bărbatul

pe drumul acela
sfâşiat de şleauri
trecea o căruţă cu coviltir
bărbatul de pe capră ducea universul pe umeri
atâta greutate îl gârbovise
fără să îşi dea seama
avea o pălărie
cu boruri mari
ca şi cum ar fi dorit să se ascundă de lume
biciul din mâna lui părea un şarpe
negru
mort
numai coamele cailor răspundeau vântului

din când în când
captiv într-o agonie interminabilă
şarpele se trezea la viaţă
şuierându-şi disperarea

♣ Cristian Lisandru (2012)

sursa foto – goodfon.ru

Dansul ielelor

Nu mai ajunsese la ţară de foarte multă vreme. Nu avusese timp sau, poate, chef, crezuse că nici nu ar mai exista motive pentru o călătorie pe meleaguri îndepărtate din moment ce strămoşii se transformaseră demult în ţărână. Se înfrăţiseră, firesc, fiecare la vremea lui, cu pământul pe care-l călcaseră şi-l munciseră o viaţă întreagă, transpirând sub cămăşile cârpite. Evitase, astfel, o reîntoarcere către origini pierdute prin arborele genealogic… Nu avusese regrete. În copilărie, e drept, alergase pe uliţele satului, desculţ, cu primăvara în priviri sau cu fulgii de nea roind în urma lui, dar trecerea către maturitate estompase rapid şi ireversibil amintirile rurale.

Îl chemase un văr pentru o bucată de pământ, moştenire incomodă de care dorea să se debaraseze cu prima ocazie, chiar cu riscul unei afaceri proaste, ceea ce nu ar fi însemnat decât încă o ratare suplimentară la capitolul financiar. Coborî din autobuzul prăfuit chiar în mijlocul satului, într-o răscruce mărginită de un magazin sătesc, o cârciumă şi o construcţie neterminată care s-ar fi dorit ceva, însă nimeni nu ştia ce. Patru ziduri pe jumătate dărâmate, cu geamuri sparte ca nişte orbite goale, menținute într-un echilbru precar de legile fizicii. Ca să ajungă la casa vărului, trebuia să traverseze satul şi să meargă pe lângă pădurea în care altădată se ascundea vesel, identificându-se cu un Robin Hood adolescentin care reușea întotdeauna să scape din încurcături, indiferent cât de complicate ar fi fost ele.

Însera odihnitor peste satul de câmpie, soarele se retrăgea discret în spatele pădurii şi, pe nesimţite, se trezi printre copaci, ascultând şoapta frunzelor mângâiate de vântul molatec şi atingând scoarţa copacilor îmbătrâniţi de timpul scurs prin rădăcini și ramuri. Bărbatul păși îngândurat, călcând apăsat stratul de frunze așezat ca un linţoliu uscat peste pământul reavăn. Pădurea îl chema în interiorul ei, printre mistere indescifrabile, îl atrăgea aşa cum l-ar fi ademenit, de pildă, o femeie goală, cu părul lung până la glezne, emanând erotism prin toţi porii. Fascinaţia de care se simţea cuprins îl făcu să uite de banala moştenire oferită la hectar. Se aşeză la tulpina unui stejar, bău o gură din sticla cu apă şi închise ochii, răvăşit de senzaţie de libertate pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna.

Se aprinseră focuri pe comori demult îngropate şi de nimeni găsite, iar iele cu părul lung până la glezne dansară în jurul lor, unduindu-şi trupurile pe care nicio mână de bărbat nu le putea atinge vreodată. Îşi dădeau capetele pe spate, râdeau în hohote neauzite de urechi străine şi săreau sprintene peste focuri pe ritmuri necântate de orchestră omenească, aveau la mâini şi la picioare brăţări de argint şi de aur şi dansul acesta al lor dură până ce luna fu acoperită de un nor negru. Venea furtună rece peste pădure şi ielele se retraseră una câte una, răstimp în care fiecare foc se stinse lăsând în urmă întuneric şi închizând drumurile către comorile căutate de aventurierii lunatici ai pământului…

Bărbatul se trezi murat până la piele de picăturile reci. Visase… O fată cu păr lung până la glezne îi dansase numai lui, apoi îi lăsase în palmă doi bani de aur. Și, râzând, dispăruse în negurile pădurii, precum o neverosimilă apariție rodită de gânduri absurde.

Zâmbi… Îşi spuse în gând că visele rurale au o cu totul altă desfășurare față de cele trăite la oraș. Se ridică, dezmeticindu-se, iar după ce rezolvă problema pământului moştenit de la strămoşii contopiţi cu ţărâna, bărbatul urcă din nou în autobuz, reveni acasă şi uită visul. Abia după câteva zile, din întâmplare, descoperi în buzunarul de la spate al blugilor doi bănuţi de aur.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Ion Ambulatoriu

Într-o zi, pe la amiază, exact la ora când dogorea soarele mai tare şi încingea acoperişurile de puteai să prăjeşti ouă pe ele, îl văzuseră sus, pe casă, în echilibru instabil, şi strigaseră la el după ce făcuseră mâinile pâlnie:
– Ioaneeeee! Mă, Ioane, ai grijă ce faci pe-acolo, să nu te adunăm de pe jos cu făraşul! Te bate soarele în cap, ameţeşti şi dai de necaz!
Ion le dăduse cu tifla fără să se uite înspre ei:
– Ete fleoşc, speriaţilor, aţi văzut voi drac mort şi raţă-necată? N-aţi văzut! Unii muncesc şi ăilalţi fac galerie. Ptiu!
Nu trecuseră nici zece minute, îi alunecase un picior, se rostogolise de două ori şi căzuse de la câţiva metri. Vecinii îl auziseră văitându-se, alergaseră într-un suflet şi dăduseră peste el în faţa tindei.
Axente şi Marin al lu` Foancă luaseră o pătură din casă, îl puseseră pe Ion în ea şi-l căraseră cale de câteva sute de metri. La dispensar aflaseră că-şi rupsese un picior şi două coaste, dar felcerul dăduse din mână şi le spusese că ar fi putut să fie mult mai grav.
Al lu` Foancă ridicase sprâncenele a mirare, nu înţelegea, totuşi, de ce nu era aşa de gravă situaţia în care se afla Ion al lor, motiv pentru care îl şi trăsese pe felcer de mânecă:
– Dom` doctor, nu vreau să mor prost, să nu vă supăraţi pe mine. Că n-a murit Ion din căzătură e de bine. Om în putere, nevastă aprigă, gospodărie. Nu-s nici bogaţi ca unii, nici săraci ca alţii. Doamne-fereşte de colivă şi lumânări. Dar pe-aici, pe la noi, dacă stai cu piciorul în gips e rău de tot, că nu mai poţi să faci treabă în bătătură. Io zic că e al dracului de grav, nu?
– Domnule, să zică mersi, să mulţumească lui Dumnezeu şi-n culcare şi-n sculare fiindcă n-a crăpat şi nu i-au ieşit maţele din burtă când s-a lovit cu ea de pământ. Piciorul se repară, osul e tânăr, peste ceva vreme o să fie ca nou, poa` să alerge după vacă, pe islaz.
Al lu` Foancă nu mai zisese nimic, înţelegea cu mintea lui simplă că nu e bine să te contrazici cu ăi mai deştepţi decât tine, mai ales când au şi studii medicale.
Ridicase din umeri, se apropiase de Ion şi-l bătuse pe umăr:
– Lasă, Ioane, că te repari, aşa zice doctorul. Cică să mulţumeşti lui Dumnezeu că nu ţi-au ieşit maţele afară. Atunci ar fi fost grav de tot. Şi dacă zice el aşa…
Ion, plin de draci fiindcă nu apucase să schimbe ţiglele sparte, se răstise la el:
– Bă, tu ai fost prost de mic, ţi se spunea prostul satului, te faci că uiţi, dar fiindcă m-ai adus pe braţe aici, la felcer, te las în pace. Dar să nu-mi ceri să-ţi dau şi-o ţuică, nu-ţi dau, uite-aşa!
Şi încrucişase mâinile pe piept, de zisese Axente, vecinului său din dreapta casei, că îi stătea bine şi că popa s-ar bucura de asemenea client. Ion înjurase printre dinţi, dar nu mai spusese nimic. Simţea cum îi trece un sfredel prin picior şi glumele lui Axente nu reuşeau să stingă durerea şi arsura din piept.
– Ioane, Ioane, se văitase nevastă-sa, abia sosită de la câmp, făcuşi ce făcuşi şi rămăseşi într-un picior. Păi bine, măi, bărbate, nu ziseşi tu că vii după mine, la câmp?
– Fă, tu vrei să-ţi dau una peste ochi? Piciorul mi-l rupsei, nu mâinile, ai grijă! Nu ţipaşi alaltăieri, când puneai cloţa pe ouă, că plouă în tindă şi că să schimb ţigla că vine toamna?
– Zisei, Ioane…
– Nu ziseşi tu că decât să stau în tindă şi să sparg la seminţe de floarea soarelui mai bine pun scara şi mă urc pe casă?
– Zisei, Ioane…
– Păi vezi? Uite ce se-ntâmplă atunci când se ia bărbatul după gura muierii! Mai bine fugi de pregăteşte patul în odaia a bună, că acolo vreau să stau. Să fiu şi eu un boier până se vindecă ţurloiul şi coastele. A zis doctorul că ele se vindecă de la sine, dar cu piciorul trebuie să mai pătimesc, vai de capul meu…
Faptul că Ioan dorea să stea neapărat în odaia bună îi înveselise pe toţi, iar Axente, după ce ajunsese la bufetul din mijlocul satului, strigase:
– S-a boierit Ion, mă, stă cu piciorul în tavan şi a lui îi aduce mâncarea la pat, pe tavă. Ascultaţi-mă pe mine, fraţilor, tot răul e spre bine!
Râseseră cu toţii, chiar dacă unii lăsaseră ochii în jos. În opinia lor, nu se cădea, totuşi, să râzi de unul care tocmai îşi rupsese piciorul. Dar lui Axente puţin îi păsa de asta:
– Bă, şi s-o vedeţi pe Floarea lui cum nu mai pridideşte, cum i-a pus două perne sub cap, a tăiat şi o găină grasă ca să-i facă supă, exact ca la spital, la Bucureşti. Cică e ambulatoriu, aşa a zis felcerul. Ion al meu şade cu mâinile sub ceafă şi ascultă muzică la difuzor, neam de neamul lui n-a stat ca el. Dumnezeu nu doarme, pupa-i-aş tălpile Lui, le compensează El cumva, nu?
Lui Ion aşa-i rămăsese numele în sat, Ion Ambulatoriu, de-l înjurase pe Axente vreo trei luni după ce dăduse gipsul jos. Vrusese să nici nu mai discute cu el, dar se răzgândise, doar erau vecini. Şi nu-l dusese Axente-n pătură la felcer? El îl dusese.
Gipsul îl păstrase, îl pusese pe şifonier, în camera bună şi, din când în când, după ce termina treaba prin curte, se ducea şi îl privea. Apoi se închina şi ofta…
Când reuşise să ajungă din nou sus, pe casă, şi schimbase ţiglele, îi chemase pe Axente şi pe al lu` Foancă şi le dăduse câte o sticlă de ţuică.
– Să fie pentru norocul meu, mă, că dacă muream îmi rămânea nevasta văduvă!
Pe măsură ce se îndepărtau, Axente întorsese capul şi strigase:
– Ambulatoriule, dacă puneai mâinile pe piept îţi mânca vreunul coliva şi ţi-o lua şi pe Floarea! Şi-aşa nu-ţi mai păsa de pe lumea ailaltă!
Ion îi arătase pumnul, îşi înghiţise înjurătura, dar pe urmă luase un gât de ţuică, spărsese nişte seminţe-n tindă şi privise cum apunea soarele peste pădurea de lângă râu, într-un dezmăţ roşiatic. Când îl întrebase nevastă-sa de ce nu dă mâncare la orătănii îi zisese:
– Floareo, bine a mai lăsat Dumnezeu lucrurile pe lumea asta. Că n-ar fi bine să fie omul singur, să-şi rupă picioarele nevăzut de nimeni şi să n-aibă vecini care să-l ajute şi să râdă de el pe urmă! Al dracu` Axente! Da` vecin bun, să nu vorbesc cu păcat…

♣ Cristian Lisandru