(Ne)Starea de Vineri – „Cel mai colorat om din lume”

… umbla tot timpul gârbovit, ca şi cum ar fi purtat grijile lumii pe umerii săi, dar adevărul este că el nu-şi ducea decât grijile personale, le plimba dintr-o parte în alta, dintr-o zi în alta, uneori vorbea cu ele, în timp ce mergea, aşa că un observator atent – deşi oamenii, în general, au uitat să privească şi să înregistreze amănunte semnificative, mulţumindu-se doar să vadă fără a trage vreo concluzie notabilă – ar fi putut exclama „ăsta vorbeşte singur, vai de el”, el se conversa cu propriile griji aşa cum alţii fac conversaţie cu amicii, cu prietenii, cu necunoscuţii care le cer o ţigară sau pun întrebări despre o stradă oarecare unde ar dori să ajungă, era un om ca oricare altul, atât şi nimic mai mult, grijile lui – dacă ar fi fost, să zicem, nişte post-it-uri din acelea pe care le folosim cu toţii pentru a ne ajuta memoria  – l-ar fi transformat în cel mai colorat om din lume…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru

(Ne)Starea de Vineri – „Tarantino de Teleorman”

Marele Al Pacino a prestat prin 2007 într-un film poliţist – e drept că nu dintre cele mai reuşite ale sale, întreaga suflare cinematografică fiind de aceeaşi părere – care se numea „88 de minute”. Lui Tudorel Toader, ministru la Coana Justiţica, i-au trebuit doar 80 de minute pentru a ne transmite dorinţa fierbinte a lui Liviu Dragnea, stăpânul absolut al guvernului, staroste al geambaşilor de speranţe şi lider al tuturor politrucilor/baronilor PSD.

Filmul acesta merită, fără îndoială, „Zmeura de aur”, iar actoraşii distribuiţi nu fac altceva decât să pună în scenă, fără pic de talent, o dizgraţioasă comedie neagră în urma căreia nu rămâne decât praful de pe tobă.

Aceşti răsfăţaţi ai destinului, ajunşi la conducerea ţării fără a avea altceva în afară de capacitatea teribilă de adaptare şi puterea de a fura la patru mâini, visează Oscaruri sociale sau financiare, covoare roşii, bliţuri şi cronici favorabile, însă vin în faţa spectatorilor sideraţi cu replici insipide, cu limba de lemn, cu promisiuni fantasmagorice şi cu un scenariu încropit la repezeală. Sunt nişte amatori, vorba personajului din reclama la „Schweppes”, numai că amatorismul lor este plătit de noi. Cu bani grei.

Poate că Dragnea se doreşte a fi un fel de Tarantino de Teleorman. Omul care are sclipiri de geniu şi care aduce în faţa ochilor noştri dialoguri antrenante şi scene atât de controversate încât toată lumea aplaudă, ridicându-se în picioare. Nimic mai fals. Dragnea rămâne un sforar de duzină. Iar păpuşile pe care le manevrează nu reuşesc decât să se facă de râs. Cele 80 de minute ale lui Tudorel Toader, lăsând la o parte penibilul situaţiei, nu au fost altceva decât 80 de minute în jurul cozii, ca să parafrazăm titlul unui alt film, regizat după cartea lui Jules Verne.

Şi uite-aşa, din film în film, vom ajunge nişte cinefili pământii, cu buzunarele goale, prizonieri într-o sală unde Dragnea strigă „Motor” de fiecare dată când are chef, iar actoraşii se îmbulzesc să-i facă pe plac.

♣Cristian Lisandru

foto/http://sincity.wikia.com

(Ne)Starea de Marţi – „Promisiuni neonorate”

Promisiunile neonorate fac parte integrantă din viaţa noastră de zi cu zi. La diferite intervale de timp, parcă pentru a ne face în ciudă, diferite personaje scoase din încăpătorul joben politic apar pe sticlă, zâmbesc, stâlcesc cuvintele – din cauza emoţiilor, ni se transmite de fiecare dată; avem de-a face, invariabil, cu Emotivi ai Neamului – şi spun că ne vor aduce bunăstarea. Este atâta bunăstare pe cap de locuitor al României încât te şi miri că oamenii umblă gârboviţi pe străzi, vorbesc singuri sau suferă de depresie.

Trebuie să fim optimişti. E musai. Doar optimismul ne salvează/ne poate salva de greşelile gramaticale grosolane, de plagiatele care sunt considerate de noul ministru al Educaţiei (?!) doar amănunte insignifiante, de încrengătura mafiotă în care s-au agăţat – fără şansa eliberării – toate speranţele pe care ni le-am făcut de-a lungul timpului.

Trăim vremuri în care graficele colorate sunt la mare preţ. Curbe ascendente, cifre ameţitoare, creşteri de salarii şi pensii, procente zglobii, un dans nebun în care PIB-ul îşi rupe pingelele. Chiuituri, poze de grup, bliţuri.

Educaţia e agramată, Sănătatea de bolnavă, Industria e pe butuci, Transporturile au rămas în pană, Armata bate pas de defilare pe bulevarde pline de gropi, Agricultura a ajuns pârloagă, Comunicaţiile suferă din lispsă de comunicare, Fondurile Europene se prezintă sub forma unei puşculiţe în care nimeni nu reuşeşte să arunce o monedă. Guvernul are 27 de miniştri. Ţara are mii şi mii de nevoi. Mandatele ministeriale vin, trec ca şi cum n-ar fi fost, sunt date dintr-o mână în alta, într-o ştafetă a incorectitudinii şi a incompetenţei. Jurământul depus la Cotroceni a căzut într-o tristă banalitate.

Există, ce-i drept, scuze. Şi, după cum scriam la început, promisiuni neonorate. Noi înghiţim pe nemestecate şi scuzele, şi promisiunile, şi zâmbetele false, apoi ne uităm în oglindă şi înregistrăm, apatici, urmele dezastrului pe proprii obraji.

♣ Cristian Lisandru

(Ne)Starea de Marți (2) – „…”

Aflu că există aripi neo-fasciste (în USR, conform purtătorului de vorbe al PSD), că e dictatură (Turcan dixit), că democrația s-a dus pe apa Sâmbetei, fugind precum o disperată, că legile/amendamentele pot fi votate la foc automat (boală veche, râde ciob de oală spartă, n-a inventat PSD asta), dezbaterile fiind aproape anihilate, că după discursuri vag-lacrimogene s-a revenit, fuguța, la aiureala contemporană.

Subzistăm printre comisii speciale, comisii de anchetă, cvorum al nepăsării, mironosițe și virgine în ale politicii, monștri deghizați în feți-frumoși cu stea în frunte. Printre partide-clan, partide-stat, partide-fantomă, partide-ONG, partide-bebeluș…

Mirosul jegului moral se vrea ascuns de parfumurile scumpe…

♧ Cristian Lisandru

foto/arhiva personala