Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Poemele Lupului – „Green forest”

bem apă cu cianuri
ne obişnuim
se poate şi mai rău
am învăţat de la oameni
plutesc peşti la suprafaţa apei
burţile albe sclipesc în soare

azi s-au făcut măsurători
muncitorii mâncau fasole din conserve
pădurea este operată pe cord deschis
fără anestezie
ne-au îngrozit mesajele alarmante
transmise de ciocănitoare

poftiţi în cartierul rezidenţial
green forest
cele mai mici preţuri
credite avantajoase
plata la producător

urechi pleoştite
copacii sunt aduşi la orizontală
unul câte unul

eu nu înţeleg
despre ce pădure verde
poate fi vorba
în absenţa copacilor
dar sunt doar un lup
oamenii au secrete
şi joagăre

♣ Cristian Lisandru

(din ciclul „Poemele Lupului” – 2010/2011)

Călătoria (3)

Mai băuseră câte o ţuică, apoi scosese banii şi-i numărase.

– Atunci aşa să fie. Îl iau. Fără tocmeală… Moşule, vii cu mine sau rămâi aici? Dacă vii, nu mai există cale de-ntoarcere…

Ăia râseseră strâmb. Cum să vorbeşti cu un câine de parcă ar fi un om? Dar luaseră banii, îi ascunseseră în chimire şi îşi văzuseră de-ale lor.

Plecaseră împreună, în timp ce unul dintre ciobani se sprijinise în bâtă, clătinase din cap şi îi strigase cu jumătate de gură să fie sănătos. Un om şi un câine abia botezat cu un nume care avea să stârnească de fiecare dată zâmbete ironice. De ce îi spusese aşa nu putea să-şi explice. Aşa-i venise atunci când îl văzuse lângă picioarele sale. Dar cum în viaţă se amestecă destule întâmplări pe care nimeni nu le poate descoase pentru a vedea cu adevărat ce-i în căptuşeala lor, nici el nu încercase să-şi ofere un răspuns. Moşu’

Când picioarele ceruseră dreptul la odihnă, se opriseră pe malul unui pârâu, desfăcuse traista şi îl îmbiase cu o bucată de pâine. Animalul o hăpăise cu poftă, ca şi cum tocmai asta aşteptase de atâta vreme, apoi sărise în apă şi lipăise seva muntelui, lătrând ascuţit şi aruncându-i chemări provocatoare. Din ziua aceea nu se mai despărţiseră.

Într-o iarnă – Moşu’ crescuse, se împlinise, zbârlea o coamă ţepoasă atunci când se înfierbânta sau când adulmeca în aer mirosul pericolului – plecase să taie lemne în pădure, se lăsase dus de gânduri în timp ce lovea cu toporul în carnea unui trunchi bătrân, iar lama zburase dintr-o dată într-o parte, dornică de sânge, descriind un arc de cerc care se proptise dureros taman în piciorul stâng. Rămăsese acolo, întins pe zăpadă, iar câinele îi linsese piciorul, lătrând din când în când ca şi cum ar fi transmis un semnal către inima pădurii. Când fusese descoperit de pădurar nu putuse decât să îngaime că fără Moşu’ ar fi rămas în pădure, răpus încetul cu încetul de răsuflarea îngheţată a gerului.

Pădurarul îi bandajase piciorul lovit şi murmurase:

– De, omule, dacă nu era câinele ăsta tocmai la primăvară dădeam peste oscioarele tale. Cânta crivăţul la ele ca un lăutar. Soarta ţi l-a scos în drum, acu’ ai păcălit moartea, poţi să tragi şi un chef mare dacă te mai ţin curelele…

Întâmplarea zburase ca pasărea slobodă dincolo de marginile satului, purtată din gură în gură, aşa cum se întâmplă de fiecare dată, iar Moşu’ era privit cu alţi ochi chiar şi de aceia care nu puseseră niciodată prea mare preţ pe eventuala deşteptăciune a unui patruped. Câinele e bun să stea în lanţ şi să latre atunci când dau lupii sau hoţii, mormăiau clătinând din capete, dar ideea de felcer cu blană îi luase pe toţi prin surprindere, dezlegând limbile. Şi nici nu-şi puteau ascunde uimirea, chiar dacă trăgeau căciulile pe ochi şi trimiteau căutături piezişe înspre animal. Moşu’ pufnea, le auzea vorbele şi părea că le înţelege pe toate. Însă, dacă le înţelegea cumva, nu se supăra. Cu botul pe labe, îşi privea stăpânul în ochi şi ciulea urechile atunci când vreun sătean abţiguit ridica vocea şi suduia viaţa grea a amărăştenilor blestemaţi de ursitoare.

Iarna aceea îşi luase şi ea tălpăşiţa într-o bună zi, fără să facă mofturi. Doar plângea prin ţurţurii de la streşinile caselor, mânată din urmă de o primăvară cuprinsă de nerăbdare ca o fată încă nefrământată de mână de bărbat. Cel puţin aşa spusese al lu’ Stănoaie, aşezat în cur pe banca din faţa porţii, scărpinându-se în ceafă şi privind când la unul, când la altul.

Vasile Gheoarlă se întorcea fluierând de la magazinul sătesc, prinsese vorbele din zbor, îi scuipase înainte cuprins de nervi, iar el – de peste drum, urmărindu-i pe cei doi – îi auzise cuvintele pline de obidă:

– Da, bă, că pricepi tu cum stă treaba cu muierile aşa cum pricepe prostu’ de Nichipercea tabla înmulţirii. Tu singur ai fost de când te ştiu, ca un ciuline-n mijlocu’ câmpului, fără muiere şi fără carne fierbinte-n pat. Tot singur ai să crăpi, înrăit şi negru-n ceru’ gurii! Da-ţi arde să faci pă deşteptu’ când trece lumea pe uliţă cu treburi!

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

În noi…

Nici nu mai ştim de unde-atâta jale,
Ne ard dezamăgirile ca focul,
În noi îşi face casă nenorocul
Şi doar anomalii ne ies în cale.

Am fost eroici, am avut mândrie,
Din când în când încins-am câte-o sârbă,
Mai-marii ne-au privit, ades, cu scârbă,
Apoi ne-au dat de-o ciorbă, ca să fie.

Pe noi ne-au renegat conducătorii,
Am fost şi suntem turma ideală,
În noi se-nfinge sila ancestrală
Şi, peste timp, rânjesc toți trădătorii.

Din noi se smulge miza cea mai mare,
Paradoxal, rămânem mâna moartă,
Iar uneori ieşim, spectrali, la poartă
Spre-a ne minți că mai avem suflare.

Visăm o chintă care să ne scoată
Din sărăcie, din nesomn, din drame,
În noi e neputința pusă-n rame
Şi suntem când linşați, când traşi pe roată.

Ne sunt permise credite stupide,
Iluzii fade, doar cu buletinul,
Ne bulucim, strigăm, ne facem plinul,
Murim gustând reclame insipide.

În noi mai pâlpâie o lumânare,
Iar lupul dacic urlă într-o doară,
În noi chiar şi speranța vrea să moară,
Dar n-are bani pentru înmormântare.

♣ Cristian Lisandru (august 2017)

sursa foto – goodfon.ru

Bolnavi

Ca un bolnav ce ia medicamente
La oră fixă, amăgindu-și viața,
Îngurgităm pretenții insolente
Și ne rugăm să nu se rupă ața.

Ne bucurăm că s-a mai dus o oră,
Suntem extaziați, trăind vremelnic,
Ne amăgim prin sârbă și prin horă,
Apoi compunem încă un pomelnic.

Ne mai mirăm de una sau de alta,
De parcă nu am ști ce se întâmplă,
Spunându-ne că are pește balta
Sau că n-avem pistoalele la tâmplă.

Ne scrijelim pe frunți urări de bine
Și punem la păstrare invective,
Se scurg tristeți prin rădăcini latine
Când plângem cu pasive și active.

Debusolați, tot căutăm scăpare,
Spre patru zări ne ducem într-o grabă,
Un soft nebun de-o eră dă eroare
Pe-aceste plaiuri puse pe tarabă.

Suntem ai nimănui, precum se vede,
Incongruenți, dezamăgiți și mistici,
Ce viitor confuz ni se prevede
Atunci când facem parte din statistici.

Nici bancurile nu ne mai salvează
Și niciun medic nu ne dă motive,
Durerea-n noi se generalizează,
Iar patimile sunt definitive.

♣ Cristian Lisandru (2014)

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (2)

Îl dezlegă şi-i strigă să se ducă:

– Du-te, Moşule, du-te unde vezi tu cu ochii, că eu plec de-aci. Du-te, te-oi descurca tu cumva. Hai, pleacă!

Poarta era deschisă, însă câinele nu fugi. Se aşeză pe burtă, privindu-l întrebător, cu ochi apoşi şi miraţi. I se păru că ochii animalului erau plini de lacrimi, aşa că îl mângâie pe cap şi-i spuse din nou să plece, de data asta cu mai multă blândeţe.

– Du-te, Moşule, nu pot să te iau cu mine. Zău că te-aş lua, mă, da` nu mă lasă cu câini în personalul de Bucureşti. Mie-mi dă amendă controloru` şi pe tine te aruncă între şine de-a berbeleacu`. Du-te, găseşte-ţi alt stăpân. Sau umblă liber pe unde vezi cu ochii, ca să nu-ţi mai pună nimeni lanţul la gât…

Şi-i întoarse spatele. Când ieşi din curte lăsă poarta deschisă, gândindu-se că animalul va reuşi să trăiască într-un fel sau altul. De unul singur, din mila cuiva cu suflet, cum ţi-o fi scris şi ţie, Moşule… Eu mă duc prin alte părţi, pe-aci n-am ce să mai fac…

În spatele său, de la gardul din fundul curţii şi până departe, spre pădure, un lan de porumb înfigea vârfurile moi în cerul mângâiat de vălătucii norilor dezmorţiţi. Soarele se pregătea să sfâşie întunericul, opintindu-se şi agăţându-se în vârfurile copacilor, iar zorii de zi aruncau ocheade violete către casele care începeau să clipească prin luminile palide aprinse în ferestre.

Grăbi pasul, auzind răsuflarea sacadată a câinelui. Dar nu întoarse capul. Nu vru să privească nici măcar o singură dată către casa veche cu pereţi jupuiţi de vreme. O lăsa în urmă fără regrete, ca pe o femeie de care vrei să te desparţi cu tot dinadinsul şi nimic nu ţi-ar mai putea întoarce din drum hotărârea luată după atâtea şi atâtea frământări ştiute numai de tine.

Când soarele începu să capete putere, ieşi din sat nevăzut de nimeni şi apucă drumul lung de doi kilometri care ducea la haltă. Amuşinând aerul tare al dimineţii, Moşu’ sărea dintr-o parte în cealaltă, bucurându-se de libertatea nesperată şi prelingându-se în alb şi negru de-a lungul drumului mărginit de buruieni şi de copaci îmbătrâniţi, pe jumătate uscaţi.

*

Peste Moşu’ dăduse printr-o neaşteptată provocare a destinului, aşa cum se întâmplă de foarte multe ori în viaţă atunci când cauţi cu înfrigurare un suflet de om pentru a-ţi fi alături şi descoperi uluit că pornisei fără să ştii pe o cărare greşită care nu ducea către nimeni. Îl cumpărase de la nişte ciobani ursuzi, ghemuiţi sub cojoace, după ce băuse alături de ei câteva ţuici şi aceştia îi spuseseră fără ocolişuri că la stâna lor nu mai era loc pentru alt câine.

– Dacă mata vrei acu’ să-l cumperi şi să te pricopseşti cu un paznic pe lângă casă, noi ţi-l dăm bucuroşi. Pentru stână e firav. Năzuros, lingav, nu se pune nimic pe el. Doar că nu boleşte. Noi avem nevoie de câini zdraveni când dau lupii. Atâta cerem pe el, nu ne tocmim. Vrei sau vrei… O fi pe norocul lui şi-al dumitale, cine ştie?

Rostiseră o sumă. Nici prea mare, dar nici prea mică. Iar ghemotocul cu blană se apropiase de el şi îl privise drept în ochi, ca şi cum ar fi ştiut dinainte că un om urma să vină de niciunde pentru a-l duce într-o lume nouă. Una ferită de lupi, urşi sau alte lighioane ivite de sub poala pădurii spre a-şi lua jertfa de carne.

♣ Cristian Lisandru

Călătoria (1)

Se hotărî să plece într-o dimineaţă oarecare, la ora când îşi înfoiau cocoşii gulerele colorate şi încercau din răsputeri să trezească satul toropit de somnul cel dulce care se strecoară sub pleoape înainte de ivirea zorilor.

Trânti uşa de la intrare – un ochi de geam se sparse imediat, înflorind subit, ca un boboc de trandafir transparent, aşezat acolo spre o imposibilă aducere aminte –, apoi se aplecă şi apucă o piatră pentru a o arunca înspre câinele care se smucea în lanţ, mârâind de parcă nu l-ar mai fi cunoscut. N-o aruncă, totuşi, simţi un fel de milă sau un fel de lehamite, nici el nu înţelese prea bine, dar îşi curmă gestul violent şi merse mai departe, fluierând uşor, încercând să potolească animalul speriat.

Poarta veche, cu şipcile pe jumătate putrezite, era prinsă cu un cerc de sârmă. Zăvorul se stricase pe la începutul primăverii şi nu simţise nevoia de a-l repara. La ce bun, cine să vină peste el şi ce să-i ia? Poate vine moartea şi te ia sus, strigase unul la cârciumă, poate vine vădana lu` Ciripoi şi-ţi dă de pomană, strigase altul, însă nu-i băgase în seamă. Pironise privirea în cinzeaca lui şi nu spusese nimic. Doar sorbea din ţuică din când în când, încruntat, iar tăcerea din el creştea şi se făcea din ce în ce mai mare, ca un hău fără fund.

Ieşind în uliţă, lăsă privirea să alunece peste câteva case mici, coşcovite, înfăşurate în neguri, răsuflă adânc şi porni către haltă. Mergea cu umerii lăsaţi, împovăraţi de supărări apăsătoare, de griji, de gânduri nespuse şi de spectrul unui viitor care întindea un linţoliu al incertitudinilor pe deasupra capului său tuns perie. Ducea pe umeri o desagă jerpelită, cu trei petice mari de culori diferite. Aruncase în ea trei cepe de apă, un ghemotoc de hârtie cu sare grunjoasă, o bucată mare de brânză, o jumătate de pâine neagră şi o sticlă cu apă din fântână. Banii – aceia pe care reuşise să-i strângă în ultimul an, muncind ca un apucat, ba pe la unul, ba pe la altul, nici prea mulţi, nici prea puţini şi nici destui, cât să-l facă să renunţe la plecare – îi pusese în buzunarul interior al hainei, numărase hârtiile de un milion la lumina unui bec chior şi îşi spusese că erau de ajuns pentru început.

După câţiva metri parcă îl împunse un fier înroşit în spate. Un zvâcnet îi muşcă tâmplele, iar el făcu stânga-mprejur, intră în curte şi merse drept la coteţul câinelui. Moşu’ dădu din coadă, scheunând. Poate că în minutele care abia trecuseră înţelesese cu mintea lui de câine bătrân că exista pericolul să moară de foame şi de sete, legat în lanţul ruginit pe care colţii săi nu puteau să-l roadă.

Îi zisese aşa de când era căţelandru, râseseră toţi în sat şi spuseseră că numai un om într-o ureche poate boteza Moşu’ un pui de animal. Dar nici atunci nu le dăduse atenţie, ridicase din umeri şi privise prin ei ca şi cum nici nu i-ar fi văzut. În definitiv era câinele său şi putea să-i pună ce nume dorea. De ce să dea cuiva socoteală?

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

gând

… să nu răpiți niciodată poeților bucuria de a fi trişti, liniştea tuturor neliniştilor printre care subzistă şi fericirea de a îmbrățişa, ca pe o iubită, singurătatea…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Unul către altul

Iubita mea, mi-e dor nebun de tine,
Ca şi cum ne-ar fi despărţit o moarte,
Ca şi cum eu aş fi în altă parte
Şi-o lume subterană m-ar reţine.

Te văd acum cu ochii mari ai minţii,
Îmi eşti inconfundabilă, desigur,
Dar mă împleticesc pe drum, nesigur,
În timp ce trag de viaţa mea cu dinţii.

Şi ce cumplită continuitate
Ne-aruncă, veşnic, dintr-un mal în altul,
În mine ţipă, insensibil, şpaltul,
Şi mă consum în ubicuitate.

Ajută-mă să fiu metamorfoză,
Să ies din propriul trup, ca o nălucă,
Îmi fac cuţit din dorul meu de ducă,
Tăindu-mi drumuri prin anamorfoză.

Nu îmi mai simt nici pulsul, de o vreme,
În urma mea se cern elucubraţii,
Conflicte, amănunte, declaraţii,
Frânturi de viaţă dusă la extreme.

Iubita mea, mi-e dor nebun de tine,
Ca şi cum ne-ar fi despărţit o moarte,
Ca şi cum eu aş fi în altă parte
Şi-o lume subterană m-ar reţine.

♣ Cristian Lisandru (2011)

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Joi – „Amintiri”

… ochii văd, inima cere, conştiința nu şi nu, dar mai avem conştiință?, întreb şi eu, nu dau cu parul, nu bag bățul prin gard, conştiința s-a rătăcit, săraca, umblă brambura, e homeless, cum se spune acum, nici baricade nu mai ridicăm, e mai simplu să ridicăm din umeri şi să tragem mâța de coadă, s-a plictisit lumea, s-a plictisit de revoluții, de marile defilări, de monumentalele şantiere, de victorii care se transformă în înfrângeri, mai ştie cineva de cincinal?, nu te uita aşa la mine, nu sunt nostalgic, mi-am adus aminte, na, amintirile nu bat la uşă, parcă dumneata nu ştii, amintirile intră țanțoşe ca nişte gospodine cărora le-a crescut cozonacul, dintr-o dată eşti în altă lume, am avut o mândră năbădăioasă în cartierul ăsta, o pândeam pe sub ferestre, scuturat de frigurile amorului, când mă lua în brațe se despleteau toate negurile şi curgeau peste noi, avea ochi de poveste, domnule, a fost odată ca niciodată… 

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: