Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Hoțomanii

Ce ne mai place să ne ridicăm pe vârfuri şi să tragem cu ochiul în curtea vecinului… Dacă nu e atent, fiindcă are omul programul încărcat, îi şutim o roşie, un fir de ceapă, o paranteză, un slash lăsat nesupravegheat, coada de la cazma, ideea rămasă descuiată, rufa de pe sârmă, ceva pătrunjel sau leuştean, ardeii puşi la uscat, preşul de la uşă, muşcata din ghiveci, furtunul aspersorului.

Nu ne duce mintea la mai mult, însă ne fandosim cu lejeritatea hoțomanului de cursă lungă, cosmetizăm mârşăvii native, părem gospodari, la o privire superficială, însă nici nu ştim ce suntem cu adevărat. Dacă suntem, dacă nu cumva am devenit, de-a lungul timpului, jalnice cópii fără personalitate, numai bune de trecut prin maşina de tocat hârtie (vieți).

Dorim să părem interesanți/cu moț/cu stea în frunte, ce-i al nostru e pus deoparte, e comod să gândim cu mintea altora şi să vindem credulilor „marfă” la mâna a doua, a treia, a patra…

Ne întrebăm, retoric, de ce nu merge nimic cum trebuie, de ce ne deplasăm împiedicați, ca şi cum am avea picioarele legate, de ce tragem ghinionul prin propriul destin. De ce ajungem din lac în puț, de ce suntem un fel de Ieremia multiplicat. De ce ne vine acru-n gură. Răspunsul e simplu – fiindcă nu facem altceva decât să încercăm a părea altfel decât suntem. Am uitat să fim noi.

Şi iar ne ridicăm pe vârfuri, şi iar tragem cu ochiul în curtea vecinului, şi iar ne fandosim. La Fabrica de Împachetat Fum e activitate non-stop, însă producția… Zero.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Vineri – „Timp înfometat”

Curg aşteptări într-o clepsidră invizibilă, timpul e bolnav, suferă de bulimie temporală, înfulecă viețile noastre pierdute prin nisipuri mişcătoare şi, bineînțeles, nici nu are timp pentru siestă, curg aşteptări, curgem noi, mai există cer? mă întrebi, iar eu nici nu ştiu ce să răspund, cer de nisip, nori de nisip, plouă cu nisip, nisipul e fierbinte ca ultima sărutare pe care au gustat-o buzele uscate, timpului hămesit îi este iarăşi foame…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Joi – „Insignifiantele certitudini”

Sunt anunțate ploi, meteorologii cunosc privilegiul de a ajunge la mare preț atunci când un întreg popor a devenit, printr-o metamorfoză încă nu îndeajuns de mărunțită de faimoşii analişti pentru care orice întâmplare ordinară este ditamai conspirația, meteosensibil, meteodependent, meteosusceptibil etc., umbrelele vor da viață fistichie trotuarelor mohorâte, vor fi stropi, bălți, lacuri în miniatură pe la colțuri de intersecții, câinii îşi vor scutura blana udă, pisicile îi vor privi – cu evidentă superioritate, cu înverşunare indiscutabilă, cu ironie felină – de pe garduri sau de la înălțimea balcoanelor ocrotitoare, accentuând o dată în plus lupta aceasta interminabilă, undeva se va auzi şi un claxon, claxonul va atrage după el (aproape instantaneu, ați observat asta?) alte claxoane, în altă parte va răsuna doar muzichia suavă (aşa o percepi dumneata, subiectiv fiind…) a unor sfere nevăzute (zău?), primăvara intrată în drepturi se va lamenta dincolo de ferestre (poate va fi extaziată, poate doar va bifa condica, fiindcă aşa scrie în fişa de post a anotimpurilor) şi, lăsând la o parte frânele agasante, sirenele înfiorătoare, graba care strică treaba sau nelipsitele mofturi (iar plouă, domnule?), vom încerca să păşim desculți prin ape limpezi care ne vor reflecta insignifiantele certitudini.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Dez)Ordinea de Zi – „Dor…”

Suntem importanți, abia coborâți de pe soclu, avem păreri numai bune de pus la rană, descoperim cu rapiditate cel puțin suspectă răspunsuri geniale la toate întrebările puse de alții, comentăm, emfatici, orice text, orice subiect, orice şuşă, atunci când adormim visăm că suntem singurii care pot salva lumea, pentru noi nicio misiune nu este imposibilă, tocmai de aceea strâmbăm din nas dacă avem senzația că nu ne poziționăm, permanent, în prim-plan, înmugurim uscându-ne, cântăm propria partitură, aplaudăm cântecele altora doar dintr-o ipocrizie care ne curge prin vene, ne propunem să luăm fața tuturor, înnodăm frustrări, cârpim decepții, nu ne mai ajunge nimeni cu prăjina la nas.

Mi-e un dor teribil de oameni normali, aceia care nu le ştiu niciodată pe toate.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Ochelaristul

Ochelaristul răsfoieşte o enciclopedie – ceva despre animalele planetei, din câte îmi dau seama -, iar concentrarea i se citeşte pe chip. Ştie că sunt alături, a aruncat o privire fugară în timp ce mă apropiam, însă dă de înțeles că este captivat de fotografiile care umplu paginile. Totul alb-negru, fireşte, nici acest vis nu face notă discordantă cu toate celelalte.
Pun un genunchi în pământ şi îl întreb:
– Pare interesantă lectura…
Ridică din umeri.
– Mda…
– Nu ți-e dor de-acasă? Am aflat că ai rămas prins în lumea viselor.
Aş dori să-i spun şi că Iepurele îl consideră ceva în genul Spaima Visătorilor, motiv pentru care ar trebui să evit contactul cu el. Dar, la dracu’, e doar un puşti avid de lectură, or un astfel de personaj îmi e simpatic din prima, fără excepție.
Ridică ochii din enciclopedie. Ochelarii rotunzi, prea mari pentru fața lui mică, sticlesc. Amenințător?
– E bine aici. Nu mă deranjează nimeni. Nu mă obligă nimeni să-mi întorc buzunarele pe dos sau să fac pe broasca prin curtea şcolii. Tu ce vrei? N-am timbre, n-am capace, cutii de chibrituri, pocnitori sau alte prostii. Am doar nişte cărți, mă îndoiesc că te interesează.
Înțeleg din privirea lui că par un incult.
– Tragi concluzii prea repede, puştiulică, de unde ai învățat asta?
– Iar dumneata deranjezi un copil care citeşte. Sfatul meu, atunci când vezi un copil care citeşte – în orice realitate s-ar afla, aşa am observat, copiii citesc din ce în ce mai puțin, astfel că adulții le pot spune tot felul de prostii – este să îl laşi în pace. Lumile nu contează, cărțile necitite trăiesc aceeaşi dramă. Iar adulții construiesc lumi în care copiii suferă.
Ups, îmi spun în gând, am intrat pe un teren periculos de interesant.
– Nu doream să perturb eforturile tale intelectuale, țâcă, eram în trecere…
– Ți se pare că erai în trecere. De fapt, chiar dacă vei gândi că totul e o prostie, nu faci altceva decât să cauți fără a găsi.
– Ai văzut-o?
– Da. De mai multe ori. E frumoasă. O iubeşti, nu-i aşa?
– Cărțile ce spun?
– Că mai ai de umblat, nene…
– Există un final fericit?
Îşi trage nasul – abia acum e un copil în toată regula – şi scoate din buzunar o acadea. Copilul tot copil rămâne, Iepure prăpăstios, mi-ar plăcea să fii aici şi să-l vezi pe Ochelaristul Periculos cum suge o acadea. Ce-ai mai spune despre pericole absurde?
– Mai am una. Vrei?
– Da. Mulțumesc.
Acadeaua are un gust formidabil, iar asta o simte chiar unul căruia nu-i plac dulciurile. Şi nu i-au plăcut niciodată. Ochelaristul închide enciclopedia şi zâmbeşte larg.
– Când te vei trezi nu-ți vei mai aduce aminte de nimic. Şi vei fi liniştit. Toți trebuie să fim liniştiți, indiferent de vârstă.
– ?
Ochelarii puştiului îmi reflectă moaca uimită, zâmbetul şugubăț confirmă ideea că mi-a tras-o.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Click (17) – „Murmur primăvăratic”

Foto – arhiva personală

(Ne)Starea de Vineri – „Despre primăvară, fotbal şi soartă”

În România de azi, cu sau fără conferințe de presă îndelung aşteptate şi concretizate printr-un mare fâs, cu sau fără priviri sugestive din care reiese o dată în plus că jocurile sunt făcute la Înalta Poartă Europeană, evenimentele (a se citi insignifiantele comedioare umflate mediatic) se desfăşoară exclusiv „după cum pică zarul”. Nimic nu pare a fi pus la punct, studiat în prealabil, obiectiv şi cu dorința fermă de a puncta pe termen lung la capitolul „realizări”.

Primăvara, totuşi, e o certitudine. Ceea ce ne determină să prindem glas şi să trâmbițăm că „om vedea noi ce-o mai fi”, „hai că nu-i dracu’ chiar aşa de negru” sau că „e loc de mai bine”. Chiar şi în meciul din Polonia – acolo unde naționala de fotbal se va deplasa cu fruntea sus, conform principiului „Curaj, găină, că te tai!”, încercând să transforme neputința disperării în ceva care să semene cu mândria unor ani din ce în ce mai îndepărtați.

Rapoartele vin şi se duc, precum cocorii, ne monitorizăm unii pe alții, de ochii lumii, polemizăm ca să părem interesanți, intrăm în jocul ipotezelor, al calculelor, al manipulărilor grosolane. Vindem gogoşi, cumpărăm braşoave. Din când în când, pentru a nu ne ieşi din mână, scriem. Despre primăvara lascivă – sau zurlie/indiferentă/jucăuşă, depinde de starea fiecăruia -, despre explozia naturii (din nefericire, exact atunci când ne cuprinde visarea, aflăm că alți tembeli s-au aruncat în aer, de-a lungul şi de-a latul mapamondului, explodând la propriu şi aruncând în haos alte destine), despre aerul proaspăt (îmbătător/hrănitor/tulburător) al anotimpului abia intrat pe fereastră.

Poezia e prezentă în tot şi în toate, extragem metafore şi din piatră seacă, ceea ce nici nu ar fi rău într-o lume care a uitat – având cu totul alte priorități politice, sociale sau financiare – că e nevoie şi de artă, în general, pentru ca maşinăria asta mondială să existe cu adevărat, numai că, aşa cum spune un vecin, „o fi poezia frumoasă, nu zic nu, dar soarta noastră trece prin MCV, iar calificarea la mondiale prin poarta adversarului”.

Sincer, mi-e din ce în ce mai greu (în pofida optimismului primăvăratic indiscutabil) să percep la justa valoare „soarta noastră” – fie ea (măcar) fotbalistică, deşi sunt destule subiecte fierbinți care stau la coadă. Cert e că ori nu ştim şi n-am ştiut niciodată să ne-o înjghebăm, ori nu ne-au lăsat alții, ori ne-am dat singuri cu stângul în dreptul sau am făcut în aşa fel încât le-am pus piedică acelora care ne-o luau înainte. Ca să nu mai spun că nu înscriem goluri atunci când trebuie, iar în mintea noastră e gol tocmai când ar trebui să luăm decizii sănătoase.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Firescul nefiresc

Ce poate transmite un apus în alb şi negru? Şi nu mă refer la apusul din fotografiile color, acelea care, printr-un filtru ordinar, aflat la îndemâna celui cu o minimă pricepere, devin dintr-o dată sepia, vintage, văduvite de cromatica lor spectaculoasă, motivul evident al satisfacţiilor vizuale indiscutabile. Mă refer – acum şi aici, într-un loc fără nume, interzis hărților – la un apus pe care îl priveşti încremenit, aşteptând zadarnic cuvinte inexistente, căutând din priviri pensule şi tuburi de vopsea spre a încerca să spoieşti, cu propria-ți mână tremurândă de ageamiu în ale picturii, ceea ce natura – plictisită, ghiduşă, provocatoare? – a refuzat, surprinzător, să mai picteze. 

Pierduta – şi atât de dorita – policromie a unui apus din altă lume… Sau poate că aici, în această lume, nimeni – nici măcar Demiurgul, însă (pluteşte o întrebare, nu neapărat retorică, poate doar agasantă) este obligatoriu ca fiecare lume să aibă Demiurgul ei? – nu a dorit să inventeze şi culori, iar eu pornesc de la o premisă greşită, de la o falsă ipoteză de lucru, încontrându-mă permanent şi căutând cu asiduitate demnă de o cauză mai bună normalitatea mea acolo unde nu ar trebui, de fapt, să o caut. Cândva, în cealaltă lume (o întrebare atrage după ea o alta – ne apropiem de lumea aceea, ne îndepărtăm?), umerii tăi erau poleiți cu aur. Fiecare apus îți înnobila pielea, eu gustam culorile cu vârful limbii şi murmuram toate acele cuvinte pe care fiecare îndrăgostit – al tuturor lumilor, îndrăznesc să presupun, interzicând vreunui alt semn de întrebare să preia inițiativa – învață să le spună fără a studia tratate de specialitate sau dicționare prăfuite.

Privesc (caut să înţeleg, să mă obişnuiesc cu ideea) un apus în alb şi negru… De o vreme – fără a conştientiza de ce mi se întâmplă tot ceea ce mi se întâmplă, lăsându-mă purtat dintr-o parte în alta, dintr-o stare în alta, dintr-un vis în altul, dintr-o viață în alta, aproape -, ajung în locuri ciudate, vorbesc cu personaje ciudate, devin, la rândul meu, un oarecare personaj inserat – de cine, de ce, prin ce metodă mai mult sau mai puţin abstractă? – într-un scenariu sinuos al cărui sfârşit nici măcar nu poate fi bănuit. Lumea aceasta atât de diferită este o carte, fiecare zi este doar o altă filă, numărul paginilor rămâne un mister de nepătruns, mi-aş dori măcar un capitol care să ne cuprindă pe amândoi.

În stânga mea, la câțiva metri distanță, un copil. Poartă ochelari à la Harry Potter şi citeşte. Nu-l impresionează apusul lipsit de culoare. Ceea ce vezi de prea multe ori ajunge să ți se pară firesc, oricât ar fi de ieşit din comun… 

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

In extremis

Vom fi înfrânți în bătălii trucate,
Asediați prin insolențe crunte,
Loviți cu pumnii-n tâmplele cărunte,
Învinuiți de groaznice păcate.

Inchizitori moderni vor da năvală
Spre-a judeca procese infernale,
Demonizând excesele carnale
Şi dreptul tău de-a-mi fi alături goală.

Indubitabil, vor pretinde sânge,
Vampiri cu ştaif, bugete pe măsură,
Le vor ieşi frustrările pe gură,
Apoi în piața mare ne vom strânge
Ca la festin.

Vom bea, puțin câte puțin,
Un strop de cer, un strop de vin,
Iar dincolo de cele şapte văi
(pe unde ne-am iubit
ascunşi ca într-un  pliu de infinit)

Va răsuna, banal, un gong final.

Vom dispărea chiar de sub ochii lor,
Doar un bufon va plânge prin decor
De prea mult of,
De prea mult dor…

♣ Cristian Lisandru (martie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: