Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte

Categorie

Remember

Marinarul din Sri Lanka

Hai să vă mai povestesc câte ceva din viaţa trăită la intensitate maximă, îmi place cum vă holbaţi şi nu se mai aude nici musca atunci când mă pornesc. Adevărul este că am și ce să spun, marinaru`e plin de povești ca broasca de râie, face el ce face și acumulează, dacă pot să mă exprim așa, pune osânză, asta este o metaforă, plutește cu barcazul pe ape mai mult sau mai puțin zbuciumate, dansează pe ritm de ruliu și tangaj, stă la prova ca Amerigo şi abia așteaptă să plaseze picioarele pe dană și să aibă aventuri. Mese-n cap, pahare sparte, amor cu unele pe care nu le mai vezi toată viață, n-ai dureri de cap…

Viața de marinar, domnii mei, are de toate, e condimentată corespunzător, degeaba te duci la supermaket ca să iei condimente la plic, nu poți să le presari pe viață. Viața are gust când ești în ea, muști și înghiți fără să mesteci, altfel e vax. Cum spunea Caragiu? Nu viață suptă din deget, așa spunea, în ”Operațiunea Monstrul”, mare film, îl aveam pe dvd la barcaz și când mă apuca doru` de glia străbună îi dădeam cu play și să mor eu dacă nu plângeam. Mi-a și zis unu` din echipaj, era de prin Sri Lanka, habar nu am de ce dorise ăsta cu tot dinadinsul să ajungă marinar, dar ajunsese și se-nfrățise cu Dumnezeu de bucuros ce era, mi-a zis așa ”De ce plângi?” I-am dat una după ceafă, nu-nțelegea tolomacul dorul de țară, el vrusese să fugă din Sri Lanka, ce dracu` să facă acolo?

Cu mine e altă poveste, n-am plecat de draci sau fiindcă n-aveam ce să bag în gură, am vrut să dau cu privirea-n orizont. Și-am dat, chiar dacă uneori orizontul s-a lăsat greu. Am înjurat, m-am porcăit cu orizontul și cu toate furtunile. Da` atunci când ajungi la țărm e o splendoare, ți se rotesc ochii-n cap pe unde ajungi, nu știi la ce să te uiți mai întâi.

Apropo de ăla din Sri Lanka, marinaru` păcălit. Ați văzut Forrest Gump? Oscaruri, tată, Oscaruri la greu… Era acolo unul care făcuse Vietnamul, șefu` lu` Forrest Tom Hanks, și după ce rămăsese fără picioare – că războiului îi mai place să te gâdile și la tălpi și așa-i place de mult că ți le și ia dacă nu ești atent – intrase şi el în afacerea cu creveți. Nu prindeau creveți, că erau amândoi ageamii, dar la un moment dat, pe o furtună năprasnică, ăsta fără picioare s-a-mpăcat cu Dumnezeu după ce l-a boscorodit pe Divinul minute în şir, din vârful catargului. Să vezi năstrușnicie, pe urmă curgeau creveții în cantități industriale și ageamii au ajuns miliardari. Bun film, îl țin și pe ăsta pe dvd, că are viață-n el.

Într-o seară – tăiam Pacificu` în două, oceanul ăsta, cât e el de Pacific, tot nu se poate pune cu omu` – mă tăvăleam pe la pupa, era cald ca-n cuptor, ziceai că bagă Sarsailă lemne pentru cel mai mare grătar din câte au existat, și ăsta din Sri Lanka vine la mine și zice că n-are somn și că să stăm de vorbă. Auzi la el, vorbă! Mie-mi venea să cerșesc ploaie cu cuburi de gheață – dacă mai dădea Ăl de Sus și-un J&B ar fi fost fenomenal -, iar el avea chef de taclale. Zice: Eu te respect, mă uit la tine ca la vraciul din junglă, ai experiență. Eu, la prima călătorie, am avut rău de mare de mi-au ieșit ochii din orbite. Normal, am zis pe mutește, stofă de marinar n-are orice guguștiuc, măcar ăla zboară, da` tu? L-am întrebat de ce s-a lipit de barcaz cu atâta pasiune și cum de suportă depărtarea de vreo muiere pe care o iubește.  N-a zis nimic, se uita lung la lună, mai să urle la ea, se uita lung la mine și ofta ca mireasa părăsită de ginere chiar înainte să intre în camera de la stradă.

Domnii mei, din toate căldurile alea ale mele, că v-am zis că nădușeam amarnic și visam numai fătuci care să-mi plimbe cuburi de gheață pe șira spinării, odată mi-a trecut un gând prin minte. Ăsta e pe invers, zic în gând, și se dă la mine. Nici nu mai procesez, harșt o palmă peste ochi. Îl iau de-o ureche, îl duc la balustradă și-i arăt Pacificu`. Zice ”frumos” și zâmbește, dar nu era râsul lui. Îi simțeam tremurul în organism, pe onoarea mea. Vroiam să-l dau la pești și al dracu` să fiu dacă m-aș fi întins după colac.

Acu`, am trecut eu prin multe de-a lungul și de-a latul oceanelor și mărilor, viața pe barcaz nu e ușoară, mai ales pentru un bărbat sănătos din toate punctele de vedere. Și cu pofta de viață la purtător. Da` să devin subiect de vascularizare nu mi s-a mai întâmplat. I-am tras un șut în posterior și l-am trimis în cabină. S-a dus. I-am strigat să nu mai dea ochii cu mine, altfel s-ar putea să vadă după multe zile, ca-n bancul cu nevasta bătută de bărbat.

Am uitat întâmplarea, nu l-am mai băgat în seamă. Ajungem în port, n-are importanță unde, ne dăm jos, ca să zic așa, și batem tavernele. La un moment dat, când tocmai o vrăjeam pe una care zicea că e actriță, da` ea jucase cu casa închisă numai la bordel, hop și ăsta din Sri Lanka pe lângă mine. Vesel nevoie mare, cu două monumente feminine alături de el. Îl țineau pe după umeri și nu-l scoteau din darling . Îl trag mai la o parte și-l întreb ce caută un poponar ca el cu mândrele, adică de ce le tracasează fără să le spună adevărul??? Nu-l doare corasonul pentru viitoarea lor dezamăgire sexuală?

S-a uitat la mine și a râs. În hohote. Îmi venea să-l iau la palme, dar nu se făcea în compania doamnelor. Mai ales că era una roșcată care-mi trimitea bezele și zicea că sunt gentleman. Știți ce mi-a răspuns neghiobul? Că pe punte nu dorea decât să-mi arate o poză cu tac` su, cică semănam eu foarte mult cu el și l-au podidit amintirile și melancolia…

Ne-am făcut mangă în seara aia, cu tot cu doamne, că beau și alea cum bea boul apă și pe urmă mai cereau și altceva, trebuia să te ții tare și la propriu și la figurat, iar eu i-am adus aminte de ”Operațiunea Monstrul” și l-am făcut să înțeleagă de ce plângeam când dădeam play la dvd. Dor de țară, dor de mamă, dor de frați și de surori. Și de tată, în cazul ăstuia din Sri Lanka.

Am auzit că acu` plânge cu poza aia sub cap pe un pescador. Dar a scăpat de răul de mare, a trecut botezul… Aventuri. Sare și piper. Vă mai zic și altele, da` o roșcată de-aia zdravănă n-aveți prin spelunca asta?

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Remember – „O secundă cu Mona”

Îmi luasem libertatea de a măsura trotuarele fără să mă gândesc la nimic important. Vegetam, aş putea spune… Hălăduiala asta lipsită de o destinaţie precisă îmi provoca plăcere maximă, mai ales că trecuseră vreo trei luni în care nu văzusem decât crestele valurilor şi vârful catargului, motiv pentru care îl înjurasem spumos pe primul marinar al lumii fiindcă avusese neinspirata idee de a porni să cucerească mări şi oceane, dându-le şi altora astfel de idei. Ceea ce a dus, inevitabil, la o aglomeraţie de obiecte plutitoare care arborează tot felul de drapele şi care se încurcă unele pe altele.

„Nici pe mare nu mai ai intimitate”, obişnuieşte să spună un coleg din echipaj, plecat de-acasă ca să strângă bani uzi pentru zile mai puţin ude. Zice că va ieşi la pensie şi se va muta la munte, ca să nu mai vadă niciodată marea. „A dracu’ să fie ea de mare, cu toată apa ei!” Aşa înjură când stăm la prova, cu mâinile streaşină la ochi, ca să vedem cine observă primul limba de pământ. Te şi miri, eşti obişnuit cu ideea că marinarul se simte foarte bine pe valuri. Nu e cu toţi aşa, unii plutesc de nevoie, iar atunci când văd pământ în faţa ochilor oftează de zici că tocmai le-a întins Dumnezeu o mână şi i-a scos din melancolie. A fost unu’, Bierce, Ambrose Bierce, american, jurnalist, scriitor şi ce-o mai fi fost el pe-acolo, a dat colţu’ prin 1914. A scris o carte intitulată „Dicţionarul Diavolului”. Tare titlul, trebuie să recunoaşteţi. Eu n-am citit cartea, m-am oprit numai la titlu şi la câteva pasaje care mi-au căzut sub ochi atunci când am frunzărit-o, mi-a plăcut titlul la nebunie şi n-am vrut să citesc rând cu rând ca să nu am vreo deziluzie. Băiatul ăsta a pus punctul pe i, m-a uns la suflet cu ceea ce a zis, nu ştiu dacă la beţie sau la trezie, da’ nu contează. Cică „oceanul este o masă de apă care ocupă cam două treimi dintr-o lume făcută pentru om – care nu are branhii”. Bravo, Bierce, am şi băut de multe ori în onoarea domniei tale. Mangă m-am făcut, da’ citatul l-am spus cui a vrut să mă asculte şi toţi au rămas cu gurile căscate, nu le trecuse prin minte aşa ceva.

Dar să revin la preumblarea mea. Din când în când, poate din cauza prafului, poate pentru că aşa am eu organismul construit de la mama natură şi de la mama care m-a făcut şi pe urmă m-a lăsat la uşa unora cu suflet mai mare (fiindcă ea trebuia să plece nu ştiu unde şi eu o încurcam, eram balast, carevasăzică), simţeam cum mi se usucă gura şi atunci mă aşezam la câte o măsuţă acoperită cu pânză cadrilată, ceream o bere cu spuma de două deşte şi o dădeam pe gât. Nu intram în vorbă cu nimeni, am şi eu momente în care sunt sătul până şi de vocea mea. Che Guevara a zis că „tăcerea este o ceartă continuată prin alte mijloace”. O fi avut sau nu o fi avut dreptate, nu ştiu. Poate că a dorit să facă şi filozofie în paralel cu revoluţia… Dar ceea ce ştiu este că mă cert de multe ori cu mine însumi, iar ceilalţi nu înţeleg din tăcerea mea decât că trebuie să fiu lăsat în pace. Altfel iese cu scandal.

Oraşul-port mă întâmpinase cu aceleaşi străduţe înguste şi cu aceeaşi agitaţie pe care – dacă ai savurat-o de mai multe ori în decursul vieţii – nu o mai percepi decât undeva, într-un colţ de suflet. Un colţ destul de prăfuit, însă, unde praful face casă bună cu lehamitea. Adică mai lăsaţi-mă cu farmecul porturilor şi cu poezia lor… La început e haios, da’ pe urmă tot bosumflat umbli pe străzi. Şi te loveşti de unii şi de alţii, toţi par grăbiţi prin porturile astea. Fiţi pe pace, n-o să urmeze vreun episod în care mă întâlnesc cu indivizi cărora le datorez bani, aşa că n-o să iasă o mare dandana cu scaune date-n cap sau cu sticle sparte pentru a deveni obiecte ascuţite extrem de periculoase. Pur şi simplu vreau să vă spun că marinarii coboară de pe punte şi merg legănat, mai mult sau mai puţin, pentru a trăi bucuria pământului apăsat de tălpi. Mie îmi place marea. Totuşi, marea are prostul obicei de a te plictisi dacă nu iei şi praf de străzi în picioare. Noaptea, atunci când adormi legănat de valuri, ai da orice să pui capul pe o pernă dintr-un pat imens, care să nu se mai mişte cu tine, de ameţeşte şi ăla care-şi zice Moş Ene. Din punctul meu de vedere, treaba asta cu Moş Ene este o aiureală. Ia să vină el pe vapor, sigur va fi apucat de un rău de mare colosal. Şi atunci toţi marinarii ar fi condamnaţi la insomnie.

Eram cam plictisit, după cum vă spuneam, îmi pusesem pe cap şi-o pălărie din aceea albă, subţire, a la Hanibal Lecter în „Tăcerea Mieilor”. Bun film. Eu, sentimental cum mă ştiţi, am şi plâns atunci când povestea Clarice că tăiau nemiloşii mieii într-o noapte şi a fugit ea de la fermă cu un miel în braţe. Aşa coborâsem şi eu de pe vapor, numai că aveam în braţe tăcerea personală, pofta de bere şi gând să profit de uscat la superlativ. Atunci m-am lovit de Mona…

Un marinar de apă dulce care dorise să încerce şi legănarea oceanului – se plictisise de fluvii şi de maluri care te sufocă dacă le bagi prea mult în seamă – mi-a spus într-o zi când ardeam gazul de pomană pe punte că dacă Titanicul s-ar fi ciocnit de Mona, nu de aisberg, toţi bărbaţii de la bord ar fi murit fericiţi. Metaforic şi individul ăsta, trebuie să recunosc, o astfel de comparaţie nu mi-ar fi trecut prin minte. Ceea ce este al dracului de supărător, fie vorba între noi, fiindcă eu găsesc un buchet de metafore şi dacă mă scoli la trei dimineaţa şi mă pui să le caut în cambuză. De-aia l-am şi invitat într-o tavernă, cum am tras barcazul la dană, şi l-am îmbătat până i-a stat limba plută. Aşa am înţeles eu că trebuie să omagiez o idee bună ca o mâncare bine pregătită, care te face să salivezi abundent şi să strigi că mai vrei, deşi ai băgat în tine precum spartul. Cred că îşi aduce aminte şi azi cum se lega dimineaţa la cap cu un şervet şi spunea că dacă i-ar scoate cineva creierul ar fi surprins să constate că are forma Rozei Vânturilor… Mi-a plăcut şi asta, am şi schiţat un zâmbet de complezenţă – nici creierul meu nu se simţea în largul apelor teritoriale – dar chestia cu Titanicul a fost delicioasă.

Mona…

O figură de păpuşă – dar Barbie leşina dacă ar fi putut să o vadă –, ambalată corespunzător, atât de corespunzător încât oriunde ajungea se lăsa cu gâturi de bărbaţi care trosneau în urma întoarcerilor bruşte. Să uitau după ea şi cei care-şi aşteptau ultima împărtăşanie, şi ăia care încă nu ajunseseră să guste femeia pe de-a-ntregul, visând cu ochii deschiși să debuteze sexual într-o asemenea companie feminină selectă din cap până-n picioare.

Când o cunoscusem, dansa într-un bar din Pireu. Când spun că dansa, îmi vine să-mi dau palme, fiindcă o propoziţie rămâne, totuşi, o înşiruire de cuvinte. Te mai chinui un pic, mai freci ideile alea, le mai introduci în mixerul de sub frunte, iese de-o frază sau de trei. Dar ca să desenezi în vorbe cum dansa Mona e greu. Trebuie talent din ăla greu, vârtos… Poate că exagerez, deformaţie profesională, vorba aia, dar cred că până şi Hemingway ar fi întâmpinat serioase dificultăţi. Dacă greşesc, puteţi să spuneţi să sunt subiectiv, nu mă supăr. Ştiţi că îmi plac citatele, am capul plin de citate, de mic am fost un fel de enciclopedie ambulantă. Şi chiar îmbarcată, având în vedere meseria… Oscar Wilde, şi toată lumea este de acord că individul n-a făcut umbră pământului degeaba, a zis că „omul care n-a făcut niciodată o greşeală înseamnă că nu a încercat”. Scurt, clar, concis, punct, rien ne va plus.

Trebuie să înţelegeţi că tot ceea ce făcea ea seară de seară, în localul ăla puturos, cu fiecare centimetru pătrat al trupului sculptat meşteşugit în carne de cea mai bună calitate, era artă. Artă pură. Fără Mona, locanta ar fi fost o simplă speluncă în care se adunau neisprăviţii ca să se facă pulbere, să spargă pahare cu nemiluita şi să înjure ghinionul din viaţa lor. Uitând prin aburii alcoolului că norocul şi-l mai face şi omu’ cu propria mânuţă. Dacă vrea el, omu’. Dacă nu vrea, doarme pe străzi sau pe dană şi beleşte ochii la stele, în vreme ce-i cântă maţele simfonii şi alte alea. Cu Mona, însă, locanta strălucea, iar toţi neisprăviţii despre care tocmai vă povestesc deveneau gentlemani cu acte în regulă. Se ploconea şi cel din urmă matroz în faţa ei, căpitanii de cursă lungă veneau cu buchete de flori şi cu sticle de şampanie, aduceau cutii cu parfumuri şi desuuri scumpe. Eu sunt sigur că i-ar fi sărutat şi tălpile dacă ar fi primit permisiunea, numai că Mona se ţinea tare.

Când fugise de-acasă, pe la vreo şaişpe ani, se jurase că nu va ajunge în pat decât cu bărbaţi care se vor gândi şi la sufletul ei, nu numai la ce avea pe sub pânze. Vieţile noastre, a mea şi a ei, ca să fiu mai direct, s-au intersectat după ce Mona împlinise 20 de ani. Ne-am şi culcat într-o noapte, dar numai aşa, fiindcă ne plictiseam. Exista o incompatibilitate, m-am gândit mult la asta, nu curgea pasiunea aşa cum te-ai fi aşteptat să curgă. Dimineaţa ne-am spus „la revedere” şi fiecare a pornit pe drumul său.

Sincer, nu pot să bag eu mâna în foc că îşi respectase jurământul făcut  atunci când fugise din Constanţa la bordul unui petrolier, dar mi-am dat seama că avea ceva în ea care te ţinea oarecum la distanţă. Ca atunci când intri în raza portului cu barcazul, vezi dana, însă stai la distanţă, fiindcă trebuie să vină încruntaţii de la mal pentru a face verificări.  Pofteşti la un chef de zile mari, sub umbrar, da’ trebuie să rămâi potolit până trece controlul. Cam aşa şi cu Mona, numai că nici să te investigheze nu se grăbea. Te perpelea la foc mic până-ţi ieşeau ochii din orbite şi te făceai frate cu melcul. Cred că visa să demonstreze că bărbatul care doreşte la nebunie o femeie poate să devină într-un timp extrem de scurt mai roşu decât racul fiert. Când ajungeai la culoarea dorită, Mona ajungea şi ea la concluzia că există un roşu mult mai intens şi trebuie neapărat descoperit. Şi tot aşa, până-ţi venea să te urci în vârful catargului şi să te arunci de acolo, cu capul în jos, ca să-ţi ajungă mintea din pantaloni în scăfârlie.

După ce m-am extras din gândurile acelea făcute ghem, am privit în urma Monei. Se pierduse ca o umbră prin decorul ce părea alcătuit din cartoane colorate ţipător, cu toate şoaptele străzii pe urmele ei. În ziua aceea am pus singurătatea în frapieră şi m-am îmbătat cu regrete…

♣ Cristian Lisandru

Iarna noastră

Vom ninge amândoi, trăind uimirea
Ca pe-o interminabilă eliberare,
Împodobind prin fulgi neadormirea
Şi-a iernii lungă, grea, deliberare.

Cooperanţi, vom prelungi şedinţe
Prin camere pustii, săpate-n gheaţă,
Analizând demersuri sau tendinţe
Din miez de noapte către dimineaţă.

Ne vor surprinde, meteorologic,
Dezgheţuri mari şi ploi contradictorii,
Iar noi vom protesta în doi, ilogic,
Scriind cu ţurţuri note şi memorii.

Vom fi somaţi să înflorim pe dată,
Sătui de ierni, toţi vor aprinde focuri,
Dar printr-un viscol le vom face plată,
Înzăpezind chiar viaţa, pe alocuri.

Vor vinde, vanitoşi, la licitaţii,
Omăt furat din mine sau din tine,
Loviţi de zvonuri şi elucubraţii,
Deşi ciuntiţi, le vom ura de bine.

Nu va pricepe nimeni amănuntul,
Dorinţa mea de eră glaciară,
Apoi, reîngheţând întreg pământul,
Din trupul nostru îi vom da afară.

Vom ninge amândoi, trăind uimirea
Ca pe-o interminabilă eliberare,
Împodobind prin fulgi neadormirea
Şi-a iernii lungă, grea, deliberare.

♣ Cristian Lisandru (2011)

H
 

hibernal

urme de cauciuc în zăpadă
ca nişte riduri
pe obrazul iernii

un copac lăcrimează
prin ultimele frunze
vântul împleteşte fum
deasupra acoperişurilor
casele scrutează întunecimea
cu ochi îngălbeniţi

râul ademeneşte timpul
sub podul de lemn
spre a-i pune în gură
căluş de gheaţă

aşezaţi în cerc
colindătorii trag din chiştoace
la marginea satului
apoi crestează bolta
cu lovituri de bici

♣ Cristian Lisandru

foto Cristian Lisandru

cu sufletul pe urmele mele

orizontul nălucea în coasta pădurii
fugisem din propria viaţă
după ani întregi de evadări nereuşite
se înfigeau maci în ochii mei
iar pleopele încercau să tragă cerul sub ele
ca să-l ferească de înserare

sufletul nu dăduse alarmasunset-running-jogging-fitness
respiram sacadat
doream să emigrez
dincolo de graniţele propriilor gânduri
o nouă existenţă un alt scenariu
două trei planuri scrijelite în palmă
cu unghia degetului arătător

sufletul m-a ajuns din urmă
spre seară

nu i-am auzit paşii
stăteam cu mâinile sub ceafă
ars de şoaptele fierbinţi ale câmpului

la întoarcere am dus apusul pe umeri
apoi am plâns împreună cu greierii

♣ Cristian Lisandru (2011)

Ion Ambulatoriu

Într-o zi, pe la amiază, exact la ora când dogorea soarele mai tare şi încingea acoperişurile de puteai să prăjeşti ouă pe ele, îl văzuseră sus, pe casă, în echilibru instabil, şi strigaseră la el după ce făcuseră mâinile pâlnie:
– Ioaneeeee! Mă, Ioane, ai grijă ce faci pe-acolo, să nu te adunăm de pe jos cu făraşul! Te bate soarele în cap, ameţeşti şi dai de necaz!
Ion le dăduse cu tifla fără să se uite înspre ei:
– Ete fleoşc, speriaţilor, aţi văzut voi drac mort şi raţă-necată? N-aţi văzut! Unii muncesc şi ăilalţi fac galerie. Ptiu!
Nu trecuseră nici zece minute, îi alunecase un picior, se rostogolise de două ori şi căzuse de la câţiva metri. Vecinii îl auziseră văitându-se, alergaseră într-un suflet şi dăduseră peste el în faţa tindei.
Axente şi Marin al lu` Foancă luaseră o pătură din casă, îl puseseră pe Ion în ea şi-l căraseră cale de câteva sute de metri. La dispensar aflaseră că-şi rupsese un picior şi două coaste, dar felcerul dăduse din mână şi le spusese că ar fi putut să fie mult mai grav.
Al lu` Foancă ridicase sprâncenele a mirare, nu înţelegea, totuşi, de ce nu era aşa de gravă situaţia în care se afla Ion al lor, motiv pentru care îl şi trăsese pe felcer de mânecă:
– Dom` doctor, nu vreau să mor prost, să nu vă supăraţi pe mine. Că n-a murit Ion din căzătură e de bine. Om în putere, nevastă aprigă, gospodărie. Nu-s nici bogaţi ca unii, nici săraci ca alţii. Doamne-fereşte de colivă şi lumânări. Dar pe-aici, pe la noi, dacă stai cu piciorul în gips e rău de tot, că nu mai poţi să faci treabă în bătătură. Io zic că e al dracului de grav, nu?
– Domnule, să zică mersi, să mulţumească lui Dumnezeu şi-n culcare şi-n sculare fiindcă n-a crăpat şi nu i-au ieşit maţele din burtă când s-a lovit cu ea de pământ. Piciorul se repară, osul e tânăr, peste ceva vreme o să fie ca nou, poa` să alerge după vacă, pe islaz.
Al lu` Foancă nu mai zisese nimic, înţelegea cu mintea lui simplă că nu e bine să te contrazici cu ăi mai deştepţi decât tine, mai ales când au şi studii medicale.
Ridicase din umeri, se apropiase de Ion şi-l bătuse pe umăr:
– Lasă, Ioane, că te repari, aşa zice doctorul. Cică să mulţumeşti lui Dumnezeu că nu ţi-au ieşit maţele afară. Atunci ar fi fost grav de tot. Şi dacă zice el aşa…
Ion, plin de draci fiindcă nu apucase să schimbe ţiglele sparte, se răstise la el:
– Bă, tu ai fost prost de mic, ţi se spunea prostul satului, te faci că uiţi, dar fiindcă m-ai adus pe braţe aici, la felcer, te las în pace. Dar să nu-mi ceri să-ţi dau şi-o ţuică, nu-ţi dau, uite-aşa!
Şi încrucişase mâinile pe piept, de zisese Axente, vecinului său din dreapta casei, că îi stătea bine şi că popa s-ar bucura de asemenea client. Ion înjurase printre dinţi, dar nu mai spusese nimic. Simţea cum îi trece un sfredel prin picior şi glumele lui Axente nu reuşeau să stingă durerea şi arsura din piept.
– Ioane, Ioane, se văitase nevastă-sa, abia sosită de la câmp, făcuşi ce făcuşi şi rămăseşi într-un picior. Păi bine, măi, bărbate, nu ziseşi tu că vii după mine, la câmp?
– Fă, tu vrei să-ţi dau una peste ochi? Piciorul mi-l rupsei, nu mâinile, ai grijă! Nu ţipaşi alaltăieri, când puneai cloţa pe ouă, că plouă în tindă şi că să schimb ţigla că vine toamna?
– Zisei, Ioane…
– Nu ziseşi tu că decât să stau în tindă şi să sparg la seminţe de floarea soarelui mai bine pun scara şi mă urc pe casă?
– Zisei, Ioane…
– Păi vezi? Uite ce se-ntâmplă atunci când se ia bărbatul după gura muierii! Mai bine fugi de pregăteşte patul în odaia a bună, că acolo vreau să stau. Să fiu şi eu un boier până se vindecă ţurloiul şi coastele. A zis doctorul că ele se vindecă de la sine, dar cu piciorul trebuie să mai pătimesc, vai de capul meu…
Faptul că Ioan dorea să stea neapărat în odaia bună îi înveselise pe toţi, iar Axente, după ce ajunsese la bufetul din mijlocul satului, strigase:
– S-a boierit Ion, mă, stă cu piciorul în tavan şi a lui îi aduce mâncarea la pat, pe tavă. Ascultaţi-mă pe mine, fraţilor, tot răul e spre bine!
Râseseră cu toţii, chiar dacă unii lăsaseră ochii în jos. În opinia lor, nu se cădea, totuşi, să râzi de unul care tocmai îşi rupsese piciorul. Dar lui Axente puţin îi păsa de asta:
– Bă, şi s-o vedeţi pe Floarea lui cum nu mai pridideşte, cum i-a pus două perne sub cap, a tăiat şi o găină grasă ca să-i facă supă, exact ca la spital, la Bucureşti. Cică e ambulatoriu, aşa a zis felcerul. Ion al meu şade cu mâinile sub ceafă şi ascultă muzică la difuzor, neam de neamul lui n-a stat ca el. Dumnezeu nu doarme, pupa-i-aş tălpile Lui, le compensează El cumva, nu?
Lui Ion aşa-i rămăsese numele în sat, Ion Ambulatoriu, de-l înjurase pe Axente vreo trei luni după ce dăduse gipsul jos. Vrusese să nici nu mai discute cu el, dar se răzgândise, doar erau vecini. Şi nu-l dusese Axente-n pătură la felcer? El îl dusese.
Gipsul îl păstrase, îl pusese pe şifonier, în camera bună şi, din când în când, după ce termina treaba prin curte, se ducea şi îl privea. Apoi se închina şi ofta…
Când reuşise să ajungă din nou sus, pe casă, şi schimbase ţiglele, îi chemase pe Axente şi pe al lu` Foancă şi le dăduse câte o sticlă de ţuică.
– Să fie pentru norocul meu, mă, că dacă muream îmi rămânea nevasta văduvă!
Pe măsură ce se îndepărtau, Axente întorsese capul şi strigase:
– Ambulatoriule, dacă puneai mâinile pe piept îţi mânca vreunul coliva şi ţi-o lua şi pe Floarea! Şi-aşa nu-ţi mai păsa de pe lumea ailaltă!
Ion îi arătase pumnul, îşi înghiţise înjurătura, dar pe urmă luase un gât de ţuică, spărsese nişte seminţe-n tindă şi privise cum apunea soarele peste pădurea de lângă râu, într-un dezmăţ roşiatic. Când îl întrebase nevastă-sa de ce nu dă mâncare la orătănii îi zisese:
– Floareo, bine a mai lăsat Dumnezeu lucrurile pe lumea asta. Că n-ar fi bine să fie omul singur, să-şi rupă picioarele nevăzut de nimeni şi să n-aibă vecini care să-l ajute şi să râdă de el pe urmă! Al dracu` Axente! Da` vecin bun, să nu vorbesc cu păcat…

♣ Cristian Lisandru

Cohen cânta despre viaţă într-o noapte albastră

noapte albastră
cerneala alunecă pe griful chitarei
doar pălăria lui cohen acoperă gândurile
frunte ridată
scrijelită de ani întorşi pe dos
fiecare notă îngheaţă sub generopes-hands-guitar
ca o lacrimă a însingurării
pianistul surprins de propriul dezmăţ
îşi răsfiră degetele peste clapele reci

am învăţat să ne iubim în absenţa cuvintelor
pe un portativ nesfârşit
cravata se zbate la gât
limbă de clopot turnat în carne
în noi se deschide un drum sinuos
mărginit de acorduri
fum albastru
captiv între patru pereţi

dimineaţa soseşte sfioasă
în timp ce iubirea ne redescoperă
făcuţi ghem
sub o partitură

♣ Cristian Lisandru (2012)

Bărbatul cu pălărie de vrăjitor

Bărbatul era înalt, se înfăşurase într-un pardesiu ale cărui poale îi atingeau catifelat pulpele păroase, iar părul lung se zbătea pe ceafă şi pe umeri încercând să evadeze de sub pălăria cu boruri largi şi vârf  ţuguiat. Acel obiect vestimentar aducea mai mult cu pălăria unui vrăjitor din alte timpuri/vremuri/spaţii, am putea spune, întrebându-ne, eventual, cum şi când intrase acel bărbat în posesia ei. Dar nu vom pune nicio întrebare, totuşi, fiindcă sunt ore şi nopţi în care orice nelămurire logică îşi caută în zadar un răspuns care să o mulţumească pe deplin.surreal-bokeh-water-box

Bărbatul acela mergea agale pe lângă zidurile jupuite ale unor case cu ferestre negre, ca şi cum singura lui grijă de la acea oră târzie ar fi fost doar plimbarea fără noimă. Mormăia cuvinte de neînţeles, expulzate nervos printre dinţii îngălbeniţi de tutun şi, din când în când, ridica ochii către cer ca şi cum ar fi dorit să primească răspunsuri, la rândul său, pentru toate întrebările nerostite pe care le ducea împreună cu el. Era desculţ, iar tălpile lipăiau pe caldarâmul umed, abia stropit de o ploaie tomnatică rebelă. O astfel de imagine ar fi putut să fie motivul firesc al unei mirări absolute, evident, însă bărbatul străbătea un oraş pustiu. Un oraş părăsit de viaţă, de oameni, de păsări, câini maidanezi sau de nelipsitele pisici ghemuite pe garduri. Un oraş fără glasuri, prizonierul resemnat al propriei tăceri confuze, atât de tăcut încât dacă cineva ar fi aruncat un ac pe trotuar – să presupunem asta, pentru a ne face o imagine cât mai apropiată de acea realitate – ar fi înregistrat imediat, cu surprindere nedisimulată, reverberaţia surprinzătoare a metalului.

Un oraş mut. Şi un bărbat care înfăşurase un pardesiu peste trupul gol, mergând desculţ prin decorul ghemuit sub un cer pictat în tonuri violente de o pensulă nevăzută, însă plină de vigoare.

La un moment dat, bărbatul se opri în faţa unui felinar. Scoase pălăria şi salută reverenţios. Bineînţeles, salutul său nu primi niciun răspuns, fiindcă un felinar – chiar şi în acel oraş tăcut, apăsat de cer şi de greutatea indiscutabilă a unei tăceri depline – nu putea să rămână decât un acelaşi obiect neînsufleţit, măcinat, pe alocuri, de rugină. Dar bărbatul în pardesiu nu se sinchisi. Nu făcu niciun gest din care să reiasă că ar fi fost oarecum dezamăgit de acea lipsă de comunicare. Pur şi simplu porni mai departe, fluierând uşor, lipăind prin bălţile care rămăseseră în urma ploii şi închipuiau, acum, lacuri miniaturale sortite unei certe dispariţii.

În centrul oraşului, bărbatul se apropie de fântâna arteziană. Şuvoaiele de apă ţâşneau colorat în toate direcţiile, iar personajul – pe urmele căruia păşim fără ca el să îşi dea seama de asta, ceea ce ne oferă avantajul unui neaşteptat studiu nocturn – îşi permise un zâmbet. Era locul său preferat. Apa colorată îi aducea noapte de noapte o stare de beatitudine sinonimă cu extazul, astfel că de fiecare dată arunca pardesiul de pe el şi păşea către fântână cu bucuria unui copil care ajunge la malul gârlei, într-o zi toridă de vară infinită, pregătit sufleteşte pentru un inconfundabil dezmăţ lacustru.

Intrând  în apă până la genunchi, bărbatul închise ochii, cuprins de frenezie. Se lăsă biciuit de picăturile mari şi vorbi timp îndelungat cu gândurile sale. Când îi redeschise, ridică braţele şi le privi încântat. Pornind dinspre vârfurile degetelor, apa urca încetul cu încetul către umeri, în firişoare multicolore, se împrăştia pe piept, pe spate, cobora pe fese şi pe abdomen, apoi se scurgea pe picioare. Iar ciclul acesta misterios părea interminabil, ca şi cum bărbatul şi fântâna se desfătau, prinşi într-o simbioză inexplicabilă, o comuniune senzuală în care apa şi carnea se căutau, se găseau şi se regăseau, se mângâiau fără cuvinte, cu dorinţă absolută. Sau – este şi aceasta o ipoteză demnă de a fi luată în seamă – era vorba chiar despre o iubire acvatică abstractă pe care nu ar fi putut să o înţeleagă nimeni. Cu atât mai mult noi, cei care observăm, adeseori, ceea ce se întâmplă în jurul nostru, fără a înţelege, totuşi, nimic din ceea ce înregistrăm pe retină.

Dar oraşul acela era pustiu. Şi mut. În consecinţă, nu existau priviri indiscrete care să analizeze o astfel de scenă indefinibilă şi nici glasuri care să străpungă noaptea, contrariate sau cuprinse de revoltă.

A, da…

Am uitat să aducem în discuţie, din nou, pălăria cu boruri largi şi vârf ţuguiat. Pălăria aceea ciudată despre care spuneam că s-ar fi potrivit mult mai bine pe capul unui vrăjitor din alte timpuri/vremuri/spaţii. Poate că bărbatul nu a depus-o alături de pardesiu, pe marginea fântânii. Poate că o poartă în continuare pe cap, oferind (dar cui în afară de noi?) o anumită imagine. Surprinzătoare. Şocantă. Fericită. Feerică. Hidoasă, pentru unii. Complicată, pentru alţii… Totul ţine de interpretare, până la urmă. Şi, una peste alta, nici nu contează aşa de mult. Rămâne doar îmbrăţişarea policromă dintre un bărbat cu pălărie de vrăjitor  şi fântâna arteziană din centrul unui oraş mut, ghemuit sub un cer pictat în culori violente.

♣ Cristian Lisandru

Da` de unde luăm o flintă?

– Îmi vine să mă duc pe păduri, cum se spunea, să haiducesc, să stau ascuns şi să apar în calea bogătanilor. Cu amărăştenii n-aş avea nimic, numa’ cu îmbuibaţii, cu miliardarii ăştia de carton, să le pun puşca în piept şi să îi văd cum tremură! Aşa-mi vine…
– Când s-o-mpărţit norocu’ fost-ai tu dus la lucru. Ca-n melodie. Nu te mai văita, nu e chiar aşa de rău, poate că vrei un haiduc de modă nouă, da’ nu se poate, există reguli, nu face fiecare ce vrea în societatea modernă şi ţintuită în articole de lege.
– Ce-ai tu cu mine dacă mi-e dor de Iancu Haiducul?
– Prietene, dacă ţi-e dor de Iancu te sfătuiesc să cumperi dvd-ul. Da’să vezi mai întâi Iancu Jianu Zapciul, aşa devine metamorfoza personajului mult mai interesantă, ai o cu totul altă perspectivă…
– Nu mă scoţi din ale mele, esenţa e alta, monşer. Iar adevărul e tot în vin. Şi poţi să-mi umpli paharul, nu mă supăr. Haiducii erau un fel de artişti ai codrului, eu aşa îi văd. Bine, nu te încrunta, s-au scris şi multe prostii, recunosc. S-au cusut floricele la scenarii, au strălucit paiete, ni s-a arătat o variantă care nu corespundea – uneori – cu realitatea de atunci, da’ ce rămâne? Rămâne filonul. Haiducul avea coloană vertebrală, orice s-ar spune. Şi era frate cu codrul…
– Tot românul era frate cu codrul, că alţi fraţi nu avea. Numa’ Dunărea şi Carpaţii. Şi Marea Neagră într-o rână, pe-acolo ne-am şi creştinat…
– Generalizezi. Sau vrei neapărat să mă contrazici. Eu vorbeam despre haiduci, puneam punctul pe haiduc, dacă îmi dai voie să forţez nota. Ştiu că românul s-a născut poet, presărăm versuri pe hârtie cu o patimă nebună, suntem metaforici nativ. Când ne naştem strigăm poezie – aşa îmi vine mie să cred –, nu mama, da’ ia să scoatem flintele şi să mai lăsăm poezia, măcar din când în când. Uite cum ne strânge viaţa de gât cu amândouă mâinile. Stai să mai iau o gură, că mă lasă respiraţia…
Auzi cum susură natura, a venit primăvara. Creşte iarba. Şi cerul e altfel…
– Cerul e cer, s-a mai înseninat. Şi primăvara asta, ca şi celelalte, vine cu griji suplimentare, nu numai cu iarbă proaspătă. De-aia mi-e dor de Iancu şi de haiducie… Da’ de unde iau o flintă?

♣ Cristian Lisandru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: