Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Călătoria (13)

Mai întâi nişte stropi rari, mici, timizi, ca şi cum ploaia era nehotărâtă şi încă nici nu ştia, cu adevărat, ce are de gând să facă în continuare, stropi blânzi, aproape insesizabili, ca o simplă părere. Apoi, ca şi cum o partitură nevăzută scotea la iveală pasaje ceva mai tensionate, stropi grei, durdulii, grăbiţi, spărgându-se cu zgomot pe acoperişul de tablă al haltei.
– Veniţi încoace, ce-aţi rămas aşa? se burzului Stamatoiu la cei doi adolescenţi, de parcă aceştia ar fi greşit cu ceva, iar el se simţea obligat să îi pună la punct.
– Veniţi, veniţi, interveni şi Axinte, însă pe un ton mult mai blând. Moşu` nu muşcă. Cunoaşte oamenii, nu s-ar repezi la nimeni fără un motiv anume. Are filosofia lui câinească…
Cei doi făcură câţiva paşi, căpătând curaj. Fata şchiopăta uşor, iar băiatul lăsă rucsacul jos şi o ajută să se aşeze pe unul dintre scaunele de plastic. Moşu`, dând din coadă, se apropie de ei. Fata tresări.
– Mie mi-e frică de câini, aşa să ştiţi…
– De Moşu` nu trebuie să îţi fie frică, e un câine aşa de deştept că au vrut să mi-l ia la Bucureşti şi să-l facă poliţist. Nu l-am dat fiindcă m-am ataşat de el. L-am crescut de mic şi nu-l dau nici pe o avere. Are poliţia de unde să ia câini…
Gluma lui Axinte stârni zâmbete pe feţele noilor veniţi.
– Pe bune? întrebă băiatul, iar fata îl lovi uşor cu cotul, în semn că ar trebui să îşi ţină gura în faţa unor străini pe care de-abia îi întâlniseră. Sau poate spre a-i da de înţeles că demonstra o credulitate fără margini.
– Pe bune, interveni şi Stamatoiu, apropiindu-se de ei şi intrând în jocul lui Axinte. E ăl mai deştept câine de pe-aici, fără îndoială, şi pot să pun pariu pe două lefuri de-ale mele că nici pe o rază de o sută de kilometri nu mai găseşti aşa ceva. Dar ce-i cu voi, că nu vă cunosc?! Eu – privi către Axinte, spre a căpăta o confirmare imediată, iar acesta dădu din cap în semn că aşa este – cunosc pe toată lumea din zonă. Nu e unul să nu ajungă la tren. Şi dacă are maşină – că sunt mulţi care şi-au luat, la mâna a doua, a treia, de prin străinătăţuri, de unde-a-nţărcat mutu` iapa, dar se cheamă că şi-au luat – tot vine omu` la haltă, măcar să audă şuieratul trenului. Sau să aştepte pe cineva. Vin copiii cu nepoţii, de la oraş, mai vine rude, câteodată. E drept că din ce în ce mai rar. Nu mai are lumea timp de călătorii…
– Sau poate că i s-a stricat maşina omului respectiv, completă fata. Şi de aceea are nevoie de un alt mijloc de locomoţie.
Era o pistruiată cu un zâmbet delicios desenat pe chipul oval, iar un tricou negru, inscripţionat cu „Metallica”, ascundea sânii mici şi fermi care împungeau materialul. Purta o pereche de blugi tăiaţi cu foarfecele deasupra genunchilor şi avea bocanci în picioare, cu ţinte şi talpă groasă, însă Stamatoiu şi Axinte luară întreaga vestimentaţie care pe ceva firesc şi nu se mirară aşa cum ar fi făcut cu mai mulţi ani în urmă. Văzuseră altele şi mai şi pe la televizoare, iar pe urmă auziseră prin sat cum Liberare striga că lumea s-a dat cu cracii în sus, iar revoluţia – mereu ajungea la subiectul „revoluţie”, indiferent de unde pleca discuţia – ne-a prostit copiii şi a dat cu tradiţiile de pământ.
Băiatul era copia fidelă a fetei, numai că avea părul tuns perie, iar pe tricoul său se răsfăţa un monstru sub care scria „Iron Maiden”. Blugi tăiaţi, bocanci, până şi pistruii făceau parte şi ei din fotografia comună.
– Parcă aţi fi fraţi, îşi permise Axinte o ipoteză. Sunteţi?
– Semănăm, nu-i aşa? gânguri fata, în vreme ce băiatul se aplecă înspre genunchiul ei bandajat şi începu să desfacă nodul eşarfei.
– Au…
– Trebuie să văd cum arată, să nu te infectezi. Nu mai mişca piciorul.
– Mă doare, cum să nu îl mişc?
– Trece, Casandra, trece… Nu e nimic grav. Nu te mai fandosi…
Ridică privirea înspre cei doi.
– Nu suntem fraţi. Suntem prieteni. Casandra e prietena mea.
O spuse cu hotărâre, pe tonul cuiva care vrea să stabilească de la bun început nişte reguli clare, astfel încât să nu mai fie nevoie de explicaţii suplimentare, iar Axinte se scărpină după ceafă şi îl privi sugestiv pe Stamatoiu.
Acesta rânji:
– Ei, lasă, nu te ambala, că nu ţi-o fură nimeni, nu vezi că suntem doi rablagiţi şi-un câine care dă din coadă? Dacă eram mai tânăr ţi-o suflam fără drept de apel, îi făceam curte ca la carte, am fost un romantic incurabil la viaţa mea.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Gând (26)

… alergăm, gâfâim, plămânii protestează, un orizont pus pe şotii se îndepărtează constant, timpul ingrat ne suflă în ceafă, trăim pe repede-înainte şi, câteodată, smulgem câteva secunde pentru a trage aer în piept, spre liniştirea temporară a tuturor neliniştilor contemporane…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Gând (25)

eu scriu încă un vers pe umerii tăi
apoi te sărut şi îţi acopăr trupul
cu o altă dimineaţă
smulsă din mine

♣ Cristian Lisandru

foto – arhiva personală

Călătoria (12)

– Doamne-fereşte!
– Câţi ani să fie, Axinte?
– De când, dom`şef?
– De când ai rămas singur ca un cuc?
– Se fac doi ani în octombrie.
– Aşa e, că fierbeau cazanele, mirosea pe orice uliţă, mai toţi bărbaţii umblau pe şapte cărări… Dumnezeu s-o ierte, Axinte! Noi suntem mai daţi dracului decât alţii, bag de seamă, p-aci mor mai repede muierile, parcă e împotriva firii. Rămân bărbaţii singuri, Axinte, vai de capul lor, nu e bine deloc. Învaţă să cârpească izmene, să calce bulendrele… Ăia care vor. Care nu vrea umblă ca boschetarii de la Bucureşti. Şi mănâncă numa` ce se nimereşte, se usucă, se înnegurează la faţă, să ia cu băutura şi mai abitir. O fi vreun blestem, poate plătim păcatele de-o viaţă, o fi de la încălzirea aia globală, cine dracului să ştie? Greu fără muiere lângă tine… Şi alta de unde să iei exact atunci când îţi trebuie, că muierile de casă nu cresc pe şleauri, ca să întindă bărbatul mâna şi să le apuce.
Axinte îşi lăsă privirea să alunece în susul liniei, înspre norii burzuluiţi, din ce în ce mai ameninţători. Se înfrigură dintr-o dată, ca şi cum l-ar fi atins o mână de mort pe spate spre a-i aduce aminte că nimic nu trăieşte veşnic.
Răsuflă adânc.
– Dumnezeu s-o odihnească, dom` şef, de ce s-o ierte, că n-a greşit cu nimic?! Era femeie bună, sănătoasă, gospodină… Mă spăla, mă călca, mă ierta dacă mai greşeam. Greşeşti şi dacă nu vrei, parcă dumneata n-ai greşit niciodată? Tot greşeală se numeşte…
Un tunet îndepărtat. Ca un avertisment, ca un semnal divin pe care oamenii îl interpretează în fel şi chip, de atâta amar de vreme, chinuindu-se să îl descifreze, dar pe care nimeni nu îl înţelege în profunzime.
Impiegatul îşi încheie nasturii de la haină.
– A început să strângă, o furtună mai lipsean acu`. Hai înăuntru, dacă nu vrei să te întorci acasă mai repede. Decât să te prindă răpăiala pe câmp mai bine în birou, la adăpost. Dar câinele stă afară, aici eu fac legea.
– Mâine o fi gata?
– Cine?
– Linia aia.
– O fi. N-o lasă ei chiar aşa, mai multe zile, oamenii trebuie să circule dintr-o parte în alta, ca banu`. Fiecare are ceva de rezolvat, că numai străinii stau doar în concedii. A muncit omu` toată viaţa lui pentru stat, pe urmă statu` îi zice “mulţumesc frumos”, îi dă pensie babană, omu` se odihneşte după atâta muncă şi călătoreşte. Asta face, Axinte! Vede lumea. Noi ce mama dracului vedem?
– Fiecare cu norocul lui, dom` şef, fiecare cu statu` lui, doar n-o să fim toţi la fel, nu? Zic şi eu… Nici pe vremuri n-a fost bine. Şi urlau unii că era egalitate.
– Politică de căcat. Cu moţ. Axinte, noi ne mulţumim cu puţin, mă, că aşa am fost învăţaţi de ăia şmecherii. De granguri. Vedem pădurea asta din capu` satului, ni se pare că e raiu` pe pământ, aer curat, verdeaţă, răcoare, prostii… Mai mergem pe la Bucureşti, ne uităm ca proştii în vitrinele-alea mari şi la blocurile înalte, bem o bere d-aia mai ieftină, pe urmă ne întoarcem tot aci, în praf, stăm pe prispă, mângâiem orătăniile cu privirea şi dăm o ţuică pe gât. Asta e tot ce facem noi, Axinte. Fleoşc! Se duce viaţa, se duc planurile din tinereţe – ce, tu n-ai avut planuri, eu n-am avut planuri? –, intră boala în oase, nu mai eşti bun de nimic. Că m-am şi enervat… Bei o ţuică? Dă-i la dracu` cu marfaru` lor, observ că nici n-au mai dat telefon. Da` cu ce să îi ajut eu? Ce sunt eu? Un Neica-Nimeni cu uniformă, aia sunt!
– Nu eşti dumneata şef pe tarlaua dumitale? Eşti. Trebuie să te ţină la curent. Ca să ştii ce să spui la oameni. Cum aş fi eu, adică. Eu n-am de unde să ştiu mersul trenurilor. Acu` trebuia să fiu în personal, cu ochii pe geam. Pe urmă vedeam eu ce mai făceam…
– M-aş şterge la cur cu şefia asta, Axinte, dar mai am nişte ani până la pensie, nu mai am eu puterea să mă apuc de altceva, să mă reprofilez, cum zic ăştia pe la televizor…
Tună din nou, Moşu` ciuleşte urechile şi zbârleşte părul pe ceafă.
– Tu ce-ai, mă, se burzuluieşte impiegatul, vine tornada peste noi?
Moşu` dă din coadă şi scoate limba.
– Pe la alţii a fost, murmură Axinte.
– O fi de la ruşi, trag în nori cu rachetele, cică pentru grindină, ca să scape de ea, dar eu am altă teorie. Ne distrug atmosfera, încetul cu încetul, pe urmă canci recolte, o să murim de foame. Cine mai ţine arma-n mână dacă vin peste noi? Că nu le place cum ne comportăm. Ne-am dat cu americanii…
Axinte nu mai spuse nimic. Nu-i plăcea politica, nu pricepea toate vorbele acelea în doi peri, păsăreşti, din care nu înţelegeai decât că o să fie bine cândva, numai că nimeni nu era în stare să îţi explice şi când urma să vină fericirea. Pentru proşti, pentru deştepţi, pentru bogaţi sau săraci, pentru toată lumea.
Stamatoiu aprinse o ţigară, trase din ea cu sete, apoi fu scos din expectativă de ţârâitul telefonului. O aruncă şi o stinse cu vârful pantofului.
– Hai că aflăm imediat cum mai stă treaba, i-o fi dat drumu` pe şine!
Axinte îl auzi cum se prezintă, răcnind, apoi se făcu linişte pentru câteva minute. Şi apoi un „Să trăiţi!” răcnit, un receptor trântit şi o înjurătură de „morţii mamii lor”.
Impiegatul reveni pe peron, roşu la faţă.
– Mai durează, ia-ţi gândul de ducă, la noi e ca la nimeni, trebuie să aducă altă macara, prima s-a stricat, nu mai ridică nici sula ministrului! M-a sunat impiegatul de la halta vecină. El dăduse verde marfarului, pe urma s-a întâmplat să deraieze. Acu` cică umblă toţi ca bezmeticii, cu cât durează mai mult, cu atât e mai mare scandalul. Bei ţuica aia?
– Mă duc acasă. Mulţumesc, dom` şef. Nu beau.
– Cum vrei. E de prună, să ştii. Nu mai fii aşa cătrănit, Axinte, unde-i mai bine ca acasă?
Moşu` lătră scurt, apoi începu să mârâie. Impiegatul şi Axinte îndreptară privirile către capătul peronului îngust, plin de crăpături şi fire de iarbă. Doi adolescenţi, un băiat care ţinea un rucsac în mână şi o fată slăbuţă, cu părul până la umeri, rămăseseră nemişcaţi şi se strângeau unul în altul, temători, la vederea câinelui. Fata avea genunchiul drept bandajat cu o eşarfă, iar câteva dâre de sânge se întindeau – ca nişte şerpişori roşii, îşi spuse Axinte – înspre gleznă.
Începu să plouă.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Gând (24)

Să ne zidim în propriile gânduri,
Să construim, prin noi, un alt decor…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

absurd

cu acest tren al liniilor moarte
am putea călători
către fața nevăzută a astrului nocturn

aşa spunea
– la casa de bilete –
un individ taciturn
predispus înseratelor excese
ale imaginației

dar tot acest efort discutabil al creației
pălea
(precum o inutilă întâmplare)
atunci când luna
ignorând iluziile turistice
se prăbuşea
în mare

♣ Cristian Lisandru (16 octombrie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (11)

– Era nenorocire, Axinte, nenorocire era. Dar există un Dumnezeu al trenurilor, ascultă la mine, s-a nimerit să fie taman pe câmp azi şi n-a permis să plece niciun suflet în altă lume, aia de zic unii că e mai bună. Dacă ai urgenţă de ce nu te duci la Anton? La Anton al lu` Scaiete, ăl de merge în pădure şi vorbeşte cu veveriţele de când i-a murit nevasta. Nu face el curse cu maşina până la Bucureşti? Stai în dreapta, ca boierul, nu te deranjează nimeni…
– Nu pleacă Bucureştiu`, dom` şef, tot acolo stă, n-au intrat zilele în sac.
Impiegatul scuipă într-o parte.
– Credeam că ai urgenţe. Când te întorci din capitală să vii să-mi tai lemnele. Dacă vrei, mai faci şi tu un ban. Plătesc bine, doar mă cunoşti, la mine vorba-i vorbă.
Îşi aprinse altă ţigară.
– Şi du-te la Veveriţă dacă vrei neapărat să iei bulevardele-n picioare, te transportă el la Bucureşti. O fi cam nebun, da` conduce bine, n-ajungi prin pomi cu el.

*

Când auzise că pământul se vinde bine şi că ar putea să scoată bani buni pe colţul de pădure dat din bărbat în bărbat, de câteva generaţii, Anton al lu` Scaiete (îi spuneau aşa fiindcă tac`su umblase toată viaţa cu scaieţi prinşi în turul pantalonilor, fără să-i pese de gura cârcotaşilor) râsese şi mai ceruse o ţuică. Plus un şirag de covrigi. Uscaţi de-ţi puteai rupe măselele în ei dacă nu erai atent, însă Anton se lăuda oricui avea timp să stea cu el de vorbă că e de neam bun, cu dinţi puternici, niciun doftor nu se apropie de ei.
Ce mai încolo şi-ncoace, asta era adevărat, nimeni nu-l văzuse vreodată cu falca prinsă-n basma sau văicărindu-se în drum, aşa cum făceau alţii. Destui.
– Antoane, da` dacă nu vinzi bucata de pădure atunci ce faci cu ea? îl întrebau câte unii. Că lemne de foc ai, din pădure nu poţi să tai decât cu aprobare, e a ta, da` e şi-a statului, că statul are grijă de copaci, altfel intră românul cu toporul şi pe urmă îşi muşcă buzele de necaz. Este?
Anton al lu` Scaiete gusta ţuica din cinzeacă, apoi rupea un covrig. Îl mesteca tacticos, ca şi cum s-ar fi gândit îndelung la răspunsul pe care trebuia să-l dea. Mai lua o gură de ţuică şi apoi dădea pălăria pe spate. Avea ceafa înroşită de arşiţă, iar cămaşa cadrilată – i-o adusese băiatul de la oraş, o luase nevastă-sa pentru el, dar nu-i venise şi atunci i-o făcuse cadou lu` tac`su – era udă-n spate.
– Îmi place să stau întins şi să vorbesc cu veveriţele, răspundea serios, spre mirarea celor prezenţi. De ce s-o vând? Şi veveriţele mele? Cine mai vorbeşte cu ele? Numa` la bani vă gândiţi, ai dracului să fiţi voi, nu vă săturaţi niciodată…
De la o vreme începuseră să-l strige unii Veveriţă, dar lui nu-i pasă nici cât negru sub unghie.
Anton al lu` Scaiete mergea în colţul lui de pădure, în fiecare zi, se întindea pe spate şi vorbea. L-a văzut cineva, odată, şi la cârciumă a râs de el, cică vorbea al lu` Scaiete singur, s-a tâmpit.
Dar el vorbea cu veveriţele, fiindcă îi erau tare dragi de când nu mai avea picior de muiere prin bătătură (grăbită ca toate muierile de la ţară, vrusese să ajungă prima şi în cer, să nu cumva să găsească omu` ei norii nescuturaţi) şi tocmai de-aia n-ar fi vândut bucata de pădure nici pentru încă jumătate de viaţă. Uneori, câte o veveriţă îi vorbea cu glasul muierii moarte, dar asta n-o mai spunea la nimeni, prea ar fi părut gogonată l-ar fi arătat lumea cu degetul pe uliţe…

*

Moşu` ridică nasul în aer şi adulmecă. Adia un vânticel călduţ, dar vârfurile copacilor începeau să se clatine, iar înspre nord, departe, cerul se înnegura abia perceptibil.
– Poate plouă, murmură Axinte, lăsând traista să cadă pe unul dintre scaunele roşii de plastic care erau aliniate lângă zidul jupuit al clădirii feroviare, prinse în holşuruburi pe o bară metalică…
Erau jupuite, unele pline de găuri, ca şi cum cineva nu ar mai fi avut altceva mai bun de făcut decât să le tortureze cu o şurubelniţă. Două aveau spătarul rupt, iar Axinte se întrebă cum de nu pusese impiegatul mâna pe cei care se dăduseră în stambă. Vasile Stamatoiu îi surprinse privirea.
– Nenorociţi, nişte nenorociţi care ar trebui despuiaţi şi bătuţi cu vergeaua la curu` gol, să râdă lumea de ei, să se umple de dungi şi să nu mai facă niciodată. Pe înserat erau în regulă, dimineaţa aşa le-am găsit aşa cum le vezi. Înainte nu aveau curaj să strice averea statului, îi lua dracu` pe toţi, îi ducea la muncă, îi reprofila. Acu` umblă noaptea cu berile în mâini, fumează şi strică pe unde-apucă!
– Îi ştii, dom` şef?
– Îi ştiu, dar n-am loc de-ntors, Axinte. Nu mă piş eu împotriva vântului, doar nu-s nebun…
– Să pui camere de-alea de filmează, are şi la cârciumă, la colţuri, şi afară, şi înăuntru, nici musca nu mai zboară fără să fie văzută pe ecran.
– Patronul poate să-şi pună camere şi în căcăstoare, dacă are chef şi îi permite buzunarul, poate să îşi pună şi-n dormitor, ca să se uite pe urmă cum a pus-o capră pe nevastă-sa, dar aici nu merge aşa. Nu sunt pe tarlaua mea, Axinte. Sunt angajat la stat. Nu sunt bani la buget – dacă vrei să ceri ceva aşa auzi, nu sunt bani la buget, domnule impiegat, poate la anul care vine. Sunt alte priorităţi, domnule impiegat. Dar uite cum s-au scorojit pereţii, parcă-i loc părăsit. Printr-un colţ al acoperişului plouă, trei geamuri sunt crăpate. Au pus un tonomat de cafea. S-a stricat. Din senin, şi-aşa nu umbla nimeni la el. Cine să umble, tuşa Frusina? Mai bine ia-o spre sat, vine ploaia…
– Bună ar fi.
– Şi-aşa nu mai ajungi la Bucureşti. Lasă pe altădată, dacă n-ai urgenţe. Dar, dacă aveai, îmi spuneai, nu? Doamne-fereşte!

♣ Cristian Lisandru

ziduri (2)

de unde ziduri?
sunt prea multe Ane,
de unde frunze?
sunt prea multe toamne…

în noi chiar toamna scrijeleşte riduri
şi suntem,
nisipoşi,
doar foste ziduri…

♣ Cristian Lisandru

foto – arhiva personală

ziduri

ridicăm ziduri
dincolo de ele suntem tot noi
încercând să escaladăm
realități verticale
iluzie cu iluzie

♣ Cristian Lisandru

foto – arhiva personală

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: