Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Categorie

Mâna destinului

Ai văzut vreodată o sirenă?

Tocmai înfulecasem o musaca demnă de lingerea ulterioară a degetelor şi mă delectam cu un vin roşu, sec, servit într-o carafă pântecoasă care pretindea – aburită – o bahică înşiruire de pahare. Lipsit de griji şi pus pe matoleală, ca orice marinar învoit de pe vapor şi decis să guste exclusiv plăcerile vieții, mă pierdeam cu gândul prin istoria Pireului, aprindeam câte o mahoarcă, apoi sorbeam din pahar, plescăind încântat. Dă-le dracului de bune maniere, când bei un vin sănătos îți vine să plescăi, limba are toanele ei şi atunci de ce să nu îi faci pe plac?

Pireu. Lume amestecată, un Turn Babel modern, mastodonți plutitori, aparate de fotografiat, proxeneți şi curve, zgomot, mirosuri apetisante sau respingătoare, marinari cu capsa pusă, marinari suspect de amabili, marinari plictisiți, parâme, plase de pescuit, polițişti transpirați, plini de propriile ifose, tricouri în dungi orizontale, taverne cu dichis, localuri pentru şmecheri, peşte de toate soiurile, boschetari care se laudă că au ajuns chiar şi în Țara de Foc, de parcă ar fi dormit numai cu Toate pânzele sus! pe sub pernă.

Şeful de echipaj – unul mustăcios, bărbos şi păros de se putea lua la întrecere cu neamul cimpanzeilor, însă un suflet de ciocolată ascuns sub muşchi bine lucrați – îmi zisese du-te şi te plimbă, fă-te praf şi pulbere, numai să nu vii cu poliția după tine! Dacă dai de vreo belea te belesc şi eu, ca bonus! Nu glumeşte niciodată cu astfel de lucruri, struneşte echipajul ca nimeni altul, e ca o cloşcă mândră de puii ei, numai că – dacă te ia valul – te trezeşti pus pe lista neagră, iar de-acolo – fără excepții – direct pe mal, trist ca ziua de luni şi – procentual – cu şanse minime de a te îmbarca pe undeva. Vorba circulă, iar teribiliştii sunt puşi la index, n-are nimeni nevoie de ei pe vreo punte sau sub ea.

Îi făcusem semn ospătarului – spilcuit, mustață pe oală, aducea cu Errol Flynn, mă şi proptisem într-un zâmbet larg când am dat cu ochii de el, prea era din film– să mai dea o carafă, iar el îmi strigase amabil – ca peste tot pe lumea asta – că vine. Nimic deosebit, viață de matelot cu lovele în buzunar, cu burta plină şi însetat nevoie mare, ajuns într-o tavernă ca atâtea altele…

De fiecare dată când inspir aerul Pireului mă apucă dorul de istorie. Mă ia pe după umeri şi îmi susură la ureche vorbe dulci. Nu sunt ca alții, nu mă dau în vânt după prezentul doldora de gadget-uri sau informații tembele (de cele mai multe ori), trăiesc cu trupu-n prezent şi cu mintea-n trecut. Am lumea mea odihnitoare, în ea mă refugiez ca veverița-n scorbură. Şi dacă nici Pireul n-are istorie, atunci îmi leg o greutate de picioare şi mă ofer voluntar la capitolul „ofrandă mării”, fără să cer nici măcar ultima împărtăşanie de la un eventual popă pus pe spiritualizare în al douăsprezecelea ceas.

Am zburat ca pescăruşul prin trecutul zbuciumat al Pireului, vedeam cu ochii minții şantierele unde au fost construite nave care au luptat la Salamina, împotriva perşilor, am pus umărul la reconstrucția poruncită de Alexandru cel Mare şi l-am înjurat copios pe Cornelius Sulla, romanul care a distrus oraşul până în temelii, de draci ce avea pe el, cu vreo optzeci şi ceva de ani înainte de Hristos. Am umblat pe sub zidurile lui Themistoclean, m-am închinat în memoria ălora căzuți în războiul peloponeziac şi – hoinărind printre secole, că mintea e cel mai frumos cadou pe care Dumnezeu l-a făcut omului – am acostat alături de corăbiile venețienilor într-un Pireu rebotezat Porto Leone.

Din starea de grație m-a scos un prichindel cu mucii şiroaie. Tot îşi trăgea nasul, fără a reuşi să scape de ei, de m-am şi înduioşat, brusc, amintindu-mi de propria copilărie şi de batistele pe care uitam să le plasez prin buzunare, spre disperarea mamei.
– Nene, eşti cumva marinar?
L-am privit înciudat – ce naiba, a profesor de chimie nu arătam, a om de afaceri nici atât, față de turist nu căpătasem între timp – şi am mai dat un pahar pe gât.
– Sunt astronaut cu normă întreagă. N-ai şcoală? De ce vorbeşti cu străinii?
– Când o să fiu mare vreau să mă fac şi eu marinar, ca tata.
– Mă, ție ți-e foame sau vrei bani?
A dat din cap în semn că n-am nimerit-o. Avea nişte ochi mari, luminoşi, citeai de la distanță că spune adevărul.
– Nu sunt cerşetor. Îmi place să vorbesc cu marinarii.
– Şi zici că tac’tu a umblat pe ape? Sau umblă şi-acum?
– A murit anu’ trecut, a fost o furtună mare, era pescar. Da’ aşa zice mama, eu cred ca a plecat departe, să vadă şi el lumea. E mare lumea, n-are capăt.
– N-are capăt, țâcă, eşti deştept.
S-a aşezat pe scaun şi l-am întrebat dacă nu vrea o prăjitură. N-a vrut, aşa copil mai rar, pe unii trebuie să-i legi ca să nu dea iama în dulcegării.
– Ți-e dor de el? De tac’tu zic…
– Da, înainte de culcare îmi spunea poveşti cu sirene. Mata ştii vreuna?
Nu ştiam. Sau o ştiam pe-aia cu Ulise, însă întotdeauna mi s-a părut o aiureală, să mă scuze ăia de-o apreciază. O fi vorba de Homer, nu zic, eu m-am lipit doar de partea cu Troia şi de calul ăla troian, moartea mea…
– O să mă fac marinar şi o să caut sirene. Io cred că tata după sirene s-a dus, ca să-mi aducă mie una, că râdeam de el şi nu credeam că există. Mata ai văzut vreuna?
– Încă nu, dar dacă văd îi fac o poză şi ți-o trimit.
I s-a luminat mutrişoara de parcă ar fi apărut chiar atunci o sirenă şi i-ar fi cântat un cântec de leagăn. Iar m-a atins la inimă, poate pentru că n-aveam copii sau poate pentru că mă simțeam dintr-o dată frate cu Matusalem. Am mai băut un pahar, iar puştiulică a acceptat, totuşi, o felie de tort. I-am zis ospătarului să-i pună şi la pachet, pentru mă-sa, iar când a plecat – m-a trimis mama după pâine, da’ eu vin în port ca să vorbesc cu marinarii despre sirene – am oftat şi am privit lung în urma lui. Sau în urma mea, cine ştie?, aşa ne privim, uneori, ca şi cum am fi într-o margine şi ar trece viața prin fața noastră, fandosindu-se.

M-am matolit până seara – ospătarul a fost un domn, a dat şi din partea lui un rând, i-am lăsat un bacşis gras, ca să nu mă uite în trei secunde, nu m-a deranjat nimeni, nici n-aş fi avut chef de cineva – şi am ajuns la vapor pe trei cărări, fluierând. A pagubă, a viață scursă prea repede, a poveşti uitate în casa părinților, a dracu’ ştie ce… Şeful de echipaj a mormăit ceva în barbă şi m-a trimis la culcare.
– Ai văzut vreodată o sirenă?
Întrebarea mea l-a făcut să înjure.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodgon.ru

La iarbă verde, cu Nostradamus pe urme

era o zi obişnuită
nu avea nimic special
discuţiile interminabile
(despre sfârşitul tuturor lucrurilor)
se încheiaseră în coadă de peşte
toată părţile ieşiseră la iarbă verde
încinseseră şi un grătar

catrenele lui nostradamus dormitau
împrăştiate pe faţa de masă albă
pătată de scrum
cineva a strigat
chiar şi apocalipsa trebuie să aştepte
măcar până la desert

au râs cu toţii
priveau către cer cu o oarecare teamă
era o zi obişnuită
nu avea nimic special în afara unor catrene
dar nostradamus
conform ultimelor concluzii
(publicate în tabloidele de a doua zi)
a fost declarat impostor
imediat după consumarea antreurilor

♣ Cristian Lisandru (2011)

sursa foto – goodfon.ru

Pleoapa închisă a unui far

şapte ceruri varsă revoltă
peste o lume surprinsă
îngerii înfriguraţi
îşi ascund aripile sub umbrele gigantice

miroase a igrasie la fiecare colţ de stradă

călcăm cu picioarele goale
peste întinderea de ape
fără să ne întrebăm
dacă vom avea sau nu branhii
atunci când viaţa ne va oferi izbăvirea
prin înot

ochii oamenilor
apoşi acoperiţi cu alge
ultimul far a clipit şi s-a stins
obosit resemnat
captiv al unei faleze mute
muşcată spasmodic de valuri

♣ Cristian Lisandru (2012)

„Vă rog să-mi acordați…”

Suntem insomniaci „cu diplomă”, motiv pentru care – făcând în ciudă zilei de marți şi legendarelor/agasantelor trei ceasuri rele îndelung/deprimant trâmbițate – trecem din melodie în melodie şi din gen în gen, savurând, în momentul de față, piesa lui John Lee Hooker – „One bourbon, one scotch, one beer”. E loc pentru toate, dorință să fie. Iar aceasta se dezvoltă corespunzător, creşte precum „aluatul bunicii”. Am pus şi o şampanie la rece, nu se ştie niciodată când vrei să amesteci toate ingredientele într-un shaker invizibil, iar dacă – spre dimineață – ajungem la „Perinița” (în doi, iată culmea „Periniței” ☺), după „Ia-ți, mireasă, ziua bună”, „Unde e Târgoviştea?” sau „Căsuța noastră”, atunci înseamnă că n-am pontat la „Cooperativa Munca în Zadar” şi i-am împrăştiat timpului ingrat toate secundele, dedulcindu-ne la mângâieri deasupra unui orologiu uriaş, încremenit (măcar) pentru (încă) o noapte. Din când în când ne oferim dedicații, zâmbindu-ne complice, alteori preferăm tăcerea împărțită la doi, în timp ce ne murmură Demis Roussos & Leonard Cohen la ureche de dincolo de confuzii lumeşti, nelipsitele idei preconcepute, poduri prăbuşite, speranțe asunse pe sub perne şi iluzii lăsate/obligate să fiarbă la foc mic. Îl redescoperim pe seniorul Bănică şi fredonăm, alături de el, melodii care sunt, într-adevăr, de neuitat. Nemuritoare. Ademenitoare. Încântătoare.  „Dans, antren şi doar trei lei biletul/Minunat asortat e bufetul…”  „Gioconda se mărită”, „Cum am ajuns să te iubesc?” Sau „Cine umblă prin vecini nu prea prinde rădăcini…” Râdem de ursitoare ingrate, de „horoscopişti” care aduc astrele din condei, jucându-se de-a autosugestia, de clevetitori şi clevetitoare, de conțopiştii vremurilor „noi”, de exaltații care propovăduiesc transformarea sentimentelor în artefacte sigilate în cuburi de sticlă. Ne amuză cocteilul muzical, însă viața-i tot o amestecătură cu gust de „mai vreau o dată”. ☺ Şi aşa (va) rămâne. Geanina îmi vorbeşte despre marii cofetari ai lumii, rupând o ciocolată albă, eu prepar un gin tonic şi înțeleg (???) că e vorba de un… Mario Cofetaru’, Geanina râde în hohote, aşa se naşte un alt personaj… ☺

♣ Cristian Lisandru

 

sursa foto – goodfon.ru

Noi

Curg ape, gânduri, impresiile acelea puerile curg şi ele, monstruozitățile media întredeschid uşi şi par personaje din filmele horror atunci când rânjesc a rating extras cu forcepsul, chiar azi am văzut un film din ăsta, era partea a doua, prima parte ține afişul, chiar mi-a plăcut, partea a doua vine pentru credulii cinematografici, pentru spectatorii plini de popcorn, pentru plictisiții de afternoon, moare de la primele cadre, deşi totul e permis/admis/înghițit pe nemestecate, chemam un film, îl strigam, îl imploram, mă întorc către Casablanca, poate că aceste reîntoarceri cinematografice nu sunt în trend, dar n-am puterea de a mă condamna (şi) pentru asta, îl revăd, îl revăd, îl revăd, m-am văzut întotdeauna plouat pe pista unui aeroport, pe un peron de gară, în stația unui autobuz ordinar, sub un  felinar dintr-un cartier rău famat – aici mă îndrept cu gândurile către Naşul, iar ceva se revoltă în mine, poate că doar două filme sunt prea puține pentru unul care trăieşte prin/din personaje -, m-am vizualizat ud fleaşcă, încercând să aprind o nenorocită de țigară umezită, da, nu-mi place ploaia, dar îmi place pe aeroportul din Casablanca, poate tocmai de aceea nu trebuie să fii niciodată prea sigur pe tine, aşa curg apele, ploile, gândurile, zilele şi nopțile, părul tău ud, vopsit acum câteva minute, aşteptarea mea, culoarea, muzica de la un post tv unde ne oprim, seara, pentru a fi mai aproape de viața de dincolo de noi, noi, noi, noi, noi…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ro

 

viaţă

viaţa e prea scurtă
au spus-o şi alţii înaintea mea
unii dintre ei au descoperit cuvinte interesante
pentru a transmite aceeaşi părere
motiv pentru care au ajuns în citate celebre
fără să dorească astachelovek-gitara-ulica-2255
rămâne ideea
numeri minute secunde ore
ajungi la zile şi ani
n-ai timp niciodată
când te trezeşti e deja prea târziu
mi-am imaginat întotdeauna că viaţa râde de noi
ca o maşteră
ca o clevetitoare cu mâinile în şolduri
ca o rapandulă zice un amic trateaz-o cu sictir
dar au început să mă doară până şi secundele nenorocite
iar calmante pentru anii irosiţi
nu există încă la farmacia de peste drum

♣ Cristian Lisandru (2016)

Dar tu…

Priveşti prin mine ca şi cum
Aş fi doar un străin,
Chiar şi atunci când, răvăşit,
La tine mă închin,
Când fac un drum din trei cărări,
Ca Egdar Allan Poe,
Şi strig la fiecare colţ
Că voi rămâne-al tău.

Dar tu…

Priveşti prin mine ca şi cumlestnica-plate-svadebnoe
Am mai pierdut un tren,
Chiar şi atunci când îţi recit
O strofă din Verlaine
Şi ca Esenin mă întorc
Să fluier sub pervaz,
Poet confuz şi călător
Cerşind, prin timp, răgaz.

Dar tu…

Priveşti prin mine ca şi cum
Poveştile s-au spus
Şi toţi eroii cunoscuţi
În luptă s-au răpus
Spre-a fi uitaţi, spre-a fi trimişi
Într-un comun ferpar,
Zădărnicii rescrise azi,
Sorbite din pahar.

Dar tu…

Priveşti prin mine ca şi cum
În jur e numai hău,
Iar într-un birt atemporal
Mă-mbăt cu Allan Poe.

♣ Cristian Lisandru (2016)

Joc

Din lipotimii perfide îmi voi face sinecură
Şi voi scoate mari profituri, prăbuşindu-mă constant,
Prin melancolii profunde voi plăti spital şi cură,
Ca un fante imposibil, ca un june diletant.

Să vedeţi anomalie, voi trăi ambulatoriu,
Cu poem la oră fixă, tratament versificat,
Acceptând un imposibil diagnostic iluzoriu
Şi un inimaginabil adevăr calcificat.

Am să scot din analize doar statistici anormale,
Pas la pas cu glicemia voi efectua plimbări,
Mă vor întrema, iubito, doar confuziile tale,
Iar din marile răspunsuri voi concepe întrebări.

Spre mirarea absolută a bolnavilor din lume
Eu voi face haz de moarte, de cangrenă şi by-pass,
Am să dau durerii mele o adresă şi un nume,
Spre-a afla posteritatea că am fost şi am rămas.

La congrese medicale voi constitui reclamă,
Mă vor studia continuu, înainte de bufet,
Unii îmi vor spune viaţă, unii îmi vor spune dramă,
Alţii vor lua din mine mostre pentru zaiafet.

Se vor scrie disertaţii, se vor ţine lungi discursuri,
Sub luminile uimirii am să fiu solicitat,
Despre marea mea putere se vor scrie nişte cursuri,
Iar eu le voi da cu tifla, muribund resuscitat.

De vor întreba savanţii cum trăiesc, deşi-s pe moarte,
Am să le vorbesc, iubito, despre tine, despre dor,
Le voi da autograful pe o viitoare carte
Şi apoi le voi transmite că n-am niciun chef să mor.

♣ Cristian Lisandru (2011)

leto-solnce-rechka-zelen

luna de metal

nopţi cât o ţigară
coşmaruri albastre
insidioasekomnata-krovat-gitara
dansatoare lascive
născute din fumul unui altar închinat nedormirii
am visat din nou cu ochii deschişi
mă agăţasem cu pleoapele
de o lună metalică
tăiată pe din două
râdeam ca un apucat de streche
sub picioarele mele desculţe crescuseră cuie
dimineaţa suna a zăvor neuns

(2016)

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: