Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

destin

dincolo

nori înverşunați peste o lume adormită
tu visai că suntem numai noi
şi o descătuşare infinită
zburau păsări necunoscute prin nori
apoi a fulgerat deodată
în visul tău eram doi călători

furtuna aceasta nu are putere
nu ne poate despărți

(îți era frică
de vorbe-n vânt
de nepătrunsele mistere)

furtunile lumii sunt neputincioase
de undeva
din trecutul comun
cineva fără chip strigase
poate ne chema înapoi
poate ne trimitea înainte
în visul tău
în visul nostru
dincolo de amănunte
îndoieli
cuvinte

Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Casablanca şi lacrimile lui Costa Grecul

Am ajuns la Casablanca într-o zi de vineri. 13. Tot echipajul era cu curu-n sus şi vorbea 2monosilabic, fiindcă – aşa cum v-am mai spus cu alte ocazii – a umbla teleleu pe mări şi oceane, luni în şir, secătuit de carturi şi de oboseală,  nu este deloc o hrană suculentă pentru suflet şi trup. Ba chiar din contră, ai senzaţia că roade un vierme în stomacul tău şi – al dracu` să fie el! – nu se satură niciodată. E mare fomist.

Se prăvăleau nişte nori ciufuţi în tribord, încălecându-se, deşirându-se şi lovindu-se cap în cap, precum berbecii, vântul înfigea suliţe prăfuite pe unde nimerea, aveam nervii încordaţi la maxim de puteai să cânţi la ei ca la o scripcă şi, cu o noapte înainte, îi desenasem lui Humphrey Bogart o mustăcioară á la Errol Flynn pe afişul de care nu mă despart niciodată.

Îmi turnasem încă două guri de coniac în cafea, apoi privisem drept în ochii lui şi îl întrebasem galeş:

  • Rick, băiatule, eşti bine sau te răsuceşti în groapă?

Bineînţeles, n-am primit niciun răspuns, iar unul dintre pretenarii mei din echipaj s-a uitat la mine cu milă evidentă. O fi crezut că mi se apropie dorul de ducă, acela care îţi trage şuturi în buci şi te trimite să pupi pământul, indiferent unde te afli, decis să trimiţi în uitare poveştile marinăreşti şi luminiţa din vârful catargului.

Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns în port şi încruntaţii au început să verifice vaporul, ca şi acum am fi cărat cu noi numai haşiş, cocaină, M-16, arme chimice sau rachete de croazieră, a fost să înjur Atlanticul. O săptămână întreagă ne făcuse zile fripte şi nopţi albe, ne scuturase de ziceai că vrea să scoată untul din noi, rânjise prin valuri cât casa şi ne plesnise urechile cu tunete şi fulgere numai bune pentru sfârşitul lumii, varianta revizuită şi adăugită.

Pe urmă am scuipat a pagubă şi m-am apucat să trag cu briciul peste obrajii ţepoşi. Eram la Casablanca, totuşi… Iar Marocul are de fiecare dată un miros inconfundabil de poezie pe care trebuie să o reciţi neapărat, însă doar proaspăt bărbierit.

Cearcănele de sub ochi mi-au retransmis de la prima vedere că oceanul suge din tine pofticios, aşa cum sugeau piraţii din pipe chiar şi atunci când erau stinse. Cu oceanul lângă tine te usuci, mumificându-te treptat, dacă îi dai şi cu tifla şi crezi că eşti mai tare decât el pentru că îl brăzdezi dintr-o parte în alta atunci e şi mai grav. Marinarii, spre deosebire de alţi oameni, nu numai că trag moartea după ei, ca pe o barcă agăţată la pupa, dar dau tot timpul senzaţia că mai au doar un pas până la ofilire.

O să-mi spuneţi că sunt şi marinari obezi pe lumea asta, eu n-am văzut la viaţa mea decât câţiva, jerpeliţi, bolnavi, ştirbi, retraşi prin porturi obscure, aciuaţi pe lângă cherhanale care puţeau îngrozitor, dornici să-şi povestească – în schimbul unui amărât de clondir – minunatele aventuri. Aţi înregistrat şi ghilimelele, sper.

Mie-mi plac marinarii uscaţi şi tari ca pesmeţii, cu ăştia mă fac frate de cruce imediat şi batem tavernele ca să luăm putere pentru călătoriile viitoare. Te şi miri unde încape atâta băutură în stomacurile lor, însă – de la un anumit moment – renunţi la astfel de întrebări şi iei situaţia ca atare.

Când ajunsesem pe obrazul drept şi mijisem ochii pentru a ajusta perciunele, m-am trezit în cabină cu Costa Grecul. Ăstuia i se spune Zorba Grecul, numai că se enervează, aruncă imediat cu tot ceea ce-i pică sub mână (odată a zburat un sextant peste bord şi pe urmă a trebuit să-l plătească din buzunar, motiv pentru care două zile n-a mâncat şi n-a băut, fiind şi zgârcit de la mama lui) şi spumegă. De ce spumegă? Vă spun tot eu, fireşte. Nu ştie să danseze.

I-am spus odată bă, am văzut de toate la viaţa mea, babe care făceau striptease, căpitani de vas fără brevete, fiindcă le dăduseră foc în momente de furtună sufletească, copii însuraţi cu matroane de bordel, câini cu trei picioare care îi întreceau în viteză pe cei cu patru, balene ucigaşe care se gudurau pe lângă vapor precum şoricarii sentimentali şi multe altele, că mi-ar trebui încă o zi numai pentru introducere. Da` un grec care să nu ştie să danseze n-am mai văzut!

Să mă omoare grecul, nu altceva! Bolborosea pe limba lui câte-n lună şi-n stele, nici nu l-am ascultat, grecii sunt pâinea lui Dumnezeu, însă numai atunci când stai cu ei la băută. Dacă le reproşezi ceva sau le atingi o coardă sensibilă nu mai ai trai… Şi e mai bine să-i laşi în pace. Dar pe un vapor nu trebuie să rămâi cu ranchiuna la purtător, lumea-i mică, te loveşti de unul sau de altul chiar şi atunci când vrei să meditezi la nemurirea sufletului şi la sufletele ălora mâncaţi de peşti, aşa că tot prieteni am rămas.

Zice:

  • Ce faci?

Am continuat să trag încet cu briciul, concentrat nevoie mare, şi i-am răspuns abia după vreun minut:

  • Vânez pinguini imperiali şi mă conversez cu un urs polar. Zice că îl cheamă Fram.

Normal, n-a înţeles nimic, grecii au rămas la afroditele lor fără mâini şi la uleiul de măsline. Mai nou au şi revoluţiile sub pat, dar parcă nu se leagă norocul nici de ei. Le dă cu tifla.

Costa s-a prins, totuşi, că pusese o întrebare jalnică. S-a aşezat cu greutate pe marginea cuşetei, de parcă îl prinsese chiar atunci o groaznică durere de şale, continuând să mă privească. Se uita la mine ca şi cum nu m-ar fi văzut niciodată. Dacă m-aș fi transformat subit într-o muiere pregătită să-și scoată sutienul aş fi trecut cu vederea insistenţa sa supărătoare și l-aș fi fiert minute bune, numai așa de-a dracului, însă în condiţiile date nu m-am putut abţine:

  • Ce te uiţi ca bou`?
  • Te duci pe uscat?
  • Pe Lună. Acum se fac înscrieri, dacă te grăbeşti mai prinzi un loc. Am pile, îţi pun o vorbă bună?

A înghiţit în sec şi a început să-şi răsucească mustaţa. Lungă mustaţa asta a sa, dacă i-ar tăia-o cineva într-o noapte s-ar sinucide. N-am niciun dubiu din acest punct de vedere. L-am simţit cum îmi pironeşte ceafa. Şi răsufla sacadat.

  • M-a părăsit grecoaica, omule… Grecoaica mea…

Tocmai ajunsesem cu briciul la beregată şi m-am oprit. În astfel de momente, o singură mişcare greşită şi te-ai dus pe copcă. Asta este, unii fac mişto de mine fiindcă nu cumpăr gillette cu trei-patru rânduri de lame, chestii-trestii, bărbieritul o minune, eu am rămas de modă veche. Nu există bărbierit mai dulce decât ăla cu briciul. Şi cu asta basta. De maşină electrică nici nu mai zic, prost a fost ăla de-a inventat-o, mai proşti ăia care-o folosesc. Nu vreau să nasc antipatii, omul are dreptul la propria opinie, chiar dacă-şi bagă un băţ în fund nu-l poate acuza nimeni, îl lasă-n plata lui. Fundul lui, face tot ce vrea cu el, nu?

Continuă lectura „Casablanca şi lacrimile lui Costa Grecul”

Libertate

Valurile de hârtie lovesc un ponton apărut de niciunde, iar o barcă, legănându-se hipnotic, mă îndeamnă să vâslesc către cea mai apropiată corabie. N-am mai vâslit din adolescenţă, legile nescrise ale oniricului impun o retrospectivă pe care nu o anticipasem, erau alţi ani, alte zâmbete, alte doruri, toate ascunse prin cute de gând, erau oameni care zâmbeau înţelegător, erau ţigănci cu ochi de oţel şi garoafe sângerii.

Ce ciudat. Încerc să vizualizez o garoafă roşie ca sângele abia scurs dintr-o rană deschisă. În alb-negru este doar o simulare execrabilă. Încă mă întreb dacă a vâsli într-un vis este totuna cu efortul depus în realitate, oricare ar fi ea, când corăbiile, lovindu-se unele de altele, transformă întreg decorul într-un naufragiu de proporţii. Lemnul scrâşneşte, catargele se frâng, răsună bubuituri de tun şi îmi este teamă că oceanul de hârtie va lua foc. Un gând nebun, însă perspectiva mă înfioară.

Către ce aş mai vâsli acum? Şi ce înseamnă un naufragiu visat? Unde sunt toate fantomele marinarilor, cine va mai striga „pământ” pentru a se bucura de contactul cu alţi oameni, cu alte vise, cu alte destine?

Merg pe plajă, strig „pământ” şi nu mă aude nimeni. Sunt convins că ofer imaginea unuia numai bun pentru o internare pe termen nelimitat la casa de nebuni – acolo unde toţi se cred sănătoşi şi, poate, chiar aşa este, ideea fiind îndelung pritocită de-a lungul timpului de unii şi de alţii -, însă nu-mi pasă.

La picioarele mele aterizează un ziar care anunţă, cu litere boldate, că „Libertatea a venit!” Nu înţeleg nimic, despre libertate s-a vorbit şi se va mai vorbi, totul ţine de perspectivă, de tabăra din care faci parte, de chef, de arta manipulării. Aveţi chef să fiţi liberi? Mulţimea răcneşte – un ocean de oameni, valurile fiecărui destin se amestecă, uluitor, cu altele – ca o singură voce: Daaaaaaaaaa! Visez o bucurie nemărginită, oameni dansând pe străzi, bărbaţi care trag cu arme către cer, femei care se lasă îmbrăţişate şi sărutate de bărbaţi necunoscuţi. Euforie. Vreţi libertate? Daaaaaaa!

Scenariul este acelaşi. Libertatea – ce marfă la mâna a doua, vândută de samsarii perverşi ai fiecărei epoci!

Sunt surprins de propriile gânduri. Plaja pustie ar trebui să îndemne la o altfel de meditaţie, naufragiul apocaliptic ar fi trebuit să inducă o altfel de stare. M-am obişnuit. Vreţi să visaţi? Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Fac şi eu parte din mulţime, identificându-mă cu fiecare destin în parte. Mi se pare că te văd, pierdută printre alte femei care strigă. Şi încerc să ajung mai aproape de tine, temându-mă ca nu cumva vreun necunoscut să atingă, înaintea mea, buzele tale…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

adn

viață suptă din deget
vorba lui caragiu
ne metaforizăm cu plăcere orgasmică
până şi un găinaț devine pretext literar
pe urmă stăm ca boul pe coadă
aşteptăm un feedback salvator

jucăm teatru
pe o scenă unde nu ne vede nimeni
câteva vizualizări sunt motiv de paranghelie
zâmbim complice
am rupt gura târgului

ne îmbătăm cu propriile iluzii
fiindcă suntem în țara lui neica-nimeni
aici fiecare e mai bun decât ceilalți
iar autografele sunt parte integrantă din adn

îmi plac scriitorii în care se reflectă cerul
ochii lor capturează albastrul acela
pentru care s-a zidit
voronețul

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

probabil

trăim
cu lejeritatea execrabilă
a celui care nu mai are nimic de pierdut
jemanfişişti ai propriei existențe
idolatrizând rateuri frumos ambalate

cântăm
sub duş
în fața altarelor sau la cârciumă
vocile noastre acoperă simfonii celebre
savantul divin a fost darnic
avem talent cu nemiluita
când nu ştim ce să facem cu el
arătăm cu degetul
spre ue spre stratul de ozon spre fisc

plângem
în pumni
facem concurență bocitoarelor
ne privim în oglindă
înjurăm cu năduf

murim
mimând drame existențiale
înainte de a ne vinde demnitatea la talcioc
organizăm şuşe intens mediatizate

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

drumul

drumul nu ducea nicăieri
ceea ce contrazicea părerea generală
conform căreia
toate drumurile duc undeva
(unii afirmă răspicat la Roma
fără a încerca să verifice afirmația
cu propriile picioare)

pe de altă parte
drumul nu venea de niciunde
iată o altă incertitudine trufaşă
– dacă toate drumurile duc undeva
atunci ar trebui să descoperim
totuşi
şi de unde vin ele –

poate că drumul acela (gândeam)
unea două orizonturi îndrăgostite
sortite să nu se atingă niciodată
două chemări
două speranțe deşarte
două emisfere
două blesteme
poate

drumul exista
împotriva logicii elementare
şi
(renegând tiparele nenorocite)
nici nu avea nume

se făcea că mă făceam un drum
între niciunde şi nicăieri

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Semne

Unele poveşti nu vor fi scrise niciodată, însă puterea de a le trăi ne aparține. Iată-mă din nou în fața aceloraşi valuri de hârtie, încercând din răsputeri să citesc (să citesc, să citesc, să citesc) tot ceea ce s-a scris de-a lungul timpurilor – în timpul acesta mă pierd prin vise alb-negru, în timpul acela îți spuneam (îmi spuneam?) că nici măcar visele nu vor avea puterea de a ne separa, în timpul care va veni mă voi lupta, la rându-mi, cu mori de vânt căzute într-o putrezită banalitate -, căutându-mă, căutându-te, căutându-ne… Împărțim acelaşi timp şi mai multe timpuri, suntem acum şi atunci, hrănim un mâine flămând cu resturile unui ieri împuținat. 
Mă întreb – iar întrebarea aceasta obsedantă devine un laitmotiv al peregrinării mele onirice – pe unde rătăceşti, mă întreb dacă urmele paşilor tăi sunt acoperite de aceleaşi valuri de hârtie, dacă priveşti, ca şi mine, către acest orizont ambiguu ca o părere cu inflexiuni machiavelice.
Întrebările există doar fiindcă noi, oamenii, am inventat semnele de întrebare. Pe urmă, puşi în fața unei crunte realități, am ridicat din umeri.

Orizont străpuns de etravele unor corăbii cu pânze sfâşiate, fantome înfăşurate în cețuri, vis desprins din cărți, din scenarii prăfuite, din monumentale producții cinematografice în care nu vom fi niciodată personaje. Pirați, comori, călători disperați, căutători indecişi, exploratori versați ai unor mirifice iluzii, scriitori privilegiați pentru care marginile pământului sunt mai aproape decât foaia albă. Speranță, deznădejde, bucurie, pământ, sete, beție, insule salvatoare, cântece de sirenă. 

Mi te imaginez surâzând… Orizontul surâde, valurile foşnesc, corăbiile acestea caută porturi inexistente.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ro

bărbatul

pe drumul acela
sfâşiat de şleauri
trecea o căruţă cu coviltir
bărbatul de pe capră ducea universul pe umeri
atâta greutate îl gârbovise
fără să îşi dea seama
avea o pălărie
cu boruri mari
ca şi cum ar fi dorit să se ascundă de lume
biciul din mâna lui părea un şarpe
negru
mort
numai coamele cailor răspundeau vântului

din când în când
captiv într-o agonie interminabilă
şarpele se trezea la viaţă
şuierându-şi disperarea

♣ Cristian Lisandru (2012)

sursa foto – goodfon.ru

dragoste

un câine muşca din lună
pe dealul ţintirimului
noaptea se tăvălea prin iarbă
ca o ibovnică depravată
dornică de dragoste

mirosea aţâţător
a fân şi a dezmăţ nocturn
cu sfârcuri strânse între dinţi
vămuite
supte de vlagă

dinspre munţi
se prăvăleau nori mari
încălecaţi de fantomele haiducilor

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: