Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

destin

concluzie

pleoape închise
în spatele lor acelaşi clovn
râde plângând
suflă în trompetă
primeşte şuturi cu nemiluita

circul fascinează de când lumea
o viață fără clovni
nu mai are niciun haz
e searbădă ca o petrecere spartă către ziuă
priviri circumspecte geamuri deschise
zâmbete vinovate
chiştoace cearcăne farfurii murdare

altădată o s-o facem şi mai lată

pleoape închise clovni de închiriat
circul îşi strânge catrafusele
doi pitici joacă table într-un cub transparent
dansatoarele cu pene par găini jumulite
parțial

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

împreună

vom reînvăța gustul trăirilor intense
la începutul unei alte existențe
îmbrățişați
ascunşi într-o iluzie
sau poate chiar într-o confuzie
comună

nici amintiri nu vom mai avea
la ce bun toate acele întoarceri
traumatizante
către sincopele trecutului?
vom reînvăța
amândoi
gustul începutului

sub pâlpâirea unor alte stele
obrajii tăi
în palmele mele
departe de îndoielile flămânde
nu vor mai întreba
nici când
nici cum
nici unde

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

La Marsilia (partea a doua)

La un moment dat, prin fumul gros care putea fi disecat folosind setul de cuţite – cum se spune din vremuri imemoriale, antice şi de demult, vorba unui amic marinar care a băut într-o seară un butoiaş de rom şi apoi s-a aruncat peste bord, în căutarea fericirii subacvatice; n-a mai revenit, aşa că nu v-aş putea spune dacă a găsit-o sau nu –, s-a apropiat de masa noastră o tipesă planturoasă în care pulsa viaţa pe fiecare milimetru pătrat. Purta cu graţie maximă şi deloc artificială o rochie neagră, cu despicătură apreciabilă pe coapsa dreaptă, te-ai fi aruncat orbeşte în veul ăla, fără regrete, îşi lăsase umerii de Afrodită pofticioasă la vedere şi ne delecta cu un decolteau în care puteai să anticipezi viaţa la superlativ. Cred că Marin Sorescu a spus ceva referitor la viaţa de la pieptul femeii, în „Trei dinţi din faţă”. Sunt băiat citit, acesta este adevărul, autodidact, am chiulit de la şcoală fiindcă avem tot timpul activităţi colaterale din care scoteam banul, iar prezenţa la ore nu era una dintre priorităţile mele.

Tipa despre care vă povestesc acum, ca să mai încălzim atmosfera la foc mic, s-a aşezat în dreptul pictorului ratat, aruncând un ochi peste umărul lui. Aţi văzut desenele animate cu Tom şi Jerry. Motanul acela şmecher –  pica tot timpul de papagal cu blană ca să iasă filfizonul de Jerry prima-ntâi – era mare amator de pisici frumoase şi senzuale. Îi cădea maxilarul la pământ atunci când vedea una, saliva abundent şi-şi aduna ochii de pe jos în făraş. Aşa şi cu pictorul ratat, cum a simţit prezenţa feminină, cum s-a umflat în costum, dacă ar fi avut coadă de fazan ar fi împrăştiat şi jetoanele de pe masă cu ea. Numai că pipiţa, când a văzut ce jale era în faţa lui la capitolul profit, a lăsat să-i picure milă din priviri şi a venit în spatele masculului alpha. Acela fiind eu. Of course, doar v-am spus că mă luase norocul pe după umeri şi nu-mi mai dădea drumul.

Îi simţeam împunsătura sânilor în spate şi mă ardea decolteul în ceafă. Senzaţie plăcută, numai un bărbat o poate înţelege. Sau o lesbiană, mai nou, dar acest subiect nu face obiectul povestirii mele. Sunt conservator, întotdeauna mi-am spus că bărbatul trebuie să mângâie femeia, iar femeia îl duce pe bărbat în cerul cu numărul nouă.

M-am răsucit încet către ea, un pic distant, ca şi cum m-aş fi pregătit să rostesc Bond, James Bond, varianta Brosnan şi am măsurat-o din cap până-n tocurile de doişpe-cinşpe centimetri. Mi-am spus instantaneu că Dumnezeu i-a luat măsura la picioare într-o zi când se simţea tare bine şi a vrut să-şi bată joc de bărbaţi. Dacă asta ar fi fost Eva, nu mai era nevoie de şarpe ca să muşte deşteptul ăla de Adam din mărul cu pricina. Da, picioare lungi, nesfârşite, ţi-ar fi luat o jumătate de noapte să ajungi de la degetul mic la şold şi o gură în care scânteiau orbitor dinţii albi, a invitaţie la sărut ce induce leşin, la lumina lumânărilor, pe blană de urs polar. Nu ştiu de ce mi-a venit atunci ideea cu ursul polar, poate îngheţasem ca un ţurţure stingher şi aşteptam să mă apuce tipesa şi să mă folosească pe post de instrument răcoritor plasat în diverse părţi ale trupului ei extrem de bine proporţionat.

I-am pasat cu graţie câteva jetoane şi a fluturat genele. Erau ca nişte aripi de fluture, dar fâlfâiau cu farmec multiplicat. Fluturii s-ar fi retras umili din zona ei de influenţă, vă dau cuvântul meu. S-a ridicat şi s-a dus către bar unduind din şolduri şi parcă s-a auzit un oftat general în încăpere. Dacă i-aş fi controlat pe toţi bărbaţii prezenţi la locul faptei cu siguranţă că aş fi descoperit puseuri de tensiune, dar ea nu mai avea ochi decât pentru mine. Sau pentru jetoanele mele, că nici eu nu venisem cu pluta la Marsilia. Ajunsesem cu un barcaz nenorocit, ce-i drept, dar se cheamă că eram marinar cu state vechi. Hârşâit. Trecusem prin porturi cum trecuseră alţii pe bulevard, mă bătusem prin taverne ca să văd cum e cafteala între marinari beţi şi avusesem de-a face cu destule amatoare de bărbaţi norocoşi. Te utilizează în diverse feluri, plăcute şi pentru tine şi pentru ele, numai atâta vreme cât nu dai din colţ în colţ atunci când îţi depune chelnerul nota de plată sub priviri.

Revenise cu paharul în mână, comandase şampanie – iar pictorul ratat şi-a slăbit nodul de la cravată, fiindcă nu-i mai primeau plămânii aer în cantitatea necesară – şi s-a aşezat picior peste picior, zâmbind înţelegătoare când am permis Mustăciosului să ia şi el o mână, ca să nu cadă în depresie permanentă. Ziceai că a pupat glezna Cleopatrei înaintea lui Cezar, aşa era de fericit. Adevărul este că mi-a plăcut istoria. Mi-au plăcut mie multe de-a lungul timpului, dar în primul rând am fost îndrăgostit de viaţă. Şi viaţa a fost bună cu mine, în anumite momente, când mi-a dat, mi-a dat, mi-a băgat şi în chiloţi, draga de ea… E drept că a făcut şi pe mofturoasa, mi-a luat şi chiloţii de pe mine, câteodată, dar am privit întotdeauna partea aia plină a paharului. Optimist. Când m-a aruncat mama în lume n-am ţipat, am râs.

În rest, ce s-o mai lungesc, finalul nu e greu de anticipat. Mustăciosul, Pictorul Ratat şi Burtosul au rămas cu buzunarele goale, păşeau către ușă de ziceai că merg după propriile sicrie, le-am dat de-un pachet de Gauloises şi de taxi, fiindcă băiat rău nu sunt, imediat las sufletul să iasă la înaintare.

Eu am năvălit cu tipa într-o cameră de hotel, dogoream amândoi ca sobele-ncinse. V-am spus că avea picioare lungi şi dura o jumătate de noapte pănă să ajungi de la degetul mic la şold. Aşa că, atunci când am atins genunchiul stâng cu buzele, am început să grăbesc mişcarea, se crăpa de ziuă şi rămâneam pe dană, cu ochii înlăcrimaţi, fluturând batista-n vânt…

Iubea cu patimă, fără să scoată un cuvânt, îţi ţiuiau urechile de atâta tăcere în amor. Blană de urs polar n-am avut sub trupuri, dar ea a împrăştiat pe pat cărţile din ultimul pachet de joc al acelei nopţi şi ne-am iubit peste ele cu frenezia celor care gustă viaţa cu linguriţa şi nu se mai satură. Câteva cărţi au alcătuit un full de aşi cu popi în coadă…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

La Marsilia (partea întâi)

Acum câţiva ani eram la Marsilia. Jucam poker cu trei necunoscuţi. Bineînţeles, câştigam. Se uitau la mine cu feţe lungi, li se alungeau mutrele năduşite cu fiecare minut care trecea, dar păreau doar relativ posomorâţi, făceau pe durii de ochii lumii şi plusau cu o plăcere masochistă pe care nu o înţelegeam. Faptul că le săltam banii din buzunarele costumelor scumpe îmi oferea o satisfacţie inegalabilă, mă rugam să treacă noaptea mai greu, să bată pasul pe loc, ca să ajungă amărâţii ăia trei cu degetele prin căptuşeală şi să strige că-şi vor pune pistoalele la tâmplă, fiindcă nu pot accepta ideea de a părăsi încăperea lefteri. Aveam lângă mâna stângă, atingând Rolexul, un pahar în care coniacul făcea ape-ape, cam aşa cum se putea observa – nici nu trebuia să fii foarte atent, de altfel – pe feţele celor trei.

Unul, pictor ratat, povestise la un moment dat cum şi-a vândut şevaletul şi pensulele ca să-i cumpere unei dame cea mai bună sticlă de şampanie. Respectiva arătase şampania cu unghia lungă şi frumos colorată în roşu sângeriu a degetului arătător, iar fraierul i-o cumpărase cât ai pocni din degete. Pac! A dat banu’, a înşfăcat şampania. La hotel i-o turnase damei între sâni şi o băuse tot el, cu poftă mare. Cum s-ar zice, ieşise în pierdere şi nu prea. Se alesese cu plăceri la limbă şi cu amintirea unui şevalet pe care oricum sunt convins că nu desenase nimic demn de a fi agăţat la Luvru. Când dama îl părăsise, fiindcă nu mai avea bani de şampanie scumpă şi, în consecinţă, nici acces la sânii ei obraznici, bătuse străduţele plângând şi admirase faţadele locuinţelor. Voia să câştige nu pentru a deveni viitor arhitect ratat, ci ca să agaţe dame de companie din lumea bună şi să se distreze cu ele până în zori. Aceasta a fost declaraţia sa, nu inventez nimic. Aşa-i în viaţă, fiecare cu damblaua personală, nu poţi să faci de-alea nefăcute în gustul omului.

Treceam cu o privire superioară de la unul la altul şi, la intervale regulate de timp, aruncam pe masă ba un full de aşi cu popi în coadă, ba un caré de dame – când vedea damele, ăla cu şampania făcea clăbuci, se scutura ca prins de friguri şi mormăia în barbă –, ba o chintă. Ceilalţi doi începuseră să-mi arunce priviri piezişe, credeau că trişez. Le transpirau palmele de draci, dar nu ziceau nimic, rumegau nervii. Mestecau în tăcere şi le-aş fi putut auzi scârţâitul dinţilor dacă m-ar fi interesat câtuşi de puţin dantura lor. Nu mă interesa.

Mustăciosul – nu v-am spus, unul era mustăcios, cu o mustaţă pe oală ca-n filmele vechi, mi-l imaginam în alb-negru, iar altul nu încăpea pe scaun din cauza burţii, deşi zicea că ţine regim de zece ani –, mustăciosul, zic, avusese o afacere, cel puţin aşa povestise la începutul serii, aducea nişte aparate de undeva, le vindea mai departe şi obţinea un profit frumuşel. Tot el zicea că ajunsese la faliment datorită jocului de poker. Vă daţi seama că m-am abţinut cu greu să nu râd ca un apucat. Te-a băgat jocul de cărţi în datorii neonorate, ai ajuns în mocirlă din cauza lui, iar tu te aşezi la masă cu gând că Dumnezeu te scoate la liman şi îl trimite pe Sfântul Petru cu vreo chintă royală în desagă. Ţi-o dă şi mai zice şi „Amin”. Prăpădit… Urma să piardă şi ce mai avea prin costumul ăla bun, probabil singurul care-i mai rămăsese.

Cel cu burta – între timp îi mai lăsasem cu buzele umflate de vreo două ori, iar full de aşi cu popi în coadă – se lăuda că avusese Parisul la picioare. Dar nu spunea nici de-al dracu’ de ce nu-l mai avea, cum supărase el Parisul de rămăsese fără casă, fără maşină, fără nevastă şi fără amantele alea cu care se lansase, odinioară, în tot felul de aventuri. La naiba, nu-mi păsa mie de aventurile lui, cu burta aia era greu să te mai lansezi în ceva. Aveam un noroc de zile mari, nu mă dusesem acolo ca să pierd timpul. Urma să dispar din zonă chiar în dimineaţa următoare şi mă gândisem că n-ar fi rău să mai simt febra interacţiunilor psihologice de la masa de poker. Ştiam pe unde să intru şi la ce uşi să bat ca să găsesc o masă bună şi nişte ageamii pe care să-i storc de lovele înainte de a sălta pe vapor exact la momentul când scoate soarele capul din valuri ca să ia micul dejun la linia orizontului. Am ceva poezie-n mine, evident, dar în noaptea aia eram frate de cruce cu norocul. Chior. Porcesc. Nici dacă aş fi trăit numai în post şi rugăciune de la naştere şi până la vârsta din buletin nu aş fi avut mai mult noroc ca-n noaptea aia de pomină.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Dus fără întors

Îl apăsa distanţa parcursă, simţea cum i se înşurubează în piept fiecare kilometru, iar bornele plantate pe margine dădeau senzaţia că îl iau peste picior…

Nu le băga în seamă. Mergea de multă vreme, nu mai ştia de când. Luni, ani… Anotimp după anotimp, din ce în ce mai aproape de orizont şi de fiecare dată din ce în ce mai departe. Dorise, poate, la începutul cursei sale misterioase, să fugă de un trecut ambiguu, de un prezent întunecat de tristeţi cotidiene sau de un posibil viitor cu care nu dorea să aibă de-a face. Acum nici el nu mai ştia care fusese ideea iniţială. Cert este că fusese, se născuse brusc, aşa cum vin ideile pe lume, fără moaşă, fără forceps, i se infiltrase în minte şi pornise la drum nesfârşit într-o oarecare dimineaţă de toamnă.

Chiar se comportase normal înainte de plecare, cumpărase ziarul de la chioşc, citise pagina mondenă, o parcursese şi pe cea sportivă, mâncase o gogoaşă cu gem de vişine, măturase frunzele din faţa porţii. Apoi lăsase mătura rezemată de gardul viu şi o luase agale, către centrul orăşelului. Din centru o cotise la stânga, pe bulevardul care ducea către periferie. Şi tot aşa, pas cu pas, până când orăşelul rămăsese în urmă.

Prima noapte dormise într-o pensiune ieftină, dar începând cu cea de-a doua pusese capul pe unde se nimerise. Chiar şi sub cerul liber dormise şi se mirase că visase aşa de frumos. Crezuse că ai vise frumoase numai dacă stai cu urechea pe nişte perne mari, pufoase şi te înveleşti cu cearceafuri apretate…

Drumul lung îi oferise destule surprize, înţelesese că viaţa se vede altfel dacă o parcurgi cu piciorul. Trăgea concluzii în timp ce mergea şi regreta doar că nu pornise la drum mult mai devreme…

Domnule, veţi întreba, dar unde mergea, totuşi? Şi s-a oprit vreodată din drumul său? A ajuns la destinaţie?

Cred că mai merge şi azi, din loc în loc, cu o scânteie de fericire în ochi. Asta a fost regăsirea sa, aş îndrăzni să spun, reîntâlnirea cu el însuşi, împăcarea cu sine printr-o călătorie nesfârşită. La un moment dat – se oprise în faţa unei benzinării şi băuse pe nerăsuflate o sticlă cu apă plată – le-a spus unor curioşi că ar prefera să fie îngropat în picioare la momentul adevărului. Aşa zicea despre moarte, că este momentul adevărului. Şi mi-a plăcut. Dar mai mult mi-a plăcut ideea de dus fără întors. Destinaţia nu contează niciodată.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

O oră

Să mai rămânem o oră în lumea aceasta, atât…
Orice minut în plus ne-ar îmbătrâni iremediabil,
ne-ar fi şi frig, şi teamă, probabil,
iar ceasornicul acesta încastrat în perete
ar contabiliza doar clipe pierdute şi inexprimabile regrete.

Dar o singură oră nu înseamnă nimic,
sunt şaizeci de clipiri în care până şi vrăjitoarele ațipesc un pic.
Descântece abandonate, magie pusă la păstrare,
cozile de mătură vor întruchipa gărzi aliniate, protocolar,
la intrare.

Te-aş putea săruta o oră
sau ți-aş compune o poezie multicoloră
din cuvinte-curcubeu.
În definitiv, acesta sunt eu,
un magician rămas pe drumuri, pândit de acuze,
extrăgând din joben animale fantastice,
menite să te amuze.

Rămâi o oră lângă toate inconsecvențele mele.
N-am să te rog să numărăm nici suspine, nici stele,
doar câteva gânduri nerostite vor da târcoale,
iar dorurile comune, sclipind, vor învăța să trăiască
prinse în pletele tale.

Pe urmă, trecându-se ora, va fi o altă zi
şi toate vrăjitoarele se vor trezi…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

pfa

trecem prin viață ca tâmpiții
punctele de reper
fixate de o societate pierdută
asigură puseuri depresive
noi râdem
obişnuindu-ne
adică suntem în grafic
alo
da
ce mai faci?
bine
ok
să ne vedem sănătoşi

e minunată interacțiunea
cu agora
de pildă spunem vorbe mari
gândind mărunt

cine contabilizează nimicul acesta?
neantul nu pretinde statistici

de-aia trecem prin viață
ca tâmpiții
persoane fizice autorizate să moară
râzând
a pagubă

♣ Cristian Lisandru

sura foto – goodfon.ru

dincolo

nori înverşunați peste o lume adormită
tu visai că suntem numai noi
şi o descătuşare infinită
zburau păsări necunoscute prin nori
apoi a fulgerat deodată
în visul tău eram doi călători

furtuna aceasta nu are putere
nu ne poate despărți

(îți era frică
de vorbe-n vânt
de nepătrunsele mistere)

furtunile lumii sunt neputincioase
de undeva
din trecutul comun
cineva fără chip strigase
poate ne chema înapoi
poate ne trimitea înainte
în visul tău
în visul nostru
dincolo de amănunte
îndoieli
cuvinte

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Casablanca şi lacrimile lui Costa Grecul

Am ajuns la Casablanca într-o zi de vineri. 13. Tot echipajul era cu curu-n sus şi vorbea 2monosilabic, fiindcă – aşa cum v-am mai spus cu alte ocazii – a umbla teleleu pe mări şi oceane, luni în şir, secătuit de carturi şi de oboseală,  nu este deloc o hrană suculentă pentru suflet şi trup. Ba chiar din contră, ai senzaţia că roade un vierme în stomacul tău şi – al dracu` să fie el! – nu se satură niciodată. E mare fomist.

Se prăvăleau nişte nori ciufuţi în tribord, încălecându-se, deşirându-se şi lovindu-se cap în cap, precum berbecii, vântul înfigea suliţe prăfuite pe unde nimerea, aveam nervii încordaţi la maxim de puteai să cânţi la ei ca la o scripcă şi, cu o noapte înainte, îi desenasem lui Humphrey Bogart o mustăcioară á la Errol Flynn pe afişul de care nu mă despart niciodată.

Îmi turnasem încă două guri de coniac în cafea, apoi privisem drept în ochii lui şi îl întrebasem galeş:

  • Rick, băiatule, eşti bine sau te răsuceşti în groapă?

Bineînţeles, n-am primit niciun răspuns, iar unul dintre pretenarii mei din echipaj s-a uitat la mine cu milă evidentă. O fi crezut că mi se apropie dorul de ducă, acela care îţi trage şuturi în buci şi te trimite să pupi pământul, indiferent unde te afli, decis să trimiţi în uitare poveştile marinăreşti şi luminiţa din vârful catargului.

Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns în port şi încruntaţii au început să verifice vaporul, ca şi acum am fi cărat cu noi numai haşiş, cocaină, M-16, arme chimice sau rachete de croazieră, a fost să înjur Atlanticul. O săptămână întreagă ne făcuse zile fripte şi nopţi albe, ne scuturase de ziceai că vrea să scoată untul din noi, rânjise prin valuri cât casa şi ne plesnise urechile cu tunete şi fulgere numai bune pentru sfârşitul lumii, varianta revizuită şi adăugită.

Pe urmă am scuipat a pagubă şi m-am apucat să trag cu briciul peste obrajii ţepoşi. Eram la Casablanca, totuşi… Iar Marocul are de fiecare dată un miros inconfundabil de poezie pe care trebuie să o reciţi neapărat, însă doar proaspăt bărbierit.

Cearcănele de sub ochi mi-au retransmis de la prima vedere că oceanul suge din tine pofticios, aşa cum sugeau piraţii din pipe chiar şi atunci când erau stinse. Cu oceanul lângă tine te usuci, mumificându-te treptat, dacă îi dai şi cu tifla şi crezi că eşti mai tare decât el pentru că îl brăzdezi dintr-o parte în alta atunci e şi mai grav. Marinarii, spre deosebire de alţi oameni, nu numai că trag moartea după ei, ca pe o barcă agăţată la pupa, dar dau tot timpul senzaţia că mai au doar un pas până la ofilire.

O să-mi spuneţi că sunt şi marinari obezi pe lumea asta, eu n-am văzut la viaţa mea decât câţiva, jerpeliţi, bolnavi, ştirbi, retraşi prin porturi obscure, aciuaţi pe lângă cherhanale care puţeau îngrozitor, dornici să-şi povestească – în schimbul unui amărât de clondir – minunatele aventuri. Aţi înregistrat şi ghilimelele, sper.

Mie-mi plac marinarii uscaţi şi tari ca pesmeţii, cu ăştia mă fac frate de cruce imediat şi batem tavernele ca să luăm putere pentru călătoriile viitoare. Te şi miri unde încape atâta băutură în stomacurile lor, însă – de la un anumit moment – renunţi la astfel de întrebări şi iei situaţia ca atare.

Când ajunsesem pe obrazul drept şi mijisem ochii pentru a ajusta perciunele, m-am trezit în cabină cu Costa Grecul. Ăstuia i se spune Zorba Grecul, numai că se enervează, aruncă imediat cu tot ceea ce-i pică sub mână (odată a zburat un sextant peste bord şi pe urmă a trebuit să-l plătească din buzunar, motiv pentru care două zile n-a mâncat şi n-a băut, fiind şi zgârcit de la mama lui) şi spumegă. De ce spumegă? Vă spun tot eu, fireşte. Nu ştie să danseze.

I-am spus odată bă, am văzut de toate la viaţa mea, babe care făceau striptease, căpitani de vas fără brevete, fiindcă le dăduseră foc în momente de furtună sufletească, copii însuraţi cu matroane de bordel, câini cu trei picioare care îi întreceau în viteză pe cei cu patru, balene ucigaşe care se gudurau pe lângă vapor precum şoricarii sentimentali şi multe altele, că mi-ar trebui încă o zi numai pentru introducere. Da` un grec care să nu ştie să danseze n-am mai văzut!

Să mă omoare grecul, nu altceva! Bolborosea pe limba lui câte-n lună şi-n stele, nici nu l-am ascultat, grecii sunt pâinea lui Dumnezeu, însă numai atunci când stai cu ei la băută. Dacă le reproşezi ceva sau le atingi o coardă sensibilă nu mai ai trai… Şi e mai bine să-i laşi în pace. Dar pe un vapor nu trebuie să rămâi cu ranchiuna la purtător, lumea-i mică, te loveşti de unul sau de altul chiar şi atunci când vrei să meditezi la nemurirea sufletului şi la sufletele ălora mâncaţi de peşti, aşa că tot prieteni am rămas.

Zice:

  • Ce faci?

Am continuat să trag încet cu briciul, concentrat nevoie mare, şi i-am răspuns abia după vreun minut:

  • Vânez pinguini imperiali şi mă conversez cu un urs polar. Zice că îl cheamă Fram.

Normal, n-a înţeles nimic, grecii au rămas la afroditele lor fără mâini şi la uleiul de măsline. Mai nou au şi revoluţiile sub pat, dar parcă nu se leagă norocul nici de ei. Le dă cu tifla.

Costa s-a prins, totuşi, că pusese o întrebare jalnică. S-a aşezat cu greutate pe marginea cuşetei, de parcă îl prinsese chiar atunci o groaznică durere de şale, continuând să mă privească. Se uita la mine ca şi cum nu m-ar fi văzut niciodată. Dacă m-aș fi transformat subit într-o muiere pregătită să-și scoată sutienul aş fi trecut cu vederea insistenţa sa supărătoare și l-aș fi fiert minute bune, numai așa de-a dracului, însă în condiţiile date nu m-am putut abţine:

  • Ce te uiţi ca bou`?
  • Te duci pe uscat?
  • Pe Lună. Acum se fac înscrieri, dacă te grăbeşti mai prinzi un loc. Am pile, îţi pun o vorbă bună?

A înghiţit în sec şi a început să-şi răsucească mustaţa. Lungă mustaţa asta a sa, dacă i-ar tăia-o cineva într-o noapte s-ar sinucide. N-am niciun dubiu din acest punct de vedere. L-am simţit cum îmi pironeşte ceafa. Şi răsufla sacadat.

  • M-a părăsit grecoaica, omule… Grecoaica mea…

Tocmai ajunsesem cu briciul la beregată şi m-am oprit. În astfel de momente, o singură mişcare greşită şi te-ai dus pe copcă. Asta este, unii fac mişto de mine fiindcă nu cumpăr gillette cu trei-patru rânduri de lame, chestii-trestii, bărbieritul o minune, eu am rămas de modă veche. Nu există bărbierit mai dulce decât ăla cu briciul. Şi cu asta basta. De maşină electrică nici nu mai zic, prost a fost ăla de-a inventat-o, mai proşti ăia care-o folosesc. Nu vreau să nasc antipatii, omul are dreptul la propria opinie, chiar dacă-şi bagă un băţ în fund nu-l poate acuza nimeni, îl lasă-n plata lui. Fundul lui, face tot ce vrea cu el, nu?

Continuă lectura „Casablanca şi lacrimile lui Costa Grecul”

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: