Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Categorie

Remember

La vama dintre azi şi mâine

Merg spre orizont, doar un vameş tont
Îmi pretinde viză de intrare,
Soare nesupus arde gând nespus,
Chinuit de sete şi mirare.

Restricţionat, intenţionat
Las în urma mea, râzând, concesii,
Mă declar transfug, am în ochi un rug
Şi sub frunte câteva obsesii.

Tot acest demers susţinut prin mers
E o permanentă nebunie,
Veţi găsi dureri, vorbe în doi peri
Şi o mult prea tristă surghiunie.

Vameş indolent. Râde insolent,
Ca şi cum dreptatea o împarte,
Mă prefac uimit şi împătimit
Când mizez destinul pe o carte.

Lasă-mă să plec, dincolo să trec,
Azi e orizontul permisibil,
Mi-a venit un chef să îmi fac fief
Chiar în viitorul intangibil.

Râdem amândoi. Du-te înapoi,
Am aflat din cea mai bună sursă,
Rentabilizat, contabilizat,
Orizontul e listat la bursă.

După cum observ, eşti lipsit de nerv
Şi miroşi a veşnice restanţe,
Uită-te în jur, stânga împrejur
Dacă nu ai pile la Finanţe.

Soare nesupus arde gând nespus,
Chinuit de sete şi mirare,
Merg spre orizont, doar un vameş tont
Îmi pretinde viză de intrare.

♣ Cristian Lisandru (2011)

sursa foto – goodfon.ru

Unul către altul

Iubita mea, mi-e dor nebun de tine,
Ca şi cum ne-ar fi despărţit o moarte,
Ca şi cum eu aş fi în altă parte
Şi-o lume subterană m-ar reţine.

Te văd acum cu ochii mari ai minţii,
Îmi eşti inconfundabilă, desigur,
Dar mă împleticesc pe drum, nesigur,
În timp ce trag de viaţa mea cu dinţii.

Şi ce cumplită continuitate
Ne-aruncă, veşnic, dintr-un mal în altul,
În mine ţipă, insensibil, şpaltul,
Şi mă consum în ubicuitate.

Ajută-mă să fiu metamorfoză,
Să ies din propriul trup, ca o nălucă,
Îmi fac cuţit din dorul meu de ducă,
Tăindu-mi drumuri prin anamorfoză.

Nu îmi mai simt nici pulsul, de o vreme,
În urma mea se cern elucubraţii,
Conflicte, amănunte, declaraţii,
Frânturi de viaţă dusă la extreme.

Iubita mea, mi-e dor nebun de tine,
Ca şi cum ne-ar fi despărţit o moarte,
Ca şi cum eu aş fi în altă parte
Şi-o lume subterană m-ar reţine.

♣ Cristian Lisandru (2011)

sursa foto – goodfon.ru

La Marsilia (partea a doua)

La un moment dat, prin fumul gros care putea fi disecat folosind setul de cuţite – cum se spune din vremuri imemoriale, antice şi de demult, vorba unui amic marinar care a băut într-o seară un butoiaş de rom şi apoi s-a aruncat peste bord, în căutarea fericirii subacvatice; n-a mai revenit, aşa că nu v-aş putea spune dacă a găsit-o sau nu –, s-a apropiat de masa noastră o tipesă planturoasă în care pulsa viaţa pe fiecare milimetru pătrat. Purta cu graţie maximă şi deloc artificială o rochie neagră, cu despicătură apreciabilă pe coapsa dreaptă, te-ai fi aruncat orbeşte în veul ăla, fără regrete, îşi lăsase umerii de Afrodită pofticioasă la vedere şi ne delecta cu un decolteau în care puteai să anticipezi viaţa la superlativ. Cred că Marin Sorescu a spus ceva referitor la viaţa de la pieptul femeii, în „Trei dinţi din faţă”. Sunt băiat citit, acesta este adevărul, autodidact, am chiulit de la şcoală fiindcă avem tot timpul activităţi colaterale din care scoteam banul, iar prezenţa la ore nu era una dintre priorităţile mele.

Tipa despre care vă povestesc acum, ca să mai încălzim atmosfera la foc mic, s-a aşezat în dreptul pictorului ratat, aruncând un ochi peste umărul lui. Aţi văzut desenele animate cu Tom şi Jerry. Motanul acela şmecher –  pica tot timpul de papagal cu blană ca să iasă filfizonul de Jerry prima-ntâi – era mare amator de pisici frumoase şi senzuale. Îi cădea maxilarul la pământ atunci când vedea una, saliva abundent şi-şi aduna ochii de pe jos în făraş. Aşa şi cu pictorul ratat, cum a simţit prezenţa feminină, cum s-a umflat în costum, dacă ar fi avut coadă de fazan ar fi împrăştiat şi jetoanele de pe masă cu ea. Numai că pipiţa, când a văzut ce jale era în faţa lui la capitolul profit, a lăsat să-i picure milă din priviri şi a venit în spatele masculului alpha. Acela fiind eu. Of course, doar v-am spus că mă luase norocul pe după umeri şi nu-mi mai dădea drumul.

Îi simţeam împunsătura sânilor în spate şi mă ardea decolteul în ceafă. Senzaţie plăcută, numai un bărbat o poate înţelege. Sau o lesbiană, mai nou, dar acest subiect nu face obiectul povestirii mele. Sunt conservator, întotdeauna mi-am spus că bărbatul trebuie să mângâie femeia, iar femeia îl duce pe bărbat în cerul cu numărul nouă.

M-am răsucit încet către ea, un pic distant, ca şi cum m-aş fi pregătit să rostesc Bond, James Bond, varianta Brosnan şi am măsurat-o din cap până-n tocurile de doişpe-cinşpe centimetri. Mi-am spus instantaneu că Dumnezeu i-a luat măsura la picioare într-o zi când se simţea tare bine şi a vrut să-şi bată joc de bărbaţi. Dacă asta ar fi fost Eva, nu mai era nevoie de şarpe ca să muşte deşteptul ăla de Adam din mărul cu pricina. Da, picioare lungi, nesfârşite, ţi-ar fi luat o jumătate de noapte să ajungi de la degetul mic la şold şi o gură în care scânteiau orbitor dinţii albi, a invitaţie la sărut ce induce leşin, la lumina lumânărilor, pe blană de urs polar. Nu ştiu de ce mi-a venit atunci ideea cu ursul polar, poate îngheţasem ca un ţurţure stingher şi aşteptam să mă apuce tipesa şi să mă folosească pe post de instrument răcoritor plasat în diverse părţi ale trupului ei extrem de bine proporţionat.

I-am pasat cu graţie câteva jetoane şi a fluturat genele. Erau ca nişte aripi de fluture, dar fâlfâiau cu farmec multiplicat. Fluturii s-ar fi retras umili din zona ei de influenţă, vă dau cuvântul meu. S-a ridicat şi s-a dus către bar unduind din şolduri şi parcă s-a auzit un oftat general în încăpere. Dacă i-aş fi controlat pe toţi bărbaţii prezenţi la locul faptei cu siguranţă că aş fi descoperit puseuri de tensiune, dar ea nu mai avea ochi decât pentru mine. Sau pentru jetoanele mele, că nici eu nu venisem cu pluta la Marsilia. Ajunsesem cu un barcaz nenorocit, ce-i drept, dar se cheamă că eram marinar cu state vechi. Hârşâit. Trecusem prin porturi cum trecuseră alţii pe bulevard, mă bătusem prin taverne ca să văd cum e cafteala între marinari beţi şi avusesem de-a face cu destule amatoare de bărbaţi norocoşi. Te utilizează în diverse feluri, plăcute şi pentru tine şi pentru ele, numai atâta vreme cât nu dai din colţ în colţ atunci când îţi depune chelnerul nota de plată sub priviri.

Revenise cu paharul în mână, comandase şampanie – iar pictorul ratat şi-a slăbit nodul de la cravată, fiindcă nu-i mai primeau plămânii aer în cantitatea necesară – şi s-a aşezat picior peste picior, zâmbind înţelegătoare când am permis Mustăciosului să ia şi el o mână, ca să nu cadă în depresie permanentă. Ziceai că a pupat glezna Cleopatrei înaintea lui Cezar, aşa era de fericit. Adevărul este că mi-a plăcut istoria. Mi-au plăcut mie multe de-a lungul timpului, dar în primul rând am fost îndrăgostit de viaţă. Şi viaţa a fost bună cu mine, în anumite momente, când mi-a dat, mi-a dat, mi-a băgat şi în chiloţi, draga de ea… E drept că a făcut şi pe mofturoasa, mi-a luat şi chiloţii de pe mine, câteodată, dar am privit întotdeauna partea aia plină a paharului. Optimist. Când m-a aruncat mama în lume n-am ţipat, am râs.

În rest, ce s-o mai lungesc, finalul nu e greu de anticipat. Mustăciosul, Pictorul Ratat şi Burtosul au rămas cu buzunarele goale, păşeau către ușă de ziceai că merg după propriile sicrie, le-am dat de-un pachet de Gauloises şi de taxi, fiindcă băiat rău nu sunt, imediat las sufletul să iasă la înaintare.

Eu am năvălit cu tipa într-o cameră de hotel, dogoream amândoi ca sobele-ncinse. V-am spus că avea picioare lungi şi dura o jumătate de noapte pănă să ajungi de la degetul mic la şold. Aşa că, atunci când am atins genunchiul stâng cu buzele, am început să grăbesc mişcarea, se crăpa de ziuă şi rămâneam pe dană, cu ochii înlăcrimaţi, fluturând batista-n vânt…

Iubea cu patimă, fără să scoată un cuvânt, îţi ţiuiau urechile de atâta tăcere în amor. Blană de urs polar n-am avut sub trupuri, dar ea a împrăştiat pe pat cărţile din ultimul pachet de joc al acelei nopţi şi ne-am iubit peste ele cu frenezia celor care gustă viaţa cu linguriţa şi nu se mai satură. Câteva cărţi au alcătuit un full de aşi cu popi în coadă…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

La Marsilia (partea întâi)

Acum câţiva ani eram la Marsilia. Jucam poker cu trei necunoscuţi. Bineînţeles, câştigam. Se uitau la mine cu feţe lungi, li se alungeau mutrele năduşite cu fiecare minut care trecea, dar păreau doar relativ posomorâţi, făceau pe durii de ochii lumii şi plusau cu o plăcere masochistă pe care nu o înţelegeam. Faptul că le săltam banii din buzunarele costumelor scumpe îmi oferea o satisfacţie inegalabilă, mă rugam să treacă noaptea mai greu, să bată pasul pe loc, ca să ajungă amărâţii ăia trei cu degetele prin căptuşeală şi să strige că-şi vor pune pistoalele la tâmplă, fiindcă nu pot accepta ideea de a părăsi încăperea lefteri. Aveam lângă mâna stângă, atingând Rolexul, un pahar în care coniacul făcea ape-ape, cam aşa cum se putea observa – nici nu trebuia să fii foarte atent, de altfel – pe feţele celor trei.

Unul, pictor ratat, povestise la un moment dat cum şi-a vândut şevaletul şi pensulele ca să-i cumpere unei dame cea mai bună sticlă de şampanie. Respectiva arătase şampania cu unghia lungă şi frumos colorată în roşu sângeriu a degetului arătător, iar fraierul i-o cumpărase cât ai pocni din degete. Pac! A dat banu’, a înşfăcat şampania. La hotel i-o turnase damei între sâni şi o băuse tot el, cu poftă mare. Cum s-ar zice, ieşise în pierdere şi nu prea. Se alesese cu plăceri la limbă şi cu amintirea unui şevalet pe care oricum sunt convins că nu desenase nimic demn de a fi agăţat la Luvru. Când dama îl părăsise, fiindcă nu mai avea bani de şampanie scumpă şi, în consecinţă, nici acces la sânii ei obraznici, bătuse străduţele plângând şi admirase faţadele locuinţelor. Voia să câştige nu pentru a deveni viitor arhitect ratat, ci ca să agaţe dame de companie din lumea bună şi să se distreze cu ele până în zori. Aceasta a fost declaraţia sa, nu inventez nimic. Aşa-i în viaţă, fiecare cu damblaua personală, nu poţi să faci de-alea nefăcute în gustul omului.

Treceam cu o privire superioară de la unul la altul şi, la intervale regulate de timp, aruncam pe masă ba un full de aşi cu popi în coadă, ba un caré de dame – când vedea damele, ăla cu şampania făcea clăbuci, se scutura ca prins de friguri şi mormăia în barbă –, ba o chintă. Ceilalţi doi începuseră să-mi arunce priviri piezişe, credeau că trişez. Le transpirau palmele de draci, dar nu ziceau nimic, rumegau nervii. Mestecau în tăcere şi le-aş fi putut auzi scârţâitul dinţilor dacă m-ar fi interesat câtuşi de puţin dantura lor. Nu mă interesa.

Mustăciosul – nu v-am spus, unul era mustăcios, cu o mustaţă pe oală ca-n filmele vechi, mi-l imaginam în alb-negru, iar altul nu încăpea pe scaun din cauza burţii, deşi zicea că ţine regim de zece ani –, mustăciosul, zic, avusese o afacere, cel puţin aşa povestise la începutul serii, aducea nişte aparate de undeva, le vindea mai departe şi obţinea un profit frumuşel. Tot el zicea că ajunsese la faliment datorită jocului de poker. Vă daţi seama că m-am abţinut cu greu să nu râd ca un apucat. Te-a băgat jocul de cărţi în datorii neonorate, ai ajuns în mocirlă din cauza lui, iar tu te aşezi la masă cu gând că Dumnezeu te scoate la liman şi îl trimite pe Sfântul Petru cu vreo chintă royală în desagă. Ţi-o dă şi mai zice şi „Amin”. Prăpădit… Urma să piardă şi ce mai avea prin costumul ăla bun, probabil singurul care-i mai rămăsese.

Cel cu burta – între timp îi mai lăsasem cu buzele umflate de vreo două ori, iar full de aşi cu popi în coadă – se lăuda că avusese Parisul la picioare. Dar nu spunea nici de-al dracu’ de ce nu-l mai avea, cum supărase el Parisul de rămăsese fără casă, fără maşină, fără nevastă şi fără amantele alea cu care se lansase, odinioară, în tot felul de aventuri. La naiba, nu-mi păsa mie de aventurile lui, cu burta aia era greu să te mai lansezi în ceva. Aveam un noroc de zile mari, nu mă dusesem acolo ca să pierd timpul. Urma să dispar din zonă chiar în dimineaţa următoare şi mă gândisem că n-ar fi rău să mai simt febra interacţiunilor psihologice de la masa de poker. Ştiam pe unde să intru şi la ce uşi să bat ca să găsesc o masă bună şi nişte ageamii pe care să-i storc de lovele înainte de a sălta pe vapor exact la momentul când scoate soarele capul din valuri ca să ia micul dejun la linia orizontului. Am ceva poezie-n mine, evident, dar în noaptea aia eram frate de cruce cu norocul. Chior. Porcesc. Nici dacă aş fi trăit numai în post şi rugăciune de la naştere şi până la vârsta din buletin nu aş fi avut mai mult noroc ca-n noaptea aia de pomină.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Preschimbarea lacrimilor în cuvinte

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi prin sintaxă,
Sunt frazele tale obsesii fireşti,
Iar eu voi plăti, prin emoţii, o taxă,
Luându-mi licenţa în cele lumeşti.

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi intangibil,
Eu sunt antonimul căzut în genunchi,
Rămân dependent de acordul credibil
Şi dorul de viaţă mi-l ţip din rărunchi.

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi metaforic,
Cu ritm şi cu rimă, cu marii poeţi,
Permite-mi să fiu, literar, euforic,
În felul acesta vei şti să mă-nveţi.

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi prin conjuncţii,
Mi-e drag pleonasmul atunci când mă ştiu,
În mine se zbat îndoieli şi disfuncţii
Şi sunt prea devreme când sunt prea târziu.

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi prin adverbe,
Rămân complementul de loc şi de timp,
E-o luptă în mine, cu moarte şi verbe
Şi sunt ca un proaspăt şi lung anotimp.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Sonet retrospectiv

Am scris pe trupul tău atâtea versuri
încât poemele răsar din tine
și din mai mult trecut-am în mai bine,
reinventând versificate sensuri.

Am înălțat șoptiri de violine
printre-amoroase și fierbinți demersuri,
statornicind împleticite mersuri
pe sub castanii unor lumi străine.

Dar eram mândru ca un coate-goale,
fără vreun sfanț hălăduind în stradă,
un personaj cu gânduri abisale,

supus unor obsesii cardinale,
dispus a face din nimic bravadă,
prizonier al farmecelor tale.

♣ Cristian Lisandru (2014)

sursa foto – goodfon.ru

dor

mi-e dor de tine
fiecare secundă se dilată prosteşte
îmi râd în nas valori temporale
scăpate din frâu
teoria relativităţii
a fost inventată pentru noi
(nu zâmbi nu ofta nu întoarce privirea)

timpul pâlpâie în cavitatea toracică
dorinţă încolăcită
printre vene şi artere
cumplită goană
interminabilă
agasantă
cu impulsuri cerebrale pe urme

mi-e dor de tine
chiar şi atunci
când eşti înlăuntrul meu
şi îmi ţii inima
în palme

♣ Cristian Lisandru (2011)

sursa foto – goodfon.ru

Marinarul din Sri Lanka

Hai să vă mai povestesc câte ceva din viaţa trăită la intensitate maximă, îmi place cum vă holbaţi şi nu se mai aude nici musca atunci când mă pornesc. Adevărul este că am și ce să spun, marinaru`e plin de povești ca broasca de râie, face el ce face și acumulează, dacă pot să mă exprim așa, pune osânză, asta este o metaforă, plutește cu barcazul pe ape mai mult sau mai puțin zbuciumate, dansează pe ritm de ruliu și tangaj, stă la prova ca Amerigo şi abia așteaptă să plaseze picioarele pe dană și să aibă aventuri. Mese-n cap, pahare sparte, amor cu unele pe care nu le mai vezi toată viață, n-ai dureri de cap…

Viața de marinar, domnii mei, are de toate, e condimentată corespunzător, degeaba te duci la supermaket ca să iei condimente la plic, nu poți să le presari pe viață. Viața are gust când ești în ea, muști și înghiți fără să mesteci, altfel e vax. Cum spunea Caragiu? Nu viață suptă din deget, așa spunea, în ”Operațiunea Monstrul”, mare film, îl aveam pe dvd la barcaz și când mă apuca doru` de glia străbună îi dădeam cu play și să mor eu dacă nu plângeam. Mi-a și zis unu` din echipaj, era de prin Sri Lanka, habar nu am de ce dorise ăsta cu tot dinadinsul să ajungă marinar, dar ajunsese și se-nfrățise cu Dumnezeu de bucuros ce era, mi-a zis așa ”De ce plângi?” I-am dat una după ceafă, nu-nțelegea tolomacul dorul de țară, el vrusese să fugă din Sri Lanka, ce dracu` să facă acolo?

Cu mine e altă poveste, n-am plecat de draci sau fiindcă n-aveam ce să bag în gură, am vrut să dau cu privirea-n orizont. Și-am dat, chiar dacă uneori orizontul s-a lăsat greu. Am înjurat, m-am porcăit cu orizontul și cu toate furtunile. Da` atunci când ajungi la țărm e o splendoare, ți se rotesc ochii-n cap pe unde ajungi, nu știi la ce să te uiți mai întâi.

Apropo de ăla din Sri Lanka, marinaru` păcălit. Ați văzut Forrest Gump? Oscaruri, tată, Oscaruri la greu… Era acolo unul care făcuse Vietnamul, șefu` lu` Forrest Tom Hanks, și după ce rămăsese fără picioare – că războiului îi mai place să te gâdile și la tălpi și așa-i place de mult că ți le și ia dacă nu ești atent – intrase şi el în afacerea cu creveți. Nu prindeau creveți, că erau amândoi ageamii, dar la un moment dat, pe o furtună năprasnică, ăsta fără picioare s-a-mpăcat cu Dumnezeu după ce l-a boscorodit pe Divinul minute în şir, din vârful catargului. Să vezi năstrușnicie, pe urmă curgeau creveții în cantități industriale și ageamii au ajuns miliardari. Bun film, îl țin și pe ăsta pe dvd, că are viață-n el.

Într-o seară – tăiam Pacificu` în două, oceanul ăsta, cât e el de Pacific, tot nu se poate pune cu omu` – mă tăvăleam pe la pupa, era cald ca-n cuptor, ziceai că bagă Sarsailă lemne pentru cel mai mare grătar din câte au existat, și ăsta din Sri Lanka vine la mine și zice că n-are somn și că să stăm de vorbă. Auzi la el, vorbă! Mie-mi venea să cerșesc ploaie cu cuburi de gheață – dacă mai dădea Ăl de Sus și-un J&B ar fi fost fenomenal -, iar el avea chef de taclale. Zice: Eu te respect, mă uit la tine ca la vraciul din junglă, ai experiență. Eu, la prima călătorie, am avut rău de mare de mi-au ieșit ochii din orbite. Normal, am zis pe mutește, stofă de marinar n-are orice guguștiuc, măcar ăla zboară, da` tu? L-am întrebat de ce s-a lipit de barcaz cu atâta pasiune și cum de suportă depărtarea de vreo muiere pe care o iubește.  N-a zis nimic, se uita lung la lună, mai să urle la ea, se uita lung la mine și ofta ca mireasa părăsită de ginere chiar înainte să intre în camera de la stradă.

Domnii mei, din toate căldurile alea ale mele, că v-am zis că nădușeam amarnic și visam numai fătuci care să-mi plimbe cuburi de gheață pe șira spinării, odată mi-a trecut un gând prin minte. Ăsta e pe invers, zic în gând, și se dă la mine. Nici nu mai procesez, harșt o palmă peste ochi. Îl iau de-o ureche, îl duc la balustradă și-i arăt Pacificu`. Zice ”frumos” și zâmbește, dar nu era râsul lui. Îi simțeam tremurul în organism, pe onoarea mea. Vroiam să-l dau la pești și al dracu` să fiu dacă m-aș fi întins după colac.

Acu`, am trecut eu prin multe de-a lungul și de-a latul oceanelor și mărilor, viața pe barcaz nu e ușoară, mai ales pentru un bărbat sănătos din toate punctele de vedere. Și cu pofta de viață la purtător. Da` să devin subiect de vascularizare nu mi s-a mai întâmplat. I-am tras un șut în posterior și l-am trimis în cabină. S-a dus. I-am strigat să nu mai dea ochii cu mine, altfel s-ar putea să vadă după multe zile, ca-n bancul cu nevasta bătută de bărbat.

Am uitat întâmplarea, nu l-am mai băgat în seamă. Ajungem în port, n-are importanță unde, ne dăm jos, ca să zic așa, și batem tavernele. La un moment dat, când tocmai o vrăjeam pe una care zicea că e actriță, da` ea jucase cu casa închisă numai la bordel, hop și ăsta din Sri Lanka pe lângă mine. Vesel nevoie mare, cu două monumente feminine alături de el. Îl țineau pe după umeri și nu-l scoteau din darling . Îl trag mai la o parte și-l întreb ce caută un poponar ca el cu mândrele, adică de ce le tracasează fără să le spună adevărul??? Nu-l doare corasonul pentru viitoarea lor dezamăgire sexuală?

S-a uitat la mine și a râs. În hohote. Îmi venea să-l iau la palme, dar nu se făcea în compania doamnelor. Mai ales că era una roșcată care-mi trimitea bezele și zicea că sunt gentleman. Știți ce mi-a răspuns neghiobul? Că pe punte nu dorea decât să-mi arate o poză cu tac` su, cică semănam eu foarte mult cu el și l-au podidit amintirile și melancolia…

Ne-am făcut mangă în seara aia, cu tot cu doamne, că beau și alea cum bea boul apă și pe urmă mai cereau și altceva, trebuia să te ții tare și la propriu și la figurat, iar eu i-am adus aminte de ”Operațiunea Monstrul” și l-am făcut să înțeleagă de ce plângeam când dădeam play la dvd. Dor de țară, dor de mamă, dor de frați și de surori. Și de tată, în cazul ăstuia din Sri Lanka.

Am auzit că acu` plânge cu poza aia sub cap pe un pescador. Dar a scăpat de răul de mare, a trecut botezul… Aventuri. Sare și piper. Vă mai zic și altele, da` o roșcată de-aia zdravănă n-aveți prin spelunca asta?

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Remember – „O secundă cu Mona”

Îmi luasem libertatea de a măsura trotuarele fără să mă gândesc la nimic important. Vegetam, aş putea spune… Hălăduiala asta lipsită de o destinaţie precisă îmi provoca plăcere maximă, mai ales că trecuseră vreo trei luni în care nu văzusem decât crestele valurilor şi vârful catargului, motiv pentru care îl înjurasem spumos pe primul marinar al lumii fiindcă avusese neinspirata idee de a porni să cucerească mări şi oceane, dându-le şi altora astfel de idei. Ceea ce a dus, inevitabil, la o aglomeraţie de obiecte plutitoare care arborează tot felul de drapele şi care se încurcă unele pe altele.

„Nici pe mare nu mai ai intimitate”, obişnuieşte să spună un coleg din echipaj, plecat de-acasă ca să strângă bani uzi pentru zile mai puţin ude. Zice că va ieşi la pensie şi se va muta la munte, ca să nu mai vadă niciodată marea. „A dracu’ să fie ea de mare, cu toată apa ei!” Aşa înjură când stăm la prova, cu mâinile streaşină la ochi, ca să vedem cine observă primul limba de pământ. Te şi miri, eşti obişnuit cu ideea că marinarul se simte foarte bine pe valuri. Nu e cu toţi aşa, unii plutesc de nevoie, iar atunci când văd pământ în faţa ochilor oftează de zici că tocmai le-a întins Dumnezeu o mână şi i-a scos din melancolie. A fost unu’, Bierce, Ambrose Bierce, american, jurnalist, scriitor şi ce-o mai fi fost el pe-acolo, a dat colţu’ prin 1914. A scris o carte intitulată „Dicţionarul Diavolului”. Tare titlul, trebuie să recunoaşteţi. Eu n-am citit cartea, m-am oprit numai la titlu şi la câteva pasaje care mi-au căzut sub ochi atunci când am frunzărit-o, mi-a plăcut titlul la nebunie şi n-am vrut să citesc rând cu rând ca să nu am vreo deziluzie. Băiatul ăsta a pus punctul pe i, m-a uns la suflet cu ceea ce a zis, nu ştiu dacă la beţie sau la trezie, da’ nu contează. Cică „oceanul este o masă de apă care ocupă cam două treimi dintr-o lume făcută pentru om – care nu are branhii”. Bravo, Bierce, am şi băut de multe ori în onoarea domniei tale. Mangă m-am făcut, da’ citatul l-am spus cui a vrut să mă asculte şi toţi au rămas cu gurile căscate, nu le trecuse prin minte aşa ceva.

Dar să revin la preumblarea mea. Din când în când, poate din cauza prafului, poate pentru că aşa am eu organismul construit de la mama natură şi de la mama care m-a făcut şi pe urmă m-a lăsat la uşa unora cu suflet mai mare (fiindcă ea trebuia să plece nu ştiu unde şi eu o încurcam, eram balast, carevasăzică), simţeam cum mi se usucă gura şi atunci mă aşezam la câte o măsuţă acoperită cu pânză cadrilată, ceream o bere cu spuma de două deşte şi o dădeam pe gât. Nu intram în vorbă cu nimeni, am şi eu momente în care sunt sătul până şi de vocea mea. Che Guevara a zis că „tăcerea este o ceartă continuată prin alte mijloace”. O fi avut sau nu o fi avut dreptate, nu ştiu. Poate că a dorit să facă şi filozofie în paralel cu revoluţia… Dar ceea ce ştiu este că mă cert de multe ori cu mine însumi, iar ceilalţi nu înţeleg din tăcerea mea decât că trebuie să fiu lăsat în pace. Altfel iese cu scandal.

Oraşul-port mă întâmpinase cu aceleaşi străduţe înguste şi cu aceeaşi agitaţie pe care – dacă ai savurat-o de mai multe ori în decursul vieţii – nu o mai percepi decât undeva, într-un colţ de suflet. Un colţ destul de prăfuit, însă, unde praful face casă bună cu lehamitea. Adică mai lăsaţi-mă cu farmecul porturilor şi cu poezia lor… La început e haios, da’ pe urmă tot bosumflat umbli pe străzi. Şi te loveşti de unii şi de alţii, toţi par grăbiţi prin porturile astea. Fiţi pe pace, n-o să urmeze vreun episod în care mă întâlnesc cu indivizi cărora le datorez bani, aşa că n-o să iasă o mare dandana cu scaune date-n cap sau cu sticle sparte pentru a deveni obiecte ascuţite extrem de periculoase. Pur şi simplu vreau să vă spun că marinarii coboară de pe punte şi merg legănat, mai mult sau mai puţin, pentru a trăi bucuria pământului apăsat de tălpi. Mie îmi place marea. Totuşi, marea are prostul obicei de a te plictisi dacă nu iei şi praf de străzi în picioare. Noaptea, atunci când adormi legănat de valuri, ai da orice să pui capul pe o pernă dintr-un pat imens, care să nu se mai mişte cu tine, de ameţeşte şi ăla care-şi zice Moş Ene. Din punctul meu de vedere, treaba asta cu Moş Ene este o aiureală. Ia să vină el pe vapor, sigur va fi apucat de un rău de mare colosal. Şi atunci toţi marinarii ar fi condamnaţi la insomnie.

Eram cam plictisit, după cum vă spuneam, îmi pusesem pe cap şi-o pălărie din aceea albă, subţire, a la Hanibal Lecter în „Tăcerea Mieilor”. Bun film. Eu, sentimental cum mă ştiţi, am şi plâns atunci când povestea Clarice că tăiau nemiloşii mieii într-o noapte şi a fugit ea de la fermă cu un miel în braţe. Aşa coborâsem şi eu de pe vapor, numai că aveam în braţe tăcerea personală, pofta de bere şi gând să profit de uscat la superlativ. Atunci m-am lovit de Mona…

Un marinar de apă dulce care dorise să încerce şi legănarea oceanului – se plictisise de fluvii şi de maluri care te sufocă dacă le bagi prea mult în seamă – mi-a spus într-o zi când ardeam gazul de pomană pe punte că dacă Titanicul s-ar fi ciocnit de Mona, nu de aisberg, toţi bărbaţii de la bord ar fi murit fericiţi. Metaforic şi individul ăsta, trebuie să recunosc, o astfel de comparaţie nu mi-ar fi trecut prin minte. Ceea ce este al dracului de supărător, fie vorba între noi, fiindcă eu găsesc un buchet de metafore şi dacă mă scoli la trei dimineaţa şi mă pui să le caut în cambuză. De-aia l-am şi invitat într-o tavernă, cum am tras barcazul la dană, şi l-am îmbătat până i-a stat limba plută. Aşa am înţeles eu că trebuie să omagiez o idee bună ca o mâncare bine pregătită, care te face să salivezi abundent şi să strigi că mai vrei, deşi ai băgat în tine precum spartul. Cred că îşi aduce aminte şi azi cum se lega dimineaţa la cap cu un şervet şi spunea că dacă i-ar scoate cineva creierul ar fi surprins să constate că are forma Rozei Vânturilor… Mi-a plăcut şi asta, am şi schiţat un zâmbet de complezenţă – nici creierul meu nu se simţea în largul apelor teritoriale – dar chestia cu Titanicul a fost delicioasă.

Mona…

O figură de păpuşă – dar Barbie leşina dacă ar fi putut să o vadă –, ambalată corespunzător, atât de corespunzător încât oriunde ajungea se lăsa cu gâturi de bărbaţi care trosneau în urma întoarcerilor bruşte. Să uitau după ea şi cei care-şi aşteptau ultima împărtăşanie, şi ăia care încă nu ajunseseră să guste femeia pe de-a-ntregul, visând cu ochii deschiși să debuteze sexual într-o asemenea companie feminină selectă din cap până-n picioare.

Când o cunoscusem, dansa într-un bar din Pireu. Când spun că dansa, îmi vine să-mi dau palme, fiindcă o propoziţie rămâne, totuşi, o înşiruire de cuvinte. Te mai chinui un pic, mai freci ideile alea, le mai introduci în mixerul de sub frunte, iese de-o frază sau de trei. Dar ca să desenezi în vorbe cum dansa Mona e greu. Trebuie talent din ăla greu, vârtos… Poate că exagerez, deformaţie profesională, vorba aia, dar cred că până şi Hemingway ar fi întâmpinat serioase dificultăţi. Dacă greşesc, puteţi să spuneţi să sunt subiectiv, nu mă supăr. Ştiţi că îmi plac citatele, am capul plin de citate, de mic am fost un fel de enciclopedie ambulantă. Şi chiar îmbarcată, având în vedere meseria… Oscar Wilde, şi toată lumea este de acord că individul n-a făcut umbră pământului degeaba, a zis că „omul care n-a făcut niciodată o greşeală înseamnă că nu a încercat”. Scurt, clar, concis, punct, rien ne va plus.

Trebuie să înţelegeţi că tot ceea ce făcea ea seară de seară, în localul ăla puturos, cu fiecare centimetru pătrat al trupului sculptat meşteşugit în carne de cea mai bună calitate, era artă. Artă pură. Fără Mona, locanta ar fi fost o simplă speluncă în care se adunau neisprăviţii ca să se facă pulbere, să spargă pahare cu nemiluita şi să înjure ghinionul din viaţa lor. Uitând prin aburii alcoolului că norocul şi-l mai face şi omu’ cu propria mânuţă. Dacă vrea el, omu’. Dacă nu vrea, doarme pe străzi sau pe dană şi beleşte ochii la stele, în vreme ce-i cântă maţele simfonii şi alte alea. Cu Mona, însă, locanta strălucea, iar toţi neisprăviţii despre care tocmai vă povestesc deveneau gentlemani cu acte în regulă. Se ploconea şi cel din urmă matroz în faţa ei, căpitanii de cursă lungă veneau cu buchete de flori şi cu sticle de şampanie, aduceau cutii cu parfumuri şi desuuri scumpe. Eu sunt sigur că i-ar fi sărutat şi tălpile dacă ar fi primit permisiunea, numai că Mona se ţinea tare.

Când fugise de-acasă, pe la vreo şaişpe ani, se jurase că nu va ajunge în pat decât cu bărbaţi care se vor gândi şi la sufletul ei, nu numai la ce avea pe sub pânze. Vieţile noastre, a mea şi a ei, ca să fiu mai direct, s-au intersectat după ce Mona împlinise 20 de ani. Ne-am şi culcat într-o noapte, dar numai aşa, fiindcă ne plictiseam. Exista o incompatibilitate, m-am gândit mult la asta, nu curgea pasiunea aşa cum te-ai fi aşteptat să curgă. Dimineaţa ne-am spus „la revedere” şi fiecare a pornit pe drumul său.

Sincer, nu pot să bag eu mâna în foc că îşi respectase jurământul făcut  atunci când fugise din Constanţa la bordul unui petrolier, dar mi-am dat seama că avea ceva în ea care te ţinea oarecum la distanţă. Ca atunci când intri în raza portului cu barcazul, vezi dana, însă stai la distanţă, fiindcă trebuie să vină încruntaţii de la mal pentru a face verificări.  Pofteşti la un chef de zile mari, sub umbrar, da’ trebuie să rămâi potolit până trece controlul. Cam aşa şi cu Mona, numai că nici să te investigheze nu se grăbea. Te perpelea la foc mic până-ţi ieşeau ochii din orbite şi te făceai frate cu melcul. Cred că visa să demonstreze că bărbatul care doreşte la nebunie o femeie poate să devină într-un timp extrem de scurt mai roşu decât racul fiert. Când ajungeai la culoarea dorită, Mona ajungea şi ea la concluzia că există un roşu mult mai intens şi trebuie neapărat descoperit. Şi tot aşa, până-ţi venea să te urci în vârful catargului şi să te arunci de acolo, cu capul în jos, ca să-ţi ajungă mintea din pantaloni în scăfârlie.

După ce m-am extras din gândurile acelea făcute ghem, am privit în urma Monei. Se pierduse ca o umbră prin decorul ce părea alcătuit din cartoane colorate ţipător, cu toate şoaptele străzii pe urmele ei. În ziua aceea am pus singurătatea în frapieră şi m-am îmbătat cu regrete…

♣ Cristian Lisandru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: