Nesfârșire

Rămân cum eram, pierdut prin fantasme,
În mine subzistă un gând migrator,
Iar ceea ce scriu se transformă în basme
Și-n ultima frază stă primul meu dor.

Ce vezi, de o vreme, în palma-mi crăpată?
Ce vis te rănește, ce soartă citești?
În mine se zbate o lume ciudată
Și-un demon, iubito, rescrie povești.

Mă dor înțelesuri ce nu au putere,
Emit teorii care mor in zadar,
În mine, în noi, un apel la tăcere
Sau basmul acesta rescris iar și iar.

Cristian Lisandru

Dincolo de concluzii

Să tragem concluzii, firește,
Din câte s-au scris și s-au spus,
În mine, de-o viață, vuiește
Contactul cu pragul de sus.

Ce timp ascuțit se înfige
În trupuri ajunse copaci,
Iar ultima șoaptă ne frige
Și-nveți, cataleptic, să taci.

Mai vine un zvon de uitare,
Se plânge, se moare râzând,
Rămân doar un semn de-ntrebare
Fugit de la tine din gând.

Cristian Lisandru (6 iunie 2019)

Omul-barcă

Ce ploaie furibundă, un alt potop ne-ncearcă
Și se revarsă-n mine istorii sau păreri,
O mare istovită, cuprinsă de dureri,
Din carnea-mi umezită va construi o barcă.

Plutirea va fi lungă, ce croazieră tristă,
Iar omul-barcă, singur, va căuta un mal,
Scenariul pare tragic, cu un sfârșit banal,
Dar încă sunt limanuri. Și porturi mai există.

Ce Robinson atipic rămâne omul-barcă,
Cu vâsle putrezite, cu mâini fără puteri,
În el se nasc sirene și mor corăbieri,
Iar sufletul, deodată, i se transformă-n arcă.

Cristian Lisandru – 24 mai 2019

 

Gară în pustiu

Trecea un tren prin mine, șuierând,
Eu deveneam o gară în pustiu,
Eram ce poate n-aș fi vrut să fiu,
Un dus-întors într-un același gând.

Doar un acar Păun, reprofilat,
Dorea să-mi vândă ultimul vagon
Rămas, de-o veșnicie, la peron
Ca un destin metalic disperat.

Mai auzeam și-un fluier, insistent,
Nici nu știam ce-aș mai putea să spun,
Eram când gară, când acar Păun
Prins între linii moarte permanent.

Cristian Lisandru