Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Categorie

File nevăzute

dans

visele ei de azi
amintirile de mâine
dansul acesta oniric
nici nu are nevoie
de doi parteneri

♧ Cristian Lisandru

Nocturnă

Strada lungă, pavată cu piatră cubică, era pustie. Felinarele de modă veche, încă demne sub vopseaua scorojită, ofereau privirii conuri de lumină difuză printre care puteai juca de-a baba-oarba cu întunericul mătăsos, prelins peste gardurile de lemn şi peste tufele strânse unele în altele sub răcoarea nopţii de octombrie.
Dând senzaţia că se află într-un echilibru precar, în vârful unui stâlp de telegraf al cărui lemn suferea vizibil din cauza unor crăpături în care timpul îşi înfipsese fără milă o daltă nevăzută, luna întregea aproape literar decorul nocturn, invitând un eventual trecător plictisit la neaşteptate momente de reflecţie.
O pisică de o culoare incertă traversă strada, cu un evident aer de superioritate felină apoi, din două salturi, escaladă un gard care încerca să reziste asediului unei plante agăţătoare insistente. Ajunsă la înălţime, pisica întoarse capul preţ de câteva secunde şi îl fixă cu ochii fosforescenţi, mânată parcă de o curiozitate căreia nu i se putuse împotrivi.
Bărbatul îşi scoase mâinile din buzunare şi ridică gulerul impermeabilului. O pală de vânt trimise în aer frunzele uscate, adunate lângă bordură şi, după ce oferi o ironică iluzie a unui zbor dezordonat de scurtă durată, le împrăştie cu nepăsare pe caldarâmul umed. De undeva, din spatele său, se auzi zgomotul produs de o portieră trântită, iar o pasăre plană impetuoasă pe deasupra copacilor care-şi înfigeau crengile pe jumătate dezgolite de frunze în noaptea indiferentă.
Lovi cu vârful pantofului o piatră şi privi amuzat cum se rostogoleşte ameţită de-a lungul trotuarului, peste dalele mari dintre care se iţeau firişoare de iarbă ca nişte prizoniere decise să ducă la bun sfârşit o paradoxală şi nesfârşită evadare.
Preţ de câteva minute, merse ascultându-şi paşii, lăsând gândurile să zburde nestingherite dintr-o parte în alta, într-un du-te-vino deloc obositor care avea menirea de a-i permite un scurt intermezzo cerebral. Puse o ţigară între buze, însă n-o aprinse, în pofida faptului că degetul mare al mâinii drepte rotea deja piatra brichetei, iar el trăia acea bucurie nedisimulată a fumătorului înrăit care anticipează savoarea primului fum tras în piept. Strânse filtrul cu dinţii în timp ce trecu pe lângă o cabină telefonică ale cărei geamuri fuseseră transformate, de-a lungul timpului, într-o adevărată frescă modernă a anunţurilor de tot felul. Receptorul era scos din furcă, iar bărbatul îl apucă şi îl repuse la locul său. Nu încercă să-şi explice gestul, ar fi putut foarte bine să treacă mai departe fără să dea dovadă de o astfel de implicare civică, dar imaginea acelui receptor spânzurat îi zgâriase retina şi acţionase sub imboldul unui impuls de moment.
Mută ţigara în celălalt colţ al buzelor şi abia acum îşi spuse în gând „gata, domnule, ai amânat destul momentul, poţi să o aprinzi, ce dracu` te fandoseşti atât?”
Flacăra brichetei aruncă o lumină palidă peste obrajii nebărbieriţi. Îşi continuă drumul, pufăind, cu mâinile în buzunarele impermeabilului, lăsându-şi privirile să alunece leneşe peste zidurile caselor scufundate în întuneric.
La jumătatea străzii se intersectă cu un individ care mergea clătinat, sprijinindu-se din când în când de gard pentru a-şi controla traiectoria. Se trase într-o parte, cu gând să-i facă loc, dar fu interpelat aproape instantaneu:
– Meştere, n-ai o ţigară?
Omul mirosea a alcool şi era deschis până la piept la cămaşa peste care aruncase un sacou cadrilat. Colţul din dreapta al gulerului cămăşii stătea tolănit peste haină, în vreme ce colţul stâng dădea senzaţia că doreşte să se ascundă cât mai repede sub rever.
Scoase o ţigară din pachet şi i-o întinse. Îi arătă bricheta, întrebându-l din priviri dacă nu doreşte şi un foc. Celălalt dădu din cap afirmativ.
– Bre, eşti un domn. Mai rar ca matale, zău aşa!
Se chinui să se menţină drept în vreme ce încerca să nimerească flacăra brichetei. După ce reuşi, îl privi în ochi, satisfăcut.
– Eu vin de la cârciumă, a fost paranghelie. Da` s-a terminat.
Plescăi din buze şi se rezemă de gard. Se scărpină după ceafă, apoi îşi continuă ideea:
– Aş mai fi băut, da ` nu m-au lăsat ospătarii, cică e ora închiderii. Pe dracu`. Nu-mi mai dai o ţigară? Să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi dacă-mi dai şi dacă nu-mi dai, ete aşa!
Îi oferi două ţigări şi-i întoarse spatele. După câţiva metri auzi din nou vocea gâjîită:
– Mă cheamă Radu, ca pe ăla din cântec, Radu mamii, Radule, nu se poate să nu-l ştii! Haiducul Radu, care bea şi chefuia… Te salut şi te respect! Potera mamii lor, că m-au dat afară din cârciumă!
Nu întoarse capul. Ridică doar o mână în aer, în semn de salut, apoi îşi continuă drumul. Lătră un câine în spatele său, dintr-o curte, iar vocea beţivului sfâşie penumbra ca o gheară:
– Marş de-aici, potaie, eu sunt Radu mamii! Marş!
Surâse. Şi se întrebă dacă legendarul haiduc Radu ar fi zâmbit la rândul său în cazul în care l-ar fi întâlnit pe acel petrecăreţ simpatic care sfida răcoarea nopţii prin cămaşa descheiată la trei nasturi.
Nu-s muiereeeee cu năframăăăă să mă dau de bună seamăăăăă…
Vocea beţivului dat afară din cârciumă de ospătari obosiţi tulbură liniştea străzii încă o dată, apoi se pierdu în întuneric împreună cu posesorul ei, urmată de o tuse straşnică.
Câinele începu să urle încetişor, un bocet canin prelung şi neînţeles, ca şi cum ar fi deplâns astfel soarta ingrată a omului care urma să ajungă acasă pe trei cărări, la ore mari, cu mintea tulburată şi cu un chiştoc stins în colţul gurii…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

absurd

cu acest tren al liniilor moarte
am putea călători
către fața nevăzută a astrului nocturn

aşa spunea
– la casa de bilete –
un individ taciturn
predispus înseratelor excese
ale imaginației

dar tot acest efort discutabil al creației
pălea
(precum o inutilă întâmplare)
atunci când luna
ignorând iluziile turistice
se prăbuşea
în mare

♣ Cristian Lisandru (16 octombrie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

păsări format A5

poemul acesta nu este decât un alt poem
prizonier al unei file învechite
nu ştie de ce a fost scris
sau pentru cine
versurile sale s-au desprins
din noapte
din toamnă
dintr-o geneză poetică
în care artistul
scrie
după chipul şi asemănarea lui
uneori îşi distruge propria creație
alteori
chiar se aruncă din turnul babel
cu capul în jos

poemul acesta nu este decât un alt poem
prizonier al unei file învechite

dincolo de înțelesuri
interpretabile
de altfel
cuvintele rămân țintuite în pagină
ca nişte păsări
încă nenumite
lovind în ferestre
cu ciocurile

♣ Cristian Lisandru (septembrie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

Apus

Cum sângerează acest apus,
poate că orizontul
– lamă de cuțit înfăşurată în cețuri perfide –
a crestat norii fără milă…

Atunci am plâns amândoi,
mergând pe urmele apusului rănit
până la uşa întredeschisă a unei alte nopți.

Nu s-a auzit niciun vaiet,
fiindcă apusul ştie să sufere în tăcere,
fără îndoială…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

dincolo

nori înverşunați peste o lume adormită
tu visai că suntem numai noi
şi o descătuşare infinită
zburau păsări necunoscute prin nori
apoi a fulgerat deodată
în visul tău eram doi călători

furtuna aceasta nu are putere
nu ne poate despărți

(îți era frică
de vorbe-n vânt
de nepătrunsele mistere)

furtunile lumii sunt neputincioase
de undeva
din trecutul comun
cineva fără chip strigase
poate ne chema înapoi
poate ne trimitea înainte
în visul tău
în visul nostru
dincolo de amănunte
îndoieli
cuvinte

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

înțeles

înțelesurile au obiceiul pervers
de a fugi
atunci când dorim cu tot dinadinsul
să le smulgem fară milă
misterioaselor întâmplări indescriptibile

încifrate tandrețuri pe sub aripi de lilieci
presupuse interpretări
omniprezente unduiri de frază
mai aproape cu un geamăt
noaptea aprinde stele
răbdarea-i matusalemică
are şi ea un înțeles ascuns

enigme dulci
cochiile unor melci plecați de-acasă
ceea ce nu poate decât să ne mire
mirările se întrepătrund
atunci când răsfir neînțelesuri
rămân în mine răspunsuri îmbrățişate

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

dincolo

sunt vânătorul unor entități abstracte
tocmai eu
acela care protestează cotidian
împotriva tuturor vânătorilor lumii
şi strigă fără a fi auzit de nimeni
că n-am rămas de pe urma istoriei
decât cu foamea de a ucide

trupul meu
ca un câmp de bătălie
în care un ofițer de stat-major infatuat
înfige stegulețe colorate
prefigurând încă o ofensivă zadarnică

gândurile acestea
entitățile acelea abstracte
o partidă de vânătoare paradoxală
pe sub coroanele despuiate ale unor copaci
dintr-o pădure răsărită peste noapte

undeva
dincolo de scrâşnete metalice
dincolo de strategii perfide
cât mai departe de raza de acțiune a coasei uriaşe
o altă mamă îşi înveleşte pruncul
cu un cântec de leagăn

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

gânduri

gândurile acestea
înfăşurate
strânse într-o îmbrățişare
lungă
mută
ca şi cum ar dori să se ascundă
de o moarte a gândurilor

există aşa ceva?
eu cred că există

gândurile acestea
nu mai vor să fac loc altora
pe sub frunți se învălmăşesc
nori nărăvaşi
scăpați din chingi nevăzute

strânge-mă în brațe
suntem doar gânduri
vom aştepta împreună
o altă dimineață
o altă moarte
gândindu-ne

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

 

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: