Nea Nae

Nea Nae nu şi-a bătut niciodată nevasta, a lucrat patruzeci de ani la acelaşi loc de muncă – o uzină vândută la fier vechi după Revoluţie, motiv pentru care a şi vărsat câteva lacrimi, conform propriilor spuse –, ţine cu Rapidul şi, în fiecare dimineaţă, merge la chioşc pentru a cumpăra ziarul. Înainte citea Adevărul. Acum ia Evenimentul Zilei şi se uită chiorâş la cei care frunzăresc Libertatea. Nu are calculator, aşa că reţelele de socializare îi sunt străine, iar lecturarea online a presei i se pare, am tras eu concluzia, o stupiditate. El spune „porcărie”. Nu se fandoseşte atunci când deschide gura, îi place simplitatea şi bea bere la halbă. Iarna nu se sfieşte să dea pe gât câteva ţuici, însă nu s-ar îmbăta nici dacă – prin absurd – te-ai aşeza în genunchi pentru a-l ruga să „ia mai mult la bord”.

Cu nişte ani în urmă – să fie vreo zece, dacă nu mă înşel – îl asculta pe Liviu Vasilică, la o combină de modă veche pe care o ştergea de praf în fiecare după-amiază, menţionând că ţine la ritualul respectiv ca la ochii din cap, iar consoarta nu are voie să se apropie de „lăutari”.

Îmi place de nea Nae. Nu se vaită, nu umblă cocârjat şi nebărbierit, e încă în putere, pleacă de la premisa că viaţa merită respectată chiar şi atunci când îşi bate joc de de tine. A avut doi copii. Andrei şi Mihai. I-a îngropat pe amândoi. Pe unul l-a lovit o maşină – nea Nae mi-a spus că şoferul l-a dus la spital, dar când l-au pus pe targă era mort, medicii au ridicat din umeri şi au clătinat din capete –, iar celălalt, după ce o apucase pe căi greşite şi se înhăitase cu unii puşi pe furtişaguri şi taxe de protecţie, a fost găsit pe o străduţă dosnică, în spatele Oborului, cu un cuţit înfipt în stomac. Mai ceva ca-n filme. Acolo, măcar din când în când, apare câte un happy-end tras cu forcepsul sau umflat cu pompa. Poliţia a căutat acul în carul cu fân, anchetatorii au dat din colţ în colţ, n-au prins pe nimeni nici până în ziua de azi, nea Nae şi-a sprijinit nevasta pe jumătate leşinată, în faţa gropii, şi a zis doar „Aşa a fost să fie…” Atât a spus, eram lângă el şi l-am auzit. La pomană a privit în gol, ca şi cum ar fi ascultat cum îi vorbea cineva nevăzut, de dincolo de realitatea cernită.

Înainte spunea că are loc de veci. „Nu-mi pasă nici de criză, am loc de veci!” Şi râdea pe sub mustaţă. Acum, când se răvăşeşte durerea în el, spune că are doi băieţi care îl aşteaptă dincolo, însă nu se grăbeşte să plece fiindcă îi e nevasta cam bolnavă şi n-are cine să aibă grijă de ea. Din când în când, dacă îl priveşti atent atunci când nu te observă, pare că lăcrimează. Fără lacrimi.

♣ Cristian Lisandru

(Ne)Starea de Vineri – „În tramvai”

Ia să mai lăsăm, domnule, toate ştirile astea pe surse, ia să mai aruncăm la coş nişte zvonuri nefondate, nişte teorii ale conspiraţiei, nişte semne de întrebare. Prea ne dăm în stambă!  Adică Europa nu mai poate de grija noastră, nu mai doarme, nu mai ia calmante, le-a terminat pe toate şi stă cu ochii pe România. Ei, asta nu pot să cred, oricât am fi noi de parteneri europeni… Personajul ridică ochii înspre cerul nevăzut, ca şi cum ar putea să primească o confirmare a celor spuse chiar din partea divinităţii. Apoi îl priveşte crunt pe celălalt. Neprimind vreun răspuns, continuă: Suntem insignifianţi, ce mai tura-vura, nu prezentăm nici interes şi nici potenţial. Ne amăgim. Nişte proşti! Tramvaiul se smuceşte, vatmanul îl apostrofează pe un şofer care s-a plasat pe şine şi nu mai are unde să se dea la o parte din cauza traficului infernal. Uite, vezi? Aşa suntem, ne credem importanţi, ne punem în calea altora… Ia dă-i un brânci, meştere, ia-l în bot! Câţiva călători aprobă, alţii se fac că nu aud nimic. Personajul mustăceşte. Colonie, masă de manevră, proşti numai buni de manipulat. Fleoşc. Ce spune istoria? Că ne-am întors cu curu`, că am schimbat echipa când nu trebuia, că ne-am lins degetele prea devreme… Mai citeşte şi matale, că altfel te prosteşti. Tăcere. Soneria unui telefon mobil ia personajul prin surprindere. Păi da, nu mai trăim fără telefoane. Scrisori nu mai ştim să scriem. Dar suntem primii la petiţii online! Astea iradiază, domnule, bagă canceru-n urechi. Hai să coborâm la prima, mergem pe jos, facem mişcare, mai vorbim despre Europa, că de pe continent nu poate să ne arunce nimeni, oricât am fi de tâmpiţi…

♣ Cristian Lisandru

Viaţa nu are intersecţii semaforizate

Domnule, mi-a spus un amic care dorea cu tot dinadinsul să lanseze în eter numai replici inspirate, cu tuşe geniale, viaţa nu este o spadă pe care să o introduci în teacă atunci când nu ai nevoie de ea, când n-ai pe cine să spinteci dintr-o lovitură. Cu viaţa mergi la vedere, o mai o mai ştergi de praf, din când în când, de ruginit nu rugineşte, asta e sigur… Şi, chiar dacă observ cum te uiţi la mine şi zâmbeşti, promovând scepticismul tinereţii viguroase, de viaţă trebuie să te ţii cu amândouă mâinile. Înfigi degetele în beregata ei, că e rezistentă, nu se sufocă – eventual te sufocă ea pe tine – şi stai agăţat. Ca iedera. Noi, oamenii, ascultă la mine, vorbesc din experienţă – oho, şi ce experienţă am! -, suntem precum iedera. Urcăm, urcăm, ne răsfirăm pe zidurile timpului, da’ ne şi uscăm la un moment dat. 

Tăceam. Îmi propusesem de la bun început să tac, fiindcă interlocutorul meu – atunci când era lăsat să se desfăşoare – avea talentul de a aduce în discuţie şi idei care te atingeau plăcut, molatec sau mai direct. Sorbeam dintr-o cafea cu frişcă, alene, aproape trăgând cu dinţii de ea, dacă o astfel de expresie ar avea o oarecare doză de valabilitate în vreun context. Cum să tragi cu dinţii de o cafea? Trăgeam. Şi lăsam ţigara să îşi dea duhul, muşcată de şerpii albaştri ai fumului, în scrumiera din sticlă ordinară, cu broderie rombică.

Amice, viaţa a fost cântată de menestreli care au murit de foame, cu capul pe instrumente, desenată – chiar cu talent, în anumite cazuri, nu multe, totuşi… – de pictori care n-au vândut un tablou în toată viaţa lor, pălmuită în versuri de poeţi care au ajuns la salonul de nebuni sau jucată în picioare de ăia care fac pe indiferenţii. Adică nu-mi pasă mie de viaţă, merg înainte, cum o fi, o fi… Aiurea, domnule, viaţa ne cântă pe toţi, înţelegi mata cum vine treaba, suntem ca notele înşirate pe partitură. Stăm acolo, atârnăm pe portativ, într-o cheie sau alta, mai un diez, mai un bemol, vezi imaginea de ansamblu, e accesibilă.  Pianissmo, fortissimo, alegro, andante, când la deal, când la vale, când la trap, când la galop…

S-a ridicat – dând pe gât ultima gură de cafea -, a turtit ţigara în scrumieră, s-a răsucit către ieşire şi pe urmă mi-a aruncat o privire peste umăr.

Viaţa nu e o spadă pe care să o bagi în teacă în momentele de relaxare. Momente de-astea nu există. Eşti în priză. Şi încă un lucru îţi mai spun, trebuie să prind trenul. M-a muşcat viaţa de multe ori, ca un pitbull, am vrut să-i cumpăr botniţă, da’ n-am putut să ajung la magazin. Că nu mi-a dat viaţa drumul din lesă…

A ieşit. De atunci l-am văzut mai rar. Poate că m-am plictisit de explicaţiile sale referitoare la viaţă. Am auzit că l-a lovit şi o maşină, pe trecerea de pietoni, dar s-a făcut bine. Doctorilor le-a spus că viaţa nu are intersecţii semaforizate…

♣ Cristian Lisandru