Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

amintiri

La Marsilia (partea întâi)

Acum câţiva ani eram la Marsilia. Jucam poker cu trei necunoscuţi. Bineînţeles, câştigam. Se uitau la mine cu feţe lungi, li se alungeau mutrele năduşite cu fiecare minut care trecea, dar păreau doar relativ posomorâţi, făceau pe durii de ochii lumii şi plusau cu o plăcere masochistă pe care nu o înţelegeam. Faptul că le săltam banii din buzunarele costumelor scumpe îmi oferea o satisfacţie inegalabilă, mă rugam să treacă noaptea mai greu, să bată pasul pe loc, ca să ajungă amărâţii ăia trei cu degetele prin căptuşeală şi să strige că-şi vor pune pistoalele la tâmplă, fiindcă nu pot accepta ideea de a părăsi încăperea lefteri. Aveam lângă mâna stângă, atingând Rolexul, un pahar în care coniacul făcea ape-ape, cam aşa cum se putea observa – nici nu trebuia să fii foarte atent, de altfel – pe feţele celor trei.

Unul, pictor ratat, povestise la un moment dat cum şi-a vândut şevaletul şi pensulele ca să-i cumpere unei dame cea mai bună sticlă de şampanie. Respectiva arătase şampania cu unghia lungă şi frumos colorată în roşu sângeriu a degetului arătător, iar fraierul i-o cumpărase cât ai pocni din degete. Pac! A dat banu’, a înşfăcat şampania. La hotel i-o turnase damei între sâni şi o băuse tot el, cu poftă mare. Cum s-ar zice, ieşise în pierdere şi nu prea. Se alesese cu plăceri la limbă şi cu amintirea unui şevalet pe care oricum sunt convins că nu desenase nimic demn de a fi agăţat la Luvru. Când dama îl părăsise, fiindcă nu mai avea bani de şampanie scumpă şi, în consecinţă, nici acces la sânii ei obraznici, bătuse străduţele plângând şi admirase faţadele locuinţelor. Voia să câştige nu pentru a deveni viitor arhitect ratat, ci ca să agaţe dame de companie din lumea bună şi să se distreze cu ele până în zori. Aceasta a fost declaraţia sa, nu inventez nimic. Aşa-i în viaţă, fiecare cu damblaua personală, nu poţi să faci de-alea nefăcute în gustul omului.

Treceam cu o privire superioară de la unul la altul şi, la intervale regulate de timp, aruncam pe masă ba un full de aşi cu popi în coadă, ba un caré de dame – când vedea damele, ăla cu şampania făcea clăbuci, se scutura ca prins de friguri şi mormăia în barbă –, ba o chintă. Ceilalţi doi începuseră să-mi arunce priviri piezişe, credeau că trişez. Le transpirau palmele de draci, dar nu ziceau nimic, rumegau nervii. Mestecau în tăcere şi le-aş fi putut auzi scârţâitul dinţilor dacă m-ar fi interesat câtuşi de puţin dantura lor. Nu mă interesa.

Mustăciosul – nu v-am spus, unul era mustăcios, cu o mustaţă pe oală ca-n filmele vechi, mi-l imaginam în alb-negru, iar altul nu încăpea pe scaun din cauza burţii, deşi zicea că ţine regim de zece ani –, mustăciosul, zic, avusese o afacere, cel puţin aşa povestise la începutul serii, aducea nişte aparate de undeva, le vindea mai departe şi obţinea un profit frumuşel. Tot el zicea că ajunsese la faliment datorită jocului de poker. Vă daţi seama că m-am abţinut cu greu să nu râd ca un apucat. Te-a băgat jocul de cărţi în datorii neonorate, ai ajuns în mocirlă din cauza lui, iar tu te aşezi la masă cu gând că Dumnezeu te scoate la liman şi îl trimite pe Sfântul Petru cu vreo chintă royală în desagă. Ţi-o dă şi mai zice şi „Amin”. Prăpădit… Urma să piardă şi ce mai avea prin costumul ăla bun, probabil singurul care-i mai rămăsese.

Cel cu burta – între timp îi mai lăsasem cu buzele umflate de vreo două ori, iar full de aşi cu popi în coadă – se lăuda că avusese Parisul la picioare. Dar nu spunea nici de-al dracu’ de ce nu-l mai avea, cum supărase el Parisul de rămăsese fără casă, fără maşină, fără nevastă şi fără amantele alea cu care se lansase, odinioară, în tot felul de aventuri. La naiba, nu-mi păsa mie de aventurile lui, cu burta aia era greu să te mai lansezi în ceva. Aveam un noroc de zile mari, nu mă dusesem acolo ca să pierd timpul. Urma să dispar din zonă chiar în dimineaţa următoare şi mă gândisem că n-ar fi rău să mai simt febra interacţiunilor psihologice de la masa de poker. Ştiam pe unde să intru şi la ce uşi să bat ca să găsesc o masă bună şi nişte ageamii pe care să-i storc de lovele înainte de a sălta pe vapor exact la momentul când scoate soarele capul din valuri ca să ia micul dejun la linia orizontului. Am ceva poezie-n mine, evident, dar în noaptea aia eram frate de cruce cu norocul. Chior. Porcesc. Nici dacă aş fi trăit numai în post şi rugăciune de la naştere şi până la vârsta din buletin nu aş fi avut mai mult noroc ca-n noaptea aia de pomină.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

dragoste

un câine muşca din lună
pe dealul ţintirimului
noaptea se tăvălea prin iarbă
ca o ibovnică depravată
dornică de dragoste

mirosea aţâţător
a fân şi a dezmăţ nocturn
cu sfârcuri strânse între dinţi
vămuite
supte de vlagă

dinspre munţi
se prăvăleau nori mari
încălecaţi de fantomele haiducilor

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Remember – „O secundă cu Mona”

Îmi luasem libertatea de a măsura trotuarele fără să mă gândesc la nimic important. Vegetam, aş putea spune… Hălăduiala asta lipsită de o destinaţie precisă îmi provoca plăcere maximă, mai ales că trecuseră vreo trei luni în care nu văzusem decât crestele valurilor şi vârful catargului, motiv pentru care îl înjurasem spumos pe primul marinar al lumii fiindcă avusese neinspirata idee de a porni să cucerească mări şi oceane, dându-le şi altora astfel de idei. Ceea ce a dus, inevitabil, la o aglomeraţie de obiecte plutitoare care arborează tot felul de drapele şi care se încurcă unele pe altele.

„Nici pe mare nu mai ai intimitate”, obişnuieşte să spună un coleg din echipaj, plecat de-acasă ca să strângă bani uzi pentru zile mai puţin ude. Zice că va ieşi la pensie şi se va muta la munte, ca să nu mai vadă niciodată marea. „A dracu’ să fie ea de mare, cu toată apa ei!” Aşa înjură când stăm la prova, cu mâinile streaşină la ochi, ca să vedem cine observă primul limba de pământ. Te şi miri, eşti obişnuit cu ideea că marinarul se simte foarte bine pe valuri. Nu e cu toţi aşa, unii plutesc de nevoie, iar atunci când văd pământ în faţa ochilor oftează de zici că tocmai le-a întins Dumnezeu o mână şi i-a scos din melancolie. A fost unu’, Bierce, Ambrose Bierce, american, jurnalist, scriitor şi ce-o mai fi fost el pe-acolo, a dat colţu’ prin 1914. A scris o carte intitulată „Dicţionarul Diavolului”. Tare titlul, trebuie să recunoaşteţi. Eu n-am citit cartea, m-am oprit numai la titlu şi la câteva pasaje care mi-au căzut sub ochi atunci când am frunzărit-o, mi-a plăcut titlul la nebunie şi n-am vrut să citesc rând cu rând ca să nu am vreo deziluzie. Băiatul ăsta a pus punctul pe i, m-a uns la suflet cu ceea ce a zis, nu ştiu dacă la beţie sau la trezie, da’ nu contează. Cică „oceanul este o masă de apă care ocupă cam două treimi dintr-o lume făcută pentru om – care nu are branhii”. Bravo, Bierce, am şi băut de multe ori în onoarea domniei tale. Mangă m-am făcut, da’ citatul l-am spus cui a vrut să mă asculte şi toţi au rămas cu gurile căscate, nu le trecuse prin minte aşa ceva.

Dar să revin la preumblarea mea. Din când în când, poate din cauza prafului, poate pentru că aşa am eu organismul construit de la mama natură şi de la mama care m-a făcut şi pe urmă m-a lăsat la uşa unora cu suflet mai mare (fiindcă ea trebuia să plece nu ştiu unde şi eu o încurcam, eram balast, carevasăzică), simţeam cum mi se usucă gura şi atunci mă aşezam la câte o măsuţă acoperită cu pânză cadrilată, ceream o bere cu spuma de două deşte şi o dădeam pe gât. Nu intram în vorbă cu nimeni, am şi eu momente în care sunt sătul până şi de vocea mea. Che Guevara a zis că „tăcerea este o ceartă continuată prin alte mijloace”. O fi avut sau nu o fi avut dreptate, nu ştiu. Poate că a dorit să facă şi filozofie în paralel cu revoluţia… Dar ceea ce ştiu este că mă cert de multe ori cu mine însumi, iar ceilalţi nu înţeleg din tăcerea mea decât că trebuie să fiu lăsat în pace. Altfel iese cu scandal.

Oraşul-port mă întâmpinase cu aceleaşi străduţe înguste şi cu aceeaşi agitaţie pe care – dacă ai savurat-o de mai multe ori în decursul vieţii – nu o mai percepi decât undeva, într-un colţ de suflet. Un colţ destul de prăfuit, însă, unde praful face casă bună cu lehamitea. Adică mai lăsaţi-mă cu farmecul porturilor şi cu poezia lor… La început e haios, da’ pe urmă tot bosumflat umbli pe străzi. Şi te loveşti de unii şi de alţii, toţi par grăbiţi prin porturile astea. Fiţi pe pace, n-o să urmeze vreun episod în care mă întâlnesc cu indivizi cărora le datorez bani, aşa că n-o să iasă o mare dandana cu scaune date-n cap sau cu sticle sparte pentru a deveni obiecte ascuţite extrem de periculoase. Pur şi simplu vreau să vă spun că marinarii coboară de pe punte şi merg legănat, mai mult sau mai puţin, pentru a trăi bucuria pământului apăsat de tălpi. Mie îmi place marea. Totuşi, marea are prostul obicei de a te plictisi dacă nu iei şi praf de străzi în picioare. Noaptea, atunci când adormi legănat de valuri, ai da orice să pui capul pe o pernă dintr-un pat imens, care să nu se mai mişte cu tine, de ameţeşte şi ăla care-şi zice Moş Ene. Din punctul meu de vedere, treaba asta cu Moş Ene este o aiureală. Ia să vină el pe vapor, sigur va fi apucat de un rău de mare colosal. Şi atunci toţi marinarii ar fi condamnaţi la insomnie.

Eram cam plictisit, după cum vă spuneam, îmi pusesem pe cap şi-o pălărie din aceea albă, subţire, a la Hanibal Lecter în „Tăcerea Mieilor”. Bun film. Eu, sentimental cum mă ştiţi, am şi plâns atunci când povestea Clarice că tăiau nemiloşii mieii într-o noapte şi a fugit ea de la fermă cu un miel în braţe. Aşa coborâsem şi eu de pe vapor, numai că aveam în braţe tăcerea personală, pofta de bere şi gând să profit de uscat la superlativ. Atunci m-am lovit de Mona…

Un marinar de apă dulce care dorise să încerce şi legănarea oceanului – se plictisise de fluvii şi de maluri care te sufocă dacă le bagi prea mult în seamă – mi-a spus într-o zi când ardeam gazul de pomană pe punte că dacă Titanicul s-ar fi ciocnit de Mona, nu de aisberg, toţi bărbaţii de la bord ar fi murit fericiţi. Metaforic şi individul ăsta, trebuie să recunosc, o astfel de comparaţie nu mi-ar fi trecut prin minte. Ceea ce este al dracului de supărător, fie vorba între noi, fiindcă eu găsesc un buchet de metafore şi dacă mă scoli la trei dimineaţa şi mă pui să le caut în cambuză. De-aia l-am şi invitat într-o tavernă, cum am tras barcazul la dană, şi l-am îmbătat până i-a stat limba plută. Aşa am înţeles eu că trebuie să omagiez o idee bună ca o mâncare bine pregătită, care te face să salivezi abundent şi să strigi că mai vrei, deşi ai băgat în tine precum spartul. Cred că îşi aduce aminte şi azi cum se lega dimineaţa la cap cu un şervet şi spunea că dacă i-ar scoate cineva creierul ar fi surprins să constate că are forma Rozei Vânturilor… Mi-a plăcut şi asta, am şi schiţat un zâmbet de complezenţă – nici creierul meu nu se simţea în largul apelor teritoriale – dar chestia cu Titanicul a fost delicioasă.

Mona…

O figură de păpuşă – dar Barbie leşina dacă ar fi putut să o vadă –, ambalată corespunzător, atât de corespunzător încât oriunde ajungea se lăsa cu gâturi de bărbaţi care trosneau în urma întoarcerilor bruşte. Să uitau după ea şi cei care-şi aşteptau ultima împărtăşanie, şi ăia care încă nu ajunseseră să guste femeia pe de-a-ntregul, visând cu ochii deschiși să debuteze sexual într-o asemenea companie feminină selectă din cap până-n picioare.

Când o cunoscusem, dansa într-un bar din Pireu. Când spun că dansa, îmi vine să-mi dau palme, fiindcă o propoziţie rămâne, totuşi, o înşiruire de cuvinte. Te mai chinui un pic, mai freci ideile alea, le mai introduci în mixerul de sub frunte, iese de-o frază sau de trei. Dar ca să desenezi în vorbe cum dansa Mona e greu. Trebuie talent din ăla greu, vârtos… Poate că exagerez, deformaţie profesională, vorba aia, dar cred că până şi Hemingway ar fi întâmpinat serioase dificultăţi. Dacă greşesc, puteţi să spuneţi să sunt subiectiv, nu mă supăr. Ştiţi că îmi plac citatele, am capul plin de citate, de mic am fost un fel de enciclopedie ambulantă. Şi chiar îmbarcată, având în vedere meseria… Oscar Wilde, şi toată lumea este de acord că individul n-a făcut umbră pământului degeaba, a zis că „omul care n-a făcut niciodată o greşeală înseamnă că nu a încercat”. Scurt, clar, concis, punct, rien ne va plus.

Trebuie să înţelegeţi că tot ceea ce făcea ea seară de seară, în localul ăla puturos, cu fiecare centimetru pătrat al trupului sculptat meşteşugit în carne de cea mai bună calitate, era artă. Artă pură. Fără Mona, locanta ar fi fost o simplă speluncă în care se adunau neisprăviţii ca să se facă pulbere, să spargă pahare cu nemiluita şi să înjure ghinionul din viaţa lor. Uitând prin aburii alcoolului că norocul şi-l mai face şi omu’ cu propria mânuţă. Dacă vrea el, omu’. Dacă nu vrea, doarme pe străzi sau pe dană şi beleşte ochii la stele, în vreme ce-i cântă maţele simfonii şi alte alea. Cu Mona, însă, locanta strălucea, iar toţi neisprăviţii despre care tocmai vă povestesc deveneau gentlemani cu acte în regulă. Se ploconea şi cel din urmă matroz în faţa ei, căpitanii de cursă lungă veneau cu buchete de flori şi cu sticle de şampanie, aduceau cutii cu parfumuri şi desuuri scumpe. Eu sunt sigur că i-ar fi sărutat şi tălpile dacă ar fi primit permisiunea, numai că Mona se ţinea tare.

Când fugise de-acasă, pe la vreo şaişpe ani, se jurase că nu va ajunge în pat decât cu bărbaţi care se vor gândi şi la sufletul ei, nu numai la ce avea pe sub pânze. Vieţile noastre, a mea şi a ei, ca să fiu mai direct, s-au intersectat după ce Mona împlinise 20 de ani. Ne-am şi culcat într-o noapte, dar numai aşa, fiindcă ne plictiseam. Exista o incompatibilitate, m-am gândit mult la asta, nu curgea pasiunea aşa cum te-ai fi aşteptat să curgă. Dimineaţa ne-am spus „la revedere” şi fiecare a pornit pe drumul său.

Sincer, nu pot să bag eu mâna în foc că îşi respectase jurământul făcut  atunci când fugise din Constanţa la bordul unui petrolier, dar mi-am dat seama că avea ceva în ea care te ţinea oarecum la distanţă. Ca atunci când intri în raza portului cu barcazul, vezi dana, însă stai la distanţă, fiindcă trebuie să vină încruntaţii de la mal pentru a face verificări.  Pofteşti la un chef de zile mari, sub umbrar, da’ trebuie să rămâi potolit până trece controlul. Cam aşa şi cu Mona, numai că nici să te investigheze nu se grăbea. Te perpelea la foc mic până-ţi ieşeau ochii din orbite şi te făceai frate cu melcul. Cred că visa să demonstreze că bărbatul care doreşte la nebunie o femeie poate să devină într-un timp extrem de scurt mai roşu decât racul fiert. Când ajungeai la culoarea dorită, Mona ajungea şi ea la concluzia că există un roşu mult mai intens şi trebuie neapărat descoperit. Şi tot aşa, până-ţi venea să te urci în vârful catargului şi să te arunci de acolo, cu capul în jos, ca să-ţi ajungă mintea din pantaloni în scăfârlie.

După ce m-am extras din gândurile acelea făcute ghem, am privit în urma Monei. Se pierduse ca o umbră prin decorul ce părea alcătuit din cartoane colorate ţipător, cu toate şoaptele străzii pe urmele ei. În ziua aceea am pus singurătatea în frapieră şi m-am îmbătat cu regrete…

♣ Cristian Lisandru

Dansul ielelor

Nu mai ajunsese la ţară de foarte multă vreme. Nu avusese timp sau, poate, chef, crezuse că nici nu ar mai exista motive pentru o călătorie pe meleaguri îndepărtate din moment ce strămoşii se transformaseră demult în ţărână. Se înfrăţiseră, firesc, fiecare la vremea lui, cu pământul pe care-l călcaseră şi-l munciseră o viaţă întreagă, transpirând sub cămăşile cârpite. Evitase, astfel, o reîntoarcere către origini pierdute prin arborele genealogic… Nu avusese regrete. În copilărie, e drept, alergase pe uliţele satului, desculţ, cu primăvara în priviri sau cu fulgii de nea roind în urma lui, dar trecerea către maturitate estompase rapid şi ireversibil amintirile rurale.

Îl chemase un văr pentru o bucată de pământ, moştenire incomodă de care dorea să se debaraseze cu prima ocazie, chiar cu riscul unei afaceri proaste, ceea ce nu ar fi însemnat decât încă o ratare suplimentară la capitolul financiar. Coborî din autobuzul prăfuit chiar în mijlocul satului, într-o răscruce mărginită de un magazin sătesc, o cârciumă şi o construcţie neterminată care s-ar fi dorit ceva, însă nimeni nu ştia ce. Patru ziduri pe jumătate dărâmate, cu geamuri sparte ca nişte orbite goale, menținute într-un echilbru precar de legile fizicii. Ca să ajungă la casa vărului, trebuia să traverseze satul şi să meargă pe lângă pădurea în care altădată se ascundea vesel, identificându-se cu un Robin Hood adolescentin care reușea întotdeauna să scape din încurcături, indiferent cât de complicate ar fi fost ele.

Însera odihnitor peste satul de câmpie, soarele se retrăgea discret în spatele pădurii şi, pe nesimţite, se trezi printre copaci, ascultând şoapta frunzelor mângâiate de vântul molatec şi atingând scoarţa copacilor îmbătrâniţi de timpul scurs prin rădăcini și ramuri. Bărbatul păși îngândurat, călcând apăsat stratul de frunze așezat ca un linţoliu uscat peste pământul reavăn. Pădurea îl chema în interiorul ei, printre mistere indescifrabile, îl atrăgea aşa cum l-ar fi ademenit, de pildă, o femeie goală, cu părul lung până la glezne, emanând erotism prin toţi porii. Fascinaţia de care se simţea cuprins îl făcu să uite de banala moştenire oferită la hectar. Se aşeză la tulpina unui stejar, bău o gură din sticla cu apă şi închise ochii, răvăşit de senzaţie de libertate pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna.

Se aprinseră focuri pe comori demult îngropate şi de nimeni găsite, iar iele cu părul lung până la glezne dansară în jurul lor, unduindu-şi trupurile pe care nicio mână de bărbat nu le putea atinge vreodată. Îşi dădeau capetele pe spate, râdeau în hohote neauzite de urechi străine şi săreau sprintene peste focuri pe ritmuri necântate de orchestră omenească, aveau la mâini şi la picioare brăţări de argint şi de aur şi dansul acesta al lor dură până ce luna fu acoperită de un nor negru. Venea furtună rece peste pădure şi ielele se retraseră una câte una, răstimp în care fiecare foc se stinse lăsând în urmă întuneric şi închizând drumurile către comorile căutate de aventurierii lunatici ai pământului…

Bărbatul se trezi murat până la piele de picăturile reci. Visase… O fată cu păr lung până la glezne îi dansase numai lui, apoi îi lăsase în palmă doi bani de aur. Și, râzând, dispăruse în negurile pădurii, precum o neverosimilă apariție rodită de gânduri absurde.

Zâmbi… Îşi spuse în gând că visele rurale au o cu totul altă desfășurare față de cele trăite la oraș. Se ridică, dezmeticindu-se, iar după ce rezolvă problema pământului moştenit de la strămoşii contopiţi cu ţărâna, bărbatul urcă din nou în autobuz, reveni acasă şi uită visul. Abia după câteva zile, din întâmplare, descoperi în buzunarul de la spate al blugilor doi bănuţi de aur.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

de cealaltă parte a curcubeului

facem schimb de mirări
plimbăm nostalgii dintr-o parte în alta
păstrăm amintiri la purtător
şi ne lovim unii de alţii pe trotuare cenuşii
murmurând scuze puerile

doar fotografiile din smartphone
ne transmit că încă suntem vii
din când în când
gadgeturile prind viaţă
sună
vibrează
unde eşti?
de partea cealaltă a curcubeului
şi?
lumea văzută de aici este un pastel
nici nu ştiam că există atâtea culori

cenuşiul comun aplatizează perspectivele
cineva a propus un curcubeu
în alb şi negru
aplauze la scenă deschisă
noi avem câte un capăt de curcubeu
toate culorile ni se ascund în suflete

♣ Cristian Lisandru (2016)

Marea Neagră – 4

Costineşti. Viața de noapte. Drumul către plajă/party trece (tot) prin bazar. La ora aceasta târzie au rămas deschise doar fast-food-urile. Oferta este aceeaşi, hamsiile umplu tăvile, cuvele cu salată, ardei iuti, castraveți murați, varză sau ceapă roşie (plus sosurile de rigoare) sunt aproape pline. Lumea nu refuză nici clătitele uriaşe. Grupuri de tineri se îndreaptă către Club Office sau către discoteca Tineretului, ținându-se de mână, povestind, râzând, sugând din sticle de bere. Unii încearcă să pescuiască un J&B în două minute – spectatorii fac poze, îşi dau coate etc. -, forțoşii visează la milionul pe care l-ar putea primi dacă reuşesc să stea agățați de o bară. Tot două minute. Mai ales că e vorba şi despre încordarea muşchilor în fața iubitelor. E răcoare. Au apărut haine ceva mai groase. La Ring e suspect de puțină lume, la Office avem o Catwoman care dansează în cuşcă spre a convinge potențialii amatori să intre. Dar marea e liniştită după forfota de peste zi, iar luna trasează o dâră aurie. Poate că aceasta este calea rezervată doar sirenelor şi acelora care suflă în pânzele propriilor iluzii. Continuă lectura „Marea Neagră – 4”

De-ale chefliilor – „Amintiri cinematografice”

Trece trenul printre munţi ca un şarpe lung, cu ţigări naţionale, sus, la deţinuţi…
Gicu mai are puţin şi dă şi şapca de pământ. E o căldură care înfioară şi acoperişurile şi le scorojeşte, dar Sandu Şpriţ a spus că n-are teamă nici de indicele de confort termic şi nici de exploziile solare. Mai ales că stă sub umbrelă şi mângâie cu degetele sticla de Tămâioasă. Gore fredonează melodia alături de Ploieşteanu, chiar el a venit cu cd-ul de acasă şi a anunţat pe toată lumea că are chef de matoleală de-aia zdravănă, nu păcălită.
– Goreeeee, fratele meu, sare Sandu de pe scaun, cu melodia asta ai ajuns direct la casa sufletului, nu trebuie să-mi mai pui nimic la urechi, las-o pe asta să meargă pe repetare, nu mă mai satur de ea!
Bate-un vânt rece din barcă la Chilia-n pooooort!
Gicu nu are de ales şi le face jocul celor doi. Îi place cum cântă Ploieşteanu, însă este de părere că prea multă tristeţe nu face bine în combinaţia cu băutura.
– Ne dăm cu capul de mese, Sandule, ajungem cu cucuie acasă, la doamne, doamnele ne întreabă de ce avem cucuie, noi ridicăm din umeri şi uite-aşa începe sindrofia, în sensul rău al cuvântului. Aud iar că bem până nu mai ştim de noi şi venim loviţi în frunţi, cu toate că noi – cred că sunteţi în asentimentul meu – reuşim să ne păstrăm luciditatea şi în momentele cele mai crâncene, atunci când nu ne mai ajută picioarele şi strada valsează ca valurile Dunării… Da` ce-i cu tine, Gore, ce te frământă?
– Viaţa, Gicule, viaţa mă ia la bani mărunţi, mă frământă cum frământă nevastă-mea aluatul, aşa îmi face. Mă lasă la dospit, iar mă ia…
– Adică te mai lasă cinci minute? Şi-ţi mai dă drumul prin curte? Continuă lectura „De-ale chefliilor – „Amintiri cinematografice””

poate

lasă-mă să îţi sorb mirarea de pe buze
voi fi uimit şi eu
împreună cu tine
noaptea e atât de lungă
încât luna va refuza să mai plece vreodată
luăm întunericul
îl strângem pe umeri
poate vom murmura lângă urechea pământului
povestea noastră
apoi vom împietri nocturn
pentru ca îndrăgostiţii lumii
să-şi sape în noi
amintirile

♣ Cristian Lisandru (2013)

Cutia de chibrituri (4)

Crede – simte? – că omenirea nu poate fi supravegheată/pedepsită/mântuită sau, pur şi simplu, mângâiată pe creştet de o armată întreagă de dumnezei care se află într-o concurenţă acerbă. Încearcă să-i vizualizeze, înghesuindu-se pe deasupra lumii şi pretinzând întâietatea divină pentru a câştiga notorietate. Sau pentru a face pe plac muritorilor. O luptă pentru câştigarea supremaţiei divine, dusă dincolo de legi, dincolo de logica elementară, însă – într-un astfel de scenariu – această logică la care se raportează oamenii (tocmai pentru că, în momente dificile, se agaţă de ea ca disperatul de un pai) nu poate avea valabilitate.

Ar putea discuta ore în şir despre asta şi, mai ales, despre plăcerea oamenilor de a pune monopol pe o divinitate sau alta şi de a crede că un Dumnezeu poate exista umanizat, după chipul şi asemănarea lor. Cu viciile lor. Cu iubirile lor. Cu ipocriziile lor. Cu trădări, reveniri, remuşcări, adăugiri, erate. Cu mândrie sau fără, cu minciună sau cât mai departe de ea, în aşa fel încât nici măcar tentaţia ei să nu mai fie prezentă. Credinţă. Şi mai multă credinţă. Cu mult mai multă. Grade de comparaţie absurde. Credinţa nu poate fi mai mică sau mai mare decât în mintea unor oameni superficiali. Eşti credincios sau nu eşti. Deşi, se întreabă, poate exista cineva care să nu aibă în suflet măcar o fărâmă de credinţă? Dar, totodată, poţi spune „o fărâmă de credinţă” fără teama că te afli într-o eroare de exprimare?

E drept, nu te mai arde nimeni pe rug pentru că vezi lucrurile altfel, însă… Niciun însă. Credinţa ar trebui să îi apropie pe oameni, nu să deschidă prăpăstii între ei.
Lucrurile trebuie lăsate aşa cum sunt. Şi nu credinţa deschide ce spui tu pe-acolo că deschide. Oamenii fac asta. Din răutate. Pentru că vor mai mult.
Şi aceia care vor mai mult vorbesc tot în numele lui Dumnezeu. Ca şi cum ar avea acest drept.
Omul trebuie să trăiască iubindu-l pe Dumnezeu.
Şi temându-se de el?
Da. Dacă este păcătos. Dacă nu ştie să aleagă calea cea dreaptă.
Da, mamă. Tu nu ai avut niciodată nevoie de prea multe cuvinte pentru a spune ceea ce încercăm cu toţii să spunem, în limbi diferite, numai că noi – eu, şi alţii, şi alţii… – despicăm firul în patru cu o plăcere nebună. Şi facem asta pentru a ajunge la concluzia că adevărul, oricare ar fi el, ne scapă printre degete. Chiar dacă, de foarte multe ori, degetele noastre arătătoare se îndreaptă, trufaşe şi acuzatoare, către alţii, iluzionându-ne că am atins un nivel superior al înţelegerii celor petrecute undeva, sus, dincolo de noi.

♣ Cristian Lisandru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: