Turistul

Galopul năucitor al norilor negri se desfăşura netulburat pe deasupra crestelor agăţate de cerul contorsionat. Tunetele se împlântau fără milă în versanţii năpârliţi, iar fulgere cu zeci de gheare ascuţite torturau retina, scrijelind prin dâre lungi de roşu întreg decorul care dădea senzaţia că se chirceşte înfricoşat în faţa stihiilor. O răbufnire de orgoliu atmosferic, încă o dovadă evidentă din care eşti obligat să tragi concluzia rapidă că, atunci când alămurile celeste declanşează sarabanda infernală, tot ceea ce îţi rămâne de făcut este să bagi capul între umeri şi să aştepţi încheierea impetuoasă a spectacolului. Zgâlţâit de mâini nevăzute, cortul sălta spasmodic, agăţându-se disperat de pământ prin punctele de ancorare, iar Turistul îşi privi ceasul, ca şi cum ar fi numărat cu teamă nerostită ultimele secunde de dinaintea unui deznodământ anticipat. Ghidul acela pe jumătate beat a avut, totuşi, dreptate, până la urmă, murmură…

Îl întâlnise în apropierea peşterii, stătea sprijinit în coate la masa de lemn de la intrare – acolo unde unii dintre turişti desfăceau, uneori, pacheţelele cu mâncare sau termosurile în care aburea cafeaua – şi privea spre nicăieri. O privire înceţoşată, departe de a fi meditativă, lunecoasă, apoasă, chiar respingătoare, dacă observatorul ar fi fost un pic mai atent la toate detaliile. Capul, acoperit de o claie de păr blond-murdar, nepieptănat, i se mişca uşor dintr-o parte în cealalată, iar căştile plasate pe urechile clăpăuge informau privitorul că posesorul lor se afla pierdut într-o cu totul altă lume. Trântise rucsacul cu cadru metalic pe bancă, alături de el, iar celălalt nu schiţase niciun gest. Făcuse doar un semn, cu degetul arătător, către culmile cu capişon de zăpadă, şi plescăise din buze.
– Vine vijelie mare. Cine se încumetă să meargă mai departe o să aibă o surpriză tare neplăcută. Da, da, a dracului de neplăcută, ştiu ce spun…
Privise, la rândul său, dinţii de fierăstrău ai lanţului muntos. Câţiva nori stingheri încercau să se proptească în creste, fără să reuşească, iar razele soarelui de vară se hârjoneau pe deasupra păşunilor alpine. Desfăcuse o conservă cu pateu, unsese două felii de pâine, iar după ce muşcase cu poftă din prima îl privise din nou pe melomanul sceptic.
– Nu s-ar zice că va ploua. Iar la radio au spus că vremea va fi excelentă, numai bună pentru o preumblare pe traseele din zonă.
Melomanul îşi scosese căştile de pe urechi, apoi îl privise în ochi, cu un aer de superioritate. Cum distanţa dintre ei era mică, Turistul simţise şi damful de alcool care justifica acea privire pierdută. Ridicase degetul mijlociu în aer, pentru ca interlocutorul să înţeleagă înainte de a auzi cuvintele ce părere avea el despre buletinele meteo.
– Ăstora care difuzează astfel de ştiri le-aş băga toţi sateliţii în fund, inclusiv antenele. Dezinformare, omule, dezinformare. Ascultă-mă pe mine, vine o vijelie de-or să zboare corturile prin aer, cu tot cu turişti. Apropo, sunt ghid…
O spusese cu emfază, de parcă a fi ghid însemna să deţii adevărul absolut în ceea ce priveşte toate fenomenele atmosferice din zona montană. Turistul zâmbise condescendent.
– Totuşi, tehnica de azi ne permite să anticipăm astfel de chestiuni, ca să zic aşa… Presiunea atmosferică e normală, nu văd de unde ar veni nenorocirea, chiar dacă suntem la munte şi muntele…
Lăsase fraza în suspensie. Ghidul meloman ridicase din nou degetul mijlociu în aer.
– Le-am spus şi altora să se potolească, mai devreme. Nu m-au ascultat, au luat-o încolo, făcu un semn cu acelaşi deget, cu tranzistoarele la ureche. Şi râdeau. Cine râde la urmă, râde mai bine…
Păruse aproape bucuros, încântat parcă de ideea că va avea dreptate, iar respectivii turişti vor fi luaţi de vreo viitură. Turistul înghiţise şi ultimul dumicat de pâine, apoi se ridicase şi-şi pusese rucsacul în spate.
– Şi eu vreau să plec. Intenţionez să trec dincolo şi să cobor în oraş. Scuze, dar bat munţii de multă vreme şi am învăţat când trebuie să stau potolit, la adăpostul cabanei, cu o ceaşcă fierbinte între palme.
Ghidul îl privise cu indiferenţă.
– Fiecare doarme aşa cum îşi aşterne. Când ţi-o fi mai greu, să te gândeşti la mine.
După care plasase din nou căştile pe urechi şi începuse să se mişte uşor, pe ritmul muzicii sau pe ritmul aburilor de alcool, exista şi această posibilitate, ţinând cont de circumstanţe. Se îndepărtase de el întrebându-se ce muzică asculta, iar după câteva sute de metri întorsese capul. Nu-l mai văzuse, ca şi cum individul ar fi ajuns subit la concluzia că trebuie să-şi ia neapărat tălpăşiţa pentru a nu fi cumva luat peste picior şi de alţii. Întorsese capul şi se afundase în pădure, în timp ce deasupra munţilor strălucea soarele, din ce în ce mai tare…

***

Sub folia protectivă de poliester – ce idee trăznită, în astfel de condiţii! –, bărbatul desfăcu o ciocolată amăruie şi gustă o bucăţică. Aşteptă să se topească, încetul cu încetul, apoi înghiţi şi ascultă şuieratul vântului. Ploua în rafale, iar bombardamentul umed lovea insistent cortul, cu o evidentă nervozitate. Demnă de o cauză mai bună, îşi spuse, fiindcă o asemenea zi frumoasă nu ar fi trebuit să se transforme într-un coşmar pentru turiştii surprinşi pe munte. Dar cu cine să te cerţi?
Îşi permise un surâs, apoi luă cartea de lângă el şi trase felinarul mai aproape de sacul de dormit. Se felicită în gând pentru ideea de a plasa o carte în rucsac, una scrisă uşor, numai bună pentru a nu-ţi arunca provocări literare deosebite, nepotrivite în astfel de momente. Îşi opri pe buze câteva cuvinte fără perdea, fiindcă planurile sale erau terfelite de vremea capricioasă, apoi deschise cartea la pagina cu colţul îndoit şi citi câteva paragrafe.
Era vorba despre un aşa-zis best-seller. Un ziarist de la o foaie obscură vroia să dea în vileag un mare complot mondial în urma căruia omenirea ar fi putut fi şifonată rău. Aşa cum era de aşteptat, nişte politicieni corupţi puneau băieţii răi pe urmele sale, iar o cântăreaţă de muzică country îi cădea în braţe exact în clipa în care nu ştia dacă să lase baltă toată ancheta sau să se caţere pe Statuia Libertăţii şi să anunţe public că vine Sfârşitul. O aiureală literară lăudată pe copertă de nişte ziare cu nume şi tiraje impresionante. Reclama, sufletul comerţului, vii cu banul şi ăştia laudă până şi calendarul de perete. Turistul bănuia, deja, că femeia-country – înaltă, cu păr lung, sâni imenşi şi pălărie de cowboy – era o momeală, însă intuia şi finalul fericit al volumului numai bun de lăsat în primul tomberon de pe peronul gării. Gara… Părea foarte îndepărtată în acele momente şi îşi spuse că o noapte petrecută pe munte devenea o nedorită certitudine. Oftă şi mai rupse o bucată de ciocolată. O pală de vânt se înşurubă în materialul cortului, iar zgomotul foliei îi reverberă neplăcut în auz…

Întoarse încă o pagină. Cartea era scrisă într-un ritm alert, noua modă în literatură, autorul fiind deloc interesat de o aprofundare a detaliilor, dar îndrăgostit iremediabil de dialoguri scurte care aveau menirea, în teorie, de a ţine cititorul cu sufletul la gură. Îndoi un colţ şi aruncă volumul într-un colţ al cortului.
Acestui stil îi lipseşte, înainte de toate, substanţa. Pe Hugo nu-l mai citeşte nimeni, Balzac zace prin biblioteci, Dostoievski e amintire, Sadoveanu al nostru se răsuceşte în mormânt. Marin Preda ar da cu ăştia de pământ. Scriitori apăruţi pe bandă rulantă, promovaţi agresiv de agenţi literari puşi pe căpătuială rapidă. O minimalizare literară, o desconsiderare a cuvântului scris, o trimitere a acţiunii în pagini de ziar, fiecare carte devenind, încetul cu încetul, un articol mai mare. Numai critic literar să nu fii în aceste vremuri, ai putea să cazi în depresie şi să spui că ţi-ai ales greşit meseria…
Paradoxal, îi veni să râdă. Când auziseră că vrea să plece la munte, singur, cu rucsacul în spate şi cu liniştea tolănită pe urechi ca o căciulă îndrăgostită de creştetul posesorului, prietenii din oraş râseseră îndelung. Se bătuseră şi cu mâinile pe burtă, ţinea minte asta, masa pe care stăteau sticlele de bere se clătinase ameninţător, iar el pufnise nemulţumit, dând din mână a lehamite. În primul rând că încalci o lege a muntelui, poţi să-ţi rupi un picior, Doamne-fereşte, tocmai atunci nu ai semnal, n-are cine să plece după ajutor şi te descoperim prăbuşit în vreo râpă, cu frunze uscate în gură! îi strigase unul, iar el se uitase lung de la unul la altul… Nu spusese nimic, preferase să mai soarbă, placid, o gură de bere blondă, în timp ce altul – cu pretenţii de filozof nedescoperit – sugerase cherchez la femme, prietene, nu e muntele mult mai plin de mistere dulci dacă îi adaugi şi misterul feminin devoalat încetul cu încetul, de-a dreptul senzual, la lumina stelelor desfăşurate provocator pe cerul de sticlă al unei nopţi de vară?
Pufni încă o dată, la fel de nemulţumit ca şi atunci. Problema nu se pune aşa, totuşi, femeile, în marea lor majoritate, au o aversiune indiscutabilă faţă de o noapte petrecută sub acoperământul desuet al unui cort. Femeile vor condiţii, apa de munte e rece, prea multe insecte, eventual târâtoare libidinoase, oglinda lipsă, când ne întoarcem?, e traseul prea lung şi mă dor picioarele, mai bine mergeam în parc etc…
Vijelia încercă (pentru a câta oară?) să desprindă cortul de pământ, ca şi cum întreg decorul s-ar fi metamorfozat într-un personaj hulpav, decis să înghită căsuţa în miniatură, să o tragă în sus, spre dezmembrare definitivă, ca o furioasă atenţionare transmisă către alţi îndrăzneţi. Nu vă jucaţi cu mine, păstraţi-vă bocancii în debara, nu mă mai brăzdaţi cu frânghii, nu înfigeţi pioleţi în carnea mea… Cortul gemu, un geamăt de pânză impermeabilă traumatizată de zgâlţâielile insistente. Se văzu în furtună, aproape înecat de picăturile mari, pălmuit de rafalele vântului, cu hainele şiroind, în vreme ce şuviţe rebele de păr erau smucite într-o parte şi în cealaltă. Reuşea cu foarte mare greutate să îşi menţină echilibrul precar, în timp ce cortul se zbătea mut printre crengile unui brad.
O zdrenţuită pată de culoare în contextul nocturn irascibil, murmură, apoi trase din nou urechea la vijelia de afară. Îşi spuse în gând că da, evident, cortul acesta va rezista, chiar dacă l-am cumpărat la ofertă, am făcut alegerea corectă în ziua aceea de luni, una din zilele în care îţi vine să te plimbi, fiindcă nu ai altceva mai bun de făcut şi – fie vorba între noi – o zi de luni trebuie consumată cât mai repede, fraţilor, tocmai pentru a face loc zilei de marţi, aşa că a fost o idee excelentă preumblarea prin magazine, iar cortul acesta care rezistă asediului şi dă cu tifla vântoasei lihnite mă aştepta tocmai pe mine, frumos ambalat în săculeţul său, tăcut, dornic de drumeţii, ca un copil ţinut prea mult în casă şi care nu aşteaptă decât deschiderea izbăvitoare a uşii pentru a plonja cu bucurie nedisimulată în tot felul de aventuri despre care îşi va aduce aminte cu plăcere, peste mulţi ani, atunci când picioarele vor refuza să mai alerge, iar el, devenit adult cu ifose şi tabieturi, va prefera să bea bere şi să urmărească un meci de fotbal alături de prieteni cu burţile rotunjite de vârstă şi de inevitabilul sedentarism…
Fu scuturat de un frison, dar nu era indus de frig, în cort era o moleşeală plăcută, iar puloverul gros îl îmbrăca liniştitor până sub bărbia nerasă, de ce să te razi atunci când pleci la munte, pregătit pentru contactul cu aerul rece?, puse mâinile sub ceafă, chiar se simţea bine, îi făcea plăcere să plimbe cuvintele pe cerul gurii, să le simtă savoarea, să muşte din ele cu pofta unui gurmand, pentru a le lăsa, apoi, să alunece pe gât, spre digestie şi siestă binefăcătoare…
Se trezi vorbind cu voce tare:
– Vântule, te-ai înfierbântat amarnic, mă inviţi, cumva, la o călătorie fără întoarcere?
Nu-l miră absenţa răspunsului, nici nu aşteptase aşa ceva, întrebările retorice rămân la locul lor, e bine să fie puse dar, tocmai pentru să sunt retorice, nu atrag şi răspunsuri. Cel puţin nu imediat, dacă este să fim sinceri…

Orice întrebare trebuie să aibă un răspuns – aceasta era o voce de departe, din vremea în care colinda munţii împreună cu alţi trei prieteni, unul dintre ei, Petrişor, era un viitor informatician de excepţie (auzise, la un moment dat, că fusese recrutat de o firmă americană şi se stabilise peste ocean) şi nu accepta ideile lăsate în suspensie nici dacă încercau de fiecare dată să-l atragă în capcane din care reuşea, totuşi, să iasă, cu o lejeritate care îi uimea şi îi încânta. Erau numai ei şi un cort de patru persoane pe care îl cărau cu schimbul, cu umerii roşi de chingile aspre, plecau noaptea spre munte, cu un personal care părea să obosească pe măsură ce înghiţea cu mare greutate kilometrii, scoteau capetele pe fereastră şi inspirau adânc, împungeau bezna cu privirile şi deveneau nerăbdători, privindu-şi din ce în ce mai des ceasurile.
Evadările constante din oraş deveneau, în acea perioadă adolescentină incomparabilă şi ireversibilă – iremediabilă, spunea Eugen, cel decis să nu se însoare niciodată, nici nu o făcuse, până la urmă, poate că nu mai avusese timp prin buzunarele blugilor -, modalitatatea cea mai simplă de a trăi oarecum periculos, dar nu teribilist, de a lăsa sufletele să respire năvalnic şi imaginaţia să escaladeze piscuri unde nu ajungeau întotdeauna cu pasul.
Fiecare creastă devenea Everestul lor, de asta îşi aducea bine aminte, se aşezau în iarbă, apăsaţi de greutatea cerului înţesat de nori şi îşi fotografiau starea de bine metamorfozată în chiuituri şi zâmbete necenzurate.
Uneori, în câte o seară lungă, răsfoia albumul cu fotografiile care imortalizau trecutul – Petrişor avea un aparat care-l costase o avere şi tot el developa filmele într-o debara transformată în atelier foto, spre disperarea părinţilor care căutau un alt loc pentru a aşeza butoaiele cu murături – şi pătrundea cu paşi mari în amintiri, aproape că simţea mirosul de brad şi putea să vadă flăcările deasupra cărora frigeau bucăţele de slănină înfipte în beţe.
Ionel, pasionat de literatura SF, se lansa în lungi dizertaţii despre Dunele lui Frank Herbert, declamând întâietatea fremenilor pe o planetă pustiită de furtuni şi necesitatea mirodeniei într-o lume modernă caracterizată prin mîncăruri trucate, chiar aşa le spunea, trucate, iar nopţile îi învăluiau în umbre şi nu-i trimiteau la culcare decât atunci când zorii trimiteau valuri de ceaţă…
Amintiri, murmură… Amintiri care vin să te bântuie plăcut atunci când ajungi singur la muntele pe care îl consideraţi, altădată, zâmbitori şi creduli, al vostru, amintiri puse pe note şi cântate cu frenezie la chitara veche, zgâriată de timpul scurs, pe care o lăsase acum să doarmă stingheră şi neglijată într-unul din colţurile camerei.
Uneori îşi spunea că acesta era motivul principal pentru care continua să meargă la munte, posibilitatea de a se refugia în amintirile acelea pline de freamăt sufletesc fără a fi deranjat de zgomotele bulevardului înţesat de maşini, tramvaie sau autobuze. Erau amintirile lui. Amintirile lor, în pofida faptului că viaţa rupsese punţi, măcinase maluri de gând cu insensibilitatea caracteristică şi fiecare pornise pe un alt drum, nemarcat, către destinaţii diferite, chiar dacă Eugen se retrăsese la un moment dat din propria viaţă, învins de o prea mare sete care-i subjugase, fatal, ficatul, chiar dacă Petrişor era acum departe, admirând Statuia Libertăţii de la geamul biroului, chinuit de gândul că trebuie să inventeze marele soft, chiar dacă nu mai ştia nimic despre Ionel şi se gândea deseori că doarme în continuare cu un roman science-fiction sub pernă, visând atacurile furibunde ale fremenilor impetuoşi, conduşi de Paul Atreides, viitorul Mesia…

Dimineaţa îl surprinse prin baia de lumină încălzită de un soare decis să trimită toate furtunile lumii în uitare. Mirosea a verde proaspăt atunci când ieşi din cort, cu părul ciufulit şi ochii încercănaţi, iar crengile smulse de vântul turbat erau singurele care mai transmiteau ceva despre nebunia atmosferică care cuprinsese muntele cu doar câteva ore în urmă.
Visase că personajul din best-seller-ul lăudat contra cost de ziare cu tiraje impresionante o bătuse pe cântăreaţa de muzică country şi aruncase laptopul pe fereastră, de la etajul douăzeci. Îi strigase ce faci, domnule, pierzi toate informaţiile anchetei? şi plonjase după el, gândindu-se în drumul spre pământ că va muri de-adevăratelea, fără să afle dacă exista sau nu un complot mondial, însă fusese prins în braţe de… Petrişor. Eugen şi Ionel erau îmbrăcaţi în distraiele fremenilor de pe Arrakis şi îi arătaseră cu mâinile vârful unui munte. Everestul nostru, Cristiane, aşa strigaseră, apoi făcuseră un foc de tabără în mijlocul bulevardului, în vreme ce un poliţist de la circulaţie tăia slănină în fâşii lungi şi spunea că e afumată chiar de către el, după o reţetă specială şi, bineînţeles, secretă.

De undeva, de pe trotuarul de vis-a-vis, ghidul acela care mirosea a alcool îi privise îndelung, apoi strigase că vremea se va strica din nou, ca un meteo-prooroc care nu atragea pe nimeni. Şi plecase, purtând în spate un cort ce semăna al naibii de mult cu acel cort de patru persoane pe care îl cărau ei cu schimbul, într-o realitate aproape ireală…

Se trezise în momentul în care Petrişor deschidea laptopul căzut de la etajul douăzeci şi spunea că urma să-l întâlnească pe Bill Gates. Rezemată de un stâlp, chitara de culoarea vişinei putrede cânta singură…

Când trenul se puse în mişcare, pufăind a plictiseală nemascată, Turistul duse degetul arătător la tâmplă şi îşi salută amintirile, mângâind cu ochii Everestul lor până ce distanţa estompă, nesătulă, ultima imagine, iar fotografia deveni neclară…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru

Remember – „Fantoma în pijamale”

Nu credea în fantome. Punct. Când auzea că în nu-ştiu-care-castel-din-Scoţia apăruse o fantomiţă care scutura lanţurile ruginite pe la miezul nopţii, înspăimântând musafirii cuprinşi de isterie, râdea cu gura până la urechi.

– Uite-aşa scot unii bani şi din piatră seacă. Şmecheri scoţienii, nu numai beţivi de primă mână. Vine turistul credul cu aparatul de fotografiat spânzurat de gât şi nici nu-şi mai tăvăleşte nevasta pe cearşafurile patului cu baldachin. De ce? Pentru că boul stă la pândă. Vine fantoma? Sau nu vine? Şi, dacă vine, merge bliţul la momentul potrivit? Nişte fraieri…

I se păru că aude cum trosneşte şifonierul.

– Normal, de ce nu ar veni fantome absurde şi într-un cartier oarecare din Bucureşti? Ha, ha, Fantoma familiei Canterville, varianta Pantelimon. Sau Dristos. La şaormerie…

Îşi puse mâinile sub ceafă şi privi ceasul de pe noptieră. 00.05.

– Ia uite, asta-i tare, e chiar ora nimerită, poate beau un coniac cu fantoma. I-o fi sete, o avea chef de o beţie, poate e prohibiţie pe lumea cealaltă. Că de fantome bete nu am auzit. Nu ştie cu cine se pune, însă, o introduc sub masă rapid şi mâine o însoţesc la dezalcoolizare. Să vezi titluri pe manşeta ziarelor de scandal. Litere mari, sângerii, ca să ia ochii…

Zgomotul ciudat se repetă, apoi văzu cum uşa şifonierului se deschide încetişor. Nu lipsea nici scârţâitul aferent.

„Păcat că nu este şi Linda”, îşi spuse, „acum s-a găsit să plece în delegaţie, tocmai când vine fantoma în vizită… Bine aţi venit, dragă fantomă, bucuroşi de oaspeţi!”

Regretă că nu aprinsese lumânarea parfumată, prezentată drept afrodisiac într-o reclamă. „Pentru atmosferă, măcar, că alte rezultate nu a dat până acum”. Îşi reaminti privirea sugestivă a Lindei, după ultima partidă de amor şi trase o înjurătură. Aburul alb care se insinuă în încăpere, provenind din interiorul şofonierului, îl determină să mărească ochii. „Domnule, m-am lăsat de fumat, aşa că este exclus să fi ascuns vreo ţigară aprinsă prin buzunare. Trebuie găsită o explicaţie ştiinţifică. Dacă asta este fantomă, eu sunt Bill Gates şi inventez pentru a doua oară Windows-ul…”

Fantoma avea o faţă prelungă, era îmbrăcată într-un anteriu alb – ca toate fantomele, nu? – şi târa după ea un lanţ gros. Bilă de metal nu avea la capătul său, ceea ce îl făcu să murmure că „n-or mai fi avut pe stoc”. Sunetul metalic le-ar fi provocat altora frisoane, dar lui i se păru chiar amuzant. O văzu cum se aşază în fotoliu – „acela este fotoliul meu, acolo stau eu la meci, stimată fantomă!”, gândi -, apoi îi auzi glasul. Cavernos. „Logic”, îşi spuse, „doar nu purtea să aibă vocea vreunei dive la modă… O fantomă cu vocea lui Pink, spre exemplu, ar face furori…”

– Am aflat cu oarecare surprindere că trataţi absolut superficial subiectul fantome. Arătarea îl privea direct în ochi. Reţineţi că am venit de foarte departe tocmai pentru a vă convinge că noi, fantomele, existăm. Nu suntem doar o palidă încercare de a scoate bani de pe urma unor proşti cu aparate de fotografiat. Mai mult, sunt abilitată de către forurile superioare să vă ofer posibilitatea de a deveni fantomă pentru o perioadă nedeterminată de timp. Un astfel de experiment vă va convinge, în cele din urmă, că aveţi de-a face cu o problemă foarte, foarte serioasă. Ce părere aveţi, stimate domn?

Îşi aşeză perna sub cap, înăbuşindu-şi râsul.

– Forurile superioare? Voi zâmbi, nu vă supăraţi pentru asta. Nu mă pot abţine. Există, probabil, o fantomă cu birou impunător, cu nelipsita secretară şi, bineînţeles, cu maşină de serviciu. Hilar… Bazaconiile astea mă lasă rece, sincer să fiu. Pun pariu că Linda mi-a plasat în şifonier vreo drăcovenie băgată în priză, îi place să facă glume proaste. Motiv pentru care o să-i spun la revedere într-o bună zi… O fi simpatică, dar nopţile mele sunt, totuşi, aşa mele. Iluzii optice, chestii moderne, figuri… Înţeleg că randamentul meu sexual lasă de dorit în ultima vreme, dar nu asta este soluţia…

Fantoma îşi puse un picior peste celălalt, ceea ce oferea o imagine absolut surprinzătoare.

– Sceptic, sceptic. Cu astfel de personaje avem de luptat din greu. Trăim între două lumi, aşa că ar trebui să fiţi un pic mai ponderat, nu este deloc o plăcere. Credeţi că este uşoară pendularea între lumea de aici şi lumea de acolo? Nu, domnule, este o adevărată dramă. Iar dumneavoastră duceţi totul în ridicol.

În timp ce o privea, întinse mâna după pachetul de ţigări, extrase una şi o aprinse calm. Pufăi. Privi din nou ceasul şi observă că ora era, paradoxal, aceeaşi. 00.05.

– Minunat, stă timpul în loc ca să discut eu cu fantoma înlănţuită…

Stinse ţigara în scrumieră şi îşi trase pătura peste cap.

– Somn uşor, deşi s-ar putea să dorm deja şi să visez aiureli. Nu trebuia să privesc emisiunea aia cu paranormali… Răsare câte unul la fiecare colţ de stradă.

Nici nu simţi când fantoma se aplecă peste el şi lăsă să-i iasă din gură un şuvoi de abur cald…

*

Linda reveni din delegaţie după două zile. Patul rămăsese nefăcut, în scrumieră era un chiştoc stins în grabă, uşa de la şifonier, întredeschisă, se legăna într-o parte şi în alta cu toate că geamurile erau închise.

Coborî la parter, dar portarul îi spuse că domnul nu ieşise din ziua în care plecase ea. Reveni în cameră, trânti uşa şifonierului bombănind şi se apucă de curăţenie. Deschise şi geamurile, fiindcă plutea în aer un miros greu, inexplicabil…

Peste câteva zile ajunse la concluzia – nu foarte supărătoare – că domnul o părăsise subit şi îşi găsise altă gazdă. „Nici nu trebuia să-l primesc la mine-n casă, tot timpul am avut senzaţia că este un escroc sentimental”.

Îşi turnă un pahar cu vin roşu, apoi o sună pe cea mai bună prietenă, pentru a-i anunţa ştirea.

Nu privi televizorul deschis.

Un flash informativ anunţa că mii de turişti au luat cu asalt un castel din Scoţia pentru a încerca să surprindă o fantomă echipată în pijamale care apare pe coridoare la 00.05, bate cu pumnii în uşi şi strigă într-o limbă est-europeană – română, conform unor surse credibile – că orice farsă trebuie să se termine la un moment dat… La acea oră, proprietarii castelului îşi numărau deja milioanele ajunse în conturi.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/https://exemplore.com/paranormal/The-Colour-of-Ghosts

Forever young

Radioul înfipt în bord transmitea melodii ale anilor 80 şi 90, iar el strânse şi mai tare volanul în palme, încercând să străpungă cu privirea viforniţa turbată de dincolo de geamuri. Farurile puternice, ajutate, cel puţin în teorie, de cele două proiectoare de pe capotă, străpungeau cu mare greutate perdeaua groasă de zăpadă, în vreme ce ştergătoarele dădeau semne clare de oboseală, ameninţând cu o grevă pe termen lung, incapabile, parcă, să mai dea la o parte stratul alb care se aşternea ameninţător pe parbriz, în pofida muncii de Sisif mecanic presupus a fi, de către optimiştii şoselelor, neobosit. Chiar şi pe o astfel de vreme, infectă în pofida albului imaculat, dintr-o noapte lungă de ianuarie despre care meteorologii posturilor tv, fără nicio excepţie, spuseseră că va fi o ca-la-mi-ta-te, rămâneţi acasă, în faţa televizoarelor, nu vă aventuraţi decât în cazul în care este im-pe-ri-os ne-ce-sar, oameni buni...

Melodia celor de la Alphaville – Forever Young. Chiar îşi spuse că nu o mai ascultase de mult timp şi se bucură câteva secunde, înainte de fi din nou agresat de o concentrare aproape dureroasă care îi apropia sprâncenele şi-i trimitea impulsuri chinuitoare prin şira spinării. Îi mângâie plăcut auzul, făcând în ciudă motorului care se opintea de kilometri buni să împingă jeep-ul către cabană. Roţile încălţate cu lanţuri (cumpărase lanțurile cu doar câteva ore în urmă şi bine făcuse, chiar dacă preţul i se păruse piperat) sfâşiau nesimţitoare zăpada adunată pe şosea, auzea scrâşnetul îngheţat, un teribil geamăt al unei dureri nebănuite, şi se gândi că omătul nu putea avea, totuşi, dureri omeneşti, chiar dacă era spintecat de un tăvălug 4×4, vopsit în verde închis, metalizat, alimentat de un rezervor full, cu o poftă incomensurabilă de drum lung parcurs într-o gamă diferită de viteze, schimbate de mâna dreaptă a şoferului care asculta un post de radio obscur şi tocmai îşi spunea nu-mi mai doresc acum decât fotoliul din faţa şemineului, pe onoarea mea, plus un ceai fierbinte şi o pătură peste picioare, apoi poate să ningă o eternitate,  cu fulgi cât pumnul, nici că-mi pasă, viaţa e frumoasă, forever young I want to be, forever young, I want to be forever young,  do you really want to live forever, forever and ever…

Continuă să fredoneze celebra melodie şi se aşeză mai bine în scaun. Îl incomoda centura de siguranţă, dar o accepta fără să facă nazuri, atâtea tragedii automobilistice ar putea fi evitate dacă şoferii ar conştientiza importanţa acestui accesoriu vital, minimalizat constant de nişte demenţi care ajung, inevitabil, la morgă, cu un bilet legat de degetul mare de la picior, forever young I want to be, so many adventures couldn’t happen today, so many songs we forgot to play,  so many dreams are swinging out of the blue,  we let them come true…

Reuşi să echilibreze jeepul, după ce acesta avusese neinspirata tendinţă de a se apropia prea mult de gardul de protecţie, stâlpi pitici de beton, aşezaţi la câţiva metri unul de celălalt şi legaţi între ei de o bară groasă de metal. Dincolo de gard, prăpastia era înghiţită de întunericul dens şi de prăbuşirea continuă, nesfârşită, a fulgilor (Dumnezeu scutură chiar acum toate pernele din dormitoarele celeste, forever young), dar o simţea ca şi cum ar fi fost chiar lângă el, invitându-l bucuroasă la o plimbare în picaj prelungit către hăul pe care îl admirase de multe ori, stând lângă botul maşinii, fumând o ţigară, sorbind din sticla cu suc şi propunându-şi ca odată ajuns la cabană să o ia la pas, pe versantul abrupt, măcar pentru a-şi muia labele picioarelor în râul acela care şerpuia prin defileu, ca un vierme alb. Însă acum era iarnă, fosta vară trăia doar prin posterele din benzinării şi trimitea clienţilor bezelele fotomodelelor cu picioare lungi, sâni siliconaţi, priviri şăgalnice de pseudo-actriţe promovate (jumulite, tăvălite, penetrate, alegeţi termenul care vi se pare cel mai potrivit, oferta e bogată – fluieră satisfăcut) ba de unul, ba de altul, în funcţie de chef, potenţă, imaginaţia  perversă sau dorinţa fiecăreia dintre ele de a ajunge cât mai repede on top, pe culmile unei celebrităţi care îşi trăgea seva dintr-o sexualitate aşa-zis artistică impusă şi acceptată fără mofturi.

Câteva secunde de tăcere, apoi un spot publicitar. O pastă de dinţi minune, recomandată de toate asociaţiile medicilor stomatologi (fără clienţi, rosti, amuzat) şi o periuţă care nu dădea randament decât, bineînţeles, în compania acelei paste cu ingrediente magice, extazul unei danturi perfecte, înfiptă în gingii sănătoase. Iată mariajul perfect, pasta şi periuţa de dinţi, forever young, aplauze, puteţi săruta mireasa, tăiaţi tortul, oare ce poate însemna luna lor de miere şi ce poziţii sexuale ar putea fi utilizate? 

Gândurile care îi trecură prin minte (obscenitatea lor îl luă un pic pe nepregătite, ceea ce avu darul să-l mire) fură întrerupte de Boney M, una dintre trupele sale favorite, îşi aducea aminte că fusese dezvirginat de o colegă de liceu chiar pe o melodie de-a lor – acum era difuzată Ma baker –, dar nu mai ţinea foarte bine minte despre care melodie era vorba atunci, ceea ce era foarte urât din partea lui, eşti un nesimţit, un foarte mare nesimţit, având în vedere prestaţia de nota 10 a respectivei colege – pierdută, iremediabil, prin ungherele minţii de bărbat care ridicase destule fuste la viaţa sa. She was the meanest cat,/ Oh, she was really tough,/ She left her husband flat,/  He wasn’t tough enough,/ She took her boys along/ ‘cos they were mean and strong…

Ţinu ritmul melodiei, mişcându-şi degetele pe volan. Trase cu coada ochiului către scaunul din dreapta şi îi veniră în minte câteva imagini disparate dintr-un film pe care îl văzuse mai demult, Misery, după romanul cu acelaşi titlu al lui Stephen King. Diferenţa – esenţială, de altfel, aici nu se mai interesctează cele două universuri – este că eu nu sunt scriitorul care merge către oraş cu manuscrisul aşezat în geanta de piele plasată pe scaunul alăturat. Ningea şi acolo ca aici, e adevărat, însă nicio admiratoare dementă nu se va ivi dacă voi aborda greşit o curbă şi mă voi rostogoli în prăpastie. Nu mă va sechestra într-o căsuţă de lemn, dându-mi pastile la ore fixe şi obligându-mă să modific acţiunea în funcţie de preferinţele ei absurde, nu-mi va rupe labele picioarelor fiindcă am încercat să evadez din sfera ei de influenţă malefică şi niciun şerif bătrânel, cu mustaţă şi cojoc, nu va fi împuşcat la un moment dat, victimă colaterală a unei întâmplări nefericite.

Îl citea cu nesaţ pe scriitorul din Maine – auzise că are un venit anual de aproximativ patruzeci de milioane de dolari şi strigase ei, da, la ei se poate trăi din scris, însă contează şi ce scrii, totuşi, nu orice mâzgălitor de rânduri atinge performanţa asta financiară, ca să nu mai vorbim despre premii! –, din simplu motiv că toate romanele acestuia musteau de viaţă precum pământul îmbibat de apă, erau aşternute în fraze bine prelucrate (se vede mâna, nu e făcătură, nu se screme trei zile înainte de scrie un amărât de paragraf cu gust de brânză râncedă, aşa cum fac alţii, apăruţi precum ciupercile după ploaie), personajele trăiau, existau chiar şi dacă aruncai doar o privire superficială şi, ceea ce i se părea de-a dreptul extraordinar, te obligau să intri în acţiune ca printr-o uşă deschisă provocator de mâna autorului şi să regreţi atunci când se apropia finalul, uneori previzibil, alteori năpustit asupra cititorului cu viteza unui topor bine ascuţit care se înfige nemilos într-o buturugă uscată.

Apăsă pedala de acceleraţie, motorul mârâi nervos, ca şi cum i-ar fi atras atenţia că ar trebui să se potolească – ce naiba, de viteză îţi arde acum, ce te faci dacă ajungi jos, cine te mai scoate de acolo, înainte de a muri înecat cu propriul sânge chiar îţi vei dori o admiratoare dementă care să te tortureze –, apoi reduse viteza şi dădu sonorul radioului mai încet. Duran Duran nu-l impresionaseră, făceau furori  doar printre gagici, cu ani în urmă, ca şi cum ar fi contat prezenţa scenică şi nu partiturile. Nu contesta că avuseseră şi piese bune, de pildă Notoriuos, dar aşteptase mult mai mult din partea lor.

Începu să fredoneze din nou Forever Young, apoi îşi privi ceasul cu cifre fosforescente care ascundea în carcasa metalică o baterie garantată timp de 10 ani, aşa da, au trecut deja cinci, suntem la jumătatea vieţii, domnule ceas, cum vezi mata situaţia asta, simţi ceva fiori?

Tocmai trecea printr-un tunel lung de vreo sută de metri, era ultimul dintr-o serie de trei, luminile din plafon  jucară pe parbriz, iată-ne şi în apropierea cabanei, totul e bine când se termină cu bine, forever young I want to be, urmează două curbe periculoase, una la dreaptă, cealaltă la stânga, motorul mugi din nou, poate că voi renunţa la ceaiul fierbinte, dar la pătură nu, auzi un clinchet în spate, he, he, sticlele de whiskey păreau a fi nerăbdătoare, concurenţă serioasă pentru ceaiul ăla care începe să piardă teren, nici nu-mi place, habar nu am cum de mi-a intrat în minte, poate că e vorba doar despre imaginea idilică a muntelui, apoi abordă prima curbă şi simţi cum jeepul pleacă înspre gardul de protecţie, nu trase tare de volan, forever young I want to be, fu surprins să constate că nu mai putea controla maşina, până şi ştergătoarele râdeau de el, făceau pe sclifositele, uite că ţi s-a-nfundat, vorbeai despre personajul lui King, unde este admiratoarea?, gardul de protecţie încercă să opună rezistenţă, jumătate de metru înălţime, prea puţin, partea din spate a jeepului îl lovi, apoi maşina încercă, disperată, să se plieze după el şi roata din stânga se ridică din zăpadă, la dracu`, chiar am să ajung în râul ăla ca un vierme alb, forever young,  se mai gândi doar că nu-şi va putea muia picioarele în apă din cauza gheţii, apoi se ţinu cât mai bine de volan, în vreme ce radioul transmitea o altă reclamă tâmpită, de data aceasta la tampoane igienice…

Privit de departe, însă nu era nimeni care să o facă, fiindcă furtuna nu dădea semne că ar fi încercat să se retragă prin alte părţi, jeepul semăna cu o jucărie aruncată la voia întâmplării pe versantul abrupt. Ţopăia, într-o rostogolire mută, lăsând urme aproape insesizabile în locurile unde atingea peretele muntelui, fu o călătorie lungă, aproape interminabilă, chiar şi radioul se opri la un moment dat,  anulând indiferent vocea inconfundabilă a lui Falco, apoi maşina se înfundă în zăpadă, cu un geamăt stins, sparse stratul de gheaţă şi rămase în râu, cu roţile în sus, într-o expectativă deprimantă…

Paradoxal, un ştergător continuă să se mişte bezmetic, de la stânga la dreapta, câteva minute bune, apoi se opri brusc, iar furtuna terfeli cu şi mai multă înverşunare întregul decor…

♣ Cristian Lisandru – 13-14.12.2010

La vama dintre azi şi mâine

Merg spre orizont, doar un vameş tont
Îmi pretinde viză de intrare,
Soare nesupus arde gând nespus,
Chinuit de sete şi mirare.

Restricţionat, intenţionat
Las în urma mea, râzând, concesii,
Mă declar transfug, am în ochi un rug
Şi sub frunte câteva obsesii.

Tot acest demers susţinut prin mers
E o permanentă nebunie,
Veţi găsi dureri, vorbe în doi peri
Şi o mult prea tristă surghiunie.

Vameş indolent. Râde insolent,
Ca şi cum dreptatea o împarte,
Mă prefac uimit şi împătimit
Când mizez destinul pe o carte.

Lasă-mă să plec, dincolo să trec,
Azi e orizontul permisibil,
Mi-a venit un chef să îmi fac fief
Chiar în viitorul intangibil.

Râdem amândoi. Du-te înapoi,
Am aflat din cea mai bună sursă,
Rentabilizat, contabilizat,
Orizontul e listat la bursă.

După cum observ, eşti lipsit de nerv
Şi miroşi a veşnice restanţe,
Uită-te în jur, stânga împrejur
Dacă nu ai pile la Finanţe.

Soare nesupus arde gând nespus,
Chinuit de sete şi mirare,
Merg spre orizont, doar un vameş tont
Îmi pretinde viză de intrare.

♣ Cristian Lisandru (2011)

sursa foto – goodfon.ru