Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

destin

noapte

îmbracă-te într-o tăcere
lungă până la pământ
și prinde-ți la urechi
câteva doruri

o noapte nesfârșită
s-a agățat de genele noastre
și toate cuvintele au ațipit
visându-se
oameni

♧ Cristian Lisandru

Vremuri

În mine sunt săpate trasee nesfârşite,
Exploratori vremelnici mă taie-n lung şi-n lat,
Din loc în loc, umile, castele prăbuşite
Îşi plâng trecutul sumbru şi scopul anulat.

Mă dor inadvertenţe şi râd precum bufonii,
Organizez un miting în trupu-mi scrijelit,
Pe scena lumii, astăzi, la modă sunt pionii,
Eu simulez atacuri şi mă prefac uimit.

Ce lume-mpodobită, în jurul meu se cântă,
Dar Moş Crăciun oftează, privind spre calendar,
În iarna asta nouă o ştire se împlântă,
Şi astfel, din trei surse, aflăm că e-n zadar.

Mi-e dor de-atâtea doruri, paradoxală veste,
Un brad e smuls din mine şi transformat în brand,
Rămâne, sângerândă, frântura de poveste,
Contrazicând discursul cu iz de happy-end.

M-aş transforma-n colinde, dar nu am loc de şuşe,
Mondenităţi perverse ţin capul de afiş,
Crăciunu-i profitabil în firmele-căpuşe,
Isus, de ceva vreme, se naşte pe furiş.

Ce mondializare a dorului de ducă,
Popoare migratoare impun criterii noi,
Chiar dragostea de iarnă a devenit caducă
Şi-n brazi sunt atârnate scenarii de război.

♣ Cristian Lisandru – 20 decembrie 2017

foto/goodfon.ru

Gând (35)

fireşte
drumul către nicăieri
e întotdeauna
aglomerat

♧ Cristian Lisandru

sursa foto – https://www.instagram.com/p/BZOpg92Apq4/

Gând (34)

Cu bune, cu rele, viața își vede de-ale sale. Netulburată, dar tulburându-ne. Și, de cele mai multe ori, ne privește de sus. Condescendent…

♧ Cristian Lisandru

foto/https://www.instagram.com/p/BZ-4YlRgH-M/

dimineața

dimineața îmi beau cafeaua
atât

uneori mă ascult cum tac
şi sunt convins că tăcerea mea
ar putea deveni hit
nu vorbesc
nu fac planuri
nu cânt în baie
nu mă rog unui dumnezeu abstract

dimineața citesc în cafea
cuvinte
încă neinventate

♣ Cristian Lisandru

foto/https://www.instagram.com/p/BbsIMXUAeHJ/

Gând (33)

pe urmă i-am întrebat
încotro?
cu toții au ridicat din umeri
nu ştiau ce să mai răspundă
sau
(formulez o ipoteză)
încă se căutau pe drumuri dispărute
obosite de atâția paşi
zadarnici

♣ Cristian Lisandru

foto/https://www.instagram.com/p/Bb7BvP2hFyY/

Ninsoarea din noi

Azi ninge iar în noi, ca-ntr-o poveste,
Imaculat dezmăţ contemporan,
Îţi cânt colinde la sfârşit de an
Şi-un cer de sticlă mai aproape-mi este.

Suntem prizonieri, ca într-o cuşcă,
În tot acest scenariu mondial,
Acelaşi haos existenţial
Pândeşte, ne atacă şi ne muşcă.

Azi ninge peste tot, ca o revoltă,
Îşi cere iarna dreptul la recurs,
Prin fulguire ţine un discurs
Şi-n noi o altă lume se dezvoltă.

Prezent bolnav, năprasnică orgie,
Îngrijorarea ta îmi e îndemn
Spre-a bate-n cuie limba lor de lemn
Atunci când vom ieşi din letargie.

Azi ninge mult, ca o descătuşare,
Aceste vremuri sapă-n noi, rânjind,
Eu lăcrimez atunci când te cuprind
Şi te descopăr prin îmbrăţişare.

♣ Cristian Lisandru – 19 decembrie 2017

foto/goodfon.ru

Omul agăţat de timp ca de un secundar al unui ceas nevăzut

Erau zile în care se agăţa pur şi simplu de secundar, lăsându-se purtat într-un cerc temporal bine definit care îi permitea să reflecteze – măcar şaizeci de secunde – la el însuşi.

Totuşi, trecând peste această inevitabilă introducere, suntem obligaţi să spunem că personajul care strângea  în pumni, cu atâta putere, asumându-şi albirea degetelor ca pe un suprem păcat, acel secundar ordinar nu făcea niciun efort pentru a se desprinde din strânsoarea (dureroasă, benefică, liniştitoare, neliniştitoare, emoţionantă sau nu, poate chiar înspăimântătoare) materializată în idei/gânduri/subterfugii mentale dătătoare de stare.

O, da, spunea de foarte multe ori personajul în cauză,  îl priveam prin fumul de ţigară şi conştientizam superioritatea posturii mele, aceea de observator tăcut al unei existenţe uşor superficiale, dar nu într-atât de superficială încât să devină neinteresantă, eu doresc STAREA, pe mine nu mă interesează, de pildă, aşa spunea, de pildă, aşteptând satisfăcut ca ascultătorii întâmplători să ciulească urechile, să abandoneze paharele pe masă şi să îl privească îndelung, intuind (ori tocmai această presupunere era pentru el plăcerea pe care nu se sfia niciodată să o numească absolută, credeţi-mă), o continuare menită să răstoarne – firesc/nefiresc? – întreaga lume cu fundul în sus, accelerarea mişcării de rotaţie a acestui pământ. Nu, domnilor (bomba pieptul, trufaş, trimitea un deget către tavan, apoi cobora mâna, încet şi, cu acelaşi deget, îşi scărpina sprânceana stufoasă), eu sunt atras iremediabil de goana neobosită a ceea ce numim atât de simplu, vulgar chiar, acele unui ceasornic. STAREA, domnii mei (uneori spunea şi doamnele mele, în funcţie de auditoriu, evident, plimbându-şi privirea pe fiecare chip, ca şi cum ar fi dorit să îl stocheze în memorie), STAREA aceea inconfundabilă, asemănătoare unui oftat prelung pe care toţi îl eliberăm, uneori, mai des sau mai rar, poate voit, pentru a face doar impresie, dar care întotdeauna, dar întotdeauna (accentua, iar vârful limbii trecea peste buza inferioară) este diferit, fiindcă tot ceea ce vine din oameni diferiţi are viaţă personală, unică, nu poate fi la fel, nu?, şi va trebui, inevitabil, în pofida privirilor circumspecte pe care le aruncaţi chiar şi atunci când credeţi că nu văd, să îmi daţi dreptate.

Spunea viaţă personală cu atâta convingere încât până şi ospătarii se opreau din drumurile lor bine determinate pentru a trage cu urechea.

Era un personaj, am să vă fac o destăinuire, sunt sigur că Shakespeare l-ar fi folosit în scrierile sale, l-ar fi introdus la locul potrivit, în momentul potrivit, măcar pentru stilul declamativ în care îşi prezenta lupta cu… secundarul unui ceas.

Nu se afla în căutarea timpului pierdut, o, nu!, sunt sigur că nici  nu îl citise pe Proust – poate că nici nu i-ar fi plăcut acea întoarcere temporală către ceea ce ai fost, îl vedeam/percepeam interesat de ceea ce ai putea să fii de-a lungul timpului, şi nu poţi!, ar fi strigat –, mai degrabă vedeam în el un Sisif aflat în continuă rotaţie, atârnat de un secundar al unui ceas văzut numai de el, ştiut/simţit numai de el, prizonier resemnat şi (aici era revelaţia!), fericit sub un geam zgâriat, culmea!, tocmai de ghearele timpului hain, hâd, pervers, ascuns de fiecare dată (spuneţi că nu-i aşa…)  de o mască binevoitoare care te determină să fii bucuros (ce enormitate, dar în relaţia cu timpul rămânem pentru totdeauna copii),  atunci când trece încă un an.

Personajul era colecţionar de ceasuri sau de timp, dar înţeleg că aţi priceput asta, deja, şi nu vă mai spun o noutate…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Gând (31)

a sosit şi o dimineață
în care nu m-au mai încăput anii
crescusem fără să ştiu
ca un gând obsedant
ținut prea mult în minte

♣ Cristian Lisandru

foto/goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: