Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Categorie

File nevăzute

păsări format A5

poemul acesta nu este decât un alt poem
prizonier al unei file învechite
nu ştie de ce a fost scris
sau pentru cine
versurile sale s-au desprins
din noapte
din toamnă
dintr-o geneză poetică
în care artistul
scrie
după chipul şi asemănarea lui
uneori îşi distruge propria creație
alteori
chiar se aruncă din turnul babel
cu capul în jos

poemul acesta nu este decât un alt poem
prizonier al unei file învechite

dincolo de înțelesuri
interpretabile
de altfel
cuvintele rămân țintuite în pagină
ca nişte păsări
încă nenumite
lovind în ferestre
cu ciocurile

♣ Cristian Lisandru (septembrie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

Apus

Cum sângerează acest apus,
poate că orizontul
– lamă de cuțit înfăşurată în cețuri perfide –
a crestat norii fără milă…

Atunci am plâns amândoi,
mergând pe urmele apusului rănit
până la uşa întredeschisă a unei alte nopți.

Nu s-a auzit niciun vaiet,
fiindcă apusul ştie să sufere în tăcere,
fără îndoială…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

dincolo

nori înverşunați peste o lume adormită
tu visai că suntem numai noi
şi o descătuşare infinită
zburau păsări necunoscute prin nori
apoi a fulgerat deodată
în visul tău eram doi călători

furtuna aceasta nu are putere
nu ne poate despărți

(îți era frică
de vorbe-n vânt
de nepătrunsele mistere)

furtunile lumii sunt neputincioase
de undeva
din trecutul comun
cineva fără chip strigase
poate ne chema înapoi
poate ne trimitea înainte
în visul tău
în visul nostru
dincolo de amănunte
îndoieli
cuvinte

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

înțeles

înțelesurile au obiceiul pervers
de a fugi
atunci când dorim cu tot dinadinsul
să le smulgem fară milă
misterioaselor întâmplări indescriptibile

încifrate tandrețuri pe sub aripi de lilieci
presupuse interpretări
omniprezente unduiri de frază
mai aproape cu un geamăt
noaptea aprinde stele
răbdarea-i matusalemică
are şi ea un înțeles ascuns

enigme dulci
cochiile unor melci plecați de-acasă
ceea ce nu poate decât să ne mire
mirările se întrepătrund
atunci când răsfir neînțelesuri
rămân în mine răspunsuri îmbrățişate

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

dincolo

sunt vânătorul unor entități abstracte
tocmai eu
acela care protestează cotidian
împotriva tuturor vânătorilor lumii
şi strigă fără a fi auzit de nimeni
că n-am rămas de pe urma istoriei
decât cu foamea de a ucide

trupul meu
ca un câmp de bătălie
în care un ofițer de stat-major infatuat
înfige stegulețe colorate
prefigurând încă o ofensivă zadarnică

gândurile acestea
entitățile acelea abstracte
o partidă de vânătoare paradoxală
pe sub coroanele despuiate ale unor copaci
dintr-o pădure răsărită peste noapte

undeva
dincolo de scrâşnete metalice
dincolo de strategii perfide
cât mai departe de raza de acțiune a coasei uriaşe
o altă mamă îşi înveleşte pruncul
cu un cântec de leagăn

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

gânduri

gândurile acestea
înfăşurate
strânse într-o îmbrățişare
lungă
mută
ca şi cum ar dori să se ascundă
de o moarte a gândurilor

există aşa ceva?
eu cred că există

gândurile acestea
nu mai vor să fac loc altora
pe sub frunți se învălmăşesc
nori nărăvaşi
scăpați din chingi nevăzute

strânge-mă în brațe
suntem doar gânduri
vom aştepta împreună
o altă dimineață
o altă moarte
gândindu-ne

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

 

Cinci lei


Bărbatul are vârsta incertă și o barbă care atârnă, nepieptănată, peste un tricou marinăresc murdar spre jegos. Înoată într-un trenci jerpelit, cu buzunare largi, desprinse la cusături, astfel încât dau senzația că și-ar lua zborul dacă ar avea chef. Dar n-au. Posesorul lor caută printr-un tomberon, cu răbdarea boschetarului împăcat definitiv cu propria soartă, iar de sub șapca decolorată – deasupra cozorocului poate fi citită o declarație adresată lumii înconjurătoare: „I ♥ Jesus” – răbufnesc lațe slinoase. Îl privește cum extrage un ambalaj mototolit (napolitane, biscuiți, vreo fărâmă de ciocolată?) pe care îl desface pentru a-i examina conținutul. Apoi îl aruncă din nou în tomberon și mormăie înciudat.

Se apropie de el și îi oferă o hârtie de cinci lei. Boschetarul întinde mâna dreaptă pentru a apuca bancnota, apoi și-o retrage brusc și își duce la tâmplă degetul arătător.

  • Te crezi vreun șmecher?

Nu se crede „vreun șmecher” și nici nu-și poate explica imboldul de a oferi bani unuia care nici măcar nu cerșește. Ține bancnota între două degete și o întinde, sugestiv, către celălalt. Timpul se oprește, pământul își încetează mișcarea de rotație, sunt doar ei și nimeni altcineva, au dispărut trecătorii grăbiți și toate zgomotele atât de cunoscute ale orașului. Doar deasupra lor, pe un panou electronic de afișaj, se rostogolesc câteva reclame care nu transmit nimic în afară de o revărsare policromă din care răsar, din când în când, câteva cuvinte. Parfum, cremă, sejur exotic. Parfum, cremă, sejur exotic. Parfum…

  • N-am nevoie de pomana ta. Ia mai du-te dracului, n-ai treabă?

Se simte dintr-o dată pus la colț și așezat pe coji de nucă.

  • Nu doream decât să…
  • Doreai pe mă-ta. Lasă-mă-n pace!

Bărbatul scuipă într-o parte, tușește, apoi se întoarce cu spatele și își concentrează întreaga atenție asupra tomberonului. Mâinile scormonesc, avide, caută, caută, caută și descoperă o pungă de pufuleți pe jumătate plină. Degetele apucă, drumul către gură este parcurs cu rapiditate, pufuleții pornesc la lupta cea mare cu foamea. O privire aruncată peste umăr.

  • Băi șmecherule, eu am fost cineva la viața mea. Toate femeile îmi cădeau la picioare. Încă n-ai plecat? Plimbă ursul…

Se îndepărtează unul de celălalt. Fiecare pe drumul său. Trenciul jerpelit mătură trotuarul, două adolescente se trag într-o parte, aproape lipindu-se de geamul unei vitrine, pentru a fi cât mai departe de boschetarul care își plimbă fărâma de orgoliu de la un tomberon la altul.

„I ♥ Jesus”. Poate de asta. Poate fiindcă o bancnotă de cinci lei, orice s-ar spune și oricum ai interpreta gestul, nu rezolvă absolut nimic într-o existență ale cărei puncte de reper rămân doar coșurile de gunoi plantate prin grija primarului de sector, din cinci în cinci metri, pentru a justifica anumite cheltuieli destinate, în teorie, a spori gradul de confort al cetățeanului. „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”[1]. „I ♥ Jesus”.

Ar vrea să îl întrebe dacă poartă șapca aceea doar pentru a-și proteja lațele de vânt sau, mai ales, fiindcă afișează o astfel de declarație răvășitoare (în esența ei), strigătoare la cer (conform ateilor), cel puțin interpretabilă (în opinia multora), minunată (dacă ar fi să te iei după cei care nu își pun niciodată prea multe întrebări, indiferent de subiect). Dar își imaginează o reacție violentă a boschetarului atins în amorul propriu

„Băi șmecherule, eu am fost cineva la viața mea.”

și renunță. Imixtiunea nu este aproape niciodată cea mai bună soluție pe care ai putea să o alegi. Iar ajutorul, atunci când îl oferi sau când te-ai decis să îl oferi și pregătești, bine intenționat, următorul pas, poate fi interpretat ca un afront. Tu dai o anumită interpretare gestului, însă celălalt va veni, în multe cazuri, cu una exact opusă, de unde și apariția unor momente jenante pentru ambele părți. Personajul principal nu trebuie să fie neapărat un boschetar, asta s-a întâmplat azi, mâine va fi vorba despre altceva, despre altcineva, poate chiar de tine. Cât mai mai dura până când un trecător oarecare – trăgând concluzii numai de el știute – îți va întinde ție o bancnotă de cinci lei și te vei considera ofensat?

Se desprinde de propriul trup și plutește la o înălțime de cîțiva metri, într-un alt spațiu și într-un alt timp, o pasăre nevăzută care mângâie cu aripile uriașe un destin oarecare, pierdut printre milioanele de destine care intereferează numai pentru că așa transmit regulile împământenite ale unei civilizații îndelung propovăduite pe toate canalele. Scormonește printr-un tomberon și se bucură ca un copil atunci când găsește o jumătate de măr.

Da, viața e nespus de frumoasă. Numai că fiecare individ, obligat încă de la naștere să devină parte integrantă a unei ecuații mondiale, vede cu alți ochi această frumusețe incontestabilă a vieții. Iar jumătatea aceea de măr poate însemna atât de mult într-un anumit context… Jumătatea gustoasă – plescăim și suntem fericiți, carpe diem! –, jumătatea otrăvită (de regulă, aceasta este jumătatea pe care o descoperă cei mai mulți dintre căutătorii anonimi sortiți unei îndelungate și febrile aventuri în urma căreia nu se vor alege cu nimic, iar la final, vor fi irosiți, frustrați, sătui de ei înșiși și plictisiți de întreaga lume) sau jumătatea care îți anesteziază, măcar pentru câteva minute, vigilența stomacului insensibil.

  • Trebuia să nu-l bagi în seamă, domnule. Părerea mea.

Un moșulică în haină de piele, neagră. Cămașă albă, cravată roșie. Țipător de roșie. Tuns militărește, posesor de umbrelă-baston. Pantofi lustruiți. Dunga pantalonilor sfidează perfecțiunea. I-o fi călcat consoarta, știe că domnul e pedant, așa a fost toată viața, nu poți să-l lași să iasă pe stradă altfel decât a făcut-o de-a lungul timpului, nu? O masă de călcat, o gospodină în capot, un fier de călcat care pufnește din când în când… Poate și o pisică tărcată, chinuită de obezitate felină, tolănită într-un fotoliu acoperit cu o pătură. Bătrânii au nevoie de un animal de companie, măcar pentru a uita că le e din ce în ce mai greu să aibă grijă de ei înșiși.

Ridică din umeri.

  • M-am gândit că i-ar prinde bine, având în vedere circumstanțele.
  • De aici ni se trage totul. Gândim prea mult. Și ne imaginăm ce vor alții. De-aia se fâsâie totul la un moment dat, mai devreme sau mai târziu. Cât aveai de gând să-i dai?

Trece cu vederea interpelarea mult prea familiară – unii cred cu tărie că vârsta din buletin le permite să depășească normele bunei cuviințe,arogându-și din capul locului o discutabilă supremație în relația cu „tinerii” – și face pe niznaiul. Alege defensiva politicoasă, mascându-și nemulțumirea, și merg umăr lângă umăr, pe aceeași direcție, ca doi oameni care schimbă banalități în drum spre ținta nevăzută a fiecăruia.

  • Cinci lei. Nu cincizeci, nu o sută. Cinci lei.
  • Și n-a vrut?
  • Nu.
  • Ete-al dracului! Nu mi-i dai mie? Dacă tot n-ai ce face cu ei…

♣ Cristian Lisandru


[1] Vezi Evanghelia după Matei, Capitolul 10, versetele 37 și 38.


Elixirul Tinereții, două-trei sute de grame…


Nu-i place ideea de moarte care trebuie acceptată numai fiindcă aduce o teoretică salvare. Izbăvirea. Nu crede în viața de după moarte, un motiv suplimentar pentru ca preoții cu care intră în contact – reprezentanți ai unui Dumnezeu transformat în „sperietoare” de fiecare dată când enoriașii trebuie puși pe coji de nucă, iar asta se întâmplă foarte des – să clatine din cap ca și cum s-ar afla în fața unui rătăcit numai bun pentru a experimenta eventuala „revelație”. „Calea cea bună” îi este recomandată de fiecare dată, discursul este același, aproape că l-a învățat pe dinafară. Siropos, cu accente dramatice pe ici, pe colo, plin de clișee. Seamănă mai mult a fantasmagorie bine întreținută de-a lungul timpului de personaje interesate în urmărirea scopului comun și, oricât de multe vise ar trăi cu ochii deschiși (capitol la care ar putea câștiga, fără emoții, orice concurs de gen), este sigur că nu se va trezi în altă parte după ce va muri, frecându-se nedumerit la ochi și înțelegând, uimit, că trebuie să o ia de la capăt. Nu va începe o altă viață, nu va tremura la gândul Purgatoriului, nu va paria pe Rai pentru a se trezi repartizat în Iad în urma unui proces sumar. Pur și simplu nu va mai fi nimic.

Temându-se de moarte, oamenii își construiesc cu asiduitate și sunt ajutați să construiască himera vieții de apoi. Ei mor, încetul cu încetul, încercând din răsputeri să lase ceva în urmă, să se realizeze[1], să se mintă și să tragă concluzia mulțumitoare că nu au făcut degeaba umbră pământului. Instinctul de conservare are multe de spus în această privință și, ca un orator desăvârșit ce se află, nu se abține niciodată. În viața de apoi, firește, oamenii vor fi mult mai fericiți decât aici, toți nefericiții lumii trăiesc cu gândul acesta execrabil, ridicând ochii spre cer atunci când sunt la ananghie. End of story, să curgă genericul pe ecran, aprindeți lumina în sală, nu vă uitați borsetele pe scaune, mai poftiți pe la noi…

Cafeneaua e pustie. A intrat pe ușă împins de o răbufnire vântoasă și a primit un zâmbet perfect din partea ospătăriței. Nu poate avea mai mult de douăzeci și cinci de ani, poartă o fustă neagră, scurtă, plus atât de banala bluză albă în stânga căreia, deasupra sânului, și-a făcut culcuș un ecuson. Liliana Surdu, citește dintr-o privire, iar zvârluga îl măsoară din cap până în picioare.

– Plouă de rupe. Cu ce vă servesc?

– O cafea fără zahăr și un J&B. Dacă aveți.

– Cincizeci sau o sută?

– O sută.

– Luați loc la o masă.

Zâmbetul revine pentru repriza a doua, dantură perfectă sub buzele subțiri. Poate prea subțiri, îi trece un gând prin jucăuș prin minte. Zâmbește la rândul său, iar fata se îndepărtează. Pulpe pline, carne tânără, pantofi comozi, fără toc. Nelipsiții ciorapi negri. Unduire ușoară a șoldurilor tinere. Nimic ostentativ.

Se așază lângă fereastră, scoate din rucsac pachetul de țigări și bricheta, apoi îl plasează pe un scaun alăturat. Ploaia ține cu tot dinadinsul să scrie cuvinte misterioase pe geam, dar el nu are niciun chef să le contabilizeze, să le analizeze, să le interpreteze. Privește în gol, către nicăieri, abia înregistrând o melodie ritmată care vine dinspre o plasmă uriașă, prinsă în perete deasupra barului cu pretenții futuriste.

(Bine că am cules via, băiatul mamii… Se scuturau toți strugurii dacă dădea ploaia asta peste ei.)

Își dă seama că nici nu a observat când cafeaua și paharul cu J&B au aterizat în fața sa. Soarbe prima gură din ceașcă și apoi aprinde o țigară. Trage fumul în piept, cu pofta celui care încearcă să fumeze mai puțin și, atunci când o face, savurează fiecare secundă. Cei mai mulți dintre cunoscuții săi au abandonat țigările, mai devreme sau mai târziu, motivele fiind doar două. Scumpirea repetată a țigărilor și teama de cancer pulmonar. A luat hotărârea de a fuma mai puțin – o țigară la trei ore –, măcar pentru a-și oferi iluzia că se poate. Dar sunt multe zile în care aprinde țigara din reflex, încălcându-și fără remușcări programul dinainte stabilit și făcând glume pe seama bolii incurabile care planează, pofticioasă, deasupra mapamondului.

Ce pasăre neagră stă-n lună și plânge,

Oprind vânătoarea mistrețului meu?[2]

Poate chiar un cancer pus pe șotii. Țesuturi distruse fără pic de jenă, fără pic de milă, un harcea-parcea malign care nu-și poate face de cap decât în trupul tău, fără să aibă amabilitatea de a plăti chirie. Un musafir nepoftit, malefic, un fel de artist neînțeles care sculptează abstract sub un microscop uriaș. Subiectul habar nu are, râde, bea, fumează, mănâncă sănătos sau înfulecă la fast-food, citește sau aleargă după fuste, nu știe ce i se pregătește. Celulele se destrăbălează, orgia ajunge la apogeu, orice încercare ulterioară de reinstaurare a liniștii interioare – costisitoare până la absurd, de altfel, oare câți își pot permite tratamentele acelea „minune” care nu fac altceva decât să prelungească agonia? – este sortită eșecului.

J&B-ul alunecă pe gât, fierbințeala din stomac îi face bine, iar el trage încă un fum și îi zâmbește fetei care-l privește de la bar, sprijinită într-un cot. Îl întreabă din priviri dacă mai dorește ceva. Îi face semn că nu.

Deși o porție din Elixirul Tinereții ar putea să fie tentantă. Două-trei sute de grame, plus garnitură de Fericire Necondiționată. Ceva optimist la desert, multă frișcă și fructe de pădure, apoi încă o țigară. Și încă una. Pasărea aia neagră mai poate să aștepte. Sau să-și așeze cuibul în altă parte.

Ploaia nu dă semne că ar intenționa să se oprească, trotuare pustii, vânt tăios. Nu-i vine să plece. Fumează fără să mai dea voie gândurilor să se zbenguiască pe sub frunte, iar plasma o aduce mai aproape pe Indila. HD. Dernier dance.

♣ Cristian Lisandru


[1] Vezi Octavian Paler, „Un om norocos” – „Ce înseamnă a te realiza? A-ți închide destinul. Ca pe un cerc. Ești realizat, cu alte cuvinte poți să mori”.

[2] Vezi Ștefan Augustin Doinaș – „Mistrețul cu colți de argint”.


Roți ajutătoare


Un cerc vicios din care nimeni nu încearcă să evadeze, un montagne-russe al hazardului implorat insistent, iar fantomatica speranță a unui câștig uriaș (monstruos?) se insinuează printre picioarele vânătorilor de noroc zeflemitor. Nu face excepție. Nici nu dorește asta. Vrea să fie acolo, lângă toți acei încrezători în posibilitatea de a înșfăca bani pentru mai multe vieți, dorește să le simtă nerăbdarea, emoția, freamătul interior, să miroasă dorința de a scăpa pentru totdeauna de stresul reprezentat de pericolul zilei de mâine. E un miros tare, amestecat cu mirosurile unor parfumuri scumpe sau cu acela al transpirației.

 – Joc de-o viață, aceleași numere. Am mai prins câte trei, de două ori chiar patru. Nu mă las. Atunci când e vorba despre noroc trebuie să fii perseverent, altfel nu vine.

Bărbatul are peste șaizeci de ani, o mustață albă și un hanorac bleumarin îmbătrânit de atâta purtare. Îi sticlesc ochii, iar mâna în care ține biletul tremură ușor.

 – Unii renunță mult prea repede, asta e părerea mea. Vine o zi pentru fiecare. Sunt convins de asta.

Un adolescent cu șapcă de baseball îl privește sceptic și dă din mână a lehamite.

 – Să-i ia dracu’ pe toți! Nu iese nimic. E o făcătură ordinară în care s-au prins proștii.

Bătrânul cu hanorac bleumarin se înfoaie imediat.

 – Dar mata de ce joci? De ce intri în hora proștilor?

 – Păi ăsta-i șpilul, tataie, te trage ața.

Ața de pe mosor. Da. Numai de ea poate fi vorba. Echilibrul instabil. Roțile ajutătoare. Numerele norocoase. Norocul. Bucățica de cașcaval pe care un șoarece o caută prin labirintul de sticlă construit de un cercetător insensibil care a pus la cale un scenariu absurd. Șoarecele nu știe asta, nu cunoaște o altă lume în afara celei delimitate de pereții transparenți, adulmecă și merge mai departe. E și el perseverent, învață din greșeli, alege drumul care-i va oferi satisfacția de moment. Cândva. Mai devreme sau mai târziu.

– Stați la coadă?

Întrebarea cucoanei cu o coafură pretențioasă îl scoate din labirintul de sticlă al propriilor gânduri.

 – Mda.

Murmurul din jurul său redevine inteligibil, vocile se întrepătrund, cuvintele se învârtesc precum bilele norocoase.

 – Eu joc mai multe variante. Poate…

 – Și dumneavoastră?

 – Doar o singură variantă. Șase numere. Ca să nu spun că nu joc, ca să nu regret la ora extragerii că n-am încercat destinul cu degetul.

 – Soțul meu mă ceartă. Arunci banii pe fereastră, îmi spune, te-ai prostit la bătrânețe.

 – Sceptic.

 – Până peste urechi. Când am să câștig o să rămână perplex.

 – Vă doresc noroc.

 – La fel și dumneavoastră.

Angajata loteriei pare sătulă de atâtea vorbe, speranțe și timp pierdut. Are ochelari cu ramă groasă, demodați, un taior gri-petrol și bluză albă. Mișcările pe care le face seamănă cu cele ale unui automat programat să calculeze și să dea restul. Introduce biletul în aparat, încasează banii, aparatul îl înghite, apoi îl expulzează pe partea cealaltă, validat. Clienții își verifică numerele, câte unul rostește un „Doamne-ajută” înainte de a împături hârtia și de a o introduce, grijuliu, în buzunar. Ca pe o scoică în interiorul căreia se află o perlă.

Alte ore sau zile în care speranța își taie felia cea mai groasă. Planuri de viitor, strategii năstrușnice, pofte ascunse, păstrate în intimitatea de nepătruns a minții. O casă la mare, una la munte, croaziere printre insule exotice, o limuzină cu șofer, șampanie de cea mai bună calitate, adio vin spumant. Poate un iaht, de ce nu?, ceva investiții – neapărat profitabile –, sau mai dă-le dracului de investiții, nici nu e nevoie de ele dacă stai confortabil peste un purcoi de bani, neam de neamul tău n-a visat așa ceva. Visuri. Fiecare jucător iese din agenție gândindu-se că Dumnezeu îi va pune mâna în cap și-i va rezerva un rol fericit în noul scenariu. Niciunul nu concepe să nu câștige până la urmă. Dreptul la speranță nu este garantat prin Constituție, însă nici nu e nevoie de asta. Cine poate fi atât de nenorocit încât să interzică construirea unor castele de nisip?

Afară plouă mânios, o revărsare de umbrele acoperă trotuarul, orașul gârbovit acceptă asediul necruțător al norilor. Scoate șapca din rucsacul pe care îl poartă pe umărul drept, o îndeasă pe cap și îi pare rău că s-a tuns. Ar mai fi putut să aștepte, mai ales acum, într-un octombrie friguros, ciufut, un anotimp-sacagiu care împarte gratuit cantități impresionante de apă. Pe de altă parte, reconsiderând în timp ce se strecoară printre alți trecători, s-a decis de multă vreme să se tundă o dată pe lună. Nu știe ce i-a venit și de unde o asemenea idee, dar respectă hotărârea cu religiozitate, ca și cum de asta ar depinde întreaga sa existență.

Echilibru. Normalitate. Mărunțișuri. O discuție de douăzeci de minute cu Dorel, o privire aruncată Ceraselei. Subiecte insignifiante, glume, întrebări nerostite. Rotițe ajutătoare.

Tricicleta îi revine în minte obsesiv, ca și cum subconștientul ar dori să-i transmită că a omis ceva foarte important și trebuie să revină asupra imaginii. O tricicletă albastră cu dungi albe, o mângâiere părintească, răsuflarea tatălui mirosind a tutun.

(Ce mai faci, tată?)

N-a mai trecut pe la cimitir de câțiva ani, parcă nu îi vine să creadă că spațiul acela dreptunghiular, delimitat de un gărduleț din fier forjat, lasă atâtea și atâtea amintiri să putrezească sub pământul indiferent. N-a înțeles niciodată moartea, viața cu atât mai puțin. În moartea unui om moare o lume necunoscută[1]. Sau moartea ca savoare a existenței[2]. A acelei existențe pe care o savurăm doar dacă învățăm să o apreciem la justa valoare, condiția supremă pentru a repeta în fiecare zi ceea ce Emil Cioran scria în „Lacrimi și sfinți” – Noi am vrea să murim fără să existe moarte.

Dar, neînțelegând nici măcar viața, cum poți avea pretenția că ai putea să înțelegi măcar ideea de moarte, mai presus de explicația aridă din care reiese că funcțiile vitale își încetează activitatea și cu asta basta? În cazul lui Cioran totul pare atât de simplu… De unde și complicațiile ulterioare printre care slalomează neîncetat cei dornici să-i descifreze, măcar parțial, opera. Să strig și eu precum Ovidius[3]? De ce-aș face-o, totuși? Felul în care mori atunci când se rupe ața contează prea puțin sau aproape deloc – deși Marquez, de pildă, avea o cu totul altă părere[4] -, uneori nici nu ai timp să fii înspăimântat și să conștientizezi că ușa către neființă este larg deschisă. „Să fie lumină!” se transformă intempestiv în „Să fie întuneric!”, nu vei afla niciodată cine te-a plâns, ce s-a întâmplat cu toate acele cărți pe care le-ai strâns de-a lungul vieții și peste filele cărora ți-ai trecut degetele, febril, dând pagină după pagină și capitol după capitol, făcând din noapte zi, alarmat la gândul că ochii îți sunt din ce în ce mai obosiți, ce filme vor câștiga Oscarul în anii următori, dacă a plouat sau nu la înmormântarea organizată în grabă. E drept că există și reversul medaliei – o agonie lungă, degradantă, umilitoare, ca o bătaie de joc a sorții, una care transformă moartea într-un adevărat happy-end pentru tine și pentru cei din jur. Plictiseala își face loc cu coatele și atunci când stai la căpătâiul unui muribund. Sau mai ales atunci, trecând peste ipocriziile aferente, ingrediente indispensabile ale oricărei vieți supusă normalității.

♣ Cristian Lisandru


[1] Conform lui Antoine de Saint-Exupery (Antoine-Marie Roger, viconte de SaintExupéry, n. 29 iunie 1900, Lyon – d. 31 iulie 1944, deasupra Mării Mediterane), romancier, eseist și reporter francez.

[2] Vezi „Demiurgul cel rău”, autor Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari; d. 20 iunie 1995, Paris) – filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.

[3] „Nu mă îngrozeşte moartea, ci felul de a muri”.

[4] Vezi Gabriel Garcia Marquez, „Dragoste în vremea holerei” – „Nimic nu definește mai bine pe cineva decât felul în care moare”.


Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: