Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte

Categorie

Personaje

Nea Nae

Nea Nae nu şi-a bătut niciodată nevasta, a lucrat patruzeci de ani la acelaşi loc de muncă – o uzină vândută la fier vechi după Revoluţie, motiv pentru care a şi vărsat câteva lacrimi, conform propriilor spuse –, ţine cu Rapidul şi, în fiecare dimineaţă, merge la chioşc pentru a cumpăra ziarul. Înainte citea Adevărul. Acum ia Evenimentul Zilei şi se uită chiorâş la cei care frunzăresc Libertatea. Nu are calculator, aşa că reţelele de socializare îi sunt străine, iar lecturarea online a presei i se pare, am tras eu concluzia, o stupiditate. El spune „porcărie”. Nu se fandoseşte atunci când deschide gura, îi place simplitatea şi bea bere la halbă. Iarna nu se sfieşte să dea pe gât câteva ţuici, însă nu s-ar îmbăta nici dacă – prin absurd – te-ai aşeza în genunchi pentru a-l ruga să „ia mai mult la bord”.

Cu nişte ani în urmă – să fie vreo zece, dacă nu mă înşel – îl asculta pe Liviu Vasilică, la o combină de modă veche pe care o ştergea de praf în fiecare după-amiază, menţionând că ţine la ritualul respectiv ca la ochii din cap, iar consoarta nu are voie să se apropie de „lăutari”.

Îmi place de nea Nae. Nu se vaită, nu umblă cocârjat şi nebărbierit, e încă în putere, pleacă de la premisa că viaţa merită respectată chiar şi atunci când îşi bate joc de de tine. A avut doi copii. Andrei şi Mihai. I-a îngropat pe amândoi. Pe unul l-a lovit o maşină – nea Nae mi-a spus că şoferul l-a dus la spital, dar când l-au pus pe targă era mort, medicii au ridicat din umeri şi au clătinat din capete –, iar celălalt, după ce o apucase pe căi greşite şi se înhăitase cu unii puşi pe furtişaguri şi taxe de protecţie, a fost găsit pe o străduţă dosnică, în spatele Oborului, cu un cuţit înfipt în stomac. Mai ceva ca-n filme. Acolo, măcar din când în când, apare câte un happy-end tras cu forcepsul sau umflat cu pompa. Poliţia a căutat acul în carul cu fân, anchetatorii au dat din colţ în colţ, n-au prins pe nimeni nici până în ziua de azi, nea Nae şi-a sprijinit nevasta pe jumătate leşinată, în faţa gropii, şi a zis doar „Aşa a fost să fie…” Atât a spus, eram lângă el şi l-am auzit. La pomană a privit în gol, ca şi cum ar fi ascultat cum îi vorbea cineva nevăzut, de dincolo de realitatea cernită.

Înainte spunea că are loc de veci. „Nu-mi pasă nici de criză, am loc de veci!” Şi râdea pe sub mustaţă. Acum, când se răvăşeşte durerea în el, spune că are doi băieţi care îl aşteaptă dincolo, însă nu se grăbeşte să plece fiindcă îi e nevasta cam bolnavă şi n-are cine să aibă grijă de ea. Din când în când, dacă îl priveşti atent atunci când nu te observă, pare că lăcrimează. Fără lacrimi.

♣ Cristian Lisandru

(Ne)Starea de Vineri – „În tramvai”

Ia să mai lăsăm, domnule, toate ştirile astea pe surse, ia să mai aruncăm la coş nişte zvonuri nefondate, nişte teorii ale conspiraţiei, nişte semne de întrebare. Prea ne dăm în stambă!  Adică Europa nu mai poate de grija noastră, nu mai doarme, nu mai ia calmante, le-a terminat pe toate şi stă cu ochii pe România. Ei, asta nu pot să cred, oricât am fi noi de parteneri europeni… Personajul ridică ochii înspre cerul nevăzut, ca şi cum ar putea să primească o confirmare a celor spuse chiar din partea divinităţii. Apoi îl priveşte crunt pe celălalt. Neprimind vreun răspuns, continuă: Suntem insignifianţi, ce mai tura-vura, nu prezentăm nici interes şi nici potenţial. Ne amăgim. Nişte proşti! Tramvaiul se smuceşte, vatmanul îl apostrofează pe un şofer care s-a plasat pe şine şi nu mai are unde să se dea la o parte din cauza traficului infernal. Uite, vezi? Aşa suntem, ne credem importanţi, ne punem în calea altora… Ia dă-i un brânci, meştere, ia-l în bot! Câţiva călători aprobă, alţii se fac că nu aud nimic. Personajul mustăceşte. Colonie, masă de manevră, proşti numai buni de manipulat. Fleoşc. Ce spune istoria? Că ne-am întors cu curu`, că am schimbat echipa când nu trebuia, că ne-am lins degetele prea devreme… Mai citeşte şi matale, că altfel te prosteşti. Tăcere. Soneria unui telefon mobil ia personajul prin surprindere. Păi da, nu mai trăim fără telefoane. Scrisori nu mai ştim să scriem. Dar suntem primii la petiţii online! Astea iradiază, domnule, bagă canceru-n urechi. Hai să coborâm la prima, mergem pe jos, facem mişcare, mai vorbim despre Europa, că de pe continent nu poate să ne arunce nimeni, oricât am fi de tâmpiţi…

♣ Cristian Lisandru

Viaţa nu are intersecţii semaforizate

Domnule, mi-a spus un amic care dorea cu tot dinadinsul să lanseze în eter numai replici inspirate, cu tuşe geniale, viaţa nu este o spadă pe care să o introduci în teacă atunci când nu ai nevoie de ea, când n-ai pe cine să spinteci dintr-o lovitură. Cu viaţa mergi la vedere, o mai o mai ştergi de praf, din când în când, de ruginit nu rugineşte, asta e sigur… Şi, chiar dacă observ cum te uiţi la mine şi zâmbeşti, promovând scepticismul tinereţii viguroase, de viaţă trebuie să te ţii cu amândouă mâinile. Înfigi degetele în beregata ei, că e rezistentă, nu se sufocă – eventual te sufocă ea pe tine – şi stai agăţat. Ca iedera. Noi, oamenii, ascultă la mine, vorbesc din experienţă – oho, şi ce experienţă am! -, suntem precum iedera. Urcăm, urcăm, ne răsfirăm pe zidurile timpului, da’ ne şi uscăm la un moment dat. 

Tăceam. Îmi propusesem de la bun început să tac, fiindcă interlocutorul meu – atunci când era lăsat să se desfăşoare – avea talentul de a aduce în discuţie şi idei care te atingeau plăcut, molatec sau mai direct. Sorbeam dintr-o cafea cu frişcă, alene, aproape trăgând cu dinţii de ea, dacă o astfel de expresie ar avea o oarecare doză de valabilitate în vreun context. Cum să tragi cu dinţii de o cafea? Trăgeam. Şi lăsam ţigara să îşi dea duhul, muşcată de şerpii albaştri ai fumului, în scrumiera din sticlă ordinară, cu broderie rombică.

Amice, viaţa a fost cântată de menestreli care au murit de foame, cu capul pe instrumente, desenată – chiar cu talent, în anumite cazuri, nu multe, totuşi… – de pictori care n-au vândut un tablou în toată viaţa lor, pălmuită în versuri de poeţi care au ajuns la salonul de nebuni sau jucată în picioare de ăia care fac pe indiferenţii. Adică nu-mi pasă mie de viaţă, merg înainte, cum o fi, o fi… Aiurea, domnule, viaţa ne cântă pe toţi, înţelegi mata cum vine treaba, suntem ca notele înşirate pe partitură. Stăm acolo, atârnăm pe portativ, într-o cheie sau alta, mai un diez, mai un bemol, vezi imaginea de ansamblu, e accesibilă.  Pianissmo, fortissimo, alegro, andante, când la deal, când la vale, când la trap, când la galop…

S-a ridicat – dând pe gât ultima gură de cafea -, a turtit ţigara în scrumieră, s-a răsucit către ieşire şi pe urmă mi-a aruncat o privire peste umăr.

Viaţa nu e o spadă pe care să o bagi în teacă în momentele de relaxare. Momente de-astea nu există. Eşti în priză. Şi încă un lucru îţi mai spun, trebuie să prind trenul. M-a muşcat viaţa de multe ori, ca un pitbull, am vrut să-i cumpăr botniţă, da’ n-am putut să ajung la magazin. Că nu mi-a dat viaţa drumul din lesă…

A ieşit. De atunci l-am văzut mai rar. Poate că m-am plictisit de explicaţiile sale referitoare la viaţă. Am auzit că l-a lovit şi o maşină, pe trecerea de pietoni, dar s-a făcut bine. Doctorilor le-a spus că viaţa nu are intersecţii semaforizate…

♣ Cristian Lisandru

Împart umbrela mea cu alții…

Plouă.

O interminabilă desfrânare umedă batjocorește prin stropii îmbuibați grija complet deplasată a celor care – încercând să apeleze la bunăvoința unui anotimp uituc, în timp ce ridică rugi sub termometre supuse amorțirii – au plantat de-a lungul și de-a latul plajei umbrele multicolore. Policromia umbrelelor contrastează dureros cu valurile spoite într-un turbulent gri metalizat, iar câțiva pescăruși amețiți se rotesc pe deasupra stâncilor, cuprinși de o frenezie păsărească pe care numai ei ar putea să o explice. Dar cui? Și în ce limbă?

Nisipul rece imploră pașii nevăzuți ai unor romantici resemnați, ascunși pe sub pleduri cadrilate spre a-și încălzi reciproc decepțiile climaterice. Exilat într-un colț al cerului și semănând cu un prizonier nefericit care nu are decât dreptul de a privi lumea printr-o fantă, soarele își redescoperă o justificată timiditate, cedând rolul principal hergheliei învolburate a norilor. Galop înfiorător peste o lume care a tras storurile și privește, sceptică, filele calendarului mincinos.

Plouă. Iar din când în când, ca un avertisment trimis din laboratoarele divine, gheare înflăcărate scrijelesc carnea unui cer vinețiu în care toți pictorii deprimați ai timpurilor și-ar putea identifica obsesiile.

Împart umbrela mea cu alţii atunci când plouă, iar dacă nu am umbrelă, împart ploaia. Cuvintele lui  Enrique Ernesto Febbraro sunt mai potrivite ca oricând. Doar plaja pustie împinge către o întâlnire imposibilă toate gândurile și cuvintele care cerșesc, zadarnic, întretăieri salvatoare.

O casă mică. La prima vedere, mărimea disproporționată a ferestrelor confuzionează. Dar marea își răvășește întinderile, dincolo de geamuri, fremătând ca o ibovnică în care clocotește păcatul, în timp ce bărbatul trăiește o uimitoare stare reconfortantă. Ochii sorb nemărginirea, spațiul locuibil redus trece imediat în plan secund sau terțiar.

Mobilier simplu, piese puține, strictul necesar. Nimănui nu-i trebuie mai mult, în astfel de condiții, toată această austeritate este compensată din plin de priveliștea desfășurată la câțiva pași de spectator. Chiar dacă, uneori, cineva ar putea avea senzația alarmantă că pumnul următorului val va transforma acoperișul în țăndări, iar apoi îl va răpi pe nefericitul care și-a permis insolența de a i se așeza în cale.

Terasa este, însă, generoasă. Ușa de sticlă culisează ușor, iar aerul tare și mirosul ploii pătrund imediat în încăpere. Bărbatul simte câteva gânduri zgribulite care încearcă să-și recapete căldura liniștitoare a spațiului închis. Rămâne insensibil și inspiră nesățios, oferind plămânilor, cu mărinimie, o scurtă pauză în care fumul de țigară nu-și mai poate impune supremația vicioasă a rotocoalelor efemere.

O masă rotundă și două scaune de răchită. Lângă ele, închisă și culcată pe scândurile late care alcătuiesc podeaua terasei, o umbrelă stingheră. Ca o nefericită învinsă, multicoloră, inserată în cadru doar pentru a fi în ton cu cele de pe plaja pustie. Acelea pălmuite repetat de un vânt zurbagiu, semne clătinate ale unei veri pline de ifose și prăbușită în transa unei năucitoare amnezii.

♣ Cristian Lisandru


Teoria conspirației


Cerea o țigară, unuia sau altuia, o aprindea de la o brichetă împrumutată pentru câteva secunde, sufla fumul către tavan și se prefăcea că vorbește singur, știind însă că vorbele sale ajungeau, inevitabil, la urechile cuiva. Despre ce vorbea acel bărbos îmbrăcat într-un costum de blugi care se încăpățâna să se opună trecerii timpului? Subiectele variau în funcție de oră, de stare, de audiența mai mult sau mai puțin numeroasă, de ultimele breaking-news-uri transmise de televizorul așezat într-un colț al cârciumii.

Guvernul mondial care își pune în aplicare, în fiecare zi, planurile perverse destinate a controla credulii locuitori ai „acestei planete de care oricum ne-am bătut joc ca niște viruși demenți”, sistemul de irigații ajuns la nivelul suprem al degradării de-a lungul ultimelor două decenii – „nu sunt, domnule nostalgic, nici n-am fost membru de partid, dar de ce să strice, de ce?” –, celulele stem – o altă mârșavă modalitate de control, prezentată drept leac minune pentru boli incurabile inventate în laboratoarele aceluiași guvern mondial –, implanturile dentare, războiul inevitabil, al treilea la număr, cel care va schimba din nou ordinea mondială și a cărui origine va fi „în Orientul Mijlociu, acolo unde nimic nu poate fi pacificat – dar și pacificarea asta e dată dracului, depinde de care parte a țevii de tun te afli! – și unde americanii o vor lua în mână cu mare succes, frecând-o susținut, dimineața, la prânz și seara, fiindcă nu poți să implementezi KFC și Coca-Cola într-o cu totul altă mentalitate”, impozitul pe bacșiș, manuscrisele de la Marea Moartă și evangheliile apocrife – „numai ăla cu ochelari de cal și căzut în cap încă din fragedă pruncie nu înțelege că Isus dorea cu totul și cu totul altceva, nu structura organizatorică de la Vatican” –, conflictul dintre generații, criza economică, indusă și întreținută de malefici posesori ai unor monopoluri, piramidele egiptene – „ăia ingineri, nu știfturile de azi!” –, sexul tantric sau cardurile de sănătate „care nu sunt altceva decât încă o dovadă că ești urmărit chiar și atunci când te caci, cu sau fără icnete”.

Era un adept fervent al tuturor teoriilor conspiraționiste, declara fără sfială că „trăsese de pe torente” și vizionase de peste o sută optzeci de ori „Teoria Conspirației” („Mel Gibson, Julia Roberts, țâță de mâță”!), căutase și cumpărase diferite ediții ale cărții „De veghe în lanul de secară” pentru a încerca să descifreze el însuși mesajele ascunse printre paragrafe, întocmind în acest sens și un tabel sugestiv pe care îl lipise pe peretele din sufragerie, între afișul de la „X-Files” și cel al „serialului care scoate încă o dată rahatul la lumină – House of Cards”. Nu dezvăluia nimănui concluziile finale, totuși, preferând doar să surâdă ostentativ și să ridice în aer degetul arătător, ca un profesor tolerant aflat în fața unor elevi care, indiferent de eforturile celui de la catedră, nu reușesc să înțeleagă „întregul”.

  • Dar cu Triunghiul Bermudelor cum stă treaba? întreba câte unul, din amuzament sau din dorința de a părea interesant. I-ai dat de capăt sau ești încă în faza de cercetare?
  • Planeta se răzbună pe noi, aia e, răspundea bărbosul cunoscut și sub numele de Vicențiu sau, pentru apropiați, Vice.
  • Nu e cu extratereștii? Nu e cu farfurii zburătoare?
  • I want to believe, colega, însă mai e mult până departe. Sari cu berea și mai vorbim de una sau de alta, nici Alien nu s-a făcut pe uscat. Că așa ne-ar trebui, să vină niște vietăți de-alea cu acid în loc de sânge și să ne pună cu botul pe labe, prea ne credem inteligenți. Ia să umble alea pe mijlocul bulevardului, drept în mijlocul Parisului, de pildă! Cine o să mai umfle mușchii, NATO? ONU? Asociația Fecioarelor Despletite? Ne vom ascunde prin găuri, ca șobolanii, dar ne găsește alien-ul și acolo, n-avem scăpare…
  • Ajungem sclavi la alienși?
  • Domnule, e clar că n-ai urmărit toate părțile, așa că discuția e moartă din fașă. Ia filmele, pune-le la player, dă-le dracului de știri falsificate prin redacții și pune-te la curent. Pe urmă mai vorbim. Că și acolo era tot conspirație, arme biologice și alte alea. Omul, ascultați-mă pe mine, e prea plin de el. Și crede că trage toate sforile în univers. Dar el e un fir de praf. Atât. Trage pârțuri puturoase după ce bagă în el ca spartul, se freacă pe burtă, plescăie și pe urmă înghite toate scenariile unor grupuri de interese cu dare de mână și lipsite de scrupule… E ca șoarecele în labirint, numai că nu-și dă seama de asta. Vorbesc de prostime, de ăia care habar nu au pe ce lume trăiesc. Ca-n Matrix, ca să mă înțelegeți mai bine. Ești într-o realitate, te simți bine sau nu în ea, crești, iubești, plătești facturi ca fraierul, dai birul către stat ca să nu vină fiscul la ușă, mai tragi o beție din când în când, îți prinzi nevasta cu cel mai bun prieten, te bucuri că mai îmbătrânești cu un an și faci o petrecere cu lăutari, vezi un meci de fotbal, mergi la doctor când nu mai ai de ales, una-alta… Dar de fapt e vorba de o făcătură, de la cap la coadă, iar viața ta – așa cum o vezi atunci când te uiți în oglindă – e doar o iluzie. Un program. Un soft.
  • Hai, bre, că exagerezi. Filmul e una, viața e alta. Taie ăia bilete la intrare, trebuie să fie cu suspans și mistere…
  • Și crezi mata că dacă nu plătești bilet atunci când ieși din burta mamei dumitale înseamnă că vezi gratuit filmul vieții? Te-nșeli. Vii cu berea aia sau nu?

♣ Cristian Lisandru


Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: