Turistul

Galopul năucitor al norilor negri se desfăşura netulburat pe deasupra crestelor agăţate de cerul contorsionat. Tunetele se împlântau fără milă în versanţii năpârliţi, iar fulgere cu zeci de gheare ascuţite torturau retina, scrijelind prin dâre lungi de roşu întreg decorul care dădea senzaţia că se chirceşte înfricoşat în faţa stihiilor. O răbufnire de orgoliu atmosferic, încă o dovadă evidentă din care eşti obligat să tragi concluzia rapidă că, atunci când alămurile celeste declanşează sarabanda infernală, tot ceea ce îţi rămâne de făcut este să bagi capul între umeri şi să aştepţi încheierea impetuoasă a spectacolului. Zgâlţâit de mâini nevăzute, cortul sălta spasmodic, agăţându-se disperat de pământ prin punctele de ancorare, iar Turistul îşi privi ceasul, ca şi cum ar fi numărat cu teamă nerostită ultimele secunde de dinaintea unui deznodământ anticipat. Ghidul acela pe jumătate beat a avut, totuşi, dreptate, până la urmă, murmură…

Îl întâlnise în apropierea peşterii, stătea sprijinit în coate la masa de lemn de la intrare – acolo unde unii dintre turişti desfăceau, uneori, pacheţelele cu mâncare sau termosurile în care aburea cafeaua – şi privea spre nicăieri. O privire înceţoşată, departe de a fi meditativă, lunecoasă, apoasă, chiar respingătoare, dacă observatorul ar fi fost un pic mai atent la toate detaliile. Capul, acoperit de o claie de păr blond-murdar, nepieptănat, i se mişca uşor dintr-o parte în cealalată, iar căştile plasate pe urechile clăpăuge informau privitorul că posesorul lor se afla pierdut într-o cu totul altă lume. Trântise rucsacul cu cadru metalic pe bancă, alături de el, iar celălalt nu schiţase niciun gest. Făcuse doar un semn, cu degetul arătător, către culmile cu capişon de zăpadă, şi plescăise din buze.
– Vine vijelie mare. Cine se încumetă să meargă mai departe o să aibă o surpriză tare neplăcută. Da, da, a dracului de neplăcută, ştiu ce spun…
Privise, la rândul său, dinţii de fierăstrău ai lanţului muntos. Câţiva nori stingheri încercau să se proptească în creste, fără să reuşească, iar razele soarelui de vară se hârjoneau pe deasupra păşunilor alpine. Desfăcuse o conservă cu pateu, unsese două felii de pâine, iar după ce muşcase cu poftă din prima îl privise din nou pe melomanul sceptic.
– Nu s-ar zice că va ploua. Iar la radio au spus că vremea va fi excelentă, numai bună pentru o preumblare pe traseele din zonă.
Melomanul îşi scosese căştile de pe urechi, apoi îl privise în ochi, cu un aer de superioritate. Cum distanţa dintre ei era mică, Turistul simţise şi damful de alcool care justifica acea privire pierdută. Ridicase degetul mijlociu în aer, pentru ca interlocutorul să înţeleagă înainte de a auzi cuvintele ce părere avea el despre buletinele meteo.
– Ăstora care difuzează astfel de ştiri le-aş băga toţi sateliţii în fund, inclusiv antenele. Dezinformare, omule, dezinformare. Ascultă-mă pe mine, vine o vijelie de-or să zboare corturile prin aer, cu tot cu turişti. Apropo, sunt ghid…
O spusese cu emfază, de parcă a fi ghid însemna să deţii adevărul absolut în ceea ce priveşte toate fenomenele atmosferice din zona montană. Turistul zâmbise condescendent.
– Totuşi, tehnica de azi ne permite să anticipăm astfel de chestiuni, ca să zic aşa… Presiunea atmosferică e normală, nu văd de unde ar veni nenorocirea, chiar dacă suntem la munte şi muntele…
Lăsase fraza în suspensie. Ghidul meloman ridicase din nou degetul mijlociu în aer.
– Le-am spus şi altora să se potolească, mai devreme. Nu m-au ascultat, au luat-o încolo, făcu un semn cu acelaşi deget, cu tranzistoarele la ureche. Şi râdeau. Cine râde la urmă, râde mai bine…
Păruse aproape bucuros, încântat parcă de ideea că va avea dreptate, iar respectivii turişti vor fi luaţi de vreo viitură. Turistul înghiţise şi ultimul dumicat de pâine, apoi se ridicase şi-şi pusese rucsacul în spate.
– Şi eu vreau să plec. Intenţionez să trec dincolo şi să cobor în oraş. Scuze, dar bat munţii de multă vreme şi am învăţat când trebuie să stau potolit, la adăpostul cabanei, cu o ceaşcă fierbinte între palme.
Ghidul îl privise cu indiferenţă.
– Fiecare doarme aşa cum îşi aşterne. Când ţi-o fi mai greu, să te gândeşti la mine.
După care plasase din nou căştile pe urechi şi începuse să se mişte uşor, pe ritmul muzicii sau pe ritmul aburilor de alcool, exista şi această posibilitate, ţinând cont de circumstanţe. Se îndepărtase de el întrebându-se ce muzică asculta, iar după câteva sute de metri întorsese capul. Nu-l mai văzuse, ca şi cum individul ar fi ajuns subit la concluzia că trebuie să-şi ia neapărat tălpăşiţa pentru a nu fi cumva luat peste picior şi de alţii. Întorsese capul şi se afundase în pădure, în timp ce deasupra munţilor strălucea soarele, din ce în ce mai tare…

***

Sub folia protectivă de poliester – ce idee trăznită, în astfel de condiţii! –, bărbatul desfăcu o ciocolată amăruie şi gustă o bucăţică. Aşteptă să se topească, încetul cu încetul, apoi înghiţi şi ascultă şuieratul vântului. Ploua în rafale, iar bombardamentul umed lovea insistent cortul, cu o evidentă nervozitate. Demnă de o cauză mai bună, îşi spuse, fiindcă o asemenea zi frumoasă nu ar fi trebuit să se transforme într-un coşmar pentru turiştii surprinşi pe munte. Dar cu cine să te cerţi?
Îşi permise un surâs, apoi luă cartea de lângă el şi trase felinarul mai aproape de sacul de dormit. Se felicită în gând pentru ideea de a plasa o carte în rucsac, una scrisă uşor, numai bună pentru a nu-ţi arunca provocări literare deosebite, nepotrivite în astfel de momente. Îşi opri pe buze câteva cuvinte fără perdea, fiindcă planurile sale erau terfelite de vremea capricioasă, apoi deschise cartea la pagina cu colţul îndoit şi citi câteva paragrafe.
Era vorba despre un aşa-zis best-seller. Un ziarist de la o foaie obscură vroia să dea în vileag un mare complot mondial în urma căruia omenirea ar fi putut fi şifonată rău. Aşa cum era de aşteptat, nişte politicieni corupţi puneau băieţii răi pe urmele sale, iar o cântăreaţă de muzică country îi cădea în braţe exact în clipa în care nu ştia dacă să lase baltă toată ancheta sau să se caţere pe Statuia Libertăţii şi să anunţe public că vine Sfârşitul. O aiureală literară lăudată pe copertă de nişte ziare cu nume şi tiraje impresionante. Reclama, sufletul comerţului, vii cu banul şi ăştia laudă până şi calendarul de perete. Turistul bănuia, deja, că femeia-country – înaltă, cu păr lung, sâni imenşi şi pălărie de cowboy – era o momeală, însă intuia şi finalul fericit al volumului numai bun de lăsat în primul tomberon de pe peronul gării. Gara… Părea foarte îndepărtată în acele momente şi îşi spuse că o noapte petrecută pe munte devenea o nedorită certitudine. Oftă şi mai rupse o bucată de ciocolată. O pală de vânt se înşurubă în materialul cortului, iar zgomotul foliei îi reverberă neplăcut în auz…

Întoarse încă o pagină. Cartea era scrisă într-un ritm alert, noua modă în literatură, autorul fiind deloc interesat de o aprofundare a detaliilor, dar îndrăgostit iremediabil de dialoguri scurte care aveau menirea, în teorie, de a ţine cititorul cu sufletul la gură. Îndoi un colţ şi aruncă volumul într-un colţ al cortului.
Acestui stil îi lipseşte, înainte de toate, substanţa. Pe Hugo nu-l mai citeşte nimeni, Balzac zace prin biblioteci, Dostoievski e amintire, Sadoveanu al nostru se răsuceşte în mormânt. Marin Preda ar da cu ăştia de pământ. Scriitori apăruţi pe bandă rulantă, promovaţi agresiv de agenţi literari puşi pe căpătuială rapidă. O minimalizare literară, o desconsiderare a cuvântului scris, o trimitere a acţiunii în pagini de ziar, fiecare carte devenind, încetul cu încetul, un articol mai mare. Numai critic literar să nu fii în aceste vremuri, ai putea să cazi în depresie şi să spui că ţi-ai ales greşit meseria…
Paradoxal, îi veni să râdă. Când auziseră că vrea să plece la munte, singur, cu rucsacul în spate şi cu liniştea tolănită pe urechi ca o căciulă îndrăgostită de creştetul posesorului, prietenii din oraş râseseră îndelung. Se bătuseră şi cu mâinile pe burtă, ţinea minte asta, masa pe care stăteau sticlele de bere se clătinase ameninţător, iar el pufnise nemulţumit, dând din mână a lehamite. În primul rând că încalci o lege a muntelui, poţi să-ţi rupi un picior, Doamne-fereşte, tocmai atunci nu ai semnal, n-are cine să plece după ajutor şi te descoperim prăbuşit în vreo râpă, cu frunze uscate în gură! îi strigase unul, iar el se uitase lung de la unul la altul… Nu spusese nimic, preferase să mai soarbă, placid, o gură de bere blondă, în timp ce altul – cu pretenţii de filozof nedescoperit – sugerase cherchez la femme, prietene, nu e muntele mult mai plin de mistere dulci dacă îi adaugi şi misterul feminin devoalat încetul cu încetul, de-a dreptul senzual, la lumina stelelor desfăşurate provocator pe cerul de sticlă al unei nopţi de vară?
Pufni încă o dată, la fel de nemulţumit ca şi atunci. Problema nu se pune aşa, totuşi, femeile, în marea lor majoritate, au o aversiune indiscutabilă faţă de o noapte petrecută sub acoperământul desuet al unui cort. Femeile vor condiţii, apa de munte e rece, prea multe insecte, eventual târâtoare libidinoase, oglinda lipsă, când ne întoarcem?, e traseul prea lung şi mă dor picioarele, mai bine mergeam în parc etc…
Vijelia încercă (pentru a câta oară?) să desprindă cortul de pământ, ca şi cum întreg decorul s-ar fi metamorfozat într-un personaj hulpav, decis să înghită căsuţa în miniatură, să o tragă în sus, spre dezmembrare definitivă, ca o furioasă atenţionare transmisă către alţi îndrăzneţi. Nu vă jucaţi cu mine, păstraţi-vă bocancii în debara, nu mă mai brăzdaţi cu frânghii, nu înfigeţi pioleţi în carnea mea… Cortul gemu, un geamăt de pânză impermeabilă traumatizată de zgâlţâielile insistente. Se văzu în furtună, aproape înecat de picăturile mari, pălmuit de rafalele vântului, cu hainele şiroind, în vreme ce şuviţe rebele de păr erau smucite într-o parte şi în cealaltă. Reuşea cu foarte mare greutate să îşi menţină echilibrul precar, în timp ce cortul se zbătea mut printre crengile unui brad.
O zdrenţuită pată de culoare în contextul nocturn irascibil, murmură, apoi trase din nou urechea la vijelia de afară. Îşi spuse în gând că da, evident, cortul acesta va rezista, chiar dacă l-am cumpărat la ofertă, am făcut alegerea corectă în ziua aceea de luni, una din zilele în care îţi vine să te plimbi, fiindcă nu ai altceva mai bun de făcut şi – fie vorba între noi – o zi de luni trebuie consumată cât mai repede, fraţilor, tocmai pentru a face loc zilei de marţi, aşa că a fost o idee excelentă preumblarea prin magazine, iar cortul acesta care rezistă asediului şi dă cu tifla vântoasei lihnite mă aştepta tocmai pe mine, frumos ambalat în săculeţul său, tăcut, dornic de drumeţii, ca un copil ţinut prea mult în casă şi care nu aşteaptă decât deschiderea izbăvitoare a uşii pentru a plonja cu bucurie nedisimulată în tot felul de aventuri despre care îşi va aduce aminte cu plăcere, peste mulţi ani, atunci când picioarele vor refuza să mai alerge, iar el, devenit adult cu ifose şi tabieturi, va prefera să bea bere şi să urmărească un meci de fotbal alături de prieteni cu burţile rotunjite de vârstă şi de inevitabilul sedentarism…
Fu scuturat de un frison, dar nu era indus de frig, în cort era o moleşeală plăcută, iar puloverul gros îl îmbrăca liniştitor până sub bărbia nerasă, de ce să te razi atunci când pleci la munte, pregătit pentru contactul cu aerul rece?, puse mâinile sub ceafă, chiar se simţea bine, îi făcea plăcere să plimbe cuvintele pe cerul gurii, să le simtă savoarea, să muşte din ele cu pofta unui gurmand, pentru a le lăsa, apoi, să alunece pe gât, spre digestie şi siestă binefăcătoare…
Se trezi vorbind cu voce tare:
– Vântule, te-ai înfierbântat amarnic, mă inviţi, cumva, la o călătorie fără întoarcere?
Nu-l miră absenţa răspunsului, nici nu aşteptase aşa ceva, întrebările retorice rămân la locul lor, e bine să fie puse dar, tocmai pentru să sunt retorice, nu atrag şi răspunsuri. Cel puţin nu imediat, dacă este să fim sinceri…

Orice întrebare trebuie să aibă un răspuns – aceasta era o voce de departe, din vremea în care colinda munţii împreună cu alţi trei prieteni, unul dintre ei, Petrişor, era un viitor informatician de excepţie (auzise, la un moment dat, că fusese recrutat de o firmă americană şi se stabilise peste ocean) şi nu accepta ideile lăsate în suspensie nici dacă încercau de fiecare dată să-l atragă în capcane din care reuşea, totuşi, să iasă, cu o lejeritate care îi uimea şi îi încânta. Erau numai ei şi un cort de patru persoane pe care îl cărau cu schimbul, cu umerii roşi de chingile aspre, plecau noaptea spre munte, cu un personal care părea să obosească pe măsură ce înghiţea cu mare greutate kilometrii, scoteau capetele pe fereastră şi inspirau adânc, împungeau bezna cu privirile şi deveneau nerăbdători, privindu-şi din ce în ce mai des ceasurile.
Evadările constante din oraş deveneau, în acea perioadă adolescentină incomparabilă şi ireversibilă – iremediabilă, spunea Eugen, cel decis să nu se însoare niciodată, nici nu o făcuse, până la urmă, poate că nu mai avusese timp prin buzunarele blugilor -, modalitatatea cea mai simplă de a trăi oarecum periculos, dar nu teribilist, de a lăsa sufletele să respire năvalnic şi imaginaţia să escaladeze piscuri unde nu ajungeau întotdeauna cu pasul.
Fiecare creastă devenea Everestul lor, de asta îşi aducea bine aminte, se aşezau în iarbă, apăsaţi de greutatea cerului înţesat de nori şi îşi fotografiau starea de bine metamorfozată în chiuituri şi zâmbete necenzurate.
Uneori, în câte o seară lungă, răsfoia albumul cu fotografiile care imortalizau trecutul – Petrişor avea un aparat care-l costase o avere şi tot el developa filmele într-o debara transformată în atelier foto, spre disperarea părinţilor care căutau un alt loc pentru a aşeza butoaiele cu murături – şi pătrundea cu paşi mari în amintiri, aproape că simţea mirosul de brad şi putea să vadă flăcările deasupra cărora frigeau bucăţele de slănină înfipte în beţe.
Ionel, pasionat de literatura SF, se lansa în lungi dizertaţii despre Dunele lui Frank Herbert, declamând întâietatea fremenilor pe o planetă pustiită de furtuni şi necesitatea mirodeniei într-o lume modernă caracterizată prin mîncăruri trucate, chiar aşa le spunea, trucate, iar nopţile îi învăluiau în umbre şi nu-i trimiteau la culcare decât atunci când zorii trimiteau valuri de ceaţă…
Amintiri, murmură… Amintiri care vin să te bântuie plăcut atunci când ajungi singur la muntele pe care îl consideraţi, altădată, zâmbitori şi creduli, al vostru, amintiri puse pe note şi cântate cu frenezie la chitara veche, zgâriată de timpul scurs, pe care o lăsase acum să doarmă stingheră şi neglijată într-unul din colţurile camerei.
Uneori îşi spunea că acesta era motivul principal pentru care continua să meargă la munte, posibilitatea de a se refugia în amintirile acelea pline de freamăt sufletesc fără a fi deranjat de zgomotele bulevardului înţesat de maşini, tramvaie sau autobuze. Erau amintirile lui. Amintirile lor, în pofida faptului că viaţa rupsese punţi, măcinase maluri de gând cu insensibilitatea caracteristică şi fiecare pornise pe un alt drum, nemarcat, către destinaţii diferite, chiar dacă Eugen se retrăsese la un moment dat din propria viaţă, învins de o prea mare sete care-i subjugase, fatal, ficatul, chiar dacă Petrişor era acum departe, admirând Statuia Libertăţii de la geamul biroului, chinuit de gândul că trebuie să inventeze marele soft, chiar dacă nu mai ştia nimic despre Ionel şi se gândea deseori că doarme în continuare cu un roman science-fiction sub pernă, visând atacurile furibunde ale fremenilor impetuoşi, conduşi de Paul Atreides, viitorul Mesia…

Dimineaţa îl surprinse prin baia de lumină încălzită de un soare decis să trimită toate furtunile lumii în uitare. Mirosea a verde proaspăt atunci când ieşi din cort, cu părul ciufulit şi ochii încercănaţi, iar crengile smulse de vântul turbat erau singurele care mai transmiteau ceva despre nebunia atmosferică care cuprinsese muntele cu doar câteva ore în urmă.
Visase că personajul din best-seller-ul lăudat contra cost de ziare cu tiraje impresionante o bătuse pe cântăreaţa de muzică country şi aruncase laptopul pe fereastră, de la etajul douăzeci. Îi strigase ce faci, domnule, pierzi toate informaţiile anchetei? şi plonjase după el, gândindu-se în drumul spre pământ că va muri de-adevăratelea, fără să afle dacă exista sau nu un complot mondial, însă fusese prins în braţe de… Petrişor. Eugen şi Ionel erau îmbrăcaţi în distraiele fremenilor de pe Arrakis şi îi arătaseră cu mâinile vârful unui munte. Everestul nostru, Cristiane, aşa strigaseră, apoi făcuseră un foc de tabără în mijlocul bulevardului, în vreme ce un poliţist de la circulaţie tăia slănină în fâşii lungi şi spunea că e afumată chiar de către el, după o reţetă specială şi, bineînţeles, secretă.

De undeva, de pe trotuarul de vis-a-vis, ghidul acela care mirosea a alcool îi privise îndelung, apoi strigase că vremea se va strica din nou, ca un meteo-prooroc care nu atragea pe nimeni. Şi plecase, purtând în spate un cort ce semăna al naibii de mult cu acel cort de patru persoane pe care îl cărau ei cu schimbul, într-o realitate aproape ireală…

Se trezise în momentul în care Petrişor deschidea laptopul căzut de la etajul douăzeci şi spunea că urma să-l întâlnească pe Bill Gates. Rezemată de un stâlp, chitara de culoarea vişinei putrede cânta singură…

Când trenul se puse în mişcare, pufăind a plictiseală nemascată, Turistul duse degetul arătător la tâmplă şi îşi salută amintirile, mângâind cu ochii Everestul lor până ce distanţa estompă, nesătulă, ultima imagine, iar fotografia deveni neclară…

Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru

Călătoria (16)

Maria Vlăsceanu – ţaţa Maria, aşa cum îi spuneau prin sat, de foarte multă vreme, toţi vecinii şi toţi cei pe care, de la catedra şcolii comunale, îi învăţase să vadă lumea cu alţi ochi şi să facă primii paşi în ea – fusese o femeie frumoasă, aprigă şi iubitoare de oameni. Nu privea pe nimeni fără o undă de duioşie în ochii albaştri, iar aceştia, în pofida trecerii timpului, nu-şi pierduseră strălucirea de odinioară. Avea câte o vorbă bună pentru oricine cunoştea muşcătura dureroasă a necazului – iar pentru necazuri, de când lumea, fusese întotdeauna loc şi tot se mai găsea – descoperea, fără să stea prea mult pe gânduri, un sfat, un cuvânt de îmbărbătare sau un răspuns fără ocolişuri atunci când cineva păstra o întrebare care-i chinuia, negăsindu-i-se răspunsul potrivit, zilele sau nopţile.
„În sufletul tău poate să intre o lume întreagă, femeie!”, îi spunea bărbatul ei, Constantin Vlăsceanu, inginer-şef la defuncta C.A.P. şi, după revoluţia pe care fiecare o interpreta după cum îl ducea capul, fără a se ajunge la vreun rezultat care să mulţumească toată lumea, la ferma nou înfiinţată spre a ridica agricultura zonei la un alt nivel, unul superior şi aducător de foloase pentru întreaga comunitate rurală. Aşa reieşea din hârtiile întocmite şi din discursurile unora care simţiseră că e rost de avantaje şi intraseră imediat într-un partid sau altul, colindând apoi satele pentru a-i convinge pe oameni că nu va mai fi nimic ca înainte. Nicio noutate, ploua tot de sus şi în jos, iar anotimpurile se succedau în aceeaşi ordine.
Aşa se întâmplase – spuneau cei mai bătrâni sau cei obişnuiți să răsfoiască filele cărţilor – şi când făcuseră comuniştii colectivizarea aia care-i nenorocise pe mulţi. Orice schimbare de regim fusese o binecuvântare, la început, trezise speranţe şi născuse proiecte mari de viitor, arsese cu vâlvătăi, ca un foc de paie, iar pe urmă, cu sau fără tulburări şi ghionturi sociale, viaţa îşi urmase cursul precum un râu care – atunci când se umflă apele – iese din matcă, însă pe măsură ce stihiile se potolose îşi reintră pe firul ştiut. Iar oamenii de rând descoperiseră, încă o dată, că de la vorbă la faptă e cale lungă, iar o revoluţie nu înseamnă, întotdeauna, un pas înainte.
Timpul trecuse, fără să se oprească din goana lui nebună, iar promisiunile, drapelele fluturânde şi discursurile sforăitoare apăreau din patru în patru ani, făcându-i pe mulţi să dea din mâini a lehamite şi să scuipe în ţărână atunci când erau invitaţi în faţa primăriei sau la câte o serbare câmpenească.
După cum îşi dăduseră cu toţii seama – chiar şi aceia care fuseseră luaţi de valurile unui optimism rural exagerat şi crezuseră că pământul va rodi la simpla apariţie a unor tractoare nou-nouţe -, agricultura de altădată râdea cu gura până la urechi de îndelung trâmbiţata agricultură modernă, bazată exclusiv pe teorii nefondate, de cele mai multe ori fanteziste şi pe fondurile UE care ori nu ajungeau unde trebuia, ori nu erau folosite aşa cum ar fi impus-o planurile puse pe hârtie de „agronomi-minune” sau de „lideri providenţiali” cu dragoste de glia străbună.
Constantin Vlăsceanu încercase din răsputeri să-şi spună punctul de vedere, le arătase multora unde greşesc şi de ce, dar până la urmă – nu intrase în niciun partid şi unii nu-l iertaseră pentru că le refuzase invitaţia, catalogându-l drept „nemulţumitul satului” sau „nostalgic al perioadei ceauşiste” – fusese eliminat din schemă şi ieşise la pensie cu o supărare mare în inimă, iar nevastă-sa – învăţătoare la şcoala din comună patruzeci de ani bătuţi pe muche – îl mai lua seara pe după umeri, atunci când stăteau pe prispa veche, şi îi spunea cu glasul ei molcom, de femeie trecută prin multe:
– Lasă, Constantine, că lumea nu poate fi răsturnată aşa de uşor. Metehnele sunt aceleaşi, vrei să-i înveţi tu pe ăia de furară înainte să se dea la o parte şi să nu mai fure? Vrei să-i lase pe alţii la oala cu sarmale? Nu ziceai tot tu că a venit eşalonul doi?
– Mărie, Mărie, ofta bărbatul, am încercat şi-n culcare şi-n sculare, tot degeaba, nu merge. Ăştia au politizat şi porumbul, şi grâul, şi floarea-soarelui. Numa` vorbe, vorbe, vorbe. Păi aşa creşte porumbul? Cu vorbe? Aşa rodesc câmpurile, după ureche? Ne batem joc de ele… Pământul nostru e-ntr-un fel, al neamţului e altfel, la francezi dai peste altceva. După specificul locului. Dar peste tot se munceşte după nişte reguli, nu după cum i se năzare unui ministru trecător. Vrem ca la ei, dar cu mentalitate ca la noi. Şi pe urmă se miră ca proştii că nu iese producţia şi că luăm mălai şi făină de la alţii. Înainte raportam mai mult decât era, ca să fie partidu` mulţumit, acu`, în scurtă vreme, ascultă la mine, n-o să mai avem ce să raportăm… Pârloagă şi numai specialişti îmbrăcaţi la patru ace care nu s-au murdărit niciodată pe pantofi…
– Nu mai pune şi tu la inimă, bărbate, mai sunt şi lucruri bune pe lumea asta. Nu ne-am îmbolnăvit, ieşirăm la pensie, am însurat băiatul, s-a dus la Bucureşti, s-a făcut inginer ca să îţi calce ţie pe urme, are casa lui, se-nţelege cu nevasta, mâine-poimâine avem nepoţi. De agricultură îţi mai arde ţie? Tu ai muncit cât ai muncit, acum e rândul altora… Nu te-ai săturat de revoluţii agricole?
Bărbatul oftase ce oftase şi îşi mai mîncase pensia vreo doi ani, mormâind în barbă când auzea că ferma era aproape de faliment, când vedea că fiecare se descurca aşa cum putea, iar ideea de agricultură modernă se dusese pe apa Sâmbetei.
Pe urmă, fără vreun avertisment prealabil, îl prinsese o slăbiciune pe care nici doctorii de la Bucureşti nu avuseseră cum să o explice pe de-a-ntregul şi, după o serie de tratamente care nu avuseseră niciun rezultat, închisese ochii în somn, într-o noapte de vară în care – după cum spusese Fane Liberare la priveghi, sorbind din păhărelul de ţuică gălbuie – n-ar fi trebuit să moară nimeni de pe pământu` ăsta, bă, că prea s-a înfrumuseţat totu` ca o mireasă… N-am văzut aşa noapte de când mama m-a făcut, zău aşa! Da, îi pare rău lu` nea Constantin că s-a dus. Rău îi pare… A dracu` soarta omului, îi pune piedică şi gata!
Unii dintre cei prezenţi ridicaseră din umeri, alţii îl priviseră pe Liberare ca pe unul care, mai mereu, scoate tot felul de prostii pe gură, de te şi miri – ca om cu scaun la cap ce te afli – că l-a luat o femeie de bărbat şi i-a mai făcut şi două fete.
Ţaţa Măria a plâns, şi-a strâns băiatul în braţe atunci când i-a intrat pe poartă, şi-a pupat nora cernită şi s-a împăcat cu soarta. Nu s-a tăvălit pe jos atunci când groparii au coborât sicriul în groapă, ca alte muieri rămase singure pe lume, n-a strigat şi nici nu l-a certat pe Dumnezeu pentru că îi luase bărbatul pe nepregătite, deşi ea îl ştiuse în putere, rumen la faţă şi bun de muncă.
Supărările pe care le ţinea în el le mai aveau şi le mai avuseseră şi alţii, de-a lungul timpului, se mai certase cu unul, cu altul, nu fumase nici mai mult şi nici mai puţin decât alţii care aveau patima tutunului, mai trăsese şi el câte o beţie din când în când – ca orice bărbat, cum se spunea prin sat –, înjurase şi el vremurile noi aşa cum le înjurau şi ceilalţi, luaţi pe nepregătite – la rândul lor – de schimbările prăvălite peste ei.
Poate că boala care intrase în el ca un hoţ netrebnic o luase prin surprindere pe ţaţa Maria şi poate de aceea nici nu avusese timp să plângă aşa cum simţea că ar fi trebuit… Dar, rămasă pentru prima oară singură în casă, plânsese o noapte întreagă şi întrebase doar atât: De ce?
Numai că, aşa cum se întâmplă întotdeauna când adresăm astfel de întrebări unei puteri aflate peste capacitatea noastră de înţelegere, nu primise niciun răspuns…
După pomană, în timp ce ultimii vecini ieşeau din curte şi rosteau „Dumnezeu să-l ierte!” sau „Dumnezeu să-l odihnească!”, băiatul şi nora se pregătiseră, la rândul lor, să plece către Bucureşti, la casa lor, iar ţaţa Maria rămăsese, ca o stană de piatră îmbrobodită, în gospodăria de-o viaţă.
– Hai, mamă, la noi, avem camere destule… De ce nu vrei să vii? o întrebase fiu-su încă o dată, înainte de a se urca în maşină, în timp ce rotea privirea prin curte şi încerca să vadă cu ochii minţii în viitorul apropiat. Ţi-o fi greu aici, singură… Acu` e vară, e cald, e mai uşor. Dar la iarnă ce te faci? Singură? Ce-o să zică oamenii, că nu te-am primit la noi, că nu mi-a păsat de tine?
– Lumea… Parcă dacă zice lumea ceva e musai să o convingem că nu-i aşa? Tu nu ştii că lumea vorbeşte? De ce-ai făcut carte dacă nu ştii atâta lucru? Nu vin eu pe capul vostru şi nu mi-e mie frică de iarnă, Ionele, am văzut eu altele şi mai grele. Mai bine pune-te de fă un copil mai repede, să am şi eu un nepot sau o nepoată, să mă bucur ca orice bunică de care s-a îndurat Dumnezeu, mâine-poimâine mă duc după tac-tu.
– Nu mai vorbi, mamă, de moarte…
– Ei, că nici de viaţă nu pot să vorbesc taman acu`. Tac`tu stă-n cimitir, cu mâinile pe piept… Ai grijă cum conduci, să dai telefon atunci când ajungeţi la Bucureşti.
Şi i-a arătat mobilul pe care tot el i-l adusese, cu nişte luni în urmă.
– Ştiu, l-a privit cu subînţeles, înainte ca el să apuce să spună ce avea de spus, încarc cartela la magazin, n-am uitat. Tu să suni! Încolo m-oi descurca eu, n-am trăit atâta vreme ca să nu ştiu treburile într-o gospodărie. Eram cu tine în burtă când am ridicat casa asta împreună cu tac`tu, tineri şi buni de muncă… Şi vremurile erau grele, poate mai grele ca acu`… Ne-am descurcat, după cum vezi.
Surprinzător, îi înflorise un surâs în colţul gurii, adus de amintirile din vremurile acelea.
– Să vă iubiţi, să nu vă certaţi.
– Nu ne certăm, mamă, nu ne certăm. Ne-nţelegem bine, ştii asta. Dar plec cu inima strânsă…
– Fii cu ochii la drum, că umblă tot felul de zăbăuci. Şi nu uita să suni când ajungi, Ionele!
– Săru-mâna, mamă! Fii fără grijă, ştii că nu apăs prea tare pedala aia de acceleraţie.
Îl strânsese în braţe, îl sărutase pe ambii obraji, apoi privise în urma maşinii care se îndepărta şi le făcuse cu mâna. Pe urmă oftase. Şi viaţa îşi văzuse iarăşi de-ale ei, ca şi cum toate erau scrise undeva, iar scenariul nu putea să fie schimbat niciodată.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru