Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte

Categorie

Pe șleau

exercițiu

cuvinte
cuvinte
cuvinte
de-a valma
surghiunite în pagini albe
obligate să trăiască
sub forma unor pseudo-metafore lamentabile
vorbe în vânt
prinse cu arcanul nevăzut al indolenței gramaticale
(există şi aşa ceva
mirările sunt de prisos)

cuvinte
legate unele de altele
aduse la exasperare
minimalizate
scoase din uz
desconsiderate până la anularea definitivă

exercițiu de imaginație:
a tăia în carne vie
sau
a tăia în carnea unui cuvânt?

uneori
filele albe spun mai mult
decât toate cuvintele
obligate să nu transmită nimic

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Între luminiţa de la capătul tunelului şi luminiţele din Piaţa Victoriei

Un discurs prezidenţial agasant-ironic, o reacţie de copil râzgâiat a PSD-ului. Aici ne situăm, cu sau fără marja de manevră despre care vorbea Herr Ghinion. Parafrazându-l, aş spune că acesta este ghinionul nostru – ambele tabere politice sunt convinse că pot scoate ţara din criză, că pot înşuruba un bec fără să rotească şi scaunul, că ne pot da promisiuni cu linguriţa, eventual bătându-ne şi pe spate pentru a râgâi corespunzător.

Oamenii politici construiesc – nu de azi, nu de ieri –un decor din piese lego în care, din când în când, dau cu piciorul. Apoi îşi iau jucăriile şi pleacă, palmând şi câte o ţigară pe la colţuri, în vreme ce aceia rămaşi la locul de joacă aplaudă şi se felicită reciproc pentru încă o realizare siropoasă.

A devenit redundantă referirea la Caragiale. Noaptea furtunoasă, scrisorile pierdute, genunchii lui Rică Venturiano, multiplicarea lui Agamiţă Dandanache, discuţiile fără cap şi coadă, piruetele à la Ghiţă Pristanda – zâmbim, însă nu este zâmbetul nostru. Unii sunt de părere că Herr Ghinion a rânjit de la o tribună unde trăieşte senzaţia că are numai proşti în faţă. Fără a spune ceva esenţial, ofuscându-se şi ofuscându-ne. Că a fost părtinitor, nu mediator. Că habar nu are de Constituţie. Alţii îl ridică în slăvi, îi scutură scamele de pe costum, îl îndeamnă să lupte, să dea la oase, să-şi pună adversarii pe coji de nucă. Trage-le-o, herr Iohannis!

Totuşi, ţara stă. Impasul este evident. Blocajul costă. Este propus un referendum pentru a contabiliza praful de pe tobă şi pentru a mai cheltui miliarde. Împachetăm fum. Mâzgălim pancarte – la capitolul acesta suntem inspiraţi. Şi de o parte, şi de cealaltă.

Drumul acesta nu duce nicăieri. Şi, ajungând pentru a n-a oară la această concluzie, ne dorim să fim rupţi de o astfel de realitate socială şi politică. Nu putem. Ne trezim în plin coşmar şi urlăm către o lună indiferentă. Între luminiţa de la capătul tunelului şi luminiţele din Piaţa Victoriei nu se află decât eşecul indiscutabil.

♣ Cristian Lisandru

lumini-piata-feb-17

sursa foto – revista22.ro

nickname

bâlci redeschis
sugem acadele fără gust
tarabele sunt pline cu marile speranțe
între două conferințe de presă bem vin fiert
îl pândim pe moş crăciun
pe sub un leru-i ler de complezență
tragem la țintă cu invective
încingem hore în jurul propriilor disperări împodobite

unii sorb şampania supremației
rânjetul majoritar sclipeşte orbitor
sunt desenate trasee sinuoase
şi se discută off the record
despre trădarea legalizată
prin ordonanțe de urgență

dar intrăm în iarnă cu piepturi bombate
noi suntem români
totuşi
cu inima la trecători
sus sus sus la munte sus
aşa ne ducem pe copcă
iar avram iancu e un alt nickname pe facebook

♣ Cristian Lisandru

foto arhiva personală

Mihai Eminescu – „Eşti în țara…”

Eşti în ţara berei mândre şi-a cârnaţilor cu piele,
Eşti în sânul măslinoasei şi brigandei d-azi Elade;
La muscal vii şi la turcul ce domneşte multe neamuri,
Eşti în patria musteţii iubitoare de pomade.
Ba, tu eşti în România, căpătâiul de venituri
Unde-a fi calmuc, iubite, e frumos şi ţi se şade.
Unde cel venit scutitu-i de-orice greu şi datorie
Ş-unde vita cea străveche de român ce-l sudui, bade,
Poartă-n spatele nătânge pe-orişicare-i vine-n minte
Să clocească-a lui seminţe pe-ăst popor ce-i duce-n spate.
Unde prazi fără de milă, făr’ să-ţi pese, spre-a te-ntoarce
Înstărit în a ta ţară, să trăieşti din aste prade.
Unde fiii proprii ţări îi sug măduva din oase
Spre-a o da-n Paris, Viena pe nimicuri şi parade,
Numai limba strămoşească s-o vorbeşti nici nu se cade,
Unde-a oamenilor fală şi mândrie nu consistă
Decât c-au ştiut mai bine s-uite limba ţării toate,
Unde chiar numirea ţării este doar o ironie,
Căci român nu e nimica nici în case, nici pe strade.

♠ Mihai Eminescu (1873)

sursa foto – oikotimes

paranghelie

click pentru mărire

sursa foto – goodfon.ru

subtilitate

am intrat cu toţii în metastaza subtilităţilor
nimeni nu înţelege ce vrea să spună celălalt
dă din cap ridică sprâncenele spune ok
părem interesanţi când debităm enormităţi
cu o patimă nebună
decupaţi din x-files sau millennium
în house of cards se înjură fără perdea uneori
înainte ca ipocrizia cu guler alb
să îşi taie partea leului
până la omuleţii verzi rămân doar preţiozităţile inutile
plus limba de lemn a politrucilor fără frontiere
am uitat să vorbim normal
suntem neoameni de ce ne-am mira
răsare un genial din fiecare paranteză
adunăm mulţimi pentru a descoperi  acelaşi rezultat
zero
fiecare individ se satură
cu propria gaură de la covrig

♣ Cristian Lisandru

Noi suntem tâmpiţi…

Suntem tâmpiţi pentru că suntem permisivi. Pentru că avem încredere. Pentru că dorim să fim citiţi, înţeleşi, aplaudaţi. De-abia aşteptăm cititori şi comentatori noi, ajungem mai repede la orgasmul intelectual, acela care ne face să transpirăm şi să credem că suntem unici.

În ultima vreme, blogosfera asta – despre care unii spun că e mocirlă, alţii că ar fi o ghenă de gunoi; mă şi întreb ce dracu` caută pe aici dacă au astfel de păreri?! – primeşte sânge proaspăt prin nickname-uri.

Am şi eu vreo şapte-opt ani prin blogosferă. Semnez cu nume şi prenume, fără a mă supăra pe oameni corecţi care au ales să-şi prezinte ideile sub protecţia anonimatului. I-am privit circumspect, într-o primă fază, i-am citit, ne-am citit, ne-am comentat, ne-am descifrat – sau cel puţin am încercat. Încetul cu încetul, zi după zi, postare după postare, am realizat că, din diferite motive personale, unii oameni/bloggeri aleg să nu îşi declare identitatea. Dar nu sunt nişte labagii cu ifose – aşa cum se întâmplă mai nou.

Vine câte un aiurit din ăsta şi cădem pe spate, se lipeşte de blog ca râia şi îi dăm imediat follow ca şi cum de-abia aşteptam asta. Ne ducem şi comentăm. Suntem luaţi de sus, adică fraierilor, lasă că v-o trag eu, poate că mă şi ştiţi dar vreau să mă joc cu voi, mi s-a făcut de leapşa anonimului. Nickname-ul e fericit în obsesia lui purulentă. În putoarea lui pe care noi acceptăm să o mirosim. Începe să umble brambura printre bloguri, devine – de regulă – filozoful de serviciu, pozează în interesantul neamului, preia citate pe care le interpretează, citeşte două-trei paragrafe şi aplică metoda „uite despre ce vorbesc, uite ce interesant sunt”. Dă sfaturi, se ia de lume, să ia de propria neputinţă, face şi versuri, cântă pe limba sa. Uită de IP, vine şi te înjură cu altă identitate – adrese de mail, alt nickname etc. Ca musca-n curu` calului, n-are rost să facem pe delicaţii cu astfel de specimene. Te uiţi, citeşti, te cruceşti… Pe urmă dispare – după ce intervine frigiditatea, nu poţi rezista la nesfârşit fiind bolnav irecuperabil. O fi masturbarea publică bună, dar nu merge á la long.

De ce dispare nefericitul/nefericita? Sau de ce reapare respectivul/respectiva sub altă identitate? Fiindcă aceşti frustraţi fără nume nu acceptă să se masturbeze în privat.  Ei/ele doresc numai masturbarea publică. Aşa ejaculează. În public. Or fi avut probleme în familie. Nu i-au iubit mamele sau i-au iubit prea mult. Sunt nişte impotenţi mintal care au descoperit că online-ul şi anonimatul le oferă soluţia ideală pentru a fi şi ei fericiţi. Nişte amărâţi.

Iar noi suntem nişte fraieri (ar trebui să ne confecţionăm şi diplome) fiindcă dăm năvală şi le cântăm în strună fără a ne întreba cine sunt, ce vor, ce-i mână pe ei/ele în luptă etc. Suntem de o credulitate dezarmantă întreţinând conversaţii online cu anonimi.

Mi-am propus să fiu selectiv. Exceptând nickname-urile cunoscute ale blogosferei – peste care au trecut nişte ani şi nu mai ascund tot felul de perversiuni online – nu voi mai băga în seamă tiriplici fără nume şi prenume. N-am nevoie de un Norman Bates multiplicat care mai face şi pe deşteptul. Vor să şi-o frece? Vor să fie şi ei excitaţi, să cunoască extazul? N-au decât, dar nu la mine pe blog. Apropo, am un nou buton pe tastatură – el se numeşte SICTIR.

Plus că…

vine din anonimat
se îndreaptă tot într-acolo
târându-se prin propriile bale
însăilează gânduri abstracte
pe blogul personal
filozofie de gang
idei de prin spatele blocului
sau şutite de pe wikipedia
are nickname
aşa că poate să înjure fără perdea
inventează adrese de email
yahoo-ul i-a devenit fetiş
oamenii habar n-au
suferim de credulitate
nu ne mai vindecăm
el râde în barbă
după ce umblă de colo-colo cu limba scoasă
caută atenţie pentru a digera frustrări personale
e un fel de norman bates mioritic
însă are doar blog nu motel
deocamdată
totuşi
mirosul de hoit cu IP dinamic
e inconfundabil
el trăieşte dar e mort
şi nici nu ştie

♣ Cristian Lisandru

nu mai vine

Matei 6:6

Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa,
roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns,
şi Tatăl tău, Care este în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

Sărbători fericite!

El nu mai vine
adepţii celei de-a doua veniri
vor fi dezamăgiţi cu siguranţă

dar El nu mai vine
fiindcă ar fi răstignit încă o dată
azi a crescut exponenţial numărul fariseilor
preoţii nici nu ar mai avea nevoie
de pilat din pont sau de iuda
(acesta din urmă
conform ultimelor informaţii
e un erou biblic)
pentru a organiza procese cu verdict cunoscut
plus că la vatican se intră numai cu aprobare
vremurile s-au schimbat
s-au împământenit reguli norme tabieturi
procesele verbale ale unor şedinţe prelungite
ajung direct în arhivele secrete
nimeni nu doreşte
alte învăţături incomode şi un obraz întors
mai bine dinte pentru dinte şi ban pentru ban

dar oficial îl aşteptăm de două mii de ani
tocmai de aceea El nu mai vine
iar drumul golgotei
e presărat cu magazine de suveniruri

♣ Cristian Lisandru (2016)

olimp cu acoperişul spart

cineva aşezat în genunchi
oferă lumii definiția verticalității

astfel intrăm într-o fază nouă
apoteotică
amalgamul frustrărilor personale
pretinde monumente faraonice
mâine va cumpăra
ciment cărămidă pietriş lopată mistrie
olimpul lui
ridicat deasupra capetelor noastre
ne va veghea trufaş
gânduri
cuvinte
propoziții
fraze

cineva aşezat în genunchi se crede zeu
în şandramaua pe care o numeşte olimp
bate vântul şi plouă cu ifose

♣ Cristian Lisandru – 28 aprilie 2016

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: