Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Categorie

Pe șleau

manechine

totul se reduce la marfa din vitrină
în magazie nu ajunge nimeni
niciodată
manechinele zâmbesc neobosite
dumnezeul lor trufaş rămâne matrița
din când în când trece un copil curios
ar dori să vadă ceva pe sub fustele femeii
de dincolo de sticlă
vânzătoarele râd
ia uite la ăsta micu’
i s-a făcut de tăvăleală

vitrina atrage ca un magnet
seamănă cu un teritoriu interzis
spre care se îndreaptă toți paşii

în magazie
un manechin fără brațe
zâmbeşte tâmp
printre găleți detergenți şi perii

♣ Cristian Lisandru (septembrie 2017)

sursa foto – http://www.mannequins-online.com/

Mă voi întoarce…

Mă voi întoarce peste două vieți
Să văd dacă mai sunteți în putere,
De mai loviți cu fruntea în pereți
Sau de mai consumați dispreț şi fiere.

Acum e un dezastru mondial,
Probabil că-l simțiți până în oase,
Şi bate-un vânt nebun, primordial,
Prin suflete, prin gânduri şi prin case.

Da. S-a mai scris despre nenorociri,
Nenorocirile ne guvernează
Şi izbucnesc conflicte între miri,
Şi-o dramă, zilnic, se reinventează.

Da. S-a mai scos un ordin dintr-un plic,
Câțiva au ridicat o baricadă,
S-a obținut chiar rating, din nimic,
Un alt bătrân s-a prăbuşit pe stradă.

Sunt revoluții, sunt transmisiuni,
Ce breaking news ne curge pe sub gene!
E iarăşi party-n casa de nebuni,
Noi țopăim şi-aprindem fumigene.

Se nasc copii doar pentru-a fi în trend,
Chiar mamele reneagă alăptarea,
Pe frunțile de tați stă scris „The end”,
Iar pe sub geamuri trece disperarea.

Ni se vorbeşte, zilnic, despre stres,
Reclamele ne rod, subliminale,
Dar subzistăm prin circ, dezinteres
Şi nesimțire-n faze terminale.

Da. Nu-i nimic, e Murphy în prim-plan,
Se poate şi mai rău, la o adică,
Trăim cuprinşi de chinuri, an de an,
Mințindu-ne că nu ne este frică.

Plătim tribut prostiei de a fi
Creduli cu acte-n regulă, fireşte,
Plantăm păduri de griji şi datorii
Şi-n noi doar resemnarea se dospeşte.

Mă voi întoarce peste două vieți
Să văd dacă mai sunteți în putere,
De mai loviți cu fruntea în pereți
Sau de mai consumați dispreț şi fiere.

♣ Cristian Lisandru (septembrie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

În noi…

Nici nu mai ştim de unde-atâta jale,
Ne ard dezamăgirile ca focul,
În noi îşi face casă nenorocul
Şi doar anomalii ne ies în cale.

Am fost eroici, am avut mândrie,
Din când în când încins-am câte-o sârbă,
Mai-marii ne-au privit, ades, cu scârbă,
Apoi ne-au dat de-o ciorbă, ca să fie.

Pe noi ne-au renegat conducătorii,
Am fost şi suntem turma ideală,
În noi se-nfinge sila ancestrală
Şi, peste timp, rânjesc toți trădătorii.

Din noi se smulge miza cea mai mare,
Paradoxal, rămânem mâna moartă,
Iar uneori ieşim, spectrali, la poartă
Spre-a ne minți că mai avem suflare.

Visăm o chintă care să ne scoată
Din sărăcie, din nesomn, din drame,
În noi e neputința pusă-n rame
Şi suntem când linşați, când traşi pe roată.

Ne sunt permise credite stupide,
Iluzii fade, doar cu buletinul,
Ne bulucim, strigăm, ne facem plinul,
Murim gustând reclame insipide.

În noi mai pâlpâie o lumânare,
Iar lupul dacic urlă într-o doară,
În noi chiar şi speranța vrea să moară,
Dar n-are bani pentru înmormântare.

♣ Cristian Lisandru (august 2017)

sursa foto – goodfon.ru

Bolnavi

Ca un bolnav ce ia medicamente
La oră fixă, amăgindu-și viața,
Îngurgităm pretenții insolente
Și ne rugăm să nu se rupă ața.

Ne bucurăm că s-a mai dus o oră,
Suntem extaziați, trăind vremelnic,
Ne amăgim prin sârbă și prin horă,
Apoi compunem încă un pomelnic.

Ne mai mirăm de una sau de alta,
De parcă nu am ști ce se întâmplă,
Spunându-ne că are pește balta
Sau că n-avem pistoalele la tâmplă.

Ne scrijelim pe frunți urări de bine
Și punem la păstrare invective,
Se scurg tristeți prin rădăcini latine
Când plângem cu pasive și active.

Debusolați, tot căutăm scăpare,
Spre patru zări ne ducem într-o grabă,
Un soft nebun de-o eră dă eroare
Pe-aceste plaiuri puse pe tarabă.

Suntem ai nimănui, precum se vede,
Incongruenți, dezamăgiți și mistici,
Ce viitor confuz ni se prevede
Atunci când facem parte din statistici.

Nici bancurile nu ne mai salvează
Și niciun medic nu ne dă motive,
Durerea-n noi se generalizează,
Iar patimile sunt definitive.

♣ Cristian Lisandru (2014)

sursa foto – goodfon.ru

pfa

trecem prin viață ca tâmpiții
punctele de reper
fixate de o societate pierdută
asigură puseuri depresive
noi râdem
obişnuindu-ne
adică suntem în grafic
alo
da
ce mai faci?
bine
ok
să ne vedem sănătoşi

e minunată interacțiunea
cu agora
de pildă spunem vorbe mari
gândind mărunt

cine contabilizează nimicul acesta?
neantul nu pretinde statistici

de-aia trecem prin viață
ca tâmpiții
persoane fizice autorizate să moară
râzând
a pagubă

♣ Cristian Lisandru

sura foto – goodfon.ru

adn

viață suptă din deget
vorba lui caragiu
ne metaforizăm cu plăcere orgasmică
până şi un găinaț devine pretext literar
pe urmă stăm ca boul pe coadă
aşteptăm un feedback salvator

jucăm teatru
pe o scenă unde nu ne vede nimeni
câteva vizualizări sunt motiv de paranghelie
zâmbim complice
am rupt gura târgului

ne îmbătăm cu propriile iluzii
fiindcă suntem în țara lui neica-nimeni
aici fiecare e mai bun decât ceilalți
iar autografele sunt parte integrantă din adn

îmi plac scriitorii în care se reflectă cerul
ochii lor capturează albastrul acela
pentru care s-a zidit
voronețul

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

probabil

trăim
cu lejeritatea execrabilă
a celui care nu mai are nimic de pierdut
jemanfişişti ai propriei existențe
idolatrizând rateuri frumos ambalate

cântăm
sub duş
în fața altarelor sau la cârciumă
vocile noastre acoperă simfonii celebre
savantul divin a fost darnic
avem talent cu nemiluita
când nu ştim ce să facem cu el
arătăm cu degetul
spre ue spre stratul de ozon spre fisc

plângem
în pumni
facem concurență bocitoarelor
ne privim în oglindă
înjurăm cu năduf

murim
mimând drame existențiale
înainte de a ne vinde demnitatea la talcioc
organizăm şuşe intens mediatizate

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Amintiri cu tata

Tata sforăia pe canapea, eu tastam ca un disperat decis să nu spună nimic în prea multe cuvinte, pe urmă i-am strigat tată, mă deranjezi, du-te în camera ta, s-a trezit, s-a ridicat, s-a dus fără cuvinte – părinții, îmbătrânind, ne lasă nouă cuvintele -, când s-a dus de tot, neîntorcându-se din cer,  m-am certat fiindcă mă deranjase sforăitul tatălui meu…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Hoțomanii

Ce ne mai place să ne ridicăm pe vârfuri şi să tragem cu ochiul în curtea vecinului… Dacă nu e atent, fiindcă are omul programul încărcat, îi şutim o roşie, un fir de ceapă, o paranteză, un slash lăsat nesupravegheat, coada de la cazma, ideea rămasă descuiată, rufa de pe sârmă, ceva pătrunjel sau leuştean, ardeii puşi la uscat, preşul de la uşă, muşcata din ghiveci, furtunul aspersorului.

Nu ne duce mintea la mai mult, însă ne fandosim cu lejeritatea hoțomanului de cursă lungă, cosmetizăm mârşăvii native, părem gospodari, la o privire superficială, însă nici nu ştim ce suntem cu adevărat. Dacă suntem, dacă nu cumva am devenit, de-a lungul timpului, jalnice cópii fără personalitate, numai bune de trecut prin maşina de tocat hârtie (vieți).

Dorim să părem interesanți/cu moț/cu stea în frunte, ce-i al nostru e pus deoparte, e comod să gândim cu mintea altora şi să vindem credulilor „marfă” la mâna a doua, a treia, a patra…

Ne întrebăm, retoric, de ce nu merge nimic cum trebuie, de ce ne deplasăm împiedicați, ca şi cum am avea picioarele legate, de ce tragem ghinionul prin propriul destin. De ce ajungem din lac în puț, de ce suntem un fel de Ieremia multiplicat. De ce ne vine acru-n gură. Răspunsul e simplu – fiindcă nu facem altceva decât să încercăm a părea altfel decât suntem. Am uitat să fim noi.

Şi iar ne ridicăm pe vârfuri, şi iar tragem cu ochiul în curtea vecinului, şi iar ne fandosim. La Fabrica de Împachetat Fum e activitate non-stop, însă producția… Zero.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: