Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

destin

Călătoria (15)

La capătul peronului apăru dintr-odată o mogâldeaţă gârbovită, acoperită de o pelerină galbenă care contrasta puternic cu vremea înciudată. În ambele mâini, mogâldeaţa ducea câte o sacoşă burduşită, iar odată ajunsă la adăpost de ploaia nărăvaşă le lăsă jos şi dădu gluga la o parte. O bătrână cu broboadă legată sub bărbie plimbă privirea de la unul la altul, apoi îl fixă pe Stamatoiu:
– N-a venit personalu`? Iar întârzie? Of…
Stamatoiu ridică ochii spre acoperişul peronului, în semn de resemnare. Axinte îl mângâie pe Moşu` – acesta dădea vessel din coadă, recunoscând femeia care abia apăruse -, apoi zâmbi. Băiatul şi fata, strânşi din nou unul în celălalt, pufniră, însă imediat reuşiră să îşi controleze reacţia oarecum deplasată.
Femeia se apropie cu paşi mărunţi. Picături mari de apă se prelingeau de pe materialul impermeabil al pelerinei, iar cizmele de cauciuc, negre şi înalte până aproape de genunchi, lăsau urme de noroi, din ce în ce mai şterse.
– Oi fi surzit de la tunete şi de la fulgere, Vasile! Sau te-ai fudulit şi tu de când eşti şef pe-aici şi nu îţi mai ajunge nimeni cu prăjina la nas! Şi tu, Axinte, de ce nu spui nimic, ţi-ai înghiţit limba taman acu`? Sunteţi muţi cu toţii? Ptiu, găsi-v-ar norocul de copii frumoşi şi sănătoşi, că pe voi nu vă ştiu. Zău! Ai cui sunteţi, maică?
Stamatoiu ridică o mână, ca şi cum ar fi vrut să oprească nu numai şuvoaiele de apă prăvălite din înaltul întunecat al cerului, ci şi şuvoaiele de cuvinte. Înainte de a spune ceva, mai aprinse o ţigară. Apoi pufăi, tacticos, şi abia pe urmă se adresă bătrânei care îi scormonea cu privirea pe cei prezenţi:
– Da` unde pornişi, ţaţă Marie, asta e vreme să ieşi din casă? Nu te supăra că întreb. Matale şi cu Ana care mai sunteţi pe-afară, cea de-a zidit-o Manole când cu biserica aia care se tot dărâma peste noapte. De ce n-ai fost atentă la buletinul meteo? Că ziceau de ploaie şi vânt. Ţi-a adus fecioru` televizor de la Bucureşti, deschide-l şi matale, nu-l ţine de bibelou, cu macrameul pe el. Nu-i aşa, Axinte? Am sau n-am dreptate?
– Aşa e, dom` şef. Acu` sunt sateliţi peste tot, nu ne mai ia potopul pe nepregătite. Plouă şi ninge la oră fixă…
Fata şi băiatul îşi dădură coate, amuzaţi vizibil de situaţia creată, iar femeia strânse nodul de la broboada înflorată şi se burzului:
– Ia nu mă lua tu aşa pe mine, Vasile, că te ştiu de când ai căzut din stejaru` ăl mare şi ţi-ai rupt mâna-n două locuri. Aoleu ce mai ţipai şi vărsai lacrimi, de-abia te-am potolit eu şi cu maică-ta, cu doctorul şi cu asistenta, iar acu` faci pe şeful cu mine. Să-ţi fie ruşine! Eşti şef aici, în haltă, nu în faţa mea. Şi ţie să îţi fie ruşine, Axinte! Aţi ajuns bărbaţi în putere şi aţi uitat respectul pentru ăi bătrâni care v-au învăţat pe ce uliţă să apucaţi în viaţă. Acu` pun mâna pe-o nuia şi vă altoiesc pe amândoi! Sau crezi că mi-am pierdut toate puterile? Nu mi le-am pierdut.
Fata nu se mai putu abţine şi izbucni în râs. Femeia se răsuci către ea:
– Poftim! Ţurloaiele goale pe frigul ăsta şi pe ploaia asta. Aşa vă îmbolnăviţi toate, vă ia boala pe la şale şi rămâneţi sterpe. Pe urmă vă miraţi că aşază bărbaţii şapca pe-o sprânceană şi pleacă bine-mersi la altele. Pune, fato, ceva pe tine! Sau n-ai? Sărăcuţa de tine, de unde vii, maică? Şi unde mergi singurică? Vai de tine…
– Nu sunt singurică, sărut-mâna, sunt cu el…
– Cu ăsta de se umflă aşa în piept? Zici că-i un căpcăun în pantaloni scurţi. Ho, băiete, că nu ţi-o ia nimeni, a ta e pentru totdeauna. Dar numai dacă vrea ea aşa. De ce n-ai grijă de fată dacă zice că o iubeşti ca pe ochii din cap? Nu vezi că e vânătă de frig? Sau vrei să fie moartă după tine la propriu?
Luat prin surprindere, băiatul nu spuse nimic, însă merse către scaunele de plastic şi începu să caute printr-un rucsac, iar Stamatoiu se hotărî să intervină:
– Hai, ţaţă Marie, nu ne mai lua pe toţi la puricat, nu vezi că ai speriat copiii? Abia picară şi ei… Te duci la Bucureşti? Azi ţi-ai găsit?
– A născut noru-mea, cum să nu mă duc? Are fecior! Îl botează Constantin, frumos nume. Nu? Nu naşte femeia în funcţie de vreme, Vasile, sau pe asta n-o ştiai? Axinte, lasă sateliţii, nu mai umbla cu capul în nori, râde şi câinele ăsta de tine, zău aşa…
– Păi să le trăiască şi să fie sănătos, exclamă Vasile, încercând să dreagă busuiocul, să vă bucuraţi de el cu toţii şi să aibă parte de o viaţă mai bună, nu ca asta de acu`! Şi să jucăm la botez, de s-o putea şi-om fi invitaţi. Dar azi nu poţi să ajungi la nepoţel, ţaţă Marie, ca să-l vezi şi să-l ţii în braţe, a sărit un tren de pe şină şi nu mai vine personalul. Mai durează până se reglementează situaţia. Îmi pare rău. Mâine poţi să vii şi ajungi la destinaţie. Dar azi nu…
– Auzi la el, îi pare rău… De ce nu faceţi treaba cum trebuie ea făcută, ca oamenii cu capetele pe umeri? Ai? Că le-aţi dat pe toate de-a berbeleacul şi gândiţi cu curu`, să mă ierte copiii ăştia, uite cum mă faci să vorbesc. Nu vă mai puneţi mintea la contribuţie… Nu sunt proastă, Vasile, au îmbătrânit şinele alea, ca şi oamenii, de ce nu le schimbă nimeni?
– Ce, bre, e vina lu` dom şef` că a deraiat trenul?
– Tu să taci, Axinte, nu te da cocoş în faţa mea, că şi-aşa vorbeşti rar, iar când vorbeşti spui numai prostii.
Fata râse din nou şi-i strigă băiatului:
– Acela este rucsacul tău, Miron. Dacă vrei să cauţi o pereche de pantaloni pentru mine, atunci caută în rucsacul meu. Vezi în partea stângă, sub tricouri.
O privi sugestiv pe bătrână.
– Bărbaţii… S-a fâstâcit imediat, l-aţi luat tare, nu se aştepta. Dar nu e băiat rău, aşa să ştiţi, ţine foarte mult la mine.
– Să dea Dumnezeu. Pare bun după ochi, mi-au trecut mulţi băieţi prin faţa ochilor, că am fost învăţătoare şi am scos untul din ei. Unii erau buni ca pâinea caldă, nişte îngeraşi cu ghiozdane în spate, pe urmă s-au înhăitat cu alţii şi praful s-a ales. Şi-au bătut nevestele, au sărit gardul la altele, şi-au stricat gospodăriile. Aşa e, Vasile?
Stamatoiu ridică din umeri, semn că nu înţelesese dacă făcea şi el parte, în opinia femeii, dintre aceia care promiseseră, însă nu confirmaseră de-a lungul timpului şi îşi rataseră viitorul. Trase din ţigară:
– Mai ţine şi de norocu` omului, bre, nu-i mai judeca pe toţi la grămadă, pe repede-nainte. Sunt situaţii şi situaţii…
– Da` mai ţine şi de voinţă, Vasile, pe-aia ai uitat-o pe drum. Că ţi-am zis să înveţi carte mai multă, dar tu ai venit aici, la haltă. Şi aici ai rămas. Ţi-a plăcut situaţia asta, nu alta…
– Am vrut să fiu aproape de ai mei, bre, de ai mei şi de sat.
– Ai vrut. Copiii se îndepărtează de părinţi. Se duc unde-i duce viaţa, unde-i duce meseria. Îşi fac un rost, o duc mai bine, de ăia care muncesc zic. Ăia care nu muncesc şi taie frunza la câini strâng din dinţi şi se uită lung la alţii care au de toate. Ai vrut mai aproape de sat… O prostie mai mare ca asta nu am auzit de multă vreme. Te-a ţinut satul legat şi n-ai mai putut să pleci?
– Prea le iei şi matale la extreme, zău aşa…
– Le iau aşa cum ştiu eu, Vasile, nu te mai încontra, n-o scoţi la capăt cu mine. N-am trăit degeaba. Zici că azi nu vine? Şi trebuie să mă întorc acasă cu sacoşele astea? Frumos vă stă… Eu ca eu, că mă duceam la nepot, dar Axinte ce caută pe-aici, pe la haltă? Te-oi fi săturat de sat, Axinte…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Gând (27)

azi
te voi scrie
cu toate incoerențele mele

vârful unui creion
sculptează cuvinte de sare
într-o lacrimă

♣ Cristian Lisandru (11 noiembrie 2017)

sursa foto – launchdsigns

Călătoria (14)

Fata roşi. Băiatul eliberă genunchiul accidentat din eşarfă şi scoase la iveală o julitură zdravănă care începuse deja să prindă coajă.
– Vezi că nu e nimic grav. Trebuie să o speli şi să o bandajăm din nou. Nici n-ai să ştii când a trecut…
– Da` ce-aţi păţit? întrebă Axinte, iar Moşu` adulmecă rana fetei, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că nu există nimic îngrijorător.
– Cum se întâmplă de obicei, rosti băiatul, un pic de neatenţie, a alunecat şi s-a proptit într-un morman de pietriş. Dacă nu vă supăraţi, aveţi o toaletă aici?
– Da. Cum intri în sala de aşteptare – îi zic aşa că aşa se zice, da`e doar o cameră ceva mai mare, atât şi nimic mai mult – te uiţi în stânga şi vezi uşa. E la comun, însă nu e nimeni acum, e o problemă pe linie, a deraiat un marfar şi personalul care trebuia să vină nu mai vine. Deocamdată. Se va rezolva, dar nu se ştie când. Dacă vreţi să plecaţi de aici – şi bănuiesc că vreţi, aici nu e nimic de vizitat, vai de noi! – trebuie să mai aşteptaţi.
– E curată? întrebă fata.
– Nu e lux, domnişoară, însă curge apa. S-a mai spart faianţa, pe ici, pe colo, în rest îşi poate face omul nevoile. Dar bandaj ai? Dacă nu aveţi, nu-i nimic, am trisă de prim ajutor. E drept că n-am folosit-o niciodată…
Băiatul scoase din rucsac o rolă de tifon, iar fata îi adresă un zâmbet recunoscător şi porni, şontâc-şontâc, în direcţia indicată de impiegat. O urmăriră cu privirile, doi adulţi, un câine care privea când la unii, când la alţii, şi un băiat îndrăgostit. Asta se vedea de la o poştă, nu trebuia să ai multe clasa la şcoala vieţii ca să îţi dai seama.
Ploaia se înteţise, abia acum hotărâtă să îşi facă mendrele fără a mai lua în seamă părerea cuiva. Atmosfera se înnegurase, şinele sclipeau până departe, într-o parte şi în alta, iar tunetele îl făceau pe Moşu` să-şi mişte urechile.
Impiegatul murmură:
– Potop, nu altceva… Ehe, tinereţe, tinereţe… Fosta-i lele cât ai fost, Axinte. Acum ne uităm la ăştia mai tineri – făcu semn către băiat – şi ne aducem aminte de noi şi de vremurile noastre. Este, Axinte?
Aprinse încă o ţigară, îl invită şi pe Axinte să extragă una din pachet şi privi către băiat. Apoi păru că se răzgândeşte şi dădu să ducă pachetul către buzunar.
– Fumez, aş lua şi eu una. Dacă se poate, bineînţeles… Le-am terminat pe ale noastre şi nu am avut de unde să mai cumpărăm. Am crezut că vom găsi la gară.
Stamatoiu îi întinse pachetul:
– Se poate, cum să nu se poată… Acum e lumea mai libertină, nu mai dăm nimănui cu palma peste urechi fiindcă fumează mai devreme decât ar trebui. Ţigări găsiţi doar în sat, la magazin. Şi, dacă vi s-a făcut foame, tot de acolo puteţi să luaţi câte ceva…
– Fiecare şi le ştie pe ale lui, rosti Axinte după ce trase un fum, nu trebuie să se bage nimeni. Lasă omul să fumeze, dacă vrea, ăsta e cel mai mic rău dintre toate…
– Nu e sănătos, făcu Stamatoiu pe interesantul, cu toate că nici lui nu-i venea să creadă ce subiect abordase. Da` parcă mai e ceva sănătos? Eu, când trag dintr-o ţigară, simt cum capăt putere. Asta e. Am încercat să mă las, nu pot.
– Eu nici măcar n-am încercat, spuse băiatul, vorbind în timp ce ţinea ţigara în colţul gurii.
– He, he, mai ai timp… Că eşti de-abia la început. Câţi ani ai?
– Peste o lună fac nouăsprezece.
– Mulţi înainte. Te vedeam mai mic, nu te supăra că spun. Dar fata?
– Optişpe şi trei zile.
– Şi cum îţi zice?
– Miron.
– Frumos nume, cam rar auzi, se miră Stamatoiu, mai ales în vremurile astea. Nu-i aşa, Axinte?
– Ba bine că nu. Băiete, el e şeful de haltă, Stamatoiu îi spune în acte, lumea-i zice dom`şef. Iar eu sunt Axinte. Moşu` e al meu, după cum spusei, bucuroşi de întâlnire. Mergeţi la Bucureşti?
– Aşa am vrea.
– Şi veniţi de departe? Un băiat şi o fată, singuri pe coclauri? Dacă se ia cineva de voi? În ziua de azi umblă tot felul de oameni…
Băiatul îşi feri privirea, părând deranjat de întrebare. Stamatoiu ridică sprâncenele a mirare, iar Axinte se grăbi să dreagă busuiocul.
– Aşa sunt oamenii de la ţară, băiete, nu văd toată ziua-bună ziua orăşeni şi roade curiozitatea-n noi. Aflăm una, aflăm alta… Măcar din când în când, nu trebuie să vă supăraţi… Iar de la ştiri afli numai rele, nimic bun, că nu mai ştii nici ce să crezi.
– Sunteţi cu vreo maşină, aţi rămas cu ea în pană? întrebă şeful de haltă. Fieru-i fier, se strică exact atunci când ai mai mare nevoie de el. Nu poţi să pui bază. Înainte le mai reparai, ridicai capota, chemai un meşter, o dregea el. Acu` au calculatoare de bord, dracu` le mai scoate la liman. Trebuie carte multă, nu mai merge cu şurubelniţa şi cheia. Ridici capota, te uiţi ca prostu`, nu vezi nimic.
Băiatul schiţă un zâmbet.
– Eu am carnet, dar nu suntem cu maşina. Mergem pe jos, din loc în loc. Sau cu autostopul, cu autobuzul, cu trenul. Facem o călătorie la care ne-am gândit de mai multă vreme. Asta-i tot. Cunoaştem oameni, ne cunoaştem pe noi înşine, vedem ţara şi altfel. La pas. E frumos…
Stamatoiu se scărpină în frunte, apoi dădu din cap. A înţelegere? A nedumerire? A surpriză? Axinte nu-şi putu da seama, însă nu interveni.
– S-a întâmplat ceva?
Vocea fetei se strecură printre ei ca un clinchet. Iar ploaia se înverşună asupra acoperişului haltei cu şi mai multă putere…
– Păi ce să se întâmple, nu s-a întâmplat nimic, stăteam de vorbă ca oamenii care abia s-au cunoscut. Vă doare?
– Mai puţin. Dă-mi şi mie, se adresă băiatului, iar acesta îi oferi ţigara. Fata trase din ea, apoi i-o înapoie şi mută privirea de la Axinte la Stamatoiu. Sper că nu mă certaţi.
– Noi nu, zâmbi Stamatoiu, nu ne permitem. Dar părinţii ce spun? Că eu am dus o muncă de lămurire cu ale mele, acu` nişte ani… Până la urmă s-au lăsat. Poate aşa au vrut ele, nu cred că neapărat pentru a-mi face mie hatârul. Mai ales că ziceau să le las în pace. S-a trezit fumătorul – aşa ziceau, râdeau de mine – să facă morală… Şi chicoteau. Puteai să te mai superi? Nu puteai.
Peste faţa fetei trecu o umbră, iar băiatul se trase lângă ea, o luă de mână şi îl împunse pe Stamatoiu cu privirea.
– Unde ziceaţi că e magazinul acela?
– În sat. Nu-i chiar aşa departe, poate vă duce Axinte. Că şi el dorea să plece într-o călătorie, dar nu i-a ieşit pasienţa. Până ajungeţi, până vă întoarceţi… Trece timpul, poate se repară linia şi vine personalul. Dar nu vedeţi cum toarnă cu găleata? Doar nu plecaţi chiar acum…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Miercuri – „Timp”

E drept că timp nu avem niciodată şi nu s-au inventat/nu se vor inventa suplimente de timp. Tichete de timp nici atât. Sau timp-bonus. Iar sintagma „timp berechet” este doar o dulce amăgire.

Răstimp, timpul 😊 îşi vede de-ale sale, jucându-se (cu noi). De-a secundele, de-a minutele, de-a orele în urma cărora rămânem cu aceeaşi întrebare stupidă: Când naiba a trecut timpul?
Poate că nici timpul nu mai e ce-a fost, poate că tot sistemul nostru (temporal) de valori este depăşit şi întreținut artificial de conspiratori malefici.

Sau – ipoteza de lucru nr. 2 – noi ne-am pierdut pe drum, la diferite intervale de timp, încercând cu disperare să ne regăsim doar pentru a ni se ivi, din nou, ocazia de a pierde timpul.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (13)

Mai întâi nişte stropi rari, mici, timizi, ca şi cum ploaia era nehotărâtă şi încă nici nu ştia, cu adevărat, ce are de gând să facă în continuare, stropi blânzi, aproape insesizabili, ca o simplă părere. Apoi, ca şi cum o partitură nevăzută scotea la iveală pasaje ceva mai tensionate, stropi grei, durdulii, grăbiţi, spărgându-se cu zgomot pe acoperişul de tablă al haltei.
– Veniţi încoace, ce-aţi rămas aşa? se burzului Stamatoiu la cei doi adolescenţi, de parcă aceştia ar fi greşit cu ceva, iar el se simţea obligat să îi pună la punct.
– Veniţi, veniţi, interveni şi Axinte, însă pe un ton mult mai blând. Moşu` nu muşcă. Cunoaşte oamenii, nu s-ar repezi la nimeni fără un motiv anume. Are filosofia lui câinească…
Cei doi făcură câţiva paşi, căpătând curaj. Fata şchiopăta uşor, iar băiatul lăsă rucsacul jos şi o ajută să se aşeze pe unul dintre scaunele de plastic. Moşu`, dând din coadă, se apropie de ei. Fata tresări.
– Mie mi-e frică de câini, aşa să ştiţi…
– De Moşu` nu trebuie să îţi fie frică, e un câine aşa de deştept că au vrut să mi-l ia la Bucureşti şi să-l facă poliţist. Nu l-am dat fiindcă m-am ataşat de el. L-am crescut de mic şi nu-l dau nici pe o avere. Are poliţia de unde să ia câini…
Gluma lui Axinte stârni zâmbete pe feţele noilor veniţi.
– Pe bune? întrebă băiatul, iar fata îl lovi uşor cu cotul, în semn că ar trebui să îşi ţină gura în faţa unor străini pe care de-abia îi întâlniseră. Sau poate spre a-i da de înţeles că demonstra o credulitate fără margini.
– Pe bune, interveni şi Stamatoiu, apropiindu-se de ei şi intrând în jocul lui Axinte. E ăl mai deştept câine de pe-aici, fără îndoială, şi pot să pun pariu pe două lefuri de-ale mele că nici pe o rază de o sută de kilometri nu mai găseşti aşa ceva. Dar ce-i cu voi, că nu vă cunosc?! Eu – privi către Axinte, spre a căpăta o confirmare imediată, iar acesta dădu din cap în semn că aşa este – cunosc pe toată lumea din zonă. Nu e unul să nu ajungă la tren. Şi dacă are maşină – că sunt mulţi care şi-au luat, la mâna a doua, a treia, de prin străinătăţuri, de unde-a-nţărcat mutu` iapa, dar se cheamă că şi-au luat – tot vine omu` la haltă, măcar să audă şuieratul trenului. Sau să aştepte pe cineva. Vin copiii cu nepoţii, de la oraş, mai vine rude, câteodată. E drept că din ce în ce mai rar. Nu mai are lumea timp de călătorii…
– Sau poate că i s-a stricat maşina omului respectiv, completă fata. Şi de aceea are nevoie de un alt mijloc de locomoţie.
Era o pistruiată cu un zâmbet delicios desenat pe chipul oval, iar un tricou negru, inscripţionat cu „Metallica”, ascundea sânii mici şi fermi care împungeau materialul. Purta o pereche de blugi tăiaţi cu foarfecele deasupra genunchilor şi avea bocanci în picioare, cu ţinte şi talpă groasă, însă Stamatoiu şi Axinte luară întreaga vestimentaţie care pe ceva firesc şi nu se mirară aşa cum ar fi făcut cu mai mulţi ani în urmă. Văzuseră altele şi mai şi pe la televizoare, iar pe urmă auziseră prin sat cum Liberare striga că lumea s-a dat cu cracii în sus, iar revoluţia – mereu ajungea la subiectul „revoluţie”, indiferent de unde pleca discuţia – ne-a prostit copiii şi a dat cu tradiţiile de pământ.
Băiatul era copia fidelă a fetei, numai că avea părul tuns perie, iar pe tricoul său se răsfăţa un monstru sub care scria „Iron Maiden”. Blugi tăiaţi, bocanci, până şi pistruii făceau parte şi ei din fotografia comună.
– Parcă aţi fi fraţi, îşi permise Axinte o ipoteză. Sunteţi?
– Semănăm, nu-i aşa? gânguri fata, în vreme ce băiatul se aplecă înspre genunchiul ei bandajat şi începu să desfacă nodul eşarfei.
– Au…
– Trebuie să văd cum arată, să nu te infectezi. Nu mai mişca piciorul.
– Mă doare, cum să nu îl mişc?
– Trece, Casandra, trece… Nu e nimic grav. Nu te mai fandosi…
Ridică privirea înspre cei doi.
– Nu suntem fraţi. Suntem prieteni. Casandra e prietena mea.
O spuse cu hotărâre, pe tonul cuiva care vrea să stabilească de la bun început nişte reguli clare, astfel încât să nu mai fie nevoie de explicaţii suplimentare, iar Axinte se scărpină după ceafă şi îl privi sugestiv pe Stamatoiu.
Acesta rânji:
– Ei, lasă, nu te ambala, că nu ţi-o fură nimeni, nu vezi că suntem doi rablagiţi şi-un câine care dă din coadă? Dacă eram mai tânăr ţi-o suflam fără drept de apel, îi făceam curte ca la carte, am fost un romantic incurabil la viaţa mea.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Gând (26)

… alergăm, gâfâim, plămânii protestează, un orizont pus pe şotii se îndepărtează constant, timpul ingrat ne suflă în ceafă, trăim pe repede-înainte şi, câteodată, smulgem câteva secunde pentru a trage aer în piept, spre liniştirea temporară a tuturor neliniştilor contemporane…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Gând (25)

eu scriu încă un vers pe umerii tăi
apoi te sărut şi îţi acopăr trupul
cu o altă dimineaţă
smulsă din mine

♣ Cristian Lisandru

foto – arhiva personală

Călătoria (12)

– Doamne-fereşte!
– Câţi ani să fie, Axinte?
– De când, dom`şef?
– De când ai rămas singur ca un cuc?
– Se fac doi ani în octombrie.
– Aşa e, că fierbeau cazanele, mirosea pe orice uliţă, mai toţi bărbaţii umblau pe şapte cărări… Dumnezeu s-o ierte, Axinte! Noi suntem mai daţi dracului decât alţii, bag de seamă, p-aci mor mai repede muierile, parcă e împotriva firii. Rămân bărbaţii singuri, Axinte, vai de capul lor, nu e bine deloc. Învaţă să cârpească izmene, să calce bulendrele… Ăia care vor. Care nu vrea umblă ca boschetarii de la Bucureşti. Şi mănâncă numa` ce se nimereşte, se usucă, se înnegurează la faţă, să ia cu băutura şi mai abitir. O fi vreun blestem, poate plătim păcatele de-o viaţă, o fi de la încălzirea aia globală, cine dracului să ştie? Greu fără muiere lângă tine… Şi alta de unde să iei exact atunci când îţi trebuie, că muierile de casă nu cresc pe şleauri, ca să întindă bărbatul mâna şi să le apuce.
Axinte îşi lăsă privirea să alunece în susul liniei, înspre norii burzuluiţi, din ce în ce mai ameninţători. Se înfrigură dintr-o dată, ca şi cum l-ar fi atins o mână de mort pe spate spre a-i aduce aminte că nimic nu trăieşte veşnic.
Răsuflă adânc.
– Dumnezeu s-o odihnească, dom` şef, de ce s-o ierte, că n-a greşit cu nimic?! Era femeie bună, sănătoasă, gospodină… Mă spăla, mă călca, mă ierta dacă mai greşeam. Greşeşti şi dacă nu vrei, parcă dumneata n-ai greşit niciodată? Tot greşeală se numeşte…
Un tunet îndepărtat. Ca un avertisment, ca un semnal divin pe care oamenii îl interpretează în fel şi chip, de atâta amar de vreme, chinuindu-se să îl descifreze, dar pe care nimeni nu îl înţelege în profunzime.
Impiegatul îşi încheie nasturii de la haină.
– A început să strângă, o furtună mai lipsean acu`. Hai înăuntru, dacă nu vrei să te întorci acasă mai repede. Decât să te prindă răpăiala pe câmp mai bine în birou, la adăpost. Dar câinele stă afară, aici eu fac legea.
– Mâine o fi gata?
– Cine?
– Linia aia.
– O fi. N-o lasă ei chiar aşa, mai multe zile, oamenii trebuie să circule dintr-o parte în alta, ca banu`. Fiecare are ceva de rezolvat, că numai străinii stau doar în concedii. A muncit omu` toată viaţa lui pentru stat, pe urmă statu` îi zice “mulţumesc frumos”, îi dă pensie babană, omu` se odihneşte după atâta muncă şi călătoreşte. Asta face, Axinte! Vede lumea. Noi ce mama dracului vedem?
– Fiecare cu norocul lui, dom` şef, fiecare cu statu` lui, doar n-o să fim toţi la fel, nu? Zic şi eu… Nici pe vremuri n-a fost bine. Şi urlau unii că era egalitate.
– Politică de căcat. Cu moţ. Axinte, noi ne mulţumim cu puţin, mă, că aşa am fost învăţaţi de ăia şmecherii. De granguri. Vedem pădurea asta din capu` satului, ni se pare că e raiu` pe pământ, aer curat, verdeaţă, răcoare, prostii… Mai mergem pe la Bucureşti, ne uităm ca proştii în vitrinele-alea mari şi la blocurile înalte, bem o bere d-aia mai ieftină, pe urmă ne întoarcem tot aci, în praf, stăm pe prispă, mângâiem orătăniile cu privirea şi dăm o ţuică pe gât. Asta e tot ce facem noi, Axinte. Fleoşc! Se duce viaţa, se duc planurile din tinereţe – ce, tu n-ai avut planuri, eu n-am avut planuri? –, intră boala în oase, nu mai eşti bun de nimic. Că m-am şi enervat… Bei o ţuică? Dă-i la dracu` cu marfaru` lor, observ că nici n-au mai dat telefon. Da` cu ce să îi ajut eu? Ce sunt eu? Un Neica-Nimeni cu uniformă, aia sunt!
– Nu eşti dumneata şef pe tarlaua dumitale? Eşti. Trebuie să te ţină la curent. Ca să ştii ce să spui la oameni. Cum aş fi eu, adică. Eu n-am de unde să ştiu mersul trenurilor. Acu` trebuia să fiu în personal, cu ochii pe geam. Pe urmă vedeam eu ce mai făceam…
– M-aş şterge la cur cu şefia asta, Axinte, dar mai am nişte ani până la pensie, nu mai am eu puterea să mă apuc de altceva, să mă reprofilez, cum zic ăştia pe la televizor…
Tună din nou, Moşu` ciuleşte urechile şi zbârleşte părul pe ceafă.
– Tu ce-ai, mă, se burzuluieşte impiegatul, vine tornada peste noi?
Moşu` dă din coadă şi scoate limba.
– Pe la alţii a fost, murmură Axinte.
– O fi de la ruşi, trag în nori cu rachetele, cică pentru grindină, ca să scape de ea, dar eu am altă teorie. Ne distrug atmosfera, încetul cu încetul, pe urmă canci recolte, o să murim de foame. Cine mai ţine arma-n mână dacă vin peste noi? Că nu le place cum ne comportăm. Ne-am dat cu americanii…
Axinte nu mai spuse nimic. Nu-i plăcea politica, nu pricepea toate vorbele acelea în doi peri, păsăreşti, din care nu înţelegeai decât că o să fie bine cândva, numai că nimeni nu era în stare să îţi explice şi când urma să vină fericirea. Pentru proşti, pentru deştepţi, pentru bogaţi sau săraci, pentru toată lumea.
Stamatoiu aprinse o ţigară, trase din ea cu sete, apoi fu scos din expectativă de ţârâitul telefonului. O aruncă şi o stinse cu vârful pantofului.
– Hai că aflăm imediat cum mai stă treaba, i-o fi dat drumu` pe şine!
Axinte îl auzi cum se prezintă, răcnind, apoi se făcu linişte pentru câteva minute. Şi apoi un „Să trăiţi!” răcnit, un receptor trântit şi o înjurătură de „morţii mamii lor”.
Impiegatul reveni pe peron, roşu la faţă.
– Mai durează, ia-ţi gândul de ducă, la noi e ca la nimeni, trebuie să aducă altă macara, prima s-a stricat, nu mai ridică nici sula ministrului! M-a sunat impiegatul de la halta vecină. El dăduse verde marfarului, pe urma s-a întâmplat să deraieze. Acu` cică umblă toţi ca bezmeticii, cu cât durează mai mult, cu atât e mai mare scandalul. Bei ţuica aia?
– Mă duc acasă. Mulţumesc, dom` şef. Nu beau.
– Cum vrei. E de prună, să ştii. Nu mai fii aşa cătrănit, Axinte, unde-i mai bine ca acasă?
Moşu` lătră scurt, apoi începu să mârâie. Impiegatul şi Axinte îndreptară privirile către capătul peronului îngust, plin de crăpături şi fire de iarbă. Doi adolescenţi, un băiat care ţinea un rucsac în mână şi o fată slăbuţă, cu părul până la umeri, rămăseseră nemişcaţi şi se strângeau unul în altul, temători, la vederea câinelui. Fata avea genunchiul drept bandajat cu o eşarfă, iar câteva dâre de sânge se întindeau – ca nişte şerpişori roşii, îşi spuse Axinte – înspre gleznă.
Începu să plouă.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Gând (24)

Să ne zidim în propriile gânduri,
Să construim, prin noi, un alt decor…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: