Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

destin

bărbatul

pe drumul acela
sfâşiat de şleauri
trecea o căruţă cu coviltir
bărbatul de pe capră ducea universul pe umeri
atâta greutate îl gârbovise
fără să îşi dea seama
avea o pălărie
cu boruri mari
ca şi cum ar fi dorit să se ascundă de lume
biciul din mâna lui părea un şarpe
negru
mort
numai coamele cailor răspundeau vântului

din când în când
captiv într-o agonie interminabilă
şarpele se trezea la viaţă
şuierându-şi disperarea

♣ Cristian Lisandru (2012)

sursa foto – goodfon.ru

dragoste

un câine muşca din lună
pe dealul ţintirimului
noaptea se tăvălea prin iarbă
ca o ibovnică depravată
dornică de dragoste

mirosea aţâţător
a fân şi a dezmăţ nocturn
cu sfârcuri strânse între dinţi
vămuite
supte de vlagă

dinspre munţi
se prăvăleau nori mari
încălecaţi de fantomele haiducilor

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

înțeles

înțelesurile au obiceiul pervers
de a fugi
atunci când dorim cu tot dinadinsul
să le smulgem fară milă
misterioaselor întâmplări indescriptibile

încifrate tandrețuri pe sub aripi de lilieci
presupuse interpretări
omniprezente unduiri de frază
mai aproape cu un geamăt
noaptea aprinde stele
răbdarea-i matusalemică
are şi ea un înțeles ascuns

enigme dulci
cochiile unor melci plecați de-acasă
ceea ce nu poate decât să ne mire
mirările se întrepătrund
atunci când răsfir neînțelesuri
rămân în mine răspunsuri îmbrățişate

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Amintiri cu tata

Tata sforăia pe canapea, eu tastam ca un disperat decis să nu spună nimic în prea multe cuvinte, pe urmă i-am strigat tată, mă deranjezi, du-te în camera ta, s-a trezit, s-a ridicat, s-a dus fără cuvinte – părinții, îmbătrânind, ne lasă nouă cuvintele -, când s-a dus de tot, neîntorcându-se din cer,  m-am certat fiindcă mă deranjase sforăitul tatălui meu…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Echipa e completă

Văd ca prin ceață, iar vocile din jurul meu sunt mai mult un zumzet din care reuşesc, concentrându-mă – tâmplele zvâcnesc de parcă nişte spiriduşi ascunşi în cutia craniană au înființat o trupă de percuție -, să smulg doar unele cuvinte. Licoare, tentativă, vis permanent, muştruluială, leşin, moment oportun… Încetul cu încetul, însă, realitatea începe să capete contur. Motanul Albastru se află în fața mea, mă priveşte nerăbdător şi oarecum curios, asta în timp ce realizez că sunt aşezat în fund, sprijinit de un copac. Din stânga aud vocea cu inflexiuni molatice a Iepurelui:
– Cred că licoarea îşi face efectul, Motanule, începusem să cred că a expirat şi vom înregistra un eşec usturător.
– E preparată acum o lună şi trei zile, n-avea cum să expire. Nu sunt indolent. Poți să spui orice despre mine, câte-n lună şi stele, dar indolent nu sunt.
– Încă puțin şi îl pierdeam…
– Şmecherul ăla mic avea acadele prin toate buzunarele. I le-am confiscat, le-am pus la păstrare, nu ştii niciodată când îți pot fi de folos.
– Nu l-ai legat prea strâns? E un copil, totuşi…
– Să zică mersi că nu i-am tras pantalonii în jos pentru o bătaie straşnică. O merita cu prisosință. Acadele pentru Amnezie – aşa le zice, mai că-ți vine să-l pupi pe obrajii bucălați şi să-i susuri mânca-l-ar nenea de geniu minor… 
Tuşesc. Motanul Albastru introduce o sticluță – sticlă albastră, de ce nu mă mir? – într-unul din buzunarele vestei.
– Bine-ai revenit printre noi, Căutătorule! Soarele străluceşte, pădurea ascunde mistere nenumărate, lumea dintre vise te primeşte cu brațele deschise. Ştii cine suntem sau ăla micu’ a reuşit să-ți şteargă memoria cu o gumă invizibilă?
– Tu eşti Motanul Albastru, iar partenerul tău din Patrula Viselor e Iepurele. Pantaloni galbeni, bretele portocalii, fumează pipă, nu bea decât suc de morcovi. Tu eşti amator de bere.
Se aude vocea Iepurelui:
– E ok. Are şi ceva ironie la purtător, asta-i de bine. A scăpat ca prin urechile acului… Îşi revine. M-am liniştit. Nu mai sunt la prima tinerețe, palpitațiile îmi dau de furcă.
– A scăpat de necaz fiindcă ți-am zis să nu-l pierdem din ochi, Iepure. Asta o dată. Şi, motivul numărul doi, fiindcă am întotdeauna licoarea. Nu plec nicăieri fără ea. Mai ales atunci când trebuie să dau o raită prin Lumea Viselor.
Simt că îmi pocneşte fruntea.
– Ce mi-ai dat să beau? Mă doare capul îngrozitor.
Motanul Albastru duce laba la tâmplă, în semn că e bine „mobilat” şi pot avea încredere în el.
Licoarea Amintirii. Mă rog, numele nu e încă oficial, mai lucrez la el, trebuie să fie unul de impact. Abia atunci îl voi omologa. Lacrimi de dragon îndrăgostit, trei fire din coadă de motan tărcat, mustăți de focă, salivă de cățel, neapărat rasa Westie, apă scursă pe frunză de stejar, imediat după ultima ploaie de vară, o pană de cuc şi o legătură de păpădii. Se fierbe totul la foc mic şi se dansează în jurul ceaunului. A nu se bea mai devreme de o lună de la preparare, efectele secundare pot fi răvăşitoare.
Mă ridic şi mut privirea către Iepure. Se abține cu mare greutate să nu izbucnească în râs.
– Îți bați joc de mine, Motanule?
– Fireşte, crezi că mustăți de focă se găsesc pe toate drumurile? Pui întrebări puerile în loc să-mi mulțumeşti pentru că i-am venit de hac Ochelaristului malefic. Licoarea e magică, evident că dacă îți spun rețeta va trebui, iartă-mi clişeul, să te ucid.
Întinde o labuță, indicându-mi direcția în care trebuie să privesc.
La câțiva metri distanță, legat de un copac, Ochelaristul îmi aruncă priviri îmbufnate. Simt că explodez:
– Ai legat un copil de un copac? Atât te duce mintea de felină vorbitoare? Ai auzit de Protecția Copilului?
– Pardon, ăsta nu-i copil, e doar un drăcuşor împielițat care trebuie să învețe – cu forța, dacă e nevoie – ce e buna purtare. A parazitat prea multă vreme Lumea Viselor, s-a terminat cu toate capcanele lui. Punct.
– Eliberează-l imediat!
– N-am chef. Nu mai vrei o acadea?
Alerg către copac şi apoi mă străduiesc să desfac cât mai repede nodurile frânghiei. Ochelaristul are lacrimi în ochi, însă mă apostrofează:
– Numai tu eşti de vină! Tu! Tu!
Motanul Albastru se apropie, urmat de Iepure.
– Țâcă, nu te mai scap de sub control. De-acum faci echipă cu noi, n-ai de ales, iar dacă nu eşti cuminte vei ronțăi toate acadelele alea. Uiți toate cărțile pe care le-ai citit. Ce zici?
Țipetele încetează ca prin farmec, iar Iepurele îşi aprinde pipa.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Vineri – „Timp înfometat”

Curg aşteptări într-o clepsidră invizibilă, timpul e bolnav, suferă de bulimie temporală, înfulecă viețile noastre pierdute prin nisipuri mişcătoare şi, bineînțeles, nici nu are timp pentru siestă, curg aşteptări, curgem noi, mai există cer? mă întrebi, iar eu nici nu ştiu ce să răspund, cer de nisip, nori de nisip, plouă cu nisip, nisipul e fierbinte ca ultima sărutare pe care au gustat-o buzele uscate, timpului hămesit îi este iarăşi foame…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Ochelaristul

Ochelaristul răsfoieşte o enciclopedie – ceva despre animalele planetei, din câte îmi dau seama -, iar concentrarea i se citeşte pe chip. Ştie că sunt alături, a aruncat o privire fugară în timp ce mă apropiam, însă dă de înțeles că este captivat de fotografiile care umplu paginile. Totul alb-negru, fireşte, nici acest vis nu face notă discordantă cu toate celelalte.
Pun un genunchi în pământ şi îl întreb:
– Pare interesantă lectura…
Ridică din umeri.
– Mda…
– Nu ți-e dor de-acasă? Am aflat că ai rămas prins în lumea viselor.
Aş dori să-i spun şi că Iepurele îl consideră ceva în genul Spaima Visătorilor, motiv pentru care ar trebui să evit contactul cu el. Dar, la dracu’, e doar un puşti avid de lectură, or un astfel de personaj îmi e simpatic din prima, fără excepție.
Ridică ochii din enciclopedie. Ochelarii rotunzi, prea mari pentru fața lui mică, sticlesc. Amenințător?
– E bine aici. Nu mă deranjează nimeni. Nu mă obligă nimeni să-mi întorc buzunarele pe dos sau să fac pe broasca prin curtea şcolii. Tu ce vrei? N-am timbre, n-am capace, cutii de chibrituri, pocnitori sau alte prostii. Am doar nişte cărți, mă îndoiesc că te interesează.
Înțeleg din privirea lui că par un incult.
– Tragi concluzii prea repede, puştiulică, de unde ai învățat asta?
– Iar dumneata deranjezi un copil care citeşte. Sfatul meu, atunci când vezi un copil care citeşte – în orice realitate s-ar afla, aşa am observat, copiii citesc din ce în ce mai puțin, astfel că adulții le pot spune tot felul de prostii – este să îl laşi în pace. Lumile nu contează, cărțile necitite trăiesc aceeaşi dramă. Iar adulții construiesc lumi în care copiii suferă.
Ups, îmi spun în gând, am intrat pe un teren periculos de interesant.
– Nu doream să perturb eforturile tale intelectuale, țâcă, eram în trecere…
– Ți se pare că erai în trecere. De fapt, chiar dacă vei gândi că totul e o prostie, nu faci altceva decât să cauți fără a găsi.
– Ai văzut-o?
– Da. De mai multe ori. E frumoasă. O iubeşti, nu-i aşa?
– Cărțile ce spun?
– Că mai ai de umblat, nene…
– Există un final fericit?
Îşi trage nasul – abia acum e un copil în toată regula – şi scoate din buzunar o acadea. Copilul tot copil rămâne, Iepure prăpăstios, mi-ar plăcea să fii aici şi să-l vezi pe Ochelaristul Periculos cum suge o acadea. Ce-ai mai spune despre pericole absurde?
– Mai am una. Vrei?
– Da. Mulțumesc.
Acadeaua are un gust formidabil, iar asta o simte chiar unul căruia nu-i plac dulciurile. Şi nu i-au plăcut niciodată. Ochelaristul închide enciclopedia şi zâmbeşte larg.
– Când te vei trezi nu-ți vei mai aduce aminte de nimic. Şi vei fi liniştit. Toți trebuie să fim liniştiți, indiferent de vârstă.
– ?
Ochelarii puştiului îmi reflectă moaca uimită, zâmbetul şugubăț confirmă ideea că mi-a tras-o.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Firescul nefiresc

Ce poate transmite un apus în alb şi negru? Şi nu mă refer la apusul din fotografiile color, acelea care, printr-un filtru ordinar, aflat la îndemâna celui cu o minimă pricepere, devin dintr-o dată sepia, vintage, văduvite de cromatica lor spectaculoasă, motivul evident al satisfacţiilor vizuale indiscutabile. Mă refer – acum şi aici, într-un loc fără nume, interzis hărților – la un apus pe care îl priveşti încremenit, aşteptând zadarnic cuvinte inexistente, căutând din priviri pensule şi tuburi de vopsea spre a încerca să spoieşti, cu propria-ți mână tremurândă de ageamiu în ale picturii, ceea ce natura – plictisită, ghiduşă, provocatoare? – a refuzat, surprinzător, să mai picteze. 

Pierduta – şi atât de dorita – policromie a unui apus din altă lume… Sau poate că aici, în această lume, nimeni – nici măcar Demiurgul, însă (pluteşte o întrebare, nu neapărat retorică, poate doar agasantă) este obligatoriu ca fiecare lume să aibă Demiurgul ei? – nu a dorit să inventeze şi culori, iar eu pornesc de la o premisă greşită, de la o falsă ipoteză de lucru, încontrându-mă permanent şi căutând cu asiduitate demnă de o cauză mai bună normalitatea mea acolo unde nu ar trebui, de fapt, să o caut. Cândva, în cealaltă lume (o întrebare atrage după ea o alta – ne apropiem de lumea aceea, ne îndepărtăm?), umerii tăi erau poleiți cu aur. Fiecare apus îți înnobila pielea, eu gustam culorile cu vârful limbii şi murmuram toate acele cuvinte pe care fiecare îndrăgostit – al tuturor lumilor, îndrăznesc să presupun, interzicând vreunui alt semn de întrebare să preia inițiativa – învață să le spună fără a studia tratate de specialitate sau dicționare prăfuite.

Privesc (caut să înţeleg, să mă obişnuiesc cu ideea) un apus în alb şi negru… De o vreme – fără a conştientiza de ce mi se întâmplă tot ceea ce mi se întâmplă, lăsându-mă purtat dintr-o parte în alta, dintr-o stare în alta, dintr-un vis în altul, dintr-o viață în alta, aproape -, ajung în locuri ciudate, vorbesc cu personaje ciudate, devin, la rândul meu, un oarecare personaj inserat – de cine, de ce, prin ce metodă mai mult sau mai puţin abstractă? – într-un scenariu sinuos al cărui sfârşit nici măcar nu poate fi bănuit. Lumea aceasta atât de diferită este o carte, fiecare zi este doar o altă filă, numărul paginilor rămâne un mister de nepătruns, mi-aş dori măcar un capitol care să ne cuprindă pe amândoi.

În stânga mea, la câțiva metri distanță, un copil. Poartă ochelari à la Harry Potter şi citeşte. Nu-l impresionează apusul lipsit de culoare. Ceea ce vezi de prea multe ori ajunge să ți se pară firesc, oricât ar fi de ieşit din comun… 

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Marinarul din Sri Lanka

Hai să vă mai povestesc câte ceva din viaţa trăită la intensitate maximă, îmi place cum vă holbaţi şi nu se mai aude nici musca atunci când mă pornesc. Adevărul este că am și ce să spun, marinaru`e plin de povești ca broasca de râie, face el ce face și acumulează, dacă pot să mă exprim așa, pune osânză, asta este o metaforă, plutește cu barcazul pe ape mai mult sau mai puțin zbuciumate, dansează pe ritm de ruliu și tangaj, stă la prova ca Amerigo şi abia așteaptă să plaseze picioarele pe dană și să aibă aventuri. Mese-n cap, pahare sparte, amor cu unele pe care nu le mai vezi toată viață, n-ai dureri de cap…

Viața de marinar, domnii mei, are de toate, e condimentată corespunzător, degeaba te duci la supermaket ca să iei condimente la plic, nu poți să le presari pe viață. Viața are gust când ești în ea, muști și înghiți fără să mesteci, altfel e vax. Cum spunea Caragiu? Nu viață suptă din deget, așa spunea, în ”Operațiunea Monstrul”, mare film, îl aveam pe dvd la barcaz și când mă apuca doru` de glia străbună îi dădeam cu play și să mor eu dacă nu plângeam. Mi-a și zis unu` din echipaj, era de prin Sri Lanka, habar nu am de ce dorise ăsta cu tot dinadinsul să ajungă marinar, dar ajunsese și se-nfrățise cu Dumnezeu de bucuros ce era, mi-a zis așa ”De ce plângi?” I-am dat una după ceafă, nu-nțelegea tolomacul dorul de țară, el vrusese să fugă din Sri Lanka, ce dracu` să facă acolo?

Cu mine e altă poveste, n-am plecat de draci sau fiindcă n-aveam ce să bag în gură, am vrut să dau cu privirea-n orizont. Și-am dat, chiar dacă uneori orizontul s-a lăsat greu. Am înjurat, m-am porcăit cu orizontul și cu toate furtunile. Da` atunci când ajungi la țărm e o splendoare, ți se rotesc ochii-n cap pe unde ajungi, nu știi la ce să te uiți mai întâi.

Apropo de ăla din Sri Lanka, marinaru` păcălit. Ați văzut Forrest Gump? Oscaruri, tată, Oscaruri la greu… Era acolo unul care făcuse Vietnamul, șefu` lu` Forrest Tom Hanks, și după ce rămăsese fără picioare – că războiului îi mai place să te gâdile și la tălpi și așa-i place de mult că ți le și ia dacă nu ești atent – intrase şi el în afacerea cu creveți. Nu prindeau creveți, că erau amândoi ageamii, dar la un moment dat, pe o furtună năprasnică, ăsta fără picioare s-a-mpăcat cu Dumnezeu după ce l-a boscorodit pe Divinul minute în şir, din vârful catargului. Să vezi năstrușnicie, pe urmă curgeau creveții în cantități industriale și ageamii au ajuns miliardari. Bun film, îl țin și pe ăsta pe dvd, că are viață-n el.

Într-o seară – tăiam Pacificu` în două, oceanul ăsta, cât e el de Pacific, tot nu se poate pune cu omu` – mă tăvăleam pe la pupa, era cald ca-n cuptor, ziceai că bagă Sarsailă lemne pentru cel mai mare grătar din câte au existat, și ăsta din Sri Lanka vine la mine și zice că n-are somn și că să stăm de vorbă. Auzi la el, vorbă! Mie-mi venea să cerșesc ploaie cu cuburi de gheață – dacă mai dădea Ăl de Sus și-un J&B ar fi fost fenomenal -, iar el avea chef de taclale. Zice: Eu te respect, mă uit la tine ca la vraciul din junglă, ai experiență. Eu, la prima călătorie, am avut rău de mare de mi-au ieșit ochii din orbite. Normal, am zis pe mutește, stofă de marinar n-are orice guguștiuc, măcar ăla zboară, da` tu? L-am întrebat de ce s-a lipit de barcaz cu atâta pasiune și cum de suportă depărtarea de vreo muiere pe care o iubește.  N-a zis nimic, se uita lung la lună, mai să urle la ea, se uita lung la mine și ofta ca mireasa părăsită de ginere chiar înainte să intre în camera de la stradă.

Domnii mei, din toate căldurile alea ale mele, că v-am zis că nădușeam amarnic și visam numai fătuci care să-mi plimbe cuburi de gheață pe șira spinării, odată mi-a trecut un gând prin minte. Ăsta e pe invers, zic în gând, și se dă la mine. Nici nu mai procesez, harșt o palmă peste ochi. Îl iau de-o ureche, îl duc la balustradă și-i arăt Pacificu`. Zice ”frumos” și zâmbește, dar nu era râsul lui. Îi simțeam tremurul în organism, pe onoarea mea. Vroiam să-l dau la pești și al dracu` să fiu dacă m-aș fi întins după colac.

Acu`, am trecut eu prin multe de-a lungul și de-a latul oceanelor și mărilor, viața pe barcaz nu e ușoară, mai ales pentru un bărbat sănătos din toate punctele de vedere. Și cu pofta de viață la purtător. Da` să devin subiect de vascularizare nu mi s-a mai întâmplat. I-am tras un șut în posterior și l-am trimis în cabină. S-a dus. I-am strigat să nu mai dea ochii cu mine, altfel s-ar putea să vadă după multe zile, ca-n bancul cu nevasta bătută de bărbat.

Am uitat întâmplarea, nu l-am mai băgat în seamă. Ajungem în port, n-are importanță unde, ne dăm jos, ca să zic așa, și batem tavernele. La un moment dat, când tocmai o vrăjeam pe una care zicea că e actriță, da` ea jucase cu casa închisă numai la bordel, hop și ăsta din Sri Lanka pe lângă mine. Vesel nevoie mare, cu două monumente feminine alături de el. Îl țineau pe după umeri și nu-l scoteau din darling . Îl trag mai la o parte și-l întreb ce caută un poponar ca el cu mândrele, adică de ce le tracasează fără să le spună adevărul??? Nu-l doare corasonul pentru viitoarea lor dezamăgire sexuală?

S-a uitat la mine și a râs. În hohote. Îmi venea să-l iau la palme, dar nu se făcea în compania doamnelor. Mai ales că era una roșcată care-mi trimitea bezele și zicea că sunt gentleman. Știți ce mi-a răspuns neghiobul? Că pe punte nu dorea decât să-mi arate o poză cu tac` su, cică semănam eu foarte mult cu el și l-au podidit amintirile și melancolia…

Ne-am făcut mangă în seara aia, cu tot cu doamne, că beau și alea cum bea boul apă și pe urmă mai cereau și altceva, trebuia să te ții tare și la propriu și la figurat, iar eu i-am adus aminte de ”Operațiunea Monstrul” și l-am făcut să înțeleagă de ce plângeam când dădeam play la dvd. Dor de țară, dor de mamă, dor de frați și de surori. Și de tată, în cazul ăstuia din Sri Lanka.

Am auzit că acu` plânge cu poza aia sub cap pe un pescador. Dar a scăpat de răul de mare, a trecut botezul… Aventuri. Sare și piper. Vă mai zic și altele, da` o roșcată de-aia zdravănă n-aveți prin spelunca asta?

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: