Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte

Categorie

(Ne)Starea

 (Ne) Starea de marți – „Luna şi lacrimile ei galbene”

… se simțea atât de bine încât îi venea să chiuie, tocmai el, unul care strângea în trupul subțire atâtea şi atâtea semne de întrebare hulpave, atotputernice precum un Dumnezeu interior multiplicat, trufaşe, neîndurătoare şi parşive – cine poate împiedica un semn de întrebare, măcar unul dintre toate, să fie parşiv, dacă asta doreşte ? -, avea senzația că pluteşte, nu era beat, nu era nici măcar amețit, nu băuse nici măcar o jumătate de pahar cu vin, deşi, la un moment dat, intenționase asta, dorise din tot sufletul să o facă lată, lată, lată, un cer plin de stele îl veghea, înțelegător – sau, cel puțin, aşa i se părea -, îi accepta starea de bine pe care tocmai el nu reuşea să o descifreze, se simțea liber – nu putea să spună ca o pasăre fiindcă avea unele îndoieli cu privire la această comparație ordinară, mult prea des folosită de unii şi de alții -, iar libertatea aceasta îi călca pe urme, la o oră când oamenii normali (dar şi despre normalitate s-ar putea discuta la nesfârşit, nu-i aşa?) dormeau, sforăiau, visau frumos sau aveau coşmaruri, el se simțea bine, mergea pe malul unui râu negru în care cădeau lacrimi galbene – o lună tristă; dar de ce tristă tocmai într-o noapte în care el se simțea aşa de bine? -, mergea fără să obosească şi, la un moment dat, începând să fluiere o melodie oarecare, şi-a dat seama, fericit, că trăieşte cu adevărat, fără a putea să înțeleagă, totuşi, de ce plângea luna – ca o sentimentală lacrimogenă a unor vremuri renegate de cinica societatea modernă – cu lacrimi galbene, galbene, galbene…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Miercuri – „3D”

Propriu-zis, într-o nevolnicie mai mult sau mai puțin regizată, lumea se dă de-a berbeleacul, iar aplauzele celor de pe margine (nu neapărat ale marginalizaților, aceasta fiind o cu totul altă discuție) întregesc atmosfera de fanfaronadă mondială.

Ni se transmite, subliminal, că e ok sau că trebuie să fim veseli pentru că – în pofida tuturor dezastrelor – există pastă de dinți-minune, alifie-minune, parfum-minune, stimulator sexual-minune sau pilulă-minune.

Da. Totul e ok. Iar ochelarii de cal sunt 3D.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Miercuri – „La fix”

Nenorocirea e că murim mai repede decât ar trebui. Totuşi, acest „ar trebui” ridică nenumărate semne de întrebare, aşa că, atunci când creanga de sub picioare este tăiată – de noi, de altcineva, de un destin atent la toate amănuntele pe care noi le trecem cu vederea -, ne iluzionăm cu ideea că am murit la momentul potrivit.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Joi – „Guvernul Cocoloş”

Guvernul Cocoloş. Apărut din neantul european – fiindcă există şi aşa ceva, indiferent de părerea unor saltimbanci optimişti care percep UE ca fiind chintesenţa sintagmei paradis-cornul abundenţei –, la dorinţa unui preşedinte numai bun pentru alte meleaguri. Undeva unde să nu-i mai pună nimeni întrebări dificile şi unde vacanţele prelungite sunt trecute, neapărat, în fişa postului.

Bani cheltuiţi aiurea sau lăsaţi să doarmă somnul de veci. Investiţii zero. Tupeu maxim. Cozi apocaliptice la „permise”. Figuri de „geniali” care nu înţeleg ce caută în lumea amărâţilor, nedumeriţi fiindcă, măcar din când în când, cineva îşi permite să îi ia la puricat. Birocraţia anului 2016 este înfiorătoare. Informatizarea – ce cântec suav! Funcţionarii din spatele ghişeelor sunt dumnezei, miniştrii Cocoloşului şi-au construit un Olimp Tehnocrat.

ANAF-ul a aflat – precum bărbatul – ceea ce ştia tot satul. Românii închiriază „la negru”, fără contracte, motiv pentru care trebuie să le sară la beregată. Normal, într-o ţară cu toate ţiglele pe acoperiş, o astfel de acţiune ar fi salutară. Statul trebuie să ia partea „leului”, cu ambele mâini, aflându-se în veghe permanentă pentru ca nu cumva să fie fentat Fiscul. Dar noi suntem trăitori-muritori de foame în statul-caracatiţă care fură la x mâini. Aşa că demersul ANAF nu este altceva decât încă o încercare disperată a unui stat gestionat prost de tehnocraţi (acum) şi de politruci (mai tot timpul) de a mai face rost de ceva „lovele” şi de a striga că rămâne deschisă lupta (hei-rup!) pentru recuperarea potcoavelor de cai morţi.

Cocoloşii doresc să guverneze mult şi bine. E frumos la guvernare, mai ales când ai spate „european” şi nu trebuie să dai socoteală decât în faţa Păpuşarilor. Ideea e să nu faci nimic. Sau, dacă mai apare câte ceva care funcţionează, să distrugi până şi fundaţia.

♣ Cristian Lisandru

funny-political-jokes

sursa foto – Humorepedia

(Ne)Starea de Marţi – „Dimineaţă”

Bulevard înceţoşat, tramvai spintecând fără milă întunericul luat prin surprindere. Zori furişaţi printre blocuri ca nişte amanţi încercănaţi, abia coborâți din paturile răvăşite ale ibovnicelor, un claxon apăsat insistent care tulbură vise încă nepovestite. Cafea. Departe de a fi una magică, dimineaţa scutură insomnii, mângâie alte griji, deschide ferestre, uşi, capitole. Oraşul murmură aceeaşi linie melodică banală, toamna şterge alte frunze de pe o partitură nevăzută, cineva fluieră. A dor, a pagubă, a cine ştie ce… E încă întuneric sub gene, e devreme, e ca şi cum nici noaptea nu s-a hotărât, totuşi, să părăsească scena. Dar tramvaiul o taie în două, nemilos, iar ceaţa – ca un complice mârşav – ascunde orice urmă.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Luni – „Sub cupolă”

Se intersectează priviri curioase, vorbele nespuse trăiesc iluzia marilor revelații încă neînregistrate de o eventuală posteritate atentă la detalii insignifiante, umeri ridicați, țigări aprinse cu gesturi grăbite, chiştoace strivite/aruncate printr-un bobârnac, sacoşe sprijinite de picioare sau de balustrada care separă două părți ale aceleiaşi lumi, cerul acesta îmblânzeşte griuri metalice într-o arenă uriaşă, ascunzând sub cupola-joben zborurile unor păsări imaginare, tramvaiul se târăşte către stația terminus, însă înainte de ea trebuie să înghită alte nerăbdări, alte sacoşe (pe jumătate pline, pe jumătate goale), alte priviri curioase – coborâți la prima? asta aş vrea să ştiu şi eu… -, alte replici pentru care nu s-ar înghesui nici măcar un scenarist şomer, înfometat, alungat din camera igrasioasă – clişeele nu mor niciodată – unde se iluziona nocturn că piesele lui vor ajunge – unde? – undeva, neapărat undeva, poate sub reflectoarele teatrelor celebre sau doar sub cupola-joben a unui cer-îmblânzitor de griuri metalice…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Vineri – „Faliment”

Vânzoleală, monşer! Stare de (diz)grație. În politichie, fireşte, unde în altă parte? „Catindații” deschid uşa cu capul, cotizează la partid, liderii numără şi trec cu markerul peste nume „providențiale”, baronii se înfoaie şi îşi arată muşchii, pe surse zboară zvonuri, bârfe, acuze, înregistrări compromițătoare, înjurături suculente, dosare şterse de praf. Lipsesc pocnitorile. Lipsesc şi proiectele serioase, evident, însă noi discutăm (numai) despre numele oamenilor, nu despre ce pot ei să facă după ce au băut şampania şi au ronțăit fursecurile. Suntem creduli până la prostia absolută. Nu contează dacă mai faci ceva după ce te-ai/te-au ales. Totul e să fii acolo, în miezul dramoletei, să nu ajungi (cumva) pe margine. Acolo, pe margine, nu mai oferă nimeni comisioane durdulii, profitul lipseşte cu desăvârşire, rudele nu te mai invidiază, nu se mai ploconeşte nimeni, nu îți mai gâdilă nimeni orgoliul. Eşti nimeni.

Doar toamna rămâne indiferentă şi permite circului să se falimenteze din interior. Alături de ea, furându-i culorile, surâdem… Circul are (întotdeauna) mai mulți spectatori decât toamna.

♣ Cristian Lisandru

foto – arhiva personală

(Ne)Starea de Luni – „Odisee”

Plouă vârtos. Picături îmbuibate, durdulii, o greutate transparentă, aproape ireală – deşi această mult prea utilizată sintagmă nu reuşeşte să transmită (mai) nimic. Real. Ireal. Aproape ireal. Dar aproape real? Jocuri de cuvinte, joaca de-a imaginile sugestive până la absurd ☺, leapşa în ploaie. Leapşa pe udate. Leapşa pe umbrele, nu neapărat fistichii. Ploaia este reală, iar picăturile îmbuibate se sparg în nenumărate schije care – din fericire – nu lasă în urmă morți sau răniți. La nivelul trotuarelor – presupunând că ai avea la dispoziție o sticluță cu lichid din care să sorbi pentru a te miniaturiza corespunzător -, cataclism acvatic. Viață lacustră incipientă. Frunze-corăbii, numai bune pentru a porni într-o odisee modernă. Palpitantă. La nivel redus, bineînțeles, minimalist. Cascade, şiroaie, vârtejuri. Borduri ciobite, guri de canal. Negre, hulpave, amenințătoare. Frunzele-corăbii plutesc, împinse de curenți insensibili, tu – miniaturizat, minimalizat ☺ – te întrebi dacă va exista vreun curios care să studieze (apoi să descrie cu lux de amănunte, plus nelipsitele înflorituri) lupta aceasta – disperată, o altă imagine-şablon – cu valurile (neapărat înspumate). Plouă vârtos. Realitatea te smulge, nesimțitoare, aventurii abia începute şi îți refuză peripețiile dorite, frunza-corabie ajunge sub roțile unui autobuz, cineva te apostrofează fiindcă nu eşti atent pe unde calci. Doar Penelopa, în gândurile tale stropite de picături îmbuibate, îşi țese aşteptări din ce în ce mai lungi.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Sâmbătă – „Promisiuni”

Promisiuni. Unele, încă neonorate, îşi revendică/imploră dreptul la viață, insinuându-se pe lângă tâmple, ca un zvâcnet suplimentar, luându-se la întrecere cu gândurile nerostite, amăgindu-se că a sosit, în sfârşit, vremea lor, momentul acela de grație dulce în care ceva schițat cu mult timp în urmă capătă contururi reale, palpabile, reconfortante ca un „sfârşit” scris pe ultima filă a unui volum deasupra căruia ai trudit, ai zâmbit, ai oftat, ai scrâşnit din dinți în nopți biciuite de ploi sau dezmierdate de strălucirea delicată a unui astru nocturn aflat (măcar pentru câteva ore) în toane bune. Promit să nu uit niciodată a-mi promite că… Peste toate aceste promisiuni – din ce în ce mai multe, din ce în ce mai îndrăznețe, din ce în ce mai înțepate, ca nişte mahalagioaice ieşite la porți pentru a-şi pune poalele în cap – pluteşte (?) şuieratul unui ceainic uitat părăsit pe aragaz. Zâmbetul tău îmi transmite că există (şi) promisiuni care îşi găsesc împlinirea într-o secundă, nu mai mult…

♣ Cristian Lisandru

 

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: