Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Categorie

(Ne)Starea

(Ne)Starea de Vineri – „Timp înfometat”

Curg aşteptări într-o clepsidră invizibilă, timpul e bolnav, suferă de bulimie temporală, înfulecă viețile noastre pierdute prin nisipuri mişcătoare şi, bineînțeles, nici nu are timp pentru siestă, curg aşteptări, curgem noi, mai există cer? mă întrebi, iar eu nici nu ştiu ce să răspund, cer de nisip, nori de nisip, plouă cu nisip, nisipul e fierbinte ca ultima sărutare pe care au gustat-o buzele uscate, timpului hămesit îi este iarăşi foame…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Joi – „Insignifiantele certitudini”

Sunt anunțate ploi, meteorologii cunosc privilegiul de a ajunge la mare preț atunci când un întreg popor a devenit, printr-o metamorfoză încă nu îndeajuns de mărunțită de faimoşii analişti pentru care orice întâmplare ordinară este ditamai conspirația, meteosensibil, meteodependent, meteosusceptibil etc., umbrelele vor da viață fistichie trotuarelor mohorâte, vor fi stropi, bălți, lacuri în miniatură pe la colțuri de intersecții, câinii îşi vor scutura blana udă, pisicile îi vor privi – cu evidentă superioritate, cu înverşunare indiscutabilă, cu ironie felină – de pe garduri sau de la înălțimea balcoanelor ocrotitoare, accentuând o dată în plus lupta aceasta interminabilă, undeva se va auzi şi un claxon, claxonul va atrage după el (aproape instantaneu, ați observat asta?) alte claxoane, în altă parte va răsuna doar muzichia suavă (aşa o percepi dumneata, subiectiv fiind…) a unor sfere nevăzute (zău?), primăvara intrată în drepturi se va lamenta dincolo de ferestre (poate va fi extaziată, poate doar va bifa condica, fiindcă aşa scrie în fişa de post a anotimpurilor) şi, lăsând la o parte frânele agasante, sirenele înfiorătoare, graba care strică treaba sau nelipsitele mofturi (iar plouă, domnule?), vom încerca să păşim desculți prin ape limpezi care ne vor reflecta insignifiantele certitudini.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Vineri – „Despre primăvară, fotbal şi soartă”

În România de azi, cu sau fără conferințe de presă îndelung aşteptate şi concretizate printr-un mare fâs, cu sau fără priviri sugestive din care reiese o dată în plus că jocurile sunt făcute la Înalta Poartă Europeană, evenimentele (a se citi insignifiantele comedioare umflate mediatic) se desfăşoară exclusiv „după cum pică zarul”. Nimic nu pare a fi pus la punct, studiat în prealabil, obiectiv şi cu dorința fermă de a puncta pe termen lung la capitolul „realizări”.

Primăvara, totuşi, e o certitudine. Ceea ce ne determină să prindem glas şi să trâmbițăm că „om vedea noi ce-o mai fi”, „hai că nu-i dracu’ chiar aşa de negru” sau că „e loc de mai bine”. Chiar şi în meciul din Polonia – acolo unde naționala de fotbal se va deplasa cu fruntea sus, conform principiului „Curaj, găină, că te tai!”, încercând să transforme neputința disperării în ceva care să semene cu mândria unor ani din ce în ce mai îndepărtați.

Rapoartele vin şi se duc, precum cocorii, ne monitorizăm unii pe alții, de ochii lumii, polemizăm ca să părem interesanți, intrăm în jocul ipotezelor, al calculelor, al manipulărilor grosolane. Vindem gogoşi, cumpărăm braşoave. Din când în când, pentru a nu ne ieşi din mână, scriem. Despre primăvara lascivă – sau zurlie/indiferentă/jucăuşă, depinde de starea fiecăruia -, despre explozia naturii (din nefericire, exact atunci când ne cuprinde visarea, aflăm că alți tembeli s-au aruncat în aer, de-a lungul şi de-a latul mapamondului, explodând la propriu şi aruncând în haos alte destine), despre aerul proaspăt (îmbătător/hrănitor/tulburător) al anotimpului abia intrat pe fereastră.

Poezia e prezentă în tot şi în toate, extragem metafore şi din piatră seacă, ceea ce nici nu ar fi rău într-o lume care a uitat – având cu totul alte priorități politice, sociale sau financiare – că e nevoie şi de artă, în general, pentru ca maşinăria asta mondială să existe cu adevărat, numai că, aşa cum spune un vecin, „o fi poezia frumoasă, nu zic nu, dar soarta noastră trece prin MCV, iar calificarea la mondiale prin poarta adversarului”.

Sincer, mi-e din ce în ce mai greu (în pofida optimismului primăvăratic indiscutabil) să percep la justa valoare „soarta noastră” – fie ea (măcar) fotbalistică, deşi sunt destule subiecte fierbinți care stau la coadă. Cert e că ori nu ştim şi n-am ştiut niciodată să ne-o înjghebăm, ori nu ne-au lăsat alții, ori ne-am dat singuri cu stângul în dreptul sau am făcut în aşa fel încât le-am pus piedică acelora care ne-o luau înainte. Ca să nu mai spun că nu înscriem goluri atunci când trebuie, iar în mintea noastră e gol tocmai când ar trebui să luăm decizii sănătoase.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

 (Ne) Starea de marți – „Luna şi lacrimile ei galbene”

… se simțea atât de bine încât îi venea să chiuie, tocmai el, unul care strângea în trupul subțire atâtea şi atâtea semne de întrebare hulpave, atotputernice precum un Dumnezeu interior multiplicat, trufaşe, neîndurătoare şi parşive – cine poate împiedica un semn de întrebare, măcar unul dintre toate, să fie parşiv, dacă asta doreşte ? -, avea senzația că pluteşte, nu era beat, nu era nici măcar amețit, nu băuse nici măcar o jumătate de pahar cu vin, deşi, la un moment dat, intenționase asta, dorise din tot sufletul să o facă lată, lată, lată, un cer plin de stele îl veghea, înțelegător – sau, cel puțin, aşa i se părea -, îi accepta starea de bine pe care tocmai el nu reuşea să o descifreze, se simțea liber – nu putea să spună ca o pasăre fiindcă avea unele îndoieli cu privire la această comparație ordinară, mult prea des folosită de unii şi de alții -, iar libertatea aceasta îi călca pe urme, la o oră când oamenii normali (dar şi despre normalitate s-ar putea discuta la nesfârşit, nu-i aşa?) dormeau, sforăiau, visau frumos sau aveau coşmaruri, el se simțea bine, mergea pe malul unui râu negru în care cădeau lacrimi galbene – o lună tristă; dar de ce tristă tocmai într-o noapte în care el se simțea aşa de bine? -, mergea fără să obosească şi, la un moment dat, începând să fluiere o melodie oarecare, şi-a dat seama, fericit, că trăieşte cu adevărat, fără a putea să înțeleagă, totuşi, de ce plângea luna – ca o sentimentală lacrimogenă a unor vremuri renegate de cinica societatea modernă – cu lacrimi galbene, galbene, galbene…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Miercuri – „3D”

Propriu-zis, într-o nevolnicie mai mult sau mai puțin regizată, lumea se dă de-a berbeleacul, iar aplauzele celor de pe margine (nu neapărat ale marginalizaților, aceasta fiind o cu totul altă discuție) întregesc atmosfera de fanfaronadă mondială.

Ni se transmite, subliminal, că e ok sau că trebuie să fim veseli pentru că – în pofida tuturor dezastrelor – există pastă de dinți-minune, alifie-minune, parfum-minune, stimulator sexual-minune sau pilulă-minune.

Da. Totul e ok. Iar ochelarii de cal sunt 3D.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Miercuri – „La fix”

Nenorocirea e că murim mai repede decât ar trebui. Totuşi, acest „ar trebui” ridică nenumărate semne de întrebare, aşa că, atunci când creanga de sub picioare este tăiată – de noi, de altcineva, de un destin atent la toate amănuntele pe care noi le trecem cu vederea -, ne iluzionăm cu ideea că am murit la momentul potrivit.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Joi – „Guvernul Cocoloş”

Guvernul Cocoloş. Apărut din neantul european – fiindcă există şi aşa ceva, indiferent de părerea unor saltimbanci optimişti care percep UE ca fiind chintesenţa sintagmei paradis-cornul abundenţei –, la dorinţa unui preşedinte numai bun pentru alte meleaguri. Undeva unde să nu-i mai pună nimeni întrebări dificile şi unde vacanţele prelungite sunt trecute, neapărat, în fişa postului.

Bani cheltuiţi aiurea sau lăsaţi să doarmă somnul de veci. Investiţii zero. Tupeu maxim. Cozi apocaliptice la „permise”. Figuri de „geniali” care nu înţeleg ce caută în lumea amărâţilor, nedumeriţi fiindcă, măcar din când în când, cineva îşi permite să îi ia la puricat. Birocraţia anului 2016 este înfiorătoare. Informatizarea – ce cântec suav! Funcţionarii din spatele ghişeelor sunt dumnezei, miniştrii Cocoloşului şi-au construit un Olimp Tehnocrat.

ANAF-ul a aflat – precum bărbatul – ceea ce ştia tot satul. Românii închiriază „la negru”, fără contracte, motiv pentru care trebuie să le sară la beregată. Normal, într-o ţară cu toate ţiglele pe acoperiş, o astfel de acţiune ar fi salutară. Statul trebuie să ia partea „leului”, cu ambele mâini, aflându-se în veghe permanentă pentru ca nu cumva să fie fentat Fiscul. Dar noi suntem trăitori-muritori de foame în statul-caracatiţă care fură la x mâini. Aşa că demersul ANAF nu este altceva decât încă o încercare disperată a unui stat gestionat prost de tehnocraţi (acum) şi de politruci (mai tot timpul) de a mai face rost de ceva „lovele” şi de a striga că rămâne deschisă lupta (hei-rup!) pentru recuperarea potcoavelor de cai morţi.

Cocoloşii doresc să guverneze mult şi bine. E frumos la guvernare, mai ales când ai spate „european” şi nu trebuie să dai socoteală decât în faţa Păpuşarilor. Ideea e să nu faci nimic. Sau, dacă mai apare câte ceva care funcţionează, să distrugi până şi fundaţia.

♣ Cristian Lisandru

funny-political-jokes

sursa foto – Humorepedia

(Ne)Starea de Marţi – „Dimineaţă”

Bulevard înceţoşat, tramvai spintecând fără milă întunericul luat prin surprindere. Zori furişaţi printre blocuri ca nişte amanţi încercănaţi, abia coborâți din paturile răvăşite ale ibovnicelor, un claxon apăsat insistent care tulbură vise încă nepovestite. Cafea. Departe de a fi una magică, dimineaţa scutură insomnii, mângâie alte griji, deschide ferestre, uşi, capitole. Oraşul murmură aceeaşi linie melodică banală, toamna şterge alte frunze de pe o partitură nevăzută, cineva fluieră. A dor, a pagubă, a cine ştie ce… E încă întuneric sub gene, e devreme, e ca şi cum nici noaptea nu s-a hotărât, totuşi, să părăsească scena. Dar tramvaiul o taie în două, nemilos, iar ceaţa – ca un complice mârşav – ascunde orice urmă.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Luni – „Sub cupolă”

Se intersectează priviri curioase, vorbele nespuse trăiesc iluzia marilor revelații încă neînregistrate de o eventuală posteritate atentă la detalii insignifiante, umeri ridicați, țigări aprinse cu gesturi grăbite, chiştoace strivite/aruncate printr-un bobârnac, sacoşe sprijinite de picioare sau de balustrada care separă două părți ale aceleiaşi lumi, cerul acesta îmblânzeşte griuri metalice într-o arenă uriaşă, ascunzând sub cupola-joben zborurile unor păsări imaginare, tramvaiul se târăşte către stația terminus, însă înainte de ea trebuie să înghită alte nerăbdări, alte sacoşe (pe jumătate pline, pe jumătate goale), alte priviri curioase – coborâți la prima? asta aş vrea să ştiu şi eu… -, alte replici pentru care nu s-ar înghesui nici măcar un scenarist şomer, înfometat, alungat din camera igrasioasă – clişeele nu mor niciodată – unde se iluziona nocturn că piesele lui vor ajunge – unde? – undeva, neapărat undeva, poate sub reflectoarele teatrelor celebre sau doar sub cupola-joben a unui cer-îmblânzitor de griuri metalice…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: