Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte

Categorie

Prispa

Dansul ielelor

Nu mai ajunsese la ţară de foarte multă vreme. Nu avusese timp sau, poate, chef, crezuse că nici nu ar mai exista motive pentru o călătorie pe meleaguri îndepărtate din moment ce strămoşii se transformaseră demult în ţărână. Se înfrăţiseră, firesc, fiecare la vremea lui, cu pământul pe care-l călcaseră şi-l munciseră o viaţă întreagă, transpirând sub cămăşile cârpite. Evitase, astfel, o reîntoarcere către origini pierdute prin arborele genealogic… Nu avusese regrete. În copilărie, e drept, alergase pe uliţele satului, desculţ, cu primăvara în priviri sau cu fulgii de nea roind în urma lui, dar trecerea către maturitate estompase rapid şi ireversibil amintirile rurale.

Îl chemase un văr pentru o bucată de pământ, moştenire incomodă de care dorea să se debaraseze cu prima ocazie, chiar cu riscul unei afaceri proaste, ceea ce nu ar fi însemnat decât încă o ratare suplimentară la capitolul financiar. Coborî din autobuzul prăfuit chiar în mijlocul satului, într-o răscruce mărginită de un magazin sătesc, o cârciumă şi o construcţie neterminată care s-ar fi dorit ceva, însă nimeni nu ştia ce. Patru ziduri pe jumătate dărâmate, cu geamuri sparte ca nişte orbite goale, menținute într-un echilbru precar de legile fizicii. Ca să ajungă la casa vărului, trebuia să traverseze satul şi să meargă pe lângă pădurea în care altădată se ascundea vesel, identificându-se cu un Robin Hood adolescentin care reușea întotdeauna să scape din încurcături, indiferent cât de complicate ar fi fost ele.

Însera odihnitor peste satul de câmpie, soarele se retrăgea discret în spatele pădurii şi, pe nesimţite, se trezi printre copaci, ascultând şoapta frunzelor mângâiate de vântul molatec şi atingând scoarţa copacilor îmbătrâniţi de timpul scurs prin rădăcini și ramuri. Bărbatul păși îngândurat, călcând apăsat stratul de frunze așezat ca un linţoliu uscat peste pământul reavăn. Pădurea îl chema în interiorul ei, printre mistere indescifrabile, îl atrăgea aşa cum l-ar fi ademenit, de pildă, o femeie goală, cu părul lung până la glezne, emanând erotism prin toţi porii. Fascinaţia de care se simţea cuprins îl făcu să uite de banala moştenire oferită la hectar. Se aşeză la tulpina unui stejar, bău o gură din sticla cu apă şi închise ochii, răvăşit de senzaţie de libertate pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna.

Se aprinseră focuri pe comori demult îngropate şi de nimeni găsite, iar iele cu părul lung până la glezne dansară în jurul lor, unduindu-şi trupurile pe care nicio mână de bărbat nu le putea atinge vreodată. Îşi dădeau capetele pe spate, râdeau în hohote neauzite de urechi străine şi săreau sprintene peste focuri pe ritmuri necântate de orchestră omenească, aveau la mâini şi la picioare brăţări de argint şi de aur şi dansul acesta al lor dură până ce luna fu acoperită de un nor negru. Venea furtună rece peste pădure şi ielele se retraseră una câte una, răstimp în care fiecare foc se stinse lăsând în urmă întuneric şi închizând drumurile către comorile căutate de aventurierii lunatici ai pământului…

Bărbatul se trezi murat până la piele de picăturile reci. Visase… O fată cu păr lung până la glezne îi dansase numai lui, apoi îi lăsase în palmă doi bani de aur. Și, râzând, dispăruse în negurile pădurii, precum o neverosimilă apariție rodită de gânduri absurde.

Zâmbi… Îşi spuse în gând că visele rurale au o cu totul altă desfășurare față de cele trăite la oraș. Se ridică, dezmeticindu-se, iar după ce rezolvă problema pământului moştenit de la strămoşii contopiţi cu ţărâna, bărbatul urcă din nou în autobuz, reveni acasă şi uită visul. Abia după câteva zile, din întâmplare, descoperi în buzunarul de la spate al blugilor doi bănuţi de aur.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Ion Ambulatoriu

Într-o zi, pe la amiază, exact la ora când dogorea soarele mai tare şi încingea acoperişurile de puteai să prăjeşti ouă pe ele, îl văzuseră sus, pe casă, în echilibru instabil, şi strigaseră la el după ce făcuseră mâinile pâlnie:
– Ioaneeeee! Mă, Ioane, ai grijă ce faci pe-acolo, să nu te adunăm de pe jos cu făraşul! Te bate soarele în cap, ameţeşti şi dai de necaz!
Ion le dăduse cu tifla fără să se uite înspre ei:
– Ete fleoşc, speriaţilor, aţi văzut voi drac mort şi raţă-necată? N-aţi văzut! Unii muncesc şi ăilalţi fac galerie. Ptiu!
Nu trecuseră nici zece minute, îi alunecase un picior, se rostogolise de două ori şi căzuse de la câţiva metri. Vecinii îl auziseră văitându-se, alergaseră într-un suflet şi dăduseră peste el în faţa tindei.
Axente şi Marin al lu` Foancă luaseră o pătură din casă, îl puseseră pe Ion în ea şi-l căraseră cale de câteva sute de metri. La dispensar aflaseră că-şi rupsese un picior şi două coaste, dar felcerul dăduse din mână şi le spusese că ar fi putut să fie mult mai grav.
Al lu` Foancă ridicase sprâncenele a mirare, nu înţelegea, totuşi, de ce nu era aşa de gravă situaţia în care se afla Ion al lor, motiv pentru care îl şi trăsese pe felcer de mânecă:
– Dom` doctor, nu vreau să mor prost, să nu vă supăraţi pe mine. Că n-a murit Ion din căzătură e de bine. Om în putere, nevastă aprigă, gospodărie. Nu-s nici bogaţi ca unii, nici săraci ca alţii. Doamne-fereşte de colivă şi lumânări. Dar pe-aici, pe la noi, dacă stai cu piciorul în gips e rău de tot, că nu mai poţi să faci treabă în bătătură. Io zic că e al dracului de grav, nu?
– Domnule, să zică mersi, să mulţumească lui Dumnezeu şi-n culcare şi-n sculare fiindcă n-a crăpat şi nu i-au ieşit maţele din burtă când s-a lovit cu ea de pământ. Piciorul se repară, osul e tânăr, peste ceva vreme o să fie ca nou, poa` să alerge după vacă, pe islaz.
Al lu` Foancă nu mai zisese nimic, înţelegea cu mintea lui simplă că nu e bine să te contrazici cu ăi mai deştepţi decât tine, mai ales când au şi studii medicale.
Ridicase din umeri, se apropiase de Ion şi-l bătuse pe umăr:
– Lasă, Ioane, că te repari, aşa zice doctorul. Cică să mulţumeşti lui Dumnezeu că nu ţi-au ieşit maţele afară. Atunci ar fi fost grav de tot. Şi dacă zice el aşa…
Ion, plin de draci fiindcă nu apucase să schimbe ţiglele sparte, se răstise la el:
– Bă, tu ai fost prost de mic, ţi se spunea prostul satului, te faci că uiţi, dar fiindcă m-ai adus pe braţe aici, la felcer, te las în pace. Dar să nu-mi ceri să-ţi dau şi-o ţuică, nu-ţi dau, uite-aşa!
Şi încrucişase mâinile pe piept, de zisese Axente, vecinului său din dreapta casei, că îi stătea bine şi că popa s-ar bucura de asemenea client. Ion înjurase printre dinţi, dar nu mai spusese nimic. Simţea cum îi trece un sfredel prin picior şi glumele lui Axente nu reuşeau să stingă durerea şi arsura din piept.
– Ioane, Ioane, se văitase nevastă-sa, abia sosită de la câmp, făcuşi ce făcuşi şi rămăseşi într-un picior. Păi bine, măi, bărbate, nu ziseşi tu că vii după mine, la câmp?
– Fă, tu vrei să-ţi dau una peste ochi? Piciorul mi-l rupsei, nu mâinile, ai grijă! Nu ţipaşi alaltăieri, când puneai cloţa pe ouă, că plouă în tindă şi că să schimb ţigla că vine toamna?
– Zisei, Ioane…
– Nu ziseşi tu că decât să stau în tindă şi să sparg la seminţe de floarea soarelui mai bine pun scara şi mă urc pe casă?
– Zisei, Ioane…
– Păi vezi? Uite ce se-ntâmplă atunci când se ia bărbatul după gura muierii! Mai bine fugi de pregăteşte patul în odaia a bună, că acolo vreau să stau. Să fiu şi eu un boier până se vindecă ţurloiul şi coastele. A zis doctorul că ele se vindecă de la sine, dar cu piciorul trebuie să mai pătimesc, vai de capul meu…
Faptul că Ioan dorea să stea neapărat în odaia bună îi înveselise pe toţi, iar Axente, după ce ajunsese la bufetul din mijlocul satului, strigase:
– S-a boierit Ion, mă, stă cu piciorul în tavan şi a lui îi aduce mâncarea la pat, pe tavă. Ascultaţi-mă pe mine, fraţilor, tot răul e spre bine!
Râseseră cu toţii, chiar dacă unii lăsaseră ochii în jos. În opinia lor, nu se cădea, totuşi, să râzi de unul care tocmai îşi rupsese piciorul. Dar lui Axente puţin îi păsa de asta:
– Bă, şi s-o vedeţi pe Floarea lui cum nu mai pridideşte, cum i-a pus două perne sub cap, a tăiat şi o găină grasă ca să-i facă supă, exact ca la spital, la Bucureşti. Cică e ambulatoriu, aşa a zis felcerul. Ion al meu şade cu mâinile sub ceafă şi ascultă muzică la difuzor, neam de neamul lui n-a stat ca el. Dumnezeu nu doarme, pupa-i-aş tălpile Lui, le compensează El cumva, nu?
Lui Ion aşa-i rămăsese numele în sat, Ion Ambulatoriu, de-l înjurase pe Axente vreo trei luni după ce dăduse gipsul jos. Vrusese să nici nu mai discute cu el, dar se răzgândise, doar erau vecini. Şi nu-l dusese Axente-n pătură la felcer? El îl dusese.
Gipsul îl păstrase, îl pusese pe şifonier, în camera bună şi, din când în când, după ce termina treaba prin curte, se ducea şi îl privea. Apoi se închina şi ofta…
Când reuşise să ajungă din nou sus, pe casă, şi schimbase ţiglele, îi chemase pe Axente şi pe al lu` Foancă şi le dăduse câte o sticlă de ţuică.
– Să fie pentru norocul meu, mă, că dacă muream îmi rămânea nevasta văduvă!
Pe măsură ce se îndepărtau, Axente întorsese capul şi strigase:
– Ambulatoriule, dacă puneai mâinile pe piept îţi mânca vreunul coliva şi ţi-o lua şi pe Floarea! Şi-aşa nu-ţi mai păsa de pe lumea ailaltă!
Ion îi arătase pumnul, îşi înghiţise înjurătura, dar pe urmă luase un gât de ţuică, spărsese nişte seminţe-n tindă şi privise cum apunea soarele peste pădurea de lângă râu, într-un dezmăţ roşiatic. Când îl întrebase nevastă-sa de ce nu dă mâncare la orătănii îi zisese:
– Floareo, bine a mai lăsat Dumnezeu lucrurile pe lumea asta. Că n-ar fi bine să fie omul singur, să-şi rupă picioarele nevăzut de nimeni şi să n-aibă vecini care să-l ajute şi să râdă de el pe urmă! Al dracu` Axente! Da` vecin bun, să nu vorbesc cu păcat…

♣ Cristian Lisandru

Pietrele


 – Iar fugi la pietrele alea? Ce-oi vedea tu la ele, copile? Nu-ţi mai vine mintea la cap!

Îmi vorbesc, mamă… Îmi vorbesc aşa de frumos, e ca şi cum toate poveştile ar veni de acolo, din ele…

Dar ar fi putut să dea un astfel de răspuns? Cu siguranţă, nu. Spune cuiva că stai de vorbă cu nişte pietre şi toţi se vor uita la tine cu feţe prelungi, în timp ce se vor scărpina în ceafă şi vor bate mărunt din buze. Ba, mai mult, unii vor râde sau îţi vor da şi una după ceafă, ca să te potoleşti şi să nu mai spui prostii.

Pietrele.

Trei la număr, rotunde, şlefuite de vreme, două aşezate una lângă cealaltă, iar cea de-a treia peste ele, ca într-un joc misterios al echilibrului instabil, abandonat, totuşi, la un moment dat, din cine ştie ce motiv pe care nu-l va afla nimeni niciodată.

În multe zile le mângâiase temător, speriat la gândul – copilăresc, de altfel – că pietrele acelea s-ar putea crăpa ca ouăle pentru a lăsa să iasă la lumină arătări din alte lumi.

Pui din altă lume, murmurase, iar teama făcuse imediat loc curiozităţii. Le ciocănise cu degetul, le ascultase cu urechea, le mângâiase, într-un inexplicabil acces de tandreţe pe care nici măcar nu şi-o putuse explica. Nimic. Pietre. Şi totuşi…

Într-una din zile – soarele împletea covor de aur, iar vaca păştea la câţiva paşi distanţă, cu indiferenţă bovină – i se păruse că piatra de care lipise urechea îi şoptise ceva. Se trăsese repede într-o parte, aruncând priviri speriate în dreapta şi în stânga, apoi răsuflase adânc, strânsese din dinţi şi se apropiase. Lipise din nou urechea şi atunci, cuprins de mirare, auzise.

Da, nu auzise o voce. Dar undeva, în interiorul său, aflase. Cuvinte nenumărate care îşi făcuseră loc în minte, mai întâi amestecate, căutându-se, apoi înşiruite într-o ordine firească, aşezate pe o sfoară nevăzută, ca mărgelele, pentru a transmite un mesaj. O poveste.

Ce poveste?

Să ne fie cu iertare, dar nu este deloc important. Faptul că trei pietre vorbesc unui copil ar trebui să ne capteze, de fapt, întreaga atenţie. De câte ori, copii fiind, nu aţi vorbit cu pietrele, cu iarba pe care vă întindeaţi pentru a simţi cum se mişcă pământul legănat de toate rădăcinile, cu pomii, cu râul care vă uda picioarele şi vă purta cu el, pe valuri gândite, către tărâmuri de dincolo de vorbe?

Eu vă spun că înţeleg bucuria deplină a acestui copil, mă bucur pentru marea lui taină şi simt pe obraji, la rândul meu, privirile neîncrezătoare ale celor cărora le povesteam, demult, astfel de aventuri.

 – Fugi de-aici, copile, mai bine umple găleata aia cu apă şi nu mai sta toată ziua cu ochii pe cer…

***

Mulţi ani mai târziu, personajul nostru s-a întors la pietrele lui. Bărbat în putere, cu viaţa pe umeri, un pic aplecat de spate – fiindcă grijile pe care le aduce plecarea definitivă din copilărie sunt întotdeauna mai grele decât cerul văzut cu ochi de copil -, cu obrajii atinşi de dalta sculptorului pe care îl numim, cu toţii, timp, fără să-i aducem niciodată un omagiu pentru efortul artistic constant prin care ne preschimbă, încetul cu încetul, pe fiecare dintre noi…

Bărbatul şi-a aşezat urechea pe fiecare piatră, le-a mângâiat cu răbdare, le-a rugat să-i mai vorbească, aşa cum numai ele ştiau să o facă, cu atâţia ani în urmă.

După câteva minute, de atâta tăcere, i s-au umezit ochii. A plecat.

Dar când le-a întors spatele, dezamăgit, a devenit mai bătrân cu o poveste neauzită.

♣ Cristian Lisandru – 16 august 2011


Purceaua e moartă-n coteţ şi voi staţi cu telecomanda în mână


 

–      Mă Petre, o să putrezim cu toţii de-atâta apă, s-o fi supărat Dumnezeu pe noi? Ce zici?

Cel întrebat ridică din umeri. E încălţat cu cizme de cauciuc în care a înfipt nişte pantaloni cu petice mari la genunchi, iar peste bust a tras la repezeală o cămaşă în carouri, descusută la subraţ, veche şi decolorată. Îşi dă şapca spre ceafă şi scoate din buzunarul de la piept al cămăşii o ţigară fără filtru. E strâmbă, însă asta nu-l deranjează. Lipsa unui chibrit îl face să se uite întrebător la vecinul său. Stau amândoi pe bancă, la poarta lui Petre, şi privesc în lungul uliţei, ca şi cum ar aştepta pe cineva. Cine i-ar vedea chiar aşa ar spune, e ora la care vine autobuzul de la oraş, dar ei lasă privirile să alunece către răspântie din obişnuinţă. Atât şi nimic mai mult. Gheorghe îi întinde vecinului chibritul, mai sunt doar câteva beţe în cutie, iar până când este aprinsă ţigara se mai duc câteva.

–      Fosfor canci, mormăie Petre, înainte nu păţeai aşa ceva, scăpăra chibritul şi dacă nu vroiai.

Pufăie şi se reazemă de gard.

–      Ce zici cu apele alea?

–      Varsă Dumnezeu găleţile în capul nostru, Petre, mai dă şi tu drumul la televizorul ăla, de ce l-ai mai cumpărat dacă nu te uiţi la el? E ţara sub ape, potop…

realitatea.net
realitatea.net

Petre strânge ţigara şi mai abitir între buze. Lasă fumul să iasă pe la colţul gurii.

–      Nu mă uit, mă, n-am ce să văd. Prostii. A mea a vrut şi ea color, cică are lumea-n sat şi noi n-avem, aşa mi-a zis. Nu ştii că m-am dus la oraş şi-am venit cu el în autobuz? S-a hurducăit de ziceam că-i adun piesele de pe jos. Da` a mers, l-am chemat pe al lu` Goangă şi l-a instalat, trebuia programat, cică, altfel nu vedeai nimic. Pe urmă iar s-a băgat a mea în seamă. Petre, Petre, ia o ţuică. Cum a zis aşa, cum am ştiut că vrea ceva de la mine. Ce-i, fă? Zice: Cablu, Petre, ca să vedem şi noi mai multe posturi. Ai lu` Oneaţă au băgat, nu e scump, că-ţi dă şi şase luni gratis. Zic: Şi de ce vrei tu mai multe posturi, fă? Ai tu timp să te uiţi la posturi? Şi la vacă nu mai dai? Cine are grijă de păsări, de porc şi de mine? A râs ca tuta, îmi venea să-i dau şi una peste ochi.

–      Vroia să intre şi ea în rândul lumii, Petre, Geta mea tot aşa a spus. I-am chemat şi l-au pus. Multe posturi, avea dreptate muierea.

–      Multe şi degeaba, mă, v-aţi prostit cu toţii, or să cadă casele pe voi, da` voi  – ascultă la mine – o să staţi la televizoare. Purceaua e moartă-n coteţ şi voi staţi cu telecomanda în mână. I-a pus a mea şi plastic peste ea, ca să nu se strice.

Câteva minute tac amândoi. Petre pufăie, iar Gheorghe îşi tot freacă pantalonii cu palmele, ca şi cum ar vrea să se şteargă. Trece o femeie prin dreptul lor şi le dă bineţe. O salută dând din capete. Continuă lectura „Purceaua e moartă-n coteţ şi voi staţi cu telecomanda în mână”

Anton al lu` Scaiete


Când auzise că pământul se vinde bine şi că ar putea să scoată bani buni pe colţul de pădure dat din bărbat în bărbat, de câteva generaţii, Anton al lu` Scaiete (îi spuneau aşa fiindcă tac`su umblase toată viaţa cu scaieţi prinşi în turul pantalonilor, fără să-i pese de gura cârcotaşilor) râsese şi mai ceruse o ţuică. Plus un şirag de covrigi. Uscaţi de-ţi puteai rupe măselele în ei dacă nu erai atent, însă Anton se lăuda oricui avea timp să stea cu el de vorbă că e de neam bun, cu dinţi puternici, niciun doftor nu se apropie de ei.

Ce mai încolo şi-ncoace,  asta era adevărat, nimeni nu-l văzuse vreodată cu falca prinsă-n basma sau văicărindu-se în drum, aşa cum făceau alţii. Destui.

Antoane, da` dacă nu vinzi bucata de pădure atunci ce faci cu ea? Că lemne de foc ai, din pădure nu poţi să tai decât cu aprobare, e a ta, da` e şi-a statului, că statul are grijă de copaci, altfel intră românul cu toporul şi pe urmă îşi muşcă buzele de necaz. Este?

Anton al lu` Scaiete gustă ţuica din cinzeacă, apoi rupe un covrig. Îl mestecă tacticos, ca şi cum s-ar gândi îndelung la răspunsul pe care ar trebui să-l dea. Mai ia o gură de ţuică şi dă pălăria pe spate. Are ceafa înroşită de arşiţă, iar cămaşa cadrilată – i-a adus-o băiatul de la oraş, o luase nevastă-sa pentru el, dar nu-i venise şi atunci i-o făcuse cadou lu` tac`su – e udă-n spate.

Îmi place să stau întins pe spate şi să vorbesc cu veveriţele. De ce s-o vând? Şi veveriţele mele? Cine mai vorbeşte cu ele? Numa` la bani vă gândiţi, ai dracului să fiţi voi…

Am auzit că de la o vreme au început să-l strige unii Veveriţă, dar lui nu-i pasă. Poate nici nu e adevărat, deşi vorba zboară din gură în gură şi te miri unde poate să ajungă. Fără şosea sau linie de tren.

Anton al lu` Scaiete merge în colţul lui de pădure, în fiecare zi, se întinde pe spate şi vorbeşte. L-a văzut cineva, odată, şi la cârciumă a râs de el, cică vorbea al lu` Scaiete singur, s-a tâmpit. Dar el vorbea cu veveriţele – acum ştiţi –, fiindcă îi sunt tare dragi de când nu mai are picior de muiere prin bătătură (grăbită ca toate muierile de la ţară, vrusese să ajungă prima şi în cer, să nu cumva să găsească omu` ei norii nescuturaţi) şi tocmai de-aia n-ar vinde bucata de pădure nici pentru încă jumătate de viaţă. Uneori, câte o veveriţă îi vorbeşte cu glasul muierii, dar asta n-o mai spune nimănui, prea ar părea gogonată…

♣ Cristian Lisandru


goodfon.ru

Moş Zgârci


 

goodfon.ru

Poarta de lemn rămăsese legată cu o sârmă groasă, broasca se stricase de multă vreme şi moş Zgârci nu se chinuise să o mai repare. Poate că uitase cum se face asta, fiindcă vremurile când fusese bărbat în toată puterea cuvântului se retrăseseră în alt spaţiu şi în alt timp, dincolo de orizontul care atrăgea ca un magnet lanurile de grâu. În ziua în care văzuse că poarta se deschidea singură, scârţâind a balamale neunse, mersese agale către magazia dărăpănată, tăiase o bucată de sârmă cu cleştele şi apoi făcuse cale întoarsă. După ce legase poarta, moş Zgârci aruncase încă o privire, parcă pentru a-şi verifica rezultatul muncii, apoi ridicase din umeri a nepăsare şi îşi văzuse de-ale lui. Cine îl vizita, iar asta se întâmpla foarte rar, nu avea decât să ridice uşurel sârma de pe par, iar poarta se deschidea. La plecare, avea grijă să nu uite să pună sârma la loc şi asta era totul.

Într-o zi, unul din copiii lui Săndulescu, învăţătorul satului, se oferise să vină cu o şurubelniţă, cu vaselină şi cu un arc, pentru a repara broasca. Dar moş Zgârci, pufăind din lulea, sub streaşina uşor aplecată într-o parte prin care se strecurau câteva raze de soare, nu fusese acord:

– Lasă, Gheorghiță… Cu sau fără sârmă, cu sau fără broască, viaţa merge înainte.

Băiatul nu spusese nimic, fiindcă ţinea la moş Zgârci încă din copilărie. Nu putea să uite că bărbatul venise exact la momentul potrivit, ca un personaj de poveste, şi îl scăpase de la moarte. Se duseseră la pădure, el şi mai mulţi copii, pentru a se juca de-a haiducii, aşa cum făceau de multe ori. După ce oboseau, stăteau trântiţi în iarbă, cu mâinile sub ceafă, imaginându-şi tot felul de scenarii în care erau personajele pozitive, învingeau duhuri rele şi peticeau viitorul cu frânturi de basm. Apăruse de niciunde un mistreţ şi fusese cât pe ce să-l pună jos şi să tragă colţii ascuţiţi prin burta lui. Trecuseră anii, dar auzea şi-n somn acel grohăit înspăimântător, urmat de un pocnet. Când se dezmeticise, mistreţul stătea lungit pe o parte, iar în ochi avea o sclipire de sânge. Pădurarul, moş Zgârci, îl mângâiase pe creştet, îi adunase pe toţi roată în jurul său şi le spusese cu blândeţe să nu mai ia pădurea în derâdere. Continuă lectura „Moş Zgârci”

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: