Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

dragoste

Gând (27)

azi
te voi scrie
cu toate incoerențele mele

vârful unui creion
sculptează cuvinte de sare
într-o lacrimă

♣ Cristian Lisandru (11 noiembrie 2017)

sursa foto – launchdsigns

Călătoria (14)

Fata roşi. Băiatul eliberă genunchiul accidentat din eşarfă şi scoase la iveală o julitură zdravănă care începuse deja să prindă coajă.
– Vezi că nu e nimic grav. Trebuie să o speli şi să o bandajăm din nou. Nici n-ai să ştii când a trecut…
– Da` ce-aţi păţit? întrebă Axinte, iar Moşu` adulmecă rana fetei, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că nu există nimic îngrijorător.
– Cum se întâmplă de obicei, rosti băiatul, un pic de neatenţie, a alunecat şi s-a proptit într-un morman de pietriş. Dacă nu vă supăraţi, aveţi o toaletă aici?
– Da. Cum intri în sala de aşteptare – îi zic aşa că aşa se zice, da`e doar o cameră ceva mai mare, atât şi nimic mai mult – te uiţi în stânga şi vezi uşa. E la comun, însă nu e nimeni acum, e o problemă pe linie, a deraiat un marfar şi personalul care trebuia să vină nu mai vine. Deocamdată. Se va rezolva, dar nu se ştie când. Dacă vreţi să plecaţi de aici – şi bănuiesc că vreţi, aici nu e nimic de vizitat, vai de noi! – trebuie să mai aşteptaţi.
– E curată? întrebă fata.
– Nu e lux, domnişoară, însă curge apa. S-a mai spart faianţa, pe ici, pe colo, în rest îşi poate face omul nevoile. Dar bandaj ai? Dacă nu aveţi, nu-i nimic, am trisă de prim ajutor. E drept că n-am folosit-o niciodată…
Băiatul scoase din rucsac o rolă de tifon, iar fata îi adresă un zâmbet recunoscător şi porni, şontâc-şontâc, în direcţia indicată de impiegat. O urmăriră cu privirile, doi adulţi, un câine care privea când la unii, când la alţii, şi un băiat îndrăgostit. Asta se vedea de la o poştă, nu trebuia să ai multe clasa la şcoala vieţii ca să îţi dai seama.
Ploaia se înteţise, abia acum hotărâtă să îşi facă mendrele fără a mai lua în seamă părerea cuiva. Atmosfera se înnegurase, şinele sclipeau până departe, într-o parte şi în alta, iar tunetele îl făceau pe Moşu` să-şi mişte urechile.
Impiegatul murmură:
– Potop, nu altceva… Ehe, tinereţe, tinereţe… Fosta-i lele cât ai fost, Axinte. Acum ne uităm la ăştia mai tineri – făcu semn către băiat – şi ne aducem aminte de noi şi de vremurile noastre. Este, Axinte?
Aprinse încă o ţigară, îl invită şi pe Axinte să extragă una din pachet şi privi către băiat. Apoi păru că se răzgândeşte şi dădu să ducă pachetul către buzunar.
– Fumez, aş lua şi eu una. Dacă se poate, bineînţeles… Le-am terminat pe ale noastre şi nu am avut de unde să mai cumpărăm. Am crezut că vom găsi la gară.
Stamatoiu îi întinse pachetul:
– Se poate, cum să nu se poată… Acum e lumea mai libertină, nu mai dăm nimănui cu palma peste urechi fiindcă fumează mai devreme decât ar trebui. Ţigări găsiţi doar în sat, la magazin. Şi, dacă vi s-a făcut foame, tot de acolo puteţi să luaţi câte ceva…
– Fiecare şi le ştie pe ale lui, rosti Axinte după ce trase un fum, nu trebuie să se bage nimeni. Lasă omul să fumeze, dacă vrea, ăsta e cel mai mic rău dintre toate…
– Nu e sănătos, făcu Stamatoiu pe interesantul, cu toate că nici lui nu-i venea să creadă ce subiect abordase. Da` parcă mai e ceva sănătos? Eu, când trag dintr-o ţigară, simt cum capăt putere. Asta e. Am încercat să mă las, nu pot.
– Eu nici măcar n-am încercat, spuse băiatul, vorbind în timp ce ţinea ţigara în colţul gurii.
– He, he, mai ai timp… Că eşti de-abia la început. Câţi ani ai?
– Peste o lună fac nouăsprezece.
– Mulţi înainte. Te vedeam mai mic, nu te supăra că spun. Dar fata?
– Optişpe şi trei zile.
– Şi cum îţi zice?
– Miron.
– Frumos nume, cam rar auzi, se miră Stamatoiu, mai ales în vremurile astea. Nu-i aşa, Axinte?
– Ba bine că nu. Băiete, el e şeful de haltă, Stamatoiu îi spune în acte, lumea-i zice dom`şef. Iar eu sunt Axinte. Moşu` e al meu, după cum spusei, bucuroşi de întâlnire. Mergeţi la Bucureşti?
– Aşa am vrea.
– Şi veniţi de departe? Un băiat şi o fată, singuri pe coclauri? Dacă se ia cineva de voi? În ziua de azi umblă tot felul de oameni…
Băiatul îşi feri privirea, părând deranjat de întrebare. Stamatoiu ridică sprâncenele a mirare, iar Axinte se grăbi să dreagă busuiocul.
– Aşa sunt oamenii de la ţară, băiete, nu văd toată ziua-bună ziua orăşeni şi roade curiozitatea-n noi. Aflăm una, aflăm alta… Măcar din când în când, nu trebuie să vă supăraţi… Iar de la ştiri afli numai rele, nimic bun, că nu mai ştii nici ce să crezi.
– Sunteţi cu vreo maşină, aţi rămas cu ea în pană? întrebă şeful de haltă. Fieru-i fier, se strică exact atunci când ai mai mare nevoie de el. Nu poţi să pui bază. Înainte le mai reparai, ridicai capota, chemai un meşter, o dregea el. Acu` au calculatoare de bord, dracu` le mai scoate la liman. Trebuie carte multă, nu mai merge cu şurubelniţa şi cheia. Ridici capota, te uiţi ca prostu`, nu vezi nimic.
Băiatul schiţă un zâmbet.
– Eu am carnet, dar nu suntem cu maşina. Mergem pe jos, din loc în loc. Sau cu autostopul, cu autobuzul, cu trenul. Facem o călătorie la care ne-am gândit de mai multă vreme. Asta-i tot. Cunoaştem oameni, ne cunoaştem pe noi înşine, vedem ţara şi altfel. La pas. E frumos…
Stamatoiu se scărpină în frunte, apoi dădu din cap. A înţelegere? A nedumerire? A surpriză? Axinte nu-şi putu da seama, însă nu interveni.
– S-a întâmplat ceva?
Vocea fetei se strecură printre ei ca un clinchet. Iar ploaia se înverşună asupra acoperişului haltei cu şi mai multă putere…
– Păi ce să se întâmple, nu s-a întâmplat nimic, stăteam de vorbă ca oamenii care abia s-au cunoscut. Vă doare?
– Mai puţin. Dă-mi şi mie, se adresă băiatului, iar acesta îi oferi ţigara. Fata trase din ea, apoi i-o înapoie şi mută privirea de la Axinte la Stamatoiu. Sper că nu mă certaţi.
– Noi nu, zâmbi Stamatoiu, nu ne permitem. Dar părinţii ce spun? Că eu am dus o muncă de lămurire cu ale mele, acu` nişte ani… Până la urmă s-au lăsat. Poate aşa au vrut ele, nu cred că neapărat pentru a-mi face mie hatârul. Mai ales că ziceau să le las în pace. S-a trezit fumătorul – aşa ziceau, râdeau de mine – să facă morală… Şi chicoteau. Puteai să te mai superi? Nu puteai.
Peste faţa fetei trecu o umbră, iar băiatul se trase lângă ea, o luă de mână şi îl împunse pe Stamatoiu cu privirea.
– Unde ziceaţi că e magazinul acela?
– În sat. Nu-i chiar aşa departe, poate vă duce Axinte. Că şi el dorea să plece într-o călătorie, dar nu i-a ieşit pasienţa. Până ajungeţi, până vă întoarceţi… Trece timpul, poate se repară linia şi vine personalul. Dar nu vedeţi cum toarnă cu găleata? Doar nu plecaţi chiar acum…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Gând (24)

Să ne zidim în propriile gânduri,
Să construim, prin noi, un alt decor…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

gând

… să nu răpiți niciodată poeților bucuria de a fi trişti, liniştea tuturor neliniştilor printre care subzistă şi fericirea de a îmbrățişa, ca pe o iubită, singurătatea…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Unul către altul

Iubita mea, mi-e dor nebun de tine,
Ca şi cum ne-ar fi despărţit o moarte,
Ca şi cum eu aş fi în altă parte
Şi-o lume subterană m-ar reţine.

Te văd acum cu ochii mari ai minţii,
Îmi eşti inconfundabilă, desigur,
Dar mă împleticesc pe drum, nesigur,
În timp ce trag de viaţa mea cu dinţii.

Şi ce cumplită continuitate
Ne-aruncă, veşnic, dintr-un mal în altul,
În mine ţipă, insensibil, şpaltul,
Şi mă consum în ubicuitate.

Ajută-mă să fiu metamorfoză,
Să ies din propriul trup, ca o nălucă,
Îmi fac cuţit din dorul meu de ducă,
Tăindu-mi drumuri prin anamorfoză.

Nu îmi mai simt nici pulsul, de o vreme,
În urma mea se cern elucubraţii,
Conflicte, amănunte, declaraţii,
Frânturi de viaţă dusă la extreme.

Iubita mea, mi-e dor nebun de tine,
Ca şi cum ne-ar fi despărţit o moarte,
Ca şi cum eu aş fi în altă parte
Şi-o lume subterană m-ar reţine.

♣ Cristian Lisandru (2011)

sursa foto – goodfon.ru

împreună

vom reînvăța gustul trăirilor intense
la începutul unei alte existențe
îmbrățişați
ascunşi într-o iluzie
sau poate chiar într-o confuzie
comună

nici amintiri nu vom mai avea
la ce bun toate acele întoarceri
traumatizante
către sincopele trecutului?
vom reînvăța
amândoi
gustul începutului

sub pâlpâirea unor alte stele
obrajii tăi
în palmele mele
departe de îndoielile flămânde
nu vor mai întreba
nici când
nici cum
nici unde

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

La Marsilia (partea a doua)

La un moment dat, prin fumul gros care putea fi disecat folosind setul de cuţite – cum se spune din vremuri imemoriale, antice şi de demult, vorba unui amic marinar care a băut într-o seară un butoiaş de rom şi apoi s-a aruncat peste bord, în căutarea fericirii subacvatice; n-a mai revenit, aşa că nu v-aş putea spune dacă a găsit-o sau nu –, s-a apropiat de masa noastră o tipesă planturoasă în care pulsa viaţa pe fiecare milimetru pătrat. Purta cu graţie maximă şi deloc artificială o rochie neagră, cu despicătură apreciabilă pe coapsa dreaptă, te-ai fi aruncat orbeşte în veul ăla, fără regrete, îşi lăsase umerii de Afrodită pofticioasă la vedere şi ne delecta cu un decolteau în care puteai să anticipezi viaţa la superlativ. Cred că Marin Sorescu a spus ceva referitor la viaţa de la pieptul femeii, în „Trei dinţi din faţă”. Sunt băiat citit, acesta este adevărul, autodidact, am chiulit de la şcoală fiindcă avem tot timpul activităţi colaterale din care scoteam banul, iar prezenţa la ore nu era una dintre priorităţile mele.

Tipa despre care vă povestesc acum, ca să mai încălzim atmosfera la foc mic, s-a aşezat în dreptul pictorului ratat, aruncând un ochi peste umărul lui. Aţi văzut desenele animate cu Tom şi Jerry. Motanul acela şmecher –  pica tot timpul de papagal cu blană ca să iasă filfizonul de Jerry prima-ntâi – era mare amator de pisici frumoase şi senzuale. Îi cădea maxilarul la pământ atunci când vedea una, saliva abundent şi-şi aduna ochii de pe jos în făraş. Aşa şi cu pictorul ratat, cum a simţit prezenţa feminină, cum s-a umflat în costum, dacă ar fi avut coadă de fazan ar fi împrăştiat şi jetoanele de pe masă cu ea. Numai că pipiţa, când a văzut ce jale era în faţa lui la capitolul profit, a lăsat să-i picure milă din priviri şi a venit în spatele masculului alpha. Acela fiind eu. Of course, doar v-am spus că mă luase norocul pe după umeri şi nu-mi mai dădea drumul.

Îi simţeam împunsătura sânilor în spate şi mă ardea decolteul în ceafă. Senzaţie plăcută, numai un bărbat o poate înţelege. Sau o lesbiană, mai nou, dar acest subiect nu face obiectul povestirii mele. Sunt conservator, întotdeauna mi-am spus că bărbatul trebuie să mângâie femeia, iar femeia îl duce pe bărbat în cerul cu numărul nouă.

M-am răsucit încet către ea, un pic distant, ca şi cum m-aş fi pregătit să rostesc Bond, James Bond, varianta Brosnan şi am măsurat-o din cap până-n tocurile de doişpe-cinşpe centimetri. Mi-am spus instantaneu că Dumnezeu i-a luat măsura la picioare într-o zi când se simţea tare bine şi a vrut să-şi bată joc de bărbaţi. Dacă asta ar fi fost Eva, nu mai era nevoie de şarpe ca să muşte deşteptul ăla de Adam din mărul cu pricina. Da, picioare lungi, nesfârşite, ţi-ar fi luat o jumătate de noapte să ajungi de la degetul mic la şold şi o gură în care scânteiau orbitor dinţii albi, a invitaţie la sărut ce induce leşin, la lumina lumânărilor, pe blană de urs polar. Nu ştiu de ce mi-a venit atunci ideea cu ursul polar, poate îngheţasem ca un ţurţure stingher şi aşteptam să mă apuce tipesa şi să mă folosească pe post de instrument răcoritor plasat în diverse părţi ale trupului ei extrem de bine proporţionat.

I-am pasat cu graţie câteva jetoane şi a fluturat genele. Erau ca nişte aripi de fluture, dar fâlfâiau cu farmec multiplicat. Fluturii s-ar fi retras umili din zona ei de influenţă, vă dau cuvântul meu. S-a ridicat şi s-a dus către bar unduind din şolduri şi parcă s-a auzit un oftat general în încăpere. Dacă i-aş fi controlat pe toţi bărbaţii prezenţi la locul faptei cu siguranţă că aş fi descoperit puseuri de tensiune, dar ea nu mai avea ochi decât pentru mine. Sau pentru jetoanele mele, că nici eu nu venisem cu pluta la Marsilia. Ajunsesem cu un barcaz nenorocit, ce-i drept, dar se cheamă că eram marinar cu state vechi. Hârşâit. Trecusem prin porturi cum trecuseră alţii pe bulevard, mă bătusem prin taverne ca să văd cum e cafteala între marinari beţi şi avusesem de-a face cu destule amatoare de bărbaţi norocoşi. Te utilizează în diverse feluri, plăcute şi pentru tine şi pentru ele, numai atâta vreme cât nu dai din colţ în colţ atunci când îţi depune chelnerul nota de plată sub priviri.

Revenise cu paharul în mână, comandase şampanie – iar pictorul ratat şi-a slăbit nodul de la cravată, fiindcă nu-i mai primeau plămânii aer în cantitatea necesară – şi s-a aşezat picior peste picior, zâmbind înţelegătoare când am permis Mustăciosului să ia şi el o mână, ca să nu cadă în depresie permanentă. Ziceai că a pupat glezna Cleopatrei înaintea lui Cezar, aşa era de fericit. Adevărul este că mi-a plăcut istoria. Mi-au plăcut mie multe de-a lungul timpului, dar în primul rând am fost îndrăgostit de viaţă. Şi viaţa a fost bună cu mine, în anumite momente, când mi-a dat, mi-a dat, mi-a băgat şi în chiloţi, draga de ea… E drept că a făcut şi pe mofturoasa, mi-a luat şi chiloţii de pe mine, câteodată, dar am privit întotdeauna partea aia plină a paharului. Optimist. Când m-a aruncat mama în lume n-am ţipat, am râs.

În rest, ce s-o mai lungesc, finalul nu e greu de anticipat. Mustăciosul, Pictorul Ratat şi Burtosul au rămas cu buzunarele goale, păşeau către ușă de ziceai că merg după propriile sicrie, le-am dat de-un pachet de Gauloises şi de taxi, fiindcă băiat rău nu sunt, imediat las sufletul să iasă la înaintare.

Eu am năvălit cu tipa într-o cameră de hotel, dogoream amândoi ca sobele-ncinse. V-am spus că avea picioare lungi şi dura o jumătate de noapte pănă să ajungi de la degetul mic la şold. Aşa că, atunci când am atins genunchiul stâng cu buzele, am început să grăbesc mişcarea, se crăpa de ziuă şi rămâneam pe dană, cu ochii înlăcrimaţi, fluturând batista-n vânt…

Iubea cu patimă, fără să scoată un cuvânt, îţi ţiuiau urechile de atâta tăcere în amor. Blană de urs polar n-am avut sub trupuri, dar ea a împrăştiat pe pat cărţile din ultimul pachet de joc al acelei nopţi şi ne-am iubit peste ele cu frenezia celor care gustă viaţa cu linguriţa şi nu se mai satură. Câteva cărţi au alcătuit un full de aşi cu popi în coadă…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Preschimbarea lacrimilor în cuvinte

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi prin sintaxă,
Sunt frazele tale obsesii fireşti,
Iar eu voi plăti, prin emoţii, o taxă,
Luându-mi licenţa în cele lumeşti.

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi intangibil,
Eu sunt antonimul căzut în genunchi,
Rămân dependent de acordul credibil
Şi dorul de viaţă mi-l ţip din rărunchi.

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi metaforic,
Cu ritm şi cu rimă, cu marii poeţi,
Permite-mi să fiu, literar, euforic,
În felul acesta vei şti să mă-nveţi.

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi prin conjuncţii,
Mi-e drag pleonasmul atunci când mă ştiu,
În mine se zbat îndoieli şi disfuncţii
Şi sunt prea devreme când sunt prea târziu.

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi prin adverbe,
Rămân complementul de loc şi de timp,
E-o luptă în mine, cu moarte şi verbe
Şi sunt ca un proaspăt şi lung anotimp.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Sonet retrospectiv

Am scris pe trupul tău atâtea versuri
încât poemele răsar din tine
și din mai mult trecut-am în mai bine,
reinventând versificate sensuri.

Am înălțat șoptiri de violine
printre-amoroase și fierbinți demersuri,
statornicind împleticite mersuri
pe sub castanii unor lumi străine.

Dar eram mândru ca un coate-goale,
fără vreun sfanț hălăduind în stradă,
un personaj cu gânduri abisale,

supus unor obsesii cardinale,
dispus a face din nimic bravadă,
prizonier al farmecelor tale.

♣ Cristian Lisandru (2014)

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: