Poate și o pisică tărcată, chinuită de obezitate felină, tolănită într-un fotoliu acoperit cu o pătură. Bătrânii au nevoie de un animal de companie, măcar pentru a uita că le e din ce în ce mai greu să aibă grijă de ei înșiși.

Ridică din umeri.

  • M-am gândit că i-ar prinde bine, având în vedere circumstanțele.
  • De aici ni se trage totul. Gândim prea mult. Și ne imaginăm ce vor alții. De-aia se fâsâie totul la un moment dat, mai devreme sau mai târziu. Cât aveai de gând să-i dai?

Trece cu vederea interpelarea mult prea familiară – unii cred cu tărie că vârsta din buletin le permite să depășească normele bunei cuviințe,arogându-și din capul locului o discutabilă supremație în relația cu „tinerii” – și face pe niznaiul. Alege defensiva politicoasă, mascându-și nemulțumirea, și merg umăr lângă umăr, pe aceeași direcție, ca doi oameni care schimbă banalități în drum spre ținta nevăzută a fiecăruia.

  • Cinci lei. Nu cincizeci, nu o sută. Cinci lei.
  • Și n-a vrut?
  • Nu.
  • Ete-al dracului! Nu mi-i dai mie? Dacă tot n-ai ce face cu ei…

♣ Cristian Lisandru


[1] Vezi Evanghelia după Matei, Capitolul 10, versetele 37 și 38.


Elixirul Tinereții, două-trei sute de grame…


Nu-i place ideea de moarte care trebuie acceptată numai fiindcă aduce o teoretică salvare. Izbăvirea. Nu crede în viața de după moarte, un motiv suplimentar pentru ca preoții cu care intră în contact – reprezentanți ai unui Dumnezeu transformat în „sperietoare” de fiecare dată când enoriașii trebuie puși pe coji de nucă, iar asta se întâmplă foarte des – să clatine din cap ca și cum s-ar afla în fața unui rătăcit numai bun pentru a experimenta eventuala „revelație”. „Calea cea bună” îi este recomandată de fiecare dată, discursul este același, aproape că l-a învățat pe dinafară. Siropos, cu accente dramatice pe ici, pe colo, plin de clișee. Seamănă mai mult a fantasmagorie bine întreținută de-a lungul timpului de personaje interesate în urmărirea scopului comun și, oricât de multe vise ar trăi cu ochii deschiși (capitol la care ar putea câștiga, fără emoții, orice concurs de gen), este sigur că nu se va trezi în altă parte după ce va muri, frecându-se nedumerit la ochi și înțelegând, uimit, că trebuie să o ia de la capăt. Nu va începe o altă viață, nu va tremura la gândul Purgatoriului, nu va paria pe Rai pentru a se trezi repartizat în Iad în urma unui proces sumar. Pur și simplu nu va mai fi nimic.

Temându-se de moarte, oamenii își construiesc cu asiduitate și sunt ajutați să construiască himera vieții de apoi. Ei mor, încetul cu încetul, încercând din răsputeri să lase ceva în urmă, să se realizeze[1], să se mintă și să tragă concluzia mulțumitoare că nu au făcut degeaba umbră pământului. Instinctul de conservare are multe de spus în această privință și, ca un orator desăvârșit ce se află, nu se abține niciodată. În viața de apoi, firește, oamenii vor fi mult mai fericiți decât aici, toți nefericiții lumii trăiesc cu gândul acesta execrabil, ridicând ochii spre cer atunci când sunt la ananghie. End of story, să curgă genericul pe ecran, aprindeți lumina în sală, nu vă uitați borsetele pe scaune, mai poftiți pe la noi…

Cafeneaua e pustie. A intrat pe ușă împins de o răbufnire vântoasă și a primit un zâmbet perfect din partea ospătăriței. Nu poate avea mai mult de douăzeci și cinci de ani, poartă o fustă neagră, scurtă, plus atât de banala bluză albă în stânga căreia, deasupra sânului, și-a făcut culcuș un ecuson. Liliana Surdu, citește dintr-o privire, iar zvârluga îl măsoară din cap până în picioare.

– Plouă de rupe. Cu ce vă servesc?

– O cafea fără zahăr și un J&B. Dacă aveți.

– Cincizeci sau o sută?

– O sută.

– Luați loc la o masă.

Zâmbetul revine pentru repriza a doua, dantură perfectă sub buzele subțiri. Poate prea subțiri, îi trece un gând prin jucăuș prin minte. Zâmbește la rândul său, iar fata se îndepărtează. Pulpe pline, carne tânără, pantofi comozi, fără toc. Nelipsiții ciorapi negri. Unduire ușoară a șoldurilor tinere. Nimic ostentativ.

Se așază lângă fereastră, scoate din rucsac pachetul de țigări și bricheta, apoi îl plasează pe un scaun alăturat. Ploaia ține cu tot dinadinsul să scrie cuvinte misterioase pe geam, dar el nu are niciun chef să le contabilizeze, să le analizeze, să le interpreteze. Privește în gol, către nicăieri, abia înregistrând o melodie ritmată care vine dinspre o plasmă uriașă, prinsă în perete deasupra barului cu pretenții futuriste.

(Bine că am cules via, băiatul mamii… Se scuturau toți strugurii dacă dădea ploaia asta peste ei.)

Își dă seama că nici nu a observat când cafeaua și paharul cu J&B au aterizat în fața sa. Soarbe prima gură din ceașcă și apoi aprinde o țigară. Trage fumul în piept, cu pofta celui care încearcă să fumeze mai puțin și, atunci când o face, savurează fiecare secundă. Cei mai mulți dintre cunoscuții săi au abandonat țigările, mai devreme sau mai târziu, motivele fiind doar două. Scumpirea repetată a țigărilor și teama de cancer pulmonar. A luat hotărârea de a fuma mai puțin – o țigară la trei ore –, măcar pentru a-și oferi iluzia că se poate. Dar sunt multe zile în care aprinde țigara din reflex, încălcându-și fără remușcări programul dinainte stabilit și făcând glume pe seama bolii incurabile care planează, pofticioasă, deasupra mapamondului.

Ce pasăre neagră stă-n lună și plânge,

Oprind vânătoarea mistrețului meu?[2]

Poate chiar un cancer pus pe șotii. Țesuturi distruse fără pic de jenă, fără pic de milă, un harcea-parcea malign care nu-și poate face de cap decât în trupul tău, fără să aibă amabilitatea de a plăti chirie. Un musafir nepoftit, malefic, un fel de artist neînțeles care sculptează abstract sub un microscop uriaș. Subiectul habar nu are, râde, bea, fumează, mănâncă sănătos sau înfulecă la fast-food, citește sau aleargă după fuste, nu știe ce i se pregătește. Celulele se destrăbălează, orgia ajunge la apogeu, orice încercare ulterioară de reinstaurare a liniștii interioare – costisitoare până la absurd, de altfel, oare câți își pot permite tratamentele acelea „minune” care nu fac altceva decât să prelungească agonia? – este sortită eșecului.

J&B-ul alunecă pe gât, fierbințeala din stomac îi face bine, iar el trage încă un fum și îi zâmbește fetei care-l privește de la bar, sprijinită într-un cot. Îl întreabă din priviri dacă mai dorește ceva. Îi face semn că nu.

Deși o porție din Elixirul Tinereții ar putea să fie tentantă. Două-trei sute de grame, plus garnitură de Fericire Necondiționată. Ceva optimist la desert, multă frișcă și fructe de pădure, apoi încă o țigară. Și încă una. Pasărea aia neagră mai poate să aștepte. Sau să-și așeze cuibul în altă parte.

Ploaia nu dă semne că ar intenționa să se oprească, trotuare pustii, vânt tăios. Nu-i vine să plece. Fumează fără să mai dea voie gândurilor să se zbenguiască pe sub frunte, iar plasma o aduce mai aproape pe Indila. HD. Dernier dance.

♣ Cristian Lisandru


[1] Vezi Octavian Paler, „Un om norocos” – „Ce înseamnă a te realiza? A-ți închide destinul. Ca pe un cerc. Ești realizat, cu alte cuvinte poți să mori”.

[2] Vezi Ștefan Augustin Doinaș – „Mistrețul cu colți de argint”.


Roți ajutătoare


Un cerc vicios din care nimeni nu încearcă să evadeze, un montagne-russe al hazardului implorat insistent, iar fantomatica speranță a unui câștig uriaș (monstruos?) se insinuează printre picioarele vânătorilor de noroc zeflemitor. Nu face excepție. Nici nu dorește asta. Vrea să fie acolo, lângă toți acei încrezători în posibilitatea de a înșfăca bani pentru mai multe vieți, dorește să le simtă nerăbdarea, emoția, freamătul interior, să miroasă dorința de a scăpa pentru totdeauna de stresul reprezentat de pericolul zilei de mâine. E un miros tare, amestecat cu mirosurile unor parfumuri scumpe sau cu acela al transpirației.

 – Joc de-o viață, aceleași numere. Am mai prins câte trei, de două ori chiar patru. Nu mă las. Atunci când e vorba despre noroc trebuie să fii perseverent, altfel nu vine.

Bărbatul are peste șaizeci de ani, o mustață albă și un hanorac bleumarin îmbătrânit de atâta purtare. Îi sticlesc ochii, iar mâna în care ține biletul tremură ușor.

 – Unii renunță mult prea repede, asta e părerea mea. Vine o zi pentru fiecare. Sunt convins de asta.

Un adolescent cu șapcă de baseball îl privește sceptic și dă din mână a lehamite.

 – Să-i ia dracu’ pe toți! Nu iese nimic. E o făcătură ordinară în care s-au prins proștii.

Bătrânul cu hanorac bleumarin se înfoaie imediat.

 – Dar mata de ce joci? De ce intri în hora proștilor?

 – Păi ăsta-i șpilul, tataie, te trage ața.

Ața de pe mosor. Da. Numai de ea poate fi vorba. Echilibrul instabil. Roțile ajutătoare. Numerele norocoase. Norocul. Bucățica de cașcaval pe care un șoarece o caută prin labirintul de sticlă construit de un cercetător insensibil care a pus la cale un scenariu absurd. Șoarecele nu știe asta, nu cunoaște o altă lume în afara celei delimitate de pereții transparenți, adulmecă și merge mai departe. E și el perseverent, învață din greșeli, alege drumul care-i va oferi satisfacția de moment. Cândva. Mai devreme sau mai târziu.

– Stați la coadă?

Întrebarea cucoanei cu o coafură pretențioasă îl scoate din labirintul de sticlă al propriilor gânduri.

 – Mda.

Murmurul din jurul său redevine inteligibil, vocile se întrepătrund, cuvintele se învârtesc precum bilele norocoase.

 – Eu joc mai multe variante. Poate…

 – Și dumneavoastră?

 – Doar o singură variantă. Șase numere. Ca să nu spun că nu joc, ca să nu regret la ora extragerii că n-am încercat destinul cu degetul.

 – Soțul meu mă ceartă. Arunci banii pe fereastră, îmi spune, te-ai prostit la bătrânețe.

 – Sceptic.

 – Până peste urechi. Când am să câștig o să rămână perplex.

 – Vă doresc noroc.

 – La fel și dumneavoastră.

Angajata loteriei pare sătulă de atâtea vorbe, speranțe și timp pierdut. Are ochelari cu ramă groasă, demodați, un taior gri-petrol și bluză albă. Mișcările pe care le face seamănă cu cele ale unui automat programat să calculeze și să dea restul. Introduce biletul în aparat, încasează banii, aparatul îl înghite, apoi îl expulzează pe partea cealaltă, validat. Clienții își verifică numerele, câte unul rostește un „Doamne-ajută” înainte de a împături hârtia și de a o introduce, grijuliu, în buzunar. Ca pe o scoică în interiorul căreia se află o perlă.

Alte ore sau zile în care speranța își taie felia cea mai groasă. Planuri de viitor, strategii năstrușnice, pofte ascunse, păstrate în intimitatea de nepătruns a minții. O casă la mare, una la munte, croaziere printre insule exotice, o limuzină cu șofer, șampanie de cea mai bună calitate, adio vin spumant. Poate un iaht, de ce nu?, ceva investiții – neapărat profitabile –, sau mai dă-le dracului de investiții, nici nu e nevoie de ele dacă stai confortabil peste un purcoi de bani, neam de neamul tău n-a visat așa ceva. Visuri. Fiecare jucător iese din agenție gândindu-se că Dumnezeu îi va pune mâna în cap și-i va rezerva un rol fericit în noul scenariu. Niciunul nu concepe să nu câștige până la urmă. Dreptul la speranță nu este garantat prin Constituție, însă nici nu e nevoie de asta. Cine poate fi atât de nenorocit încât să interzică construirea unor castele de nisip?

Afară plouă mânios, o revărsare de umbrele acoperă trotuarul, orașul gârbovit acceptă asediul necruțător al norilor. Scoate șapca din rucsacul pe care îl poartă pe umărul drept, o îndeasă pe cap și îi pare rău că s-a tuns. Ar mai fi putut să aștepte, mai ales acum, într-un octombrie friguros, ciufut, un anotimp-sacagiu care împarte gratuit cantități impresionante de apă. Pe de altă parte, reconsiderând în timp ce se strecoară printre alți trecători, s-a decis de multă vreme să se tundă o dată pe lună. Nu știe ce i-a venit și de unde o asemenea idee, dar respectă hotărârea cu religiozitate, ca și cum de asta ar depinde întreaga sa existență.

Echilibru. Normalitate. Mărunțișuri. O discuție de douăzeci de minute cu Dorel, o privire aruncată Ceraselei. Subiecte insignifiante, glume, întrebări nerostite. Rotițe ajutătoare.

Tricicleta îi revine în minte obsesiv, ca și cum subconștientul ar dori să-i transmită că a omis ceva foarte important și trebuie să revină asupra imaginii. O tricicletă albastră cu dungi albe, o mângâiere părintească, răsuflarea tatălui mirosind a tutun.

(Ce mai faci, tată?)

N-a mai trecut pe la cimitir de câțiva ani, parcă nu îi vine să creadă că spațiul acela dreptunghiular, delimitat de un gărduleț din fier forjat, lasă atâtea și atâtea amintiri să putrezească sub pământul indiferent. N-a înțeles niciodată moartea, viața cu atât mai puțin. În moartea unui om moare o lume necunoscută[1]. Sau moartea ca savoare a existenței[2]. A acelei existențe pe care o savurăm doar dacă învățăm să o apreciem la justa valoare, condiția supremă pentru a repeta în fiecare zi ceea ce Emil Cioran scria în „Lacrimi și sfinți” – Noi am vrea să murim fără să existe moarte.

Dar, neînțelegând nici măcar viața, cum poți avea pretenția că ai putea să înțelegi măcar ideea de moarte, mai presus de explicația aridă din care reiese că funcțiile vitale își încetează activitatea și cu asta basta? În cazul lui Cioran totul pare atât de simplu… De unde și complicațiile ulterioare printre care slalomează neîncetat cei dornici să-i descifreze, măcar parțial, opera. Să strig și eu precum Ovidius[3]? De ce-aș face-o, totuși? Felul în care mori atunci când se rupe ața contează prea puțin sau aproape deloc – deși Marquez, de pildă, avea o cu totul altă părere[4] -, uneori nici nu ai timp să fii înspăimântat și să conștientizezi că ușa către neființă este larg deschisă. „Să fie lumină!” se transformă intempestiv în „Să fie întuneric!”, nu vei afla niciodată cine te-a plâns, ce s-a întâmplat cu toate acele cărți pe care le-ai strâns de-a lungul vieții și peste filele cărora ți-ai trecut degetele, febril, dând pagină după pagină și capitol după capitol, făcând din noapte zi, alarmat la gândul că ochii îți sunt din ce în ce mai obosiți, ce filme vor câștiga Oscarul în anii următori, dacă a plouat sau nu la înmormântarea organizată în grabă. E drept că există și reversul medaliei – o agonie lungă, degradantă, umilitoare, ca o bătaie de joc a sorții, una care transformă moartea într-un adevărat happy-end pentru tine și pentru cei din jur. Plictiseala își face loc cu coatele și atunci când stai la căpătâiul unui muribund. Sau mai ales atunci, trecând peste ipocriziile aferente, ingrediente indispensabile ale oricărei vieți supusă normalității.

♣ Cristian Lisandru


[1] Conform lui Antoine de Saint-Exupery (Antoine-Marie Roger, viconte de SaintExupéry, n. 29 iunie 1900, Lyon – d. 31 iulie 1944, deasupra Mării Mediterane), romancier, eseist și reporter francez.

[2] Vezi „Demiurgul cel rău”, autor Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari; d. 20 iunie 1995, Paris) – filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.

[3] „Nu mă îngrozeşte moartea, ci felul de a muri”.

[4] Vezi Gabriel Garcia Marquez, „Dragoste în vremea holerei” – „Nimic nu definește mai bine pe cineva decât felul în care moare”.


Jocul vieții


Un țânc pe tricicletă. Este îmbrăcat în salopetă de blugi, are adidași de firmă (mișcarea rapidă a piciorușelor nu-l împiedică să observe semnul distinctiv) și o șapcă-umbrelă fistichie – roșu, alb, galben – care îl protejează de ploaia blajină. În urma sa, călcând apăsat, o femeie înfășurată într-o pelerină transparentă. Merge pe urmele nevăzute ale puștiului, aruncând din când în când priviri îngrijorate către cerul năzuros.

Drumurile li se intersectează, destinele se intersectează pentru câteva secunde, țâncul manevrează ghidonul tricicletei și îl ocolește, femeia i se proptește în față și pare nehotărâtă. Stânga sau dreapta? Alege dreapta, privindu-l cu reproș. Apoi se îndepărtează, iar pocnetul tocurilor răsună pe dalele albe.

Avea ochi frumoși, își spune într-o fracțiune de secundă, apoi destinele se îndepărtează, încetul cu încetul, un destin pe tricicletă, unul înfășurat într-o pelerină transparentă și altul care a avut a găsit răgazul de a admira ochii frumoși ai unei femei preocupate de iminența unei revărsări pluviale în fața căreia șapca-umbrelă fistichie a odorului nu ar mai avea decât un rol decorativ.

Își amintește propria tricicletă, pierdută undeva la o veșnicie distanță, acolo unde nu mai poți privi decât cu ochii minții, întrebându-te de fiecare dată dacă nu cumva mintea îți joacă feste, dacă nu cumva n-ai pedalat niciodată la ghidonul unei triciclete pe care ai primit-o cadou de ziua ta. Albastră cu dungi albe, o frumusețe metalică pentru care ești în stare să nu dormi noaptea, lăsându-te în voia celor mai dulci insomnii din câte există. O ștergi de praf, cu aerul unui mecanic dedicat pentru care fiecare amănunt are o valoare indiscutabilă, ca și cum tocmai te-ai pregăti temeinic pentru o călătorie îndelungată, iar la începutul drumului ai fi nevoit să treci examenul unei verificari minuțioase a mijlocului de locomoție, criteriul principal nefiind altul decât strălucirea metalului.

Roți ajutătoare pentru menținerea echilibrului. Atunci când o călătorie pe două roți prezintă riscuri incalculabile, iar părinții sunt înspăimântați de julituri și cucuie. Juliturile și cucuiele copilăriei, singurele de care – peste ani, indiferent de vârstă și cu atât mai mult atunci când palmele timpului ni se așază cu mai multă greutate pe umeri – ne aducem aminte cu plăcere, risipind în neant lacrimile acelor momente și păstrând în amintire doar jocurile, călătoriile, ascensiunile în copaci și recompensele concretizate în delicioasele înghețate pe băț sau la cornet. Ulterior creștem, aproape fără să ne dăm seama ce înseamnă toată această metamorfoză în timpul căreia pantalonii vechi se scurtează, iar adidașii sau pantofii reclamă un număr în plus, căpătăm curaj, căutăm amăgirile provocatoare ale unor călătorii mai lungi, din ce în ce mai lungi, roțile ajutătoare devin desuete, deși am avea atâta nevoie de ele. Uneori.

(Permanent?)

Oamenii se calcă în picioare într-una din agențiile Loteriei Naționale. Adolescenți, bătrâni, mame cu copii în brațe, inși îmbrăcați la patru ace și unii echipați de la solduri. Toți caută norocul printre numerele pe care le visează noaptea sau pe care le aștern pe bilete după îndelungate contorsionări mentale. Este implorată imaginația de moment, horoscopul zilnic se transformă în proptea, element ajutător și – după ce rezultatele vor fi afișate – circumstanță atenuantă. Vreo doi-trei joacă la „păcănele”, doar-doar o ieși ceva și de-acolo. Trilurile electronice ating neplăcut urechile, dar nimeni nu se plânge. Aparatele fac parte integrantă din acest spectacol al goanei furibunde după banii care te pot scuti de toate grijile. Sau care îți pot răsturna în poală, ca pe un coș cu struguri abia culeși, alte griji. Grijile, orice s-ar spune, reușesc să se adapteze de fiecare dată, cu o ușurință uimitoare, tuturor nivelurilor pe care le presupune jocul vieții.

♣ Cristian Lisandru


Singura constantă din viețile lui paralele


Călătorește în timp, urmărindu-se. Uneori ar vrea să intervină, să modifice scenariul propriei vieți, să adauge ceva sau să șteargă altceva. Nu o face. Nu neapărat pentru că, procedând astfel, ar săvârși un sacrilegiu temporal sau pentru că orice schimbare ar atrage după ea, instantaneu și inevitabil, un număr nedeterminat de schimbări care ar deveni izvorul nesecat al unor nenumărate scenarii incontrolabile. Își calcă pe urme, studiindu-se atent, râzând cu gura până la urechi la propriile glume învățate pe dinafară, lăcrimând atunci când situația o cere, țopăind ca un clovn aflat în zi de grație dacă la orizont se întrezărește umbra vreunui succes temporar.

Este personaj și observator, în același timp, un anonim privilegiat care nu poate spune nimănui nimic despre revelațiile avute atunci când se retrăiește pe sine, trăindu-și viața de mai multe ori și de fiecare dată la fel. Savurează tentația de a-și pune piedică înainte de a trece o stradă oarecare, ar dori să verse cafeaua pe pantalonii călcați la dungă, eventual să-și fure iubita de sub nas pentru a-i scrie, cu aceleași cuvinte, alte poeme de dragoste.

Se răsfoiește. Nu face o analiză la sânge. Acceptă cu mărinimie imperfecțiunile trecutului pe care l-a învățat pe dinafară și, chiar dacă simte înțepături în inimă atunci când se apropie momentul dureros al unui eșec, reușește să se abțină. Nu închide o ușă, nu răsucește o cheie, nu deschide o altă ușă, nu potrivește ceasul cu o oră în urmă, nu se întoarce niciodată din drum, chiar dacă știe că urmează să alunece pe gheață și va sta cu piciorul în gips. Nu o cotește la stânga atunci când e conștient că a merge înspre dreapta se va solda cu dureri de cap colosale.

Poate că îi este teamă. Deși dorește cu disperare să trăiască mai multe vieți. Își imaginează doar că introduce paranteze din timp în timp, că pune un punct acolo unde altădată a plasat o virgulă, că elimină linia de dialog dintr-o zi oarecare. Că încheie mult mai devreme un capitol, că aduce completări unor paragrafe mult prea scurte.

Brusc, scenariile se modifică, iar viețile lui paralele capătă consistență și trăiesc impetuos, nederanjate unele de altele. El, același el, le primește pe toate. Bucuros, captivat, emoționat, surescitat. Evoluează, involuează, coboară, urcă, râde, plânge, scrie, recită, construiește, dărâmă, iubește, urăște, cară pietre de moară, pune pietre la temelia altor evenimente personale, încearcă să intuiască/înțeleagă cum va fi sfârșitul. Sfârșiturile aceluiași el.

Un el multiplicat își intersectează pașii, se atinge ca din greșeală și merge mai departe. Fiecare el are propriile gânduri, însă – spre exemplu – cărțile răsfoite de toți acei el nu sunt niciodată aceleași. A fost extrem de surprins, inițial,  dar a ajuns la concluzia liniștitoare că  fiecare el, rămas de unul singur (de capul lui, liber să facă tot ceea ce poftește, cum poftește și când poftește – iată marele avantaj al vieților paralele), are dorințe literare diferite și încearcă să treacă prin fiecare zi exact așa cum simte. Gusturi culinare diferite, destinații diferite, îmbrăcăminte diferită. Un același el peste tot și, paradoxal, altul.

Singura constantă din viețile lui paralele este ea. Motiv pentru care, de fiecare dată când o vede la brațul unui alt el, își mușcă buzele. Enervat și chinuit de o gelozie feroce.

♣ Cristian Lisandru


Dând efemerului ce este al efemerului


Îl gâdilă un surâs timid. Comerțul și sufletul său. O altă alăturare, contrastantă până la durere. Dar noi? Ce se petrece în sufletele noastre? Dar mai există suflete? Poate că sunt doar niște străini pe pământ[1] sau oglinda unui univers indestructibil[2]. O voce a intereselor trupului[3], o urnă în care închidem cenușa patimilor stinse[4]. Ce se petrece, de pildă, pentru a reveni în realitatea imediată, în sufletul acelui bătrân chinuit de nefericirea scrijelită pe un carton ordinar, ca pe o carte de vizită pe care nu o va putea introduce, niciodată, în buzunarul cuiva?

Își imaginează o scenă în care toți nefericiții lumii socializează și fac schimb de cartoane jerpelite. Unii au cancer în diferite faze, alții se luptă cu diabetul parșiv, unora le-au luat foc casele și nu mai au unde să doarmă, altora le-au dispărut copiii de săptămâni, luni sau ani. Cei mai mulți au nevoie de transplant. Încă au puterea să privească viața în ochi, sperând că mila publică are mâini de chirurg genial. Sau flerul unui broker de succes. Unul care să te scoată din rahat, extrăgându-și din propria-ți fericire financiară și confortul său pe termen lung. Sau că Dumnezeu va renunța la statutul de observator și va alege, dintr-o dată, ca și cum ai răsuci un buton, clic, implicarea izbăvitoare.

Așteptăm minuni. Numai necazurile nu vin niciodată singure. Cu minunile e mai complicat, n-au niciun chef să se lipească unele de altele, să se îmbuce precum zalele unui lanț. Și, dacă e să fim sinceri, în cazul minunilor totul ține de interpretare.

Și totuși, se simte ușor ca un fulg. Chiar dacă habar nu are încotro se îndreaptă și unde va ajunge. Deocamdată traversează bulevardul cu pași repezi, trecând prin fața unei Toyota roșii la volanul căreia s-a înfipt o brunetă tunsă băiețește care fumează și vorbește la telefon, apoi își spune că trebuie neapărat să cumpere o nenorocită de umbrelă. Și-a propus asta de o lună și amână momentul ca și cum ar fi vorba despre o alegere între viață și moarte.

Ajunge pe celălalt trotuar odată cu primele picături de ploaie. Întoarce capul, iar bruneta tunsă băiețește îi aruncă – sau cel puțin așa i se pare lui, în clipa aceea pe care mintea o alungește și o transformă într-o eternitate decupată din alte eternități ale unui puzzle etern – o privire plată. Pe urmă demarează în trombă, apăsând cu putere și nerăbdare pe accelerația propriului destin 4×4.

Ne mișcăm dintr-o parte în alta, mai repede sau mai încet, pe propriile picioare sau beneficiind de forța unor motoare nărăvașe. Uneori am dori să zburăm, să ne înmuiem vârfurile aripilor în cerul albastru și să ne scriem povestea vieții deasupra capetelor celorlalți, în așa fel încât până și indiferenții să ne citească amintirile aduse din condei. Trasăm drumuri imaginare acolo unde nu există încă, plantăm câte o bornă – copac, casă, copil – la diferite intervale de timp, amăgindu-ne cu gândul parșiv că din noi va rămâne, totuși, ceva după ce va trebui să dăm efemerului ce este al efemerului. Mai devreme sau mai târziu, începi să simți ața de pe mosor sau funia care se apropie de par și îți este imposibil să intervii pentru a tăia – dintr-o singură lovitură – linia invizibilă care te obligă, de la naștere și până la moarte, să te obișnuiești cu ideea echilibrului instabil.

♣ Cristian Lisandru


 

[1] Vezi definiția dată de Georg Trackl (n. 3 februarie 1887, Salzburg – d. 3 noiembrie 1914, Cracovia) – poet austriac, reprezentant al expresionismului timpuriu.

[2] Conform lui Gottfried Leibniz (n. 1 iulie 1646, Leipzig, d. 14 noiembrie 1716, Hanovra) – filozof și matematician german.

[3] Vezi definiția dată de George Santayana – Jorge Agustín Nicolás Ruiz de Santayana y Borrás (n. 16 decembrie 1963, Madrid, d. 26 septembrie 1952 – filozof, eseist, poet și romancier spaniol.

[4] Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881, Rășnari, d. 7 mai 1938, Ciucea) – poet român și politician, membru al Academiei Române, fost prim-ministru al României.


 

Siestă Wi-Fi


– Garantezi mariajul reușit și dragostea cu năbădăi?

 – Presupun, Gelule, presupun. Sunt chestii cu care nu poți să glumești, mai ales în probleme de suflet. Marioara e geloasă. Nevastă model, minus gelozia, m-a disperat cu ea.

 – N-are pe nimeni?

 – Cine?

 – Cerasela, nu despre ea vorbeam?

Dorel râde mânzește.

 – Unu la unu. Îi dădea târcoale un motociclist, imaginea clasică. Piele, bocanci, bandană, barbă, i-am și zis fătucii să cumpere cd-uri cu ZZ Top. Nu știa de ei, ea ascultă altceva.

 – Iglesias?

 – Ești pe-acolo. Când o apucă suspinele mi se face milă. O milă de-aia bărbătească, prima-ntâi, vascularizată corespunzător, mai c-aș răstuna-o pe scaun, în fața oglinzii, ca s-o scap de melancolie. Chiar sunt curios cum o fi la pat.

 – Vă regulați și după aia vă tundeți reciproc. Ce zici de imaginea asta?

 – E ca-n filmele cu proști. Nu te mai foi atât, încă două-trei minute și ești gata. La dentist ce dracului faci?

 – N-am mai fost de doi ani. Am dantură bună.

 – Toți zicem așa până-ncepem să sorbim numai zeamă. Pe urmă trecem la proteze și le lipim cu Corega, ne dăm tineri și tari în dinți.

 – Și n-a mers lipeala cu motociclistul?

 – Azi aici, mâine-n Focșani. Ăsta avea chef de băgat lemne-n sobă, nu de însurătoare. Nu-l vedeam cu Harley-ul în Obor nici în visele cele mai fanteziste. Ăștia ca el nu aduc cartofi din piață, au alte îndeletniciri.

 – Și Cerasela? A depășit momentul sau și-a depus dosarul pentru școala de maici?

 – Mai întâi a plâns în pumni. Câteva zile. Pe urmă l-a dat uitării. Dar cred că-i pare rău că nu i-a luat barba-n foarfece, parcă era patriarh.

 – Cu bandană și Harley?

 – Nu mă mai miră nimic în ziua de azi, Gelule, am văzut prea multe până acum. Nu cerceta aceste legi dacă nu poți să le-nțelegi…

*

Se simte ușor ca un fulg. Îl împinge de la spate o toamnă cu aere de doamnă care își ascunde încheieturile mâinilor chinuite de reumatism sub mănuși pescuite din scrinul unei fete bătrâne. Stă să plouă peste oraș, cerul pare atât de aproape de pământ încât îi vine să se aplece pentru a nu fi lovit de norii amenințători, ocolește un bătrân care și-a atârnat la gât un carton jerpelit. Suferă de o boală incurabilă și are nevoie de bani. Este așezat turcește, la marginea unei parcări, chiar în dreptul unui Range Rover alb.

Contraste. Și ele sunt o boală incurabilă a acestor vremuri în care clasa de mijloc agonizează pe un pat uriaș, cu cearșafuri murdare, sub privirile indiferente ale unor medici plictisiți de propria neputință.

Dar el se simte ușor ca un fulg. Habar nu are de unde a venit o astfel de senzație, o astfel de imagine a unor cearșafuri murdare pe care nu se mai sinchisește nimeni să le schimbe vreodată. Și de ce le-ar schimba, în definitiv? Doar pentru a oferi o fărâmă de normalitate disipată rapid în marasmul cotidian?

Câteva vitrine goale. Spațiu de închiriat. For rent. Taman în buricul târgului, își spune, însă cererea tinde către zero. Fostul magazin de mobilă – vizualizează alte paturi, matrimoniale, acoperite cu saltele confortabile, spre satisfacția coloanei vertebrale, etichete agățate la un colț, prețuri năucitoare, angajați privind în gol, în așteptarea clienților care vor pune o sumedenie de  întrebări și nu vor cumpăra, totuși, nimic – se va transforma în casă de pariuri. Sau în cafenea. Sunt atât de multe cafenele pe bulevard încât poți trage concluzia că ne-am transformat în Țara Veșnicei Sieste Wi-Fi. Adolescenți sau personaje între două vârste sug câte un fresh și lovesc cu degetele display-urile gadgeturilor la modă. Atârnate în colțuri, plasmele desăvârșesc letargia prin imagini preluate de pe Fashion TV sau din playlist-urile video ale canalelor muzicale de nișă care promovează videoclipuri garnisite cu reclame aiuritoare. Reclama, sufletul comerțului.

♣ Cristian Lisandru


Te faci om la casa ta, pui gândurile în cui…


 

Se ascunde din nou printre gânduri, iar Dorel și frizerița – Cerasela, își aduce aminte, așa o cheamă, vrea să se mărite și n-are cu cine, dragoste cu sila nu se poate, poate n-are noroc, poate are ciudățenii de muiere singură și frustrată, poate caută bărbatul perfect pe care nu-l va găsi niciodată, poate e lesbiană și chestia cu mariajul imposibil e doar teatru ieftin – schimbă priviri complice. Femeia are părul până la umeri, ondulat, vopsit în arămiu, și o aluniță provocatoare în colțul din stânga al buzei superioare.

Vocea lui Dorel vine de departe:

 – Umblu pe la sprâncene?

Tresare.

 – Dacă e cazul.

 – Ar cam fi. Iar ești pierdut pe deasupra lumii, vezi să nu pici în nas. Așa te știu din școala generală, nu te-ai schimbat. O mai ții minte pe Gabriela?

 – Care Gabriela?

 – Aia mică și îndesată, cu ochi negri și jucăuși. Parcă era o veveriță. A opta B, la etajul doi, capătul coridorului, castani la fereastră. Tac-su era gestionar, mă-sa casnică. O pupam amândoi prin parc, cu schimbul, după ce cădea negura. Cică luam lecții de sărut. Asta nu se uită niciodată… Ce viață! Prima oară nici nu voia să ne lase să-i băgăm limba printre dinți, pe urmă nu mai scăpam de ea. Și culmea culmilor e că i-a ridicat altul fusta mai întâi. A luat caimacul, ’tu-l în cur pe mă-sa! Am fost niște proști. Și eu și tu.

 – Mai ales tu, parcă așa era replica din film.

 – Mai ales eu, recunosc, am dus-o odată și-acasă. Ne-am tăvălit pe canapeaua din sufragerie, ai mei erau la slujbă, opt ore plus suplimentare. Plan, cincinal, cum mergea treaba pe-atunci. Ne-am încins degeaba. Transpirație fără finalizare. M-am întâlnit cu ea luna trecută, am și uitat să-ți spun. Sau n-am avut când, că tu vii o dată pe lună la frizer.

 – Doar nu vrei să mă tund în fiecare zi, ești zgubilitic?

 – Măcar din prietenie să mai treci pe-aici, mai schimbăm o vorbă, te dai la Cerasela, îi faci curte, bați un apropo sentimental. Vii cu versuri, că doar cu asta te ocupi. Ce zici, scumpo, merge banda?

Frizerița perie haina clientului mustăcios, încasează o atenție de cinci lei, îi spune acestuia un „la revedere” mai mult decât promițător, apoi pufnește nemulțumită. Sau încearcă să pară.

 – N-avem lipici unul la altul. Dacă era să fie, era până acum. Mi se încrețește pielea până zice Gelu ceva. Mă ofilesc ca floarea însetată. E greu cu pornirea.

O privește dintr-o parte și surâde înțelegător. Piept bine împănat, mâini cu degete lungi, manichiură frumoasă. Vreo trei lanțuri de aur la gât. Două brățări pe mâna stângă. Rujată, parfumată. Cerasela. Ce nume stupid, cum să-i zici atunci când o muști de lobul urechii sau înainte de a-i suge un sfârc? Ela? Sela? Cera? Cerasela?

 – E văduvă de un an, i-a murit bărbatul în accident de mașină. Praf s-a făcut pe autostradă, ăia de la descarcerări și-au pus mâinile în cap. Gonea ca disperatul și culmea e că nevastă-sa habar n-avea încotro se ducea el la ora aceea și în ziua aceea. Mister.

 – Cui i-a murit bărbatul?

 – Gabrielei, poetule, doar nu Claudiei Cardinale. Nu despre ea vorbeam?

 – Scuze, nu eram atent.

 – Te-ai fâstâcit lângă Cerasela? E fată bună, din popor, s-a dus până-n spate, cred că își reconstruiește machiajul. Te place. Simt asta. Dar n-are noroc în viață. Gospodină, știe să tundă, mai are și alte calități. Te-ai scos. Te faci om la casa ta, pui gândurile-n cui. Te bagi în scutece la zece seara, dormi cu capu-ntre țâțe, dai afară tensiunea de peste zi.

♣ Cristian Lisandru


Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: