Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Categorie

Mâna destinului

ziduri (2)

de unde ziduri?
sunt prea multe Ane,
de unde frunze?
sunt prea multe toamne…

în noi chiar toamna scrijeleşte riduri
şi suntem,
nisipoşi,
doar foste ziduri…

♣ Cristian Lisandru

foto – arhiva personală

ziduri

ridicăm ziduri
dincolo de ele suntem tot noi
încercând să escaladăm
realități verticale
iluzie cu iluzie

♣ Cristian Lisandru

foto – arhiva personală

cheia

o uşă închisă
în spatele ei diferite scenarii
aveai o cheie prin buzunare
o cauți
nu o găseşti
mirarea îți ridică sprâncenele către tavan

tavanul a fost pictat de un artist nebun
deşi o astfel de afirmație conține un pleonasm
monstruos
(?)

cheia aceea
ca o singură certitudine a vieții tale
acum stai în fața unei uşi închise
dincolo de ea
protejate
râzând de tine fără jenă
atâtea scenarii perspective posibilități

aştepți ceva indescriptibil
degetele freamătă
prin buzunare descoperi
bilete mototolite
gumă de mestecat
chitanțe misterioase
cărți de vizită ale unor oameni fără chip

cheia lipseşte
tu lipseşti
dar strângi din dinți şi te cauți
fără încetare
ca pe o cheie pierdută

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

inutil

simțindu-mă inutil
doream să rotesc pământul în sens invers
ce trăire artistică
strigau
bravo dom’le
aplaudau frenetic
eşti mare

o trupă cânta blues pe o scenă minusculă
buddy guy bb king clapton bonamassa
se bea bere din halbe uriaşe
fumul albastru
– ca viața ca starea ca noaptea aceea –
plutea peste toți
– ca un giulgiu –

la dracu’
nu era nicio trăire artistică acolo
(prin mine se târa disperarea
nesfârşită solzoasă implacabilă)
exista doar inutilitatea

pământul
aşa dom’le
se roteşte şi acum în acelaşi sens

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Ai văzut vreodată o sirenă?

Tocmai înfulecasem o musaca demnă de lingerea ulterioară a degetelor şi mă delectam cu un vin roşu, sec, servit într-o carafă pântecoasă care pretindea – aburită – o bahică înşiruire de pahare. Lipsit de griji şi pus pe matoleală, ca orice marinar învoit de pe vapor şi decis să guste exclusiv plăcerile vieții, mă pierdeam cu gândul prin istoria Pireului, aprindeam câte o mahoarcă, apoi sorbeam din pahar, plescăind încântat. Dă-le dracului de bune maniere, când bei un vin sănătos îți vine să plescăi, limba are toanele ei şi atunci de ce să nu îi faci pe plac?

Pireu. Lume amestecată, un Turn Babel modern, mastodonți plutitori, aparate de fotografiat, proxeneți şi curve, zgomot, mirosuri apetisante sau respingătoare, marinari cu capsa pusă, marinari suspect de amabili, marinari plictisiți, parâme, plase de pescuit, polițişti transpirați, plini de propriile ifose, tricouri în dungi orizontale, taverne cu dichis, localuri pentru şmecheri, peşte de toate soiurile, boschetari care se laudă că au ajuns chiar şi în Țara de Foc, de parcă ar fi dormit numai cu Toate pânzele sus! pe sub pernă.

Şeful de echipaj – unul mustăcios, bărbos şi păros de se putea lua la întrecere cu neamul cimpanzeilor, însă un suflet de ciocolată ascuns sub muşchi bine lucrați – îmi zisese du-te şi te plimbă, fă-te praf şi pulbere, numai să nu vii cu poliția după tine! Dacă dai de vreo belea te belesc şi eu, ca bonus! Nu glumeşte niciodată cu astfel de lucruri, struneşte echipajul ca nimeni altul, e ca o cloşcă mândră de puii ei, numai că – dacă te ia valul – te trezeşti pus pe lista neagră, iar de-acolo – fără excepții – direct pe mal, trist ca ziua de luni şi – procentual – cu şanse minime de a te îmbarca pe undeva. Vorba circulă, iar teribiliştii sunt puşi la index, n-are nimeni nevoie de ei pe vreo punte sau sub ea.

Îi făcusem semn ospătarului – spilcuit, mustață pe oală, aducea cu Errol Flynn, mă şi proptisem într-un zâmbet larg când am dat cu ochii de el, prea era din film– să mai dea o carafă, iar el îmi strigase amabil – ca peste tot pe lumea asta – că vine. Nimic deosebit, viață de matelot cu lovele în buzunar, cu burta plină şi însetat nevoie mare, ajuns într-o tavernă ca atâtea altele…

De fiecare dată când inspir aerul Pireului mă apucă dorul de istorie. Mă ia pe după umeri şi îmi susură la ureche vorbe dulci. Nu sunt ca alții, nu mă dau în vânt după prezentul doldora de gadget-uri sau informații tembele (de cele mai multe ori), trăiesc cu trupu-n prezent şi cu mintea-n trecut. Am lumea mea odihnitoare, în ea mă refugiez ca veverița-n scorbură. Şi dacă nici Pireul n-are istorie, atunci îmi leg o greutate de picioare şi mă ofer voluntar la capitolul „ofrandă mării”, fără să cer nici măcar ultima împărtăşanie de la un eventual popă pus pe spiritualizare în al douăsprezecelea ceas.

Am zburat ca pescăruşul prin trecutul zbuciumat al Pireului, vedeam cu ochii minții şantierele unde au fost construite nave care au luptat la Salamina, împotriva perşilor, am pus umărul la reconstrucția poruncită de Alexandru cel Mare şi l-am înjurat copios pe Cornelius Sulla, romanul care a distrus oraşul până în temelii, de draci ce avea pe el, cu vreo optzeci şi ceva de ani înainte de Hristos. Am umblat pe sub zidurile lui Themistoclean, m-am închinat în memoria ălora căzuți în războiul peloponeziac şi – hoinărind printre secole, că mintea e cel mai frumos cadou pe care Dumnezeu l-a făcut omului – am acostat alături de corăbiile venețienilor într-un Pireu rebotezat Porto Leone.

Din starea de grație m-a scos un prichindel cu mucii şiroaie. Tot îşi trăgea nasul, fără a reuşi să scape de ei, de m-am şi înduioşat, brusc, amintindu-mi de propria copilărie şi de batistele pe care uitam să le plasez prin buzunare, spre disperarea mamei.
– Nene, eşti cumva marinar?
L-am privit înciudat – ce naiba, a profesor de chimie nu arătam, a om de afaceri nici atât, față de turist nu căpătasem între timp – şi am mai dat un pahar pe gât.
– Sunt astronaut cu normă întreagă. N-ai şcoală? De ce vorbeşti cu străinii?
– Când o să fiu mare vreau să mă fac şi eu marinar, ca tata.
– Mă, ție ți-e foame sau vrei bani?
A dat din cap în semn că n-am nimerit-o. Avea nişte ochi mari, luminoşi, citeai de la distanță că spune adevărul.
– Nu sunt cerşetor. Îmi place să vorbesc cu marinarii.
– Şi zici că tac’tu a umblat pe ape? Sau umblă şi-acum?
– A murit anu’ trecut, a fost o furtună mare, era pescar. Da’ aşa zice mama, eu cred ca a plecat departe, să vadă şi el lumea. E mare lumea, n-are capăt.
– N-are capăt, țâcă, eşti deştept.
S-a aşezat pe scaun şi l-am întrebat dacă nu vrea o prăjitură. N-a vrut, aşa copil mai rar, pe unii trebuie să-i legi ca să nu dea iama în dulcegării.
– Ți-e dor de el? De tac’tu zic…
– Da, înainte de culcare îmi spunea poveşti cu sirene. Mata ştii vreuna?
Nu ştiam. Sau o ştiam pe-aia cu Ulise, însă întotdeauna mi s-a părut o aiureală, să mă scuze ăia de-o apreciază. O fi vorba de Homer, nu zic, eu m-am lipit doar de partea cu Troia şi de calul ăla troian, moartea mea…
– O să mă fac marinar şi o să caut sirene. Io cred că tata după sirene s-a dus, ca să-mi aducă mie una, că râdeam de el şi nu credeam că există. Mata ai văzut vreuna?
– Încă nu, dar dacă văd îi fac o poză şi ți-o trimit.
I s-a luminat mutrişoara de parcă ar fi apărut chiar atunci o sirenă şi i-ar fi cântat un cântec de leagăn. Iar m-a atins la inimă, poate pentru că n-aveam copii sau poate pentru că mă simțeam dintr-o dată frate cu Matusalem. Am mai băut un pahar, iar puştiulică a acceptat, totuşi, o felie de tort. I-am zis ospătarului să-i pună şi la pachet, pentru mă-sa, iar când a plecat – m-a trimis mama după pâine, da’ eu vin în port ca să vorbesc cu marinarii despre sirene – am oftat şi am privit lung în urma lui. Sau în urma mea, cine ştie?, aşa ne privim, uneori, ca şi cum am fi într-o margine şi ar trece viața prin fața noastră, fandosindu-se.

M-am matolit până seara – ospătarul a fost un domn, a dat şi din partea lui un rând, i-am lăsat un bacşis gras, ca să nu mă uite în trei secunde, nu m-a deranjat nimeni, nici n-aş fi avut chef de cineva – şi am ajuns la vapor pe trei cărări, fluierând. A pagubă, a viață scursă prea repede, a poveşti uitate în casa părinților, a dracu’ ştie ce… Şeful de echipaj a mormăit ceva în barbă şi m-a trimis la culcare.
– Ai văzut vreodată o sirenă?
Întrebarea mea l-a făcut să înjure.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodgon.ru

La iarbă verde, cu Nostradamus pe urme

era o zi obişnuită
nu avea nimic special
discuţiile interminabile
(despre sfârşitul tuturor lucrurilor)
se încheiaseră în coadă de peşte
toată părţile ieşiseră la iarbă verde
încinseseră şi un grătar

catrenele lui nostradamus dormitau
împrăştiate pe faţa de masă albă
pătată de scrum
cineva a strigat
chiar şi apocalipsa trebuie să aştepte
măcar până la desert

au râs cu toţii
priveau către cer cu o oarecare teamă
era o zi obişnuită
nu avea nimic special în afara unor catrene
dar nostradamus
conform ultimelor concluzii
(publicate în tabloidele de a doua zi)
a fost declarat impostor
imediat după consumarea antreurilor

♣ Cristian Lisandru (2011)

sursa foto – goodfon.ru

Pleoapa închisă a unui far

şapte ceruri varsă revoltă
peste o lume surprinsă
îngerii înfriguraţi
îşi ascund aripile sub umbrele gigantice

miroase a igrasie la fiecare colţ de stradă

călcăm cu picioarele goale
peste întinderea de ape
fără să ne întrebăm
dacă vom avea sau nu branhii
atunci când viaţa ne va oferi izbăvirea
prin înot

ochii oamenilor
apoşi acoperiţi cu alge
ultimul far a clipit şi s-a stins
obosit resemnat
captiv al unei faleze mute
muşcată spasmodic de valuri

♣ Cristian Lisandru (2012)

„Vă rog să-mi acordați…”

Suntem insomniaci „cu diplomă”, motiv pentru care – făcând în ciudă zilei de marți şi legendarelor/agasantelor trei ceasuri rele îndelung/deprimant trâmbițate – trecem din melodie în melodie şi din gen în gen, savurând, în momentul de față, piesa lui John Lee Hooker – „One bourbon, one scotch, one beer”. E loc pentru toate, dorință să fie. Iar aceasta se dezvoltă corespunzător, creşte precum „aluatul bunicii”. Am pus şi o şampanie la rece, nu se ştie niciodată când vrei să amesteci toate ingredientele într-un shaker invizibil, iar dacă – spre dimineață – ajungem la „Perinița” (în doi, iată culmea „Periniței” ☺), după „Ia-ți, mireasă, ziua bună”, „Unde e Târgoviştea?” sau „Căsuța noastră”, atunci înseamnă că n-am pontat la „Cooperativa Munca în Zadar” şi i-am împrăştiat timpului ingrat toate secundele, dedulcindu-ne la mângâieri deasupra unui orologiu uriaş, încremenit (măcar) pentru (încă) o noapte. Din când în când ne oferim dedicații, zâmbindu-ne complice, alteori preferăm tăcerea împărțită la doi, în timp ce ne murmură Demis Roussos & Leonard Cohen la ureche de dincolo de confuzii lumeşti, nelipsitele idei preconcepute, poduri prăbuşite, speranțe asunse pe sub perne şi iluzii lăsate/obligate să fiarbă la foc mic. Îl redescoperim pe seniorul Bănică şi fredonăm, alături de el, melodii care sunt, într-adevăr, de neuitat. Nemuritoare. Ademenitoare. Încântătoare.  „Dans, antren şi doar trei lei biletul/Minunat asortat e bufetul…”  „Gioconda se mărită”, „Cum am ajuns să te iubesc?” Sau „Cine umblă prin vecini nu prea prinde rădăcini…” Râdem de ursitoare ingrate, de „horoscopişti” care aduc astrele din condei, jucându-se de-a autosugestia, de clevetitori şi clevetitoare, de conțopiştii vremurilor „noi”, de exaltații care propovăduiesc transformarea sentimentelor în artefacte sigilate în cuburi de sticlă. Ne amuză cocteilul muzical, însă viața-i tot o amestecătură cu gust de „mai vreau o dată”. ☺ Şi aşa (va) rămâne. Geanina îmi vorbeşte despre marii cofetari ai lumii, rupând o ciocolată albă, eu prepar un gin tonic şi înțeleg (???) că e vorba de un… Mario Cofetaru’, Geanina râde în hohote, aşa se naşte un alt personaj… ☺

♣ Cristian Lisandru

 

sursa foto – goodfon.ru

Noi

Curg ape, gânduri, impresiile acelea puerile curg şi ele, monstruozitățile media întredeschid uşi şi par personaje din filmele horror atunci când rânjesc a rating extras cu forcepsul, chiar azi am văzut un film din ăsta, era partea a doua, prima parte ține afişul, chiar mi-a plăcut, partea a doua vine pentru credulii cinematografici, pentru spectatorii plini de popcorn, pentru plictisiții de afternoon, moare de la primele cadre, deşi totul e permis/admis/înghițit pe nemestecate, chemam un film, îl strigam, îl imploram, mă întorc către Casablanca, poate că aceste reîntoarceri cinematografice nu sunt în trend, dar n-am puterea de a mă condamna (şi) pentru asta, îl revăd, îl revăd, îl revăd, m-am văzut întotdeauna plouat pe pista unui aeroport, pe un peron de gară, în stația unui autobuz ordinar, sub un  felinar dintr-un cartier rău famat – aici mă îndrept cu gândurile către Naşul, iar ceva se revoltă în mine, poate că doar două filme sunt prea puține pentru unul care trăieşte prin/din personaje -, m-am vizualizat ud fleaşcă, încercând să aprind o nenorocită de țigară umezită, da, nu-mi place ploaia, dar îmi place pe aeroportul din Casablanca, poate tocmai de aceea nu trebuie să fii niciodată prea sigur pe tine, aşa curg apele, ploile, gândurile, zilele şi nopțile, părul tău ud, vopsit acum câteva minute, aşteptarea mea, culoarea, muzica de la un post tv unde ne oprim, seara, pentru a fi mai aproape de viața de dincolo de noi, noi, noi, noi, noi…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ro

 

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: