Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Categorie

(Ne)Starea

(Ne)Starea de Miercuri – „Timp”

E drept că timp nu avem niciodată şi nu s-au inventat/nu se vor inventa suplimente de timp. Tichete de timp nici atât. Sau timp-bonus. Iar sintagma „timp berechet” este doar o dulce amăgire.

Răstimp, timpul 😊 îşi vede de-ale sale, jucându-se (cu noi). De-a secundele, de-a minutele, de-a orele în urma cărora rămânem cu aceeaşi întrebare stupidă: Când naiba a trecut timpul?
Poate că nici timpul nu mai e ce-a fost, poate că tot sistemul nostru (temporal) de valori este depăşit şi întreținut artificial de conspiratori malefici.

Sau – ipoteza de lucru nr. 2 – noi ne-am pierdut pe drum, la diferite intervale de timp, încercând cu disperare să ne regăsim doar pentru a ni se ivi, din nou, ocazia de a pierde timpul.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Marți – „Pagubă”

„Aleşii” ar acciza şi toamna, dacă ar putea – bătu-i-ar frunzele uscate să îi bată! -, ar impozita urletele ultimilor lupi din pădurile încă nepuse la pământ şi ar pretinde taxă pentru luna plină.
Probabil că vreun deştept şcolit la Universitatea Descurcăreților ar propune şi o Lege a Mediocrității Naționale, astfel încât să nu mai scoată nimeni capul de la cutie, iar îndrăzneala de a mai cere drepturile ar fi considerată trădare națională. Nici nu mă refer la cineva anume, la un guvern anume, la un partid anume. Sunt doar un observator plictisit de propriile decepții.
Dar „aleşii” nu se deosebesc prin nimic unii de alții. Şi, inevitabil, indiferent de doctrină (dacă se mai poate discuta despre aşa ceva) sau de culoarea politică (aia de-i place popii, în faza asta suntem), toți „privilegiații” ajung, în ultimă instanță, la un numitor comun – pagubele imense pe care le provoacă. Pe termen lung.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Marţi – „Realitate”

Ancorat în realitate? Doar obligat de împrejurări. Realitatea se prelinge în urma ta, ca umbră nesuferită, insistentă, ca o datorie neplătită, iar din când în când – poate din plictiseală, poate din trufie, poate din dorința de a-ți reaminti că face parte integrantă din tine (în timp ce reciproca nu este, neapărat, valabilă, orice s-ar spune…) – îți pune o piedică, rezultatul fiind prăbuşirea în noroiul cotidianului nesimțitor.

Prizonier în realitate? Cu siguranță. Şi asta în vreme ce nenumărați hei-rup-işti cocoțați la pupitre inventează alte scuze/lozinci/proiecte/farafastâcuri prin care prezintă drept virgină apetisantă o realitate curviştină, certată cu apa de gură.

Vremurile – mi-a spus cineva – sunt croite după chipul şi asemănarea noastră. Poate fi realitatea altfel decât suntem noi? Nu. Noi o aducem la viață, pompăm energie în ea, o cocoloşim, o hrănim cu toate fanteziile noastre, suntem euforici, neobosiți, trăim o fericire de-a dreptul stupidă chiar şi atunci când semănăm al dracului de mult cu părintele lui Frankestein sau cu oricare alt savant care nu ia în calcul, niciodată, efectele devastatoare ale experimentelor sale.

Iar realitățile paralele – basme pentru adormit copiii sau prilej de dulce reverie pentru visătorii care nu se vor vindeca vreodată (din fericire!) de dorinţa de a visa… Dar accidentele sunt reale, crimele sunt reale, incesturile sunt reale, toate atrocitățile sunt reale, efectul de seră este real, fragmentarea unor state este reală, ba chiar înfricoşător de reală, atâta vreme cât e mai uşor să controlezi/manipulezi bucăţi din întreg pentru a ţine întregul  la respect.

Noi suntem realitatea pe care o blamăm.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Joi – „Amintiri”

… ochii văd, inima cere, conştiința nu şi nu, dar mai avem conştiință?, întreb şi eu, nu dau cu parul, nu bag bățul prin gard, conştiința s-a rătăcit, săraca, umblă brambura, e homeless, cum se spune acum, nici baricade nu mai ridicăm, e mai simplu să ridicăm din umeri şi să tragem mâța de coadă, s-a plictisit lumea, s-a plictisit de revoluții, de marile defilări, de monumentalele şantiere, de victorii care se transformă în înfrângeri, mai ştie cineva de cincinal?, nu te uita aşa la mine, nu sunt nostalgic, mi-am adus aminte, na, amintirile nu bat la uşă, parcă dumneata nu ştii, amintirile intră țanțoşe ca nişte gospodine cărora le-a crescut cozonacul, dintr-o dată eşti în altă lume, am avut o mândră năbădăioasă în cartierul ăsta, o pândeam pe sub ferestre, scuturat de frigurile amorului, când mă lua în brațe se despleteau toate negurile şi curgeau peste noi, avea ochi de poveste, domnule, a fost odată ca niciodată… 

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Marți – „Satana la Untold”

Un preot din Cluj, unul căruia Dumnezeu îi oferă exclusiv frustrări spirituale, coşmaruri şi înfumurări execrabile, susține ca festivalul Untold este închinat Satanei.

Nu este pentru prima oară când reprezentanți ştiurlubatici ai BOR îşi dau în petec – din punct de vedere financiar/sexual – sau scriu inepții pe pagini de socializare (ei făcând upgrade tehnic, însă fiind pe deplin înapoiați la capitolul mentalitate).

Astfel de personaje nu reuşesc decât să se facă de râs. Cu sau fără patrafir, cu sau fără lumânări revândute, cu sau fără apucături preoțeşti pidosnice, prostia crasă depăşeşte granițele timpului şi spațiului.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Vineri – „Timp înfometat”

Curg aşteptări într-o clepsidră invizibilă, timpul e bolnav, suferă de bulimie temporală, înfulecă viețile noastre pierdute prin nisipuri mişcătoare şi, bineînțeles, nici nu are timp pentru siestă, curg aşteptări, curgem noi, mai există cer? mă întrebi, iar eu nici nu ştiu ce să răspund, cer de nisip, nori de nisip, plouă cu nisip, nisipul e fierbinte ca ultima sărutare pe care au gustat-o buzele uscate, timpului hămesit îi este iarăşi foame…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Joi – „Insignifiantele certitudini”

Sunt anunțate ploi, meteorologii cunosc privilegiul de a ajunge la mare preț atunci când un întreg popor a devenit, printr-o metamorfoză încă nu îndeajuns de mărunțită de faimoşii analişti pentru care orice întâmplare ordinară este ditamai conspirația, meteosensibil, meteodependent, meteosusceptibil etc., umbrelele vor da viață fistichie trotuarelor mohorâte, vor fi stropi, bălți, lacuri în miniatură pe la colțuri de intersecții, câinii îşi vor scutura blana udă, pisicile îi vor privi – cu evidentă superioritate, cu înverşunare indiscutabilă, cu ironie felină – de pe garduri sau de la înălțimea balcoanelor ocrotitoare, accentuând o dată în plus lupta aceasta interminabilă, undeva se va auzi şi un claxon, claxonul va atrage după el (aproape instantaneu, ați observat asta?) alte claxoane, în altă parte va răsuna doar muzichia suavă (aşa o percepi dumneata, subiectiv fiind…) a unor sfere nevăzute (zău?), primăvara intrată în drepturi se va lamenta dincolo de ferestre (poate va fi extaziată, poate doar va bifa condica, fiindcă aşa scrie în fişa de post a anotimpurilor) şi, lăsând la o parte frânele agasante, sirenele înfiorătoare, graba care strică treaba sau nelipsitele mofturi (iar plouă, domnule?), vom încerca să păşim desculți prin ape limpezi care ne vor reflecta insignifiantele certitudini.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Vineri – „Despre primăvară, fotbal şi soartă”

În România de azi, cu sau fără conferințe de presă îndelung aşteptate şi concretizate printr-un mare fâs, cu sau fără priviri sugestive din care reiese o dată în plus că jocurile sunt făcute la Înalta Poartă Europeană, evenimentele (a se citi insignifiantele comedioare umflate mediatic) se desfăşoară exclusiv „după cum pică zarul”. Nimic nu pare a fi pus la punct, studiat în prealabil, obiectiv şi cu dorința fermă de a puncta pe termen lung la capitolul „realizări”.

Primăvara, totuşi, e o certitudine. Ceea ce ne determină să prindem glas şi să trâmbițăm că „om vedea noi ce-o mai fi”, „hai că nu-i dracu’ chiar aşa de negru” sau că „e loc de mai bine”. Chiar şi în meciul din Polonia – acolo unde naționala de fotbal se va deplasa cu fruntea sus, conform principiului „Curaj, găină, că te tai!”, încercând să transforme neputința disperării în ceva care să semene cu mândria unor ani din ce în ce mai îndepărtați.

Rapoartele vin şi se duc, precum cocorii, ne monitorizăm unii pe alții, de ochii lumii, polemizăm ca să părem interesanți, intrăm în jocul ipotezelor, al calculelor, al manipulărilor grosolane. Vindem gogoşi, cumpărăm braşoave. Din când în când, pentru a nu ne ieşi din mână, scriem. Despre primăvara lascivă – sau zurlie/indiferentă/jucăuşă, depinde de starea fiecăruia -, despre explozia naturii (din nefericire, exact atunci când ne cuprinde visarea, aflăm că alți tembeli s-au aruncat în aer, de-a lungul şi de-a latul mapamondului, explodând la propriu şi aruncând în haos alte destine), despre aerul proaspăt (îmbătător/hrănitor/tulburător) al anotimpului abia intrat pe fereastră.

Poezia e prezentă în tot şi în toate, extragem metafore şi din piatră seacă, ceea ce nici nu ar fi rău într-o lume care a uitat – având cu totul alte priorități politice, sociale sau financiare – că e nevoie şi de artă, în general, pentru ca maşinăria asta mondială să existe cu adevărat, numai că, aşa cum spune un vecin, „o fi poezia frumoasă, nu zic nu, dar soarta noastră trece prin MCV, iar calificarea la mondiale prin poarta adversarului”.

Sincer, mi-e din ce în ce mai greu (în pofida optimismului primăvăratic indiscutabil) să percep la justa valoare „soarta noastră” – fie ea (măcar) fotbalistică, deşi sunt destule subiecte fierbinți care stau la coadă. Cert e că ori nu ştim şi n-am ştiut niciodată să ne-o înjghebăm, ori nu ne-au lăsat alții, ori ne-am dat singuri cu stângul în dreptul sau am făcut în aşa fel încât le-am pus piedică acelora care ne-o luau înainte. Ca să nu mai spun că nu înscriem goluri atunci când trebuie, iar în mintea noastră e gol tocmai când ar trebui să luăm decizii sănătoase.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

 (Ne) Starea de marți – „Luna şi lacrimile ei galbene”

… se simțea atât de bine încât îi venea să chiuie, tocmai el, unul care strângea în trupul subțire atâtea şi atâtea semne de întrebare hulpave, atotputernice precum un Dumnezeu interior multiplicat, trufaşe, neîndurătoare şi parşive – cine poate împiedica un semn de întrebare, măcar unul dintre toate, să fie parşiv, dacă asta doreşte ? -, avea senzația că pluteşte, nu era beat, nu era nici măcar amețit, nu băuse nici măcar o jumătate de pahar cu vin, deşi, la un moment dat, intenționase asta, dorise din tot sufletul să o facă lată, lată, lată, un cer plin de stele îl veghea, înțelegător – sau, cel puțin, aşa i se părea -, îi accepta starea de bine pe care tocmai el nu reuşea să o descifreze, se simțea liber – nu putea să spună ca o pasăre fiindcă avea unele îndoieli cu privire la această comparație ordinară, mult prea des folosită de unii şi de alții -, iar libertatea aceasta îi călca pe urme, la o oră când oamenii normali (dar şi despre normalitate s-ar putea discuta la nesfârşit, nu-i aşa?) dormeau, sforăiau, visau frumos sau aveau coşmaruri, el se simțea bine, mergea pe malul unui râu negru în care cădeau lacrimi galbene – o lună tristă; dar de ce tristă tocmai într-o noapte în care el se simțea aşa de bine? -, mergea fără să obosească şi, la un moment dat, începând să fluiere o melodie oarecare, şi-a dat seama, fericit, că trăieşte cu adevărat, fără a putea să înțeleagă, totuşi, de ce plângea luna – ca o sentimentală lacrimogenă a unor vremuri renegate de cinica societatea modernă – cu lacrimi galbene, galbene, galbene…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: