Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte

Remember – „O secundă cu Mona”

Îmi luasem libertatea de a măsura trotuarele fără să mă gândesc la nimic important. Vegetam, aş putea spune… Hălăduiala asta lipsită de o destinaţie precisă îmi provoca plăcere maximă, mai ales că trecuseră vreo trei luni în care nu văzusem decât crestele valurilor şi vârful catargului, motiv pentru care îl înjurasem spumos pe primul marinar al lumii fiindcă avusese neinspirata idee de a porni să cucerească mări şi oceane, dându-le şi altora astfel de idei. Ceea ce a dus, inevitabil, la o aglomeraţie de obiecte plutitoare care arborează tot felul de drapele şi care se încurcă unele pe altele.

„Nici pe mare nu mai ai intimitate”, obişnuieşte să spună un coleg din echipaj, plecat de-acasă ca să strângă bani uzi pentru zile mai puţin ude. Zice că va ieşi la pensie şi se va muta la munte, ca să nu mai vadă niciodată marea. „A dracu’ să fie ea de mare, cu toată apa ei!” Aşa înjură când stăm la prova, cu mâinile streaşină la ochi, ca să vedem cine observă primul limba de pământ. Te şi miri, eşti obişnuit cu ideea că marinarul se simte foarte bine pe valuri. Nu e cu toţi aşa, unii plutesc de nevoie, iar atunci când văd pământ în faţa ochilor oftează de zici că tocmai le-a întins Dumnezeu o mână şi i-a scos din melancolie. A fost unu’, Bierce, Ambrose Bierce, american, jurnalist, scriitor şi ce-o mai fi fost el pe-acolo, a dat colţu’ prin 1914. A scris o carte intitulată „Dicţionarul Diavolului”. Tare titlul, trebuie să recunoaşteţi. Eu n-am citit cartea, m-am oprit numai la titlu şi la câteva pasaje care mi-au căzut sub ochi atunci când am frunzărit-o, mi-a plăcut titlul la nebunie şi n-am vrut să citesc rând cu rând ca să nu am vreo deziluzie. Băiatul ăsta a pus punctul pe i, m-a uns la suflet cu ceea ce a zis, nu ştiu dacă la beţie sau la trezie, da’ nu contează. Cică „oceanul este o masă de apă care ocupă cam două treimi dintr-o lume făcută pentru om – care nu are branhii”. Bravo, Bierce, am şi băut de multe ori în onoarea domniei tale. Mangă m-am făcut, da’ citatul l-am spus cui a vrut să mă asculte şi toţi au rămas cu gurile căscate, nu le trecuse prin minte aşa ceva.

Dar să revin la preumblarea mea. Din când în când, poate din cauza prafului, poate pentru că aşa am eu organismul construit de la mama natură şi de la mama care m-a făcut şi pe urmă m-a lăsat la uşa unora cu suflet mai mare (fiindcă ea trebuia să plece nu ştiu unde şi eu o încurcam, eram balast, carevasăzică), simţeam cum mi se usucă gura şi atunci mă aşezam la câte o măsuţă acoperită cu pânză cadrilată, ceream o bere cu spuma de două deşte şi o dădeam pe gât. Nu intram în vorbă cu nimeni, am şi eu momente în care sunt sătul până şi de vocea mea. Che Guevara a zis că „tăcerea este o ceartă continuată prin alte mijloace”. O fi avut sau nu o fi avut dreptate, nu ştiu. Poate că a dorit să facă şi filozofie în paralel cu revoluţia… Dar ceea ce ştiu este că mă cert de multe ori cu mine însumi, iar ceilalţi nu înţeleg din tăcerea mea decât că trebuie să fiu lăsat în pace. Altfel iese cu scandal.

Oraşul-port mă întâmpinase cu aceleaşi străduţe înguste şi cu aceeaşi agitaţie pe care – dacă ai savurat-o de mai multe ori în decursul vieţii – nu o mai percepi decât undeva, într-un colţ de suflet. Un colţ destul de prăfuit, însă, unde praful face casă bună cu lehamitea. Adică mai lăsaţi-mă cu farmecul porturilor şi cu poezia lor… La început e haios, da’ pe urmă tot bosumflat umbli pe străzi. Şi te loveşti de unii şi de alţii, toţi par grăbiţi prin porturile astea. Fiţi pe pace, n-o să urmeze vreun episod în care mă întâlnesc cu indivizi cărora le datorez bani, aşa că n-o să iasă o mare dandana cu scaune date-n cap sau cu sticle sparte pentru a deveni obiecte ascuţite extrem de periculoase. Pur şi simplu vreau să vă spun că marinarii coboară de pe punte şi merg legănat, mai mult sau mai puţin, pentru a trăi bucuria pământului apăsat de tălpi. Mie îmi place marea. Totuşi, marea are prostul obicei de a te plictisi dacă nu iei şi praf de străzi în picioare. Noaptea, atunci când adormi legănat de valuri, ai da orice să pui capul pe o pernă dintr-un pat imens, care să nu se mai mişte cu tine, de ameţeşte şi ăla care-şi zice Moş Ene. Din punctul meu de vedere, treaba asta cu Moş Ene este o aiureală. Ia să vină el pe vapor, sigur va fi apucat de un rău de mare colosal. Şi atunci toţi marinarii ar fi condamnaţi la insomnie.

Eram cam plictisit, după cum vă spuneam, îmi pusesem pe cap şi-o pălărie din aceea albă, subţire, a la Hanibal Lecter în „Tăcerea Mieilor”. Bun film. Eu, sentimental cum mă ştiţi, am şi plâns atunci când povestea Clarice că tăiau nemiloşii mieii într-o noapte şi a fugit ea de la fermă cu un miel în braţe. Aşa coborâsem şi eu de pe vapor, numai că aveam în braţe tăcerea personală, pofta de bere şi gând să profit de uscat la superlativ. Atunci m-am lovit de Mona…

Un marinar de apă dulce care dorise să încerce şi legănarea oceanului – se plictisise de fluvii şi de maluri care te sufocă dacă le bagi prea mult în seamă – mi-a spus într-o zi când ardeam gazul de pomană pe punte că dacă Titanicul s-ar fi ciocnit de Mona, nu de aisberg, toţi bărbaţii de la bord ar fi murit fericiţi. Metaforic şi individul ăsta, trebuie să recunosc, o astfel de comparaţie nu mi-ar fi trecut prin minte. Ceea ce este al dracului de supărător, fie vorba între noi, fiindcă eu găsesc un buchet de metafore şi dacă mă scoli la trei dimineaţa şi mă pui să le caut în cambuză. De-aia l-am şi invitat într-o tavernă, cum am tras barcazul la dană, şi l-am îmbătat până i-a stat limba plută. Aşa am înţeles eu că trebuie să omagiez o idee bună ca o mâncare bine pregătită, care te face să salivezi abundent şi să strigi că mai vrei, deşi ai băgat în tine precum spartul. Cred că îşi aduce aminte şi azi cum se lega dimineaţa la cap cu un şervet şi spunea că dacă i-ar scoate cineva creierul ar fi surprins să constate că are forma Rozei Vânturilor… Mi-a plăcut şi asta, am şi schiţat un zâmbet de complezenţă – nici creierul meu nu se simţea în largul apelor teritoriale – dar chestia cu Titanicul a fost delicioasă.

Mona…

O figură de păpuşă – dar Barbie leşina dacă ar fi putut să o vadă –, ambalată corespunzător, atât de corespunzător încât oriunde ajungea se lăsa cu gâturi de bărbaţi care trosneau în urma întoarcerilor bruşte. Să uitau după ea şi cei care-şi aşteptau ultima împărtăşanie, şi ăia care încă nu ajunseseră să guste femeia pe de-a-ntregul, visând cu ochii deschiși să debuteze sexual într-o asemenea companie feminină selectă din cap până-n picioare.

Când o cunoscusem, dansa într-un bar din Pireu. Când spun că dansa, îmi vine să-mi dau palme, fiindcă o propoziţie rămâne, totuşi, o înşiruire de cuvinte. Te mai chinui un pic, mai freci ideile alea, le mai introduci în mixerul de sub frunte, iese de-o frază sau de trei. Dar ca să desenezi în vorbe cum dansa Mona e greu. Trebuie talent din ăla greu, vârtos… Poate că exagerez, deformaţie profesională, vorba aia, dar cred că până şi Hemingway ar fi întâmpinat serioase dificultăţi. Dacă greşesc, puteţi să spuneţi să sunt subiectiv, nu mă supăr. Ştiţi că îmi plac citatele, am capul plin de citate, de mic am fost un fel de enciclopedie ambulantă. Şi chiar îmbarcată, având în vedere meseria… Oscar Wilde, şi toată lumea este de acord că individul n-a făcut umbră pământului degeaba, a zis că „omul care n-a făcut niciodată o greşeală înseamnă că nu a încercat”. Scurt, clar, concis, punct, rien ne va plus.

Trebuie să înţelegeţi că tot ceea ce făcea ea seară de seară, în localul ăla puturos, cu fiecare centimetru pătrat al trupului sculptat meşteşugit în carne de cea mai bună calitate, era artă. Artă pură. Fără Mona, locanta ar fi fost o simplă speluncă în care se adunau neisprăviţii ca să se facă pulbere, să spargă pahare cu nemiluita şi să înjure ghinionul din viaţa lor. Uitând prin aburii alcoolului că norocul şi-l mai face şi omu’ cu propria mânuţă. Dacă vrea el, omu’. Dacă nu vrea, doarme pe străzi sau pe dană şi beleşte ochii la stele, în vreme ce-i cântă maţele simfonii şi alte alea. Cu Mona, însă, locanta strălucea, iar toţi neisprăviţii despre care tocmai vă povestesc deveneau gentlemani cu acte în regulă. Se ploconea şi cel din urmă matroz în faţa ei, căpitanii de cursă lungă veneau cu buchete de flori şi cu sticle de şampanie, aduceau cutii cu parfumuri şi desuuri scumpe. Eu sunt sigur că i-ar fi sărutat şi tălpile dacă ar fi primit permisiunea, numai că Mona se ţinea tare.

Când fugise de-acasă, pe la vreo şaişpe ani, se jurase că nu va ajunge în pat decât cu bărbaţi care se vor gândi şi la sufletul ei, nu numai la ce avea pe sub pânze. Vieţile noastre, a mea şi a ei, ca să fiu mai direct, s-au intersectat după ce Mona împlinise 20 de ani. Ne-am şi culcat într-o noapte, dar numai aşa, fiindcă ne plictiseam. Exista o incompatibilitate, m-am gândit mult la asta, nu curgea pasiunea aşa cum te-ai fi aşteptat să curgă. Dimineaţa ne-am spus „la revedere” şi fiecare a pornit pe drumul său.

Sincer, nu pot să bag eu mâna în foc că îşi respectase jurământul făcut  atunci când fugise din Constanţa la bordul unui petrolier, dar mi-am dat seama că avea ceva în ea care te ţinea oarecum la distanţă. Ca atunci când intri în raza portului cu barcazul, vezi dana, însă stai la distanţă, fiindcă trebuie să vină încruntaţii de la mal pentru a face verificări.  Pofteşti la un chef de zile mari, sub umbrar, da’ trebuie să rămâi potolit până trece controlul. Cam aşa şi cu Mona, numai că nici să te investigheze nu se grăbea. Te perpelea la foc mic până-ţi ieşeau ochii din orbite şi te făceai frate cu melcul. Cred că visa să demonstreze că bărbatul care doreşte la nebunie o femeie poate să devină într-un timp extrem de scurt mai roşu decât racul fiert. Când ajungeai la culoarea dorită, Mona ajungea şi ea la concluzia că există un roşu mult mai intens şi trebuie neapărat descoperit. Şi tot aşa, până-ţi venea să te urci în vârful catargului şi să te arunci de acolo, cu capul în jos, ca să-ţi ajungă mintea din pantaloni în scăfârlie.

După ce m-am extras din gândurile acelea făcute ghem, am privit în urma Monei. Se pierduse ca o umbră prin decorul ce părea alcătuit din cartoane colorate ţipător, cu toate şoaptele străzii pe urmele ei. În ziua aceea am pus singurătatea în frapieră şi m-am îmbătat cu regrete…

♣ Cristian Lisandru

Un gând bun de Mărţişor!

O primăvară cât mai frumoasă vă dorim!

Geanina şi Cristian Lisandru

vremeanoua.ro

sursa foto – vremeanoua.ro

Bătrânul fără vârstă

Păi dacă luaţi drumeagul ăsta în copite şi daţi pinteni armăsarului – că focos mai e, parcă înghite jăratic! – ajungeţi în juma de ceas la pădurea lu’ Pui de Cloşcă. Îi zice aşa că mă-sa l-a lepădat după ce l-a adus pe lume. L-a lăsat într-un coteţ de găini, acolo l-au găsit ăi de-l crescură ca nişte părinţi buni. Acu’ a închis şi el ochii demult, că povestea e veche, dar pădurii aşa i-a rămas numele, a lu’ Pui de Cloşcă. La colţu’ ei se face o potecă, duce drept în străfunduri, pe-acolo o luaţi şi, dacă nu mai staţi să vă trageţi răsuflarea, sunteţi la moş Toma în pridvor înainte de lăsarea serii… Ştie că veniţi?

Săteanul apucă din nou coasa cu mâinile bătătorite dar, înainte de a-şi relua munca, îşi trecu mâna prin păr şi privi lung în urma călăreţului care se îndepărta ridicând norişori de praf. Cine-oi mai fi şi tu, străinule?

Ca şi cum ar fi răspuns întrebării neauzite, călăreţul îşi umflă pieptul şi strânse mai tare hăţurile. Pui de Cloşcă sunt şi eu, moşule, lepădat de mic…  O fi întristat-o şi pe mama sosirea mea, că un plod nu e întotdeauna prilej de bucurie. Cât despre tata, cine să-l mai ştie? Vreun sucitor al minţilor tinere şi nechibzuite de fete mari…

Drumul de ţară tăia în două câmpul larg, aruncai departe cu privirea şi nu vedeai loc unde să te aşezi la umbră. Scoase plosca din mers şi înghiţi guri zdravene de apă. Însetat. Venea de departe, tocmai din cetatea domnească, cu hrisov de la stăpânire pentru moş Toma. De două zile era pe drum, cu grabă mare pe urme şi rugăminţi fierbinţi alături de hrisov. Doamna curţii se găsea în durerile facerii şi nu era bine. Trăgea să moară. Numai moş Toma, cu tainele lui pe care nu le istorisea nimănui, putea să o salveze din ghearele bolii. Aşa ziseseră doftorii de la curte, că bolea, dar nu ştia nici unul de ce, ridicaseră din umeri în faţa Domnului şi lăsaseră privirile în pământ. Se duce, Doamne, e peste puterea omenească. Şi se duce şi plodul din pântece…

Moş Toma nu era văzut cu ochi buni de doftori, ziceau că e vraci mincinos şi că are noroc. Dar Domnul se încredea în el, tot moşul îl scăpase de moarte sigură când avea vreo opt ani şi se scurgea viaţa din trupul firav. Şi atunci ridicaseră doftorii din umeri, dar moş Toma, venit degrabă, fiersese ierburi de la el din pădure şi-i dăduse să bea zeamă amară ca fierea. Îi pusese mâna pe frunte şi-i luase fierbinţeala cât ai clipi. După trei zile alerga prin curtea domnească, după un mânz rotat… Nimeni nu ştia ce e cu moşul ăsta meşter la sumedenie de leacuri şi licori. Bătrân îl ştiau de-o viaţă şi bătrân rămăsese, parcă nu se-ndura moartea să-l ia, că prea făcuse bine la mulţi.

Cu barba albă lungă până la brâu, cu un toiag în mână, încălţat în opinci pe care şi le făcea singur, moş Toma trăia departe de lume. În pădurea lu’ Pui de Cloşcă. De unde venise, unde învăţase meşteşugul vindecării, nici sfetnicii de taină ai Domnului nu puteau să spună. Nu vrusese să stea la curte şi nici nu primea plată pentru vindecările sale. Doar privea prin ei cu ochii lui mari şi lua drumul înapoi către pădure. Sălta-n şa cu sprinteneala unuia mai tânăr şi se ducea în pădurea lui. Nu-l mai vedeau. Nu vorbea cu nimeni, trăia singur, cu calul şi animalele de pe lângă casă… Lumea proastă zicea că are duh, sau har sau darul vindecării primit de la zânele pădurii.  Că face farmece bune, nu rele, că trag păsările cerului la el şi stă la sfat cu lupii. Pe limba lor. Vrute şi nevrute… Câte nu spun oamenii?

Când ajunse sub poala pădurii, văzu poteca… Dădu pinteni calului preţ de câteva minute, apoi se simţi învăluit de o senzaţie ciudată. Căldură şi linişte. Nici vântul nu mai mişca frunzele copacilor. Nemişcare. Se simţi golit de orice gând, struni calul, iar armăsarul se opri, fornăind uşor. Ce-i oştene, ţi-e frică de o pădure? îşi spuse în gând, rotindu-şi privirea. Învăţase să cunoască pericolul, dar ceva îi şoptea în urechi că nu trebuie să se teamă de nimic. Atunci văzu, la o aruncătură de băţ în faţa sa, un lup. Alături de el, cu ochii umezi, o căprioară. Îl priveau. Se frecă la ochi, apoi dădu să apuce arcul prins la şa. Oştene, lasă arcul şi săgeţile, nu-ţi sunt de trebuinţă aici. Porunca era neauzită, dar puternică. Se insinua în mintea sa de oştean care nu credea în duhuri şi farmece şi cunoscu vlăguială în oase. Fă cale întoarsă, oştene, fiindcă moş Toma este la căpătâiul Doamnei şi i-a adus alinarea suferinţei. Falnic urmaş va naşte şi viteaz ca nimeni altul. Aici ajung veştile înaintea hrisoavelor…

Stană de piatră, oşteanul vru să dea pinteni calului. Armăsarul bătu pasul pe loc scuturând din cap. Nu vroia. Lupul şi căprioara, din mijlocul potecii, îl mai priviră o dată, lung, apoi se întoarseră şi porniră, alături, către adâncul pădurii… În urma lor, desişul prinse viaţă, iar poteca dispăru de sub ochii săi, lăsând perete verde prin care nimic nu putea pătrunde…

În cetate, oşteanul află că Doamna născuse un prunc sănătos, spre marea bucurie a Domnului. Oamenii petreceau, ca la zi mare, iar chiotele se auzeau de-a lungul şi de-a latul uliţelor. Întrebă de moş Toma. A fost şi-a plecat, i se spuse. N-a vrut să stea. Doftorii zic că n-a făcut nimic, doar a pus mâna pe fruntea Doamnei. S-o fi vindecat de la sine, că era păcat să moară cu prunc în ea… Bău o cană cu vin pe nerăsuflate, lăsând calul să se odihnească.

Undeva, departe, în pădurea lui Pui de Cloşcă, bătrânul fără vârstă tocmai dădea bineţe lupului şi căprioarei care îi ieşiseră  în cale…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

dragoste sub o ciupercă uriaşă

te alintam
prin ploi învolburate
hainele tale se desprindeau de pe trup
una câte una
ca o desfrunzire

îţi aburea carnea
în mine clocoteau înduioşări
ne-am iubit elementar
sub o ciupercă uriaşă

noaptea fulgera în felinarele elfilor
tu gustai ploaia cu vârful limbii

lumea întreagă
o singură picătură

♣ Cristian Lisandru
(din volumul „Poeme de la capătul lumii” – 2015)

sursa foto – goodfon.ru

Descântec

Îl privesc. Sceptic. Mustăceşte.
– Le cunosc pe frumoasele Rătăcitoare cu chipuri angelice. Le-am mai îndreptat de câteva ori către un vis comun, fiindcă sunt legate sufleteşte printr-o legătură invizibilă şi indestructibilă, însă ajung din nou între vise. Nu reuşesc să descopere drumul către lumea reală şi către un filfizon pe care l-au iubit amândouă ca disperatele. Dețin informații…
– De unde ştii că era filfizon, Motanule? O astfel de etichetă, lipită atât de uşor… Nu eşti superficial?
– Domnule Căutător, important este că ştiu. O altă dramă sentimentală. Încă una, ca şi cum nu ar fi fost destule până acum – mi-am spus de foarte multe ori că dragostea, sentiment înrobitor, în ultimă instanță, a fost inventată de un zeu parşiv. Dar nimeni din lumea voastră nu o poate ecraniza. Ceea ce este reconfortant, fiindcă prea mulți aşa-zişi regizori îşi bat joc de viață, folosindu-se de ea pentru a propune rateuri cinematografice prezentate drept capodopere. Am spus bine, Iepure? Am folosit termenii corecți sau simți nevoia să intervii şi să te umfli în pene? Mă rog, asta e expresia…
Iepurele îşi scutură pipa de marginea mesei, apoi o ascunde într-unul din buzunarele pantalonilor.
– Misterioasele legi ale Lumii dintre Vise mă obligă să fac echipă cu tine, pisică zeflemitoare. Sper să apuc, totuşi, ziua în care zarurile se vor rostogoli în favoarea mea. Până atunci, precum am promis, achit eu nota.
Nu-l întreb în ce monedă va plăti, poate pentru a nu părea nepoliticos. Sau neştiutor. Sau naiba ştie de ce… Iepurele aruncă pe masă trei monezi argintii, clinchetul lor o face pe una dintre Rătăcitoare să tresară. Motanul Albastru se apropie de ea, o cuprinde în brațe şi îi şopteşte ceva la ureche.
– Descântecul…
Sunt depăşit încă o dată de situație, am senzația că (orice aş face) mă regăsesc mai tot timpul cu un pas în urma evenimentelor. Ochii Iepurelui strălucesc, urechile sunt îndoite până la jumătate. Îngaim:
– Descântecul?
– Da. Nimic nu se face fără el, Căutătorule… Iar Motanul acesta nesuferit şi încrezut… Ei bine, are şi el momentele sale, trebuie să recunosc.
Iepurele mă conduce către ieşire, în timp ce Rătăcitoarele şi Motanul Albastru rămân în urmă. În jurul lor dansează fire lungi de ceață, ca şi cum cineva nevăzut le-ar desfăşura din gheme uriaşe, lumânările pâlpâie, aerul pare dintr-o dată consistent, pereții hanului văluresc.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

exercițiu

cuvinte
cuvinte
cuvinte
de-a valma
surghiunite în pagini albe
obligate să trăiască
sub forma unor pseudo-metafore lamentabile
vorbe în vânt
prinse cu arcanul nevăzut al indolenței gramaticale
(există şi aşa ceva
mirările sunt de prisos)

cuvinte
legate unele de altele
aduse la exasperare
minimalizate
scoase din uz
desconsiderate până la anularea definitivă

exercițiu de imaginație:
a tăia în carne vie
sau
a tăia în carnea unui cuvânt?

uneori
filele albe spun mai mult
decât toate cuvintele
obligate să nu transmită nimic

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Dansul ielelor

Nu mai ajunsese la ţară de foarte multă vreme. Nu avusese timp sau, poate, chef, crezuse că nici nu ar mai exista motive pentru o călătorie pe meleaguri îndepărtate din moment ce strămoşii se transformaseră demult în ţărână. Se înfrăţiseră, firesc, fiecare la vremea lui, cu pământul pe care-l călcaseră şi-l munciseră o viaţă întreagă, transpirând sub cămăşile cârpite. Evitase, astfel, o reîntoarcere către origini pierdute prin arborele genealogic… Nu avusese regrete. În copilărie, e drept, alergase pe uliţele satului, desculţ, cu primăvara în priviri sau cu fulgii de nea roind în urma lui, dar trecerea către maturitate estompase rapid şi ireversibil amintirile rurale.

Îl chemase un văr pentru o bucată de pământ, moştenire incomodă de care dorea să se debaraseze cu prima ocazie, chiar cu riscul unei afaceri proaste, ceea ce nu ar fi însemnat decât încă o ratare suplimentară la capitolul financiar. Coborî din autobuzul prăfuit chiar în mijlocul satului, într-o răscruce mărginită de un magazin sătesc, o cârciumă şi o construcţie neterminată care s-ar fi dorit ceva, însă nimeni nu ştia ce. Patru ziduri pe jumătate dărâmate, cu geamuri sparte ca nişte orbite goale, menținute într-un echilbru precar de legile fizicii. Ca să ajungă la casa vărului, trebuia să traverseze satul şi să meargă pe lângă pădurea în care altădată se ascundea vesel, identificându-se cu un Robin Hood adolescentin care reușea întotdeauna să scape din încurcături, indiferent cât de complicate ar fi fost ele.

Însera odihnitor peste satul de câmpie, soarele se retrăgea discret în spatele pădurii şi, pe nesimţite, se trezi printre copaci, ascultând şoapta frunzelor mângâiate de vântul molatec şi atingând scoarţa copacilor îmbătrâniţi de timpul scurs prin rădăcini și ramuri. Bărbatul păși îngândurat, călcând apăsat stratul de frunze așezat ca un linţoliu uscat peste pământul reavăn. Pădurea îl chema în interiorul ei, printre mistere indescifrabile, îl atrăgea aşa cum l-ar fi ademenit, de pildă, o femeie goală, cu părul lung până la glezne, emanând erotism prin toţi porii. Fascinaţia de care se simţea cuprins îl făcu să uite de banala moştenire oferită la hectar. Se aşeză la tulpina unui stejar, bău o gură din sticla cu apă şi închise ochii, răvăşit de senzaţie de libertate pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna.

Se aprinseră focuri pe comori demult îngropate şi de nimeni găsite, iar iele cu părul lung până la glezne dansară în jurul lor, unduindu-şi trupurile pe care nicio mână de bărbat nu le putea atinge vreodată. Îşi dădeau capetele pe spate, râdeau în hohote neauzite de urechi străine şi săreau sprintene peste focuri pe ritmuri necântate de orchestră omenească, aveau la mâini şi la picioare brăţări de argint şi de aur şi dansul acesta al lor dură până ce luna fu acoperită de un nor negru. Venea furtună rece peste pădure şi ielele se retraseră una câte una, răstimp în care fiecare foc se stinse lăsând în urmă întuneric şi închizând drumurile către comorile căutate de aventurierii lunatici ai pământului…

Bărbatul se trezi murat până la piele de picăturile reci. Visase… O fată cu păr lung până la glezne îi dansase numai lui, apoi îi lăsase în palmă doi bani de aur. Și, râzând, dispăruse în negurile pădurii, precum o neverosimilă apariție rodită de gânduri absurde.

Zâmbi… Îşi spuse în gând că visele rurale au o cu totul altă desfășurare față de cele trăite la oraș. Se ridică, dezmeticindu-se, iar după ce rezolvă problema pământului moştenit de la strămoşii contopiţi cu ţărâna, bărbatul urcă din nou în autobuz, reveni acasă şi uită visul. Abia după câteva zile, din întâmplare, descoperi în buzunarul de la spate al blugilor doi bănuţi de aur.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Gând (22)

gând 22

cuvinte

de atâtea ori
te-am îmbrăcat în cuvinte
rămân un croitor atipic
îmi place să te admir
atunci când treci prin faţa mea
iar în ferestre destramă noaptea fâşii de vise
peste acoperişuri împăienjenite

dezbracă-te încă o dată
azi am croit o altă rochie
din cuvintele noastre

toate suspinele îndrăgostiţilor
vor curge în falduri

peste tine

♣ Cristian Lisandru (2012)

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: