Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

dream

La pas

Cătunul este ascuns pe fundul unei văi străbătute, şerpeşte, de un râu în apele căruia copiii pândesc păstrăvii pentru a-i prinde cu mâinile goale. Râsetele şi chiotele lor se înalță dincolo de vârfurile brazilor înfipți în versanții impetuoşi, ajungând – ca semne ale unei existențe încă lipsite de grijile zilei de mâine – până pe culmile înzăpezite, acolo unde doar păsările împung norii cu vârfurile aripilor, ascultându-şi instinctele, fără să amețească.
Ochelaristul aleargă de colo-colo, studiind flora locurilor şi extaziindu-se în fața fiecărei noi descoperiri, iar Motanul Albastru, atunci când îi surprinde privirea, îi arată printr-un semn sugestiv că e cu ochii pe el. Apoi, înregistrând reproşurile mele incipiente, pufneşte şi dă de înțeles că nu m-am învățat minte.
Iepurele umblă țanțoş, fiind convins că nimeni nu atentează la poziția de lider al grupului. Miroase a lemn, a verde crud, a linişte şi a siguranță, chiar dacă ultima parte a gândurilor mele poate părea neverosimilă.
– Îți place?
Întrebarea Iepurelui mă face să zâmbesc.
– Idilic. Îmi aduce aminte de un sat al copilăriei, numai că aşezarea despre care vorbesc era răsfirată pe dealuri, printre livezi de meri şi pruni.
Ochelaristul, apărut dintr-o dată lângă mine, mă strânge de cot:
– Ştiați că merele conțin multe vitamine şi sunt o sursă importantă de oligoelemente şi minerale? Nici nu răceşti dacă mănânci constant mere, ajută imunitatea. Suplimentar, curăță organismul de toxine. Merele coapte vin de hac tusei. Am citit că este benefică şi infuzia din frunze de măr. Vă pot vorbi şi despre prune, dacă doriți… Cum stați cu tensiunea arterială?
– Ia nu te mai băga în seamă, tocilarule! Vezi că n-am uitat faza perversă cu acadeaua.
– Lasă copilul să vorbească, Motanule, ai mâncat vreodată mere coapte? Ai simțit mirosul acela fenomenal?
Ochelaristul râde şi se pierde printre tufişuri. Iepurele îmi aplaudă intervenția, spre exasperarea Motanului.
– Aş vrea să văd pisica aia zurlie care să ronțăie mere coapte. Aş hăpăi un pestişor, sincer să fiu. Țâncii aceia de lângă râu ne pot ajuta cu oareşce de-ale gurii sau ne va citi Ochelaristul din cartea de bucate şi vom înghiți în sec? Adulmec o alianță împotriva mea, tocmai împotriva mea, singurul cu capul pe umeri.
O pală de vânt îi zboară coiful de hârtie. Ochelaristul aleargă după el, Iepurele râde şi se bate cu lăbuțele pe burtă, eu îi țin isonul, Motanul Albastru ne priveşte siderat.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Lampa

O lampă aşezată pe nisip, o lampă veche, cu gaz, din acelea pe care le mai poți descoperi, uneori, prin case țărăneşti – uitate pe policioare de lemn, cu sticla pe jumătate afumată – sau prin unele târguri de vechituri, suveniruri din altă lume care îşi găsesc câteodată locul în lumea modernă, spre încântarea unor proprietari dornici să plaseze reminiscențe rurale în aridul decor modern. Un fel de păcăleală nevinovată a timpului ingrat, o reînrădăcinare absurdă, o întoarcere către origini – cergă pe pat, roată de căruță transformată în candelabru, blide pe pereți, ştergare, măsuță de lemn cu trei picioare, lampa cu sticla pe jumătate afumată – asezonată, totuşi, cu telefon mobil, laptop sau tabletă. Plus plasma de dimensiuni apreciabile.

Lampa arde. Nici nu are importanță când a aprins-o cineva sau de ce. Poate pentru a-mi lumina visul alb-negru, neliniştea, căutarea, plaja mângâiată de valurile de hârtie, lumea aceasta în care culorile nu au dreptul să pătrundă. 

Înserează sub un cer fumuriu, iar flacăra protejată de sticlă are ceva fantasmagoric în ea. O unduire albă, o pâlpâire continuă, un ochi lăptos care clipeşte către ceva, către cineva, către fantomele marinarilor înghițiți de oceanul de hârtie sau, de ce nu, către mine. Un far miniatural pentru un naufragiat oniric care merge dintr-o parte în alta, minunându-se de surprizele apărute sub pleoapele închise şi, inevitabil, obişnuindu-se cu ele. Un simbol. Sau doar o altă întâmplare în care doar eu încerc să descifrez mistere închipuite.

Noaptea trufaşă şi-a intrat în drepturi, iar eu, privind lampa aceasta cu sticla pe jumătate afumată, am senzația că am ajuns – am fost adus, am fost împins aici – doar pentru a şterge urmele fumului nesimțitor. Dar sticla e fierbinte, mie îmi este teamă că aş stinge chiar şi luna dacă aş sufla în flacără, îmi tremură picioarele la gândul unui periplu prin întuneric dens, pe plaja unui ocean de hârtie, şi – căutându-mi salvatoare circumstanțe atenuante – mă liniştesc cu gândul că nici nu port, vreodată, batistă la rever. Aşa că n-ar avea niciun sens să suflu în flacără, apoi să extrag sticla pe jumătate afumată din lăcaşul ei şi, fluierând (habar nu am de ce, dar asociez ştergerea sticlei de lampă cu fluieratul), să ajung la concluzia că nu am cu să îndepărtez acea negreală oribilă. 

Pâlpâire… Ca un semnal trimis către o corabie aflată în derivă. Ca o licărire de luciditate într-un vis din care ies, câteodată, doar pentru a ajunge la concluzia că nu doresc decât să visez din nou…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Poveste

În seara aceasta îți voi citi dintr-o carte
Care te va purta departe, departe,
Undeva unde norii murmură poveşti cu final fericit
Tuturor copiilor care încă au ochii deschişi
Şi n-au adormit.

Poate că-i doar o glumă absurdă de-a mea,
Poate s-a desprins un fragment de vis din ultima stea,
Steaua aceea pe care o urmăreau astrologi cu nume ciudate,
Deprinşi să-şi dea cu presupusul despre tot
Şi toate.

În seara aceasta se vor înregistra surprinzătoare evenimente,
Iar o zână rea va tulbura, iremediabil, câteva destine adiacente,
Măcar din plictiseală sau, mai degrabă, fiindcă respectă cutume.
(Chiar şi zânele, iubito, se supun unor reguli
În această lume).

Zâmbetul tău devine acum de-a dreptul provocator,
Are în el ipoteze aduse în plisc de un cocor
Ratăcit pe deasupra unor întâmplări confuze,
Ceea ce pe mine, îți declar, nu poate decât
Să mă amuze.

În această seară îți voi citi dintr-o carte
Care ne va purta departe, departe,
Acolo unde norii murmură poveşti cu final fericit
Chiar şi adulților care încă au ochii deschişi
Şi n-au adormit.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Semne

Unele poveşti nu vor fi scrise niciodată, însă puterea de a le trăi ne aparține. Iată-mă din nou în fața aceloraşi valuri de hârtie, încercând din răsputeri să citesc (să citesc, să citesc, să citesc) tot ceea ce s-a scris de-a lungul timpurilor – în timpul acesta mă pierd prin vise alb-negru, în timpul acela îți spuneam (îmi spuneam?) că nici măcar visele nu vor avea puterea de a ne separa, în timpul care va veni mă voi lupta, la rându-mi, cu mori de vânt căzute într-o putrezită banalitate -, căutându-mă, căutându-te, căutându-ne… Împărțim acelaşi timp şi mai multe timpuri, suntem acum şi atunci, hrănim un mâine flămând cu resturile unui ieri împuținat. 
Mă întreb – iar întrebarea aceasta obsedantă devine un laitmotiv al peregrinării mele onirice – pe unde rătăceşti, mă întreb dacă urmele paşilor tăi sunt acoperite de aceleaşi valuri de hârtie, dacă priveşti, ca şi mine, către acest orizont ambiguu ca o părere cu inflexiuni machiavelice.
Întrebările există doar fiindcă noi, oamenii, am inventat semnele de întrebare. Pe urmă, puşi în fața unei crunte realități, am ridicat din umeri.

Orizont străpuns de etravele unor corăbii cu pânze sfâşiate, fantome înfăşurate în cețuri, vis desprins din cărți, din scenarii prăfuite, din monumentale producții cinematografice în care nu vom fi niciodată personaje. Pirați, comori, călători disperați, căutători indecişi, exploratori versați ai unor mirifice iluzii, scriitori privilegiați pentru care marginile pământului sunt mai aproape decât foaia albă. Speranță, deznădejde, bucurie, pământ, sete, beție, insule salvatoare, cântece de sirenă. 

Mi te imaginez surâzând… Orizontul surâde, valurile foşnesc, corăbiile acestea caută porturi inexistente.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ro

În jurul focului

Înserarea atârnă albăstruie printre crengile copacilor, iar Ochelaristul se trage mai aproape de mine, urmărit de privirea circumspectă a Motanului.
– Ar fi bun un foc de tabără, nu?
Vocea subțire – dar încărcată de o efervescentă, indiscutabilă dorință copilărească – a puştiului îl determină pe Iepure să-şi întrerupă pufăiala cu accente meditative.
– Iată o idee de-a dreptul extraordinară, dragii mei, motiv pentru care…
– Motiv pentru care…, îl imită, batjocoritor, Motanul Albastru, însă Iepurele trece cu uşurință lăudabilă peste afront.
– … vom strânge vreascuri. Cu toții, doar suntem o echipă, nimeni nu este scutit de muncă, de altfel una lejeră. Pădurea-i plină de vreascuri, aceasta-i legea naturii, însă trebuie să ne mişcăm cât mai repede, pe-aici întunericul coboară, aş putea spune, precum lama unei ghilotine.
Motanul Albastru îl avertizează pe puşti:
– Nu-ncerci să te uşcheşti, da? Sunt multe lighioane printre copaci, cu sau fără ochi fosforescenți, cu sau fără solzi, blană, dinți şi gheare extrem de ascuțite. Pofticioase cum nu s-a mai văzut. Toate ies la vânat odată cu întunericul. Care cade precum lama unei ghilotine, precum a spus Iepurele cu viziuni cel puțin ciudate. Ce mai comparație… Sunt surprins, totuşi, de amabilitatea personajului, aş fi fost tentat să cred că are tendința de a evita munca fizică.
Pornim în direcții diferite, pierzându-ne printre copaci, Ochelaristul preferând să se țină după mine. Îl las în pace, cu toate că mă încearcă gândul de a-l muştrului pentru faza cu acadeaua. Dar, văzându-l cum adună vreascuri cu simț de răspundere, zâmbesc şi îi urmez exemplul. Nu foarte departe de noi, Iepurele îi strigă Motanului să nu se rătăcească, iar felina fluieră în semn de dispreț. În jurul nostru, vorbindu-ne într-o limbă încă neînțeleasă, pădurea foşneşte ademenitor.
După un timp, aşezați în jurul unui morman de vreascuri, privim unii către alții.
– Nu aprinde nimeni focul? întreabă puştiulică.
– Credeam că ştii tu vreun procedeu aparte, se avântă Motanul ca şi cum exact acest moment ar fi aşteptat. La cât ai citit… Dacă erai singur ce făceai?
– Loveam două pietre până scoteau scântei.
– Sau frecai un băț până îți cădeau ochelarii de pe nas. Iepure, chestiile astea chiar funcționează sau totul e o minciună sfruntată?
– Funcționează, Motanule, însă numai dacă îți doreşti cu adevărat. Până atunci, te rog, scoate o brichetă. La câte buzunare ai, sunt sigur că dăm şi peste aşa ceva.
– Dar tu cu ce-ți aprinzi pipa?
– E o pipă aparte, colega, se aprinde singură.
Pescuiesc o cutie de chibrituri dintr-un buzunar, înainte ca Motanul să dea vreun alt răspuns ironic. Ochelaristul mă trage de mână:
– Pot eu?
De data aceasta, Motanul e pe fază şi nu ratează ocazia:
– Copiii nu au voie să se joace cu focul. Vrei să dai foc pădurii sau să faci pipi în pat? Potoleşte-te!
Sub privirile resemnate ale Ochelaristului, scapăr un chibrit, îl introduc sub grămada de vreascuri şi, mai repede decât aş fi crezut, observ o flăcăruie care devine din ce în ce mai mare. Ochelaristul bate din palme:
– Uraaaa! Acum ne aşezăm în jurul focului, precum indienii, spunem poveşti şi mâncăm.
– Aş prefera să mâncăm mai întâi, țâcă, intervine Motanul Albastru. Iepure, cum stăm cu proviziile?
– Suntem privilegiați, Motanule. Câțiva covrigi, doi morcovi, patru bomboane mentolate, un pachet de biscuiți şi gumă de mestecat. Plus acadelele speciale.  Ce preferi?
– Să fac foamea.
Iepurele mustăceşte.
– Există şi conserve de ton… Motanule, ai uitat unde suntem? Lumea dintre Vise are grijă de noi, aşa după cum şi noi avem grijă de ea şi de personajele sale…
– Aşa mai vii de-acasă, prietene, n-am niciun chef să vânez la ora asta… Ceva slăninuță nu există? Ce-aş mai perpeli-o deasupra focului! Pe urmă, cu burta plină, pot asculta chiar şi o poveste. Căutătorule, eşti un bun povestitor? Sau încă nu ți-ai revenit complet după acadeaua puştiului?
Ochelaristul arborează un zâmbet generos, însă are şi privirea unui copil pe care nu te-ai putea supăra niciodată. Îi ciufulesc părul.
– Fără resentimente, puştiulică, ai tu ceva care mi te-a făcut simpatic din prima clipă…

♣ Cristian Lisandru

Sărbători fericite alături de cei dragi! ☺☺☺

sursa foto – goodfon.ru

Ochelaristul

Ochelaristul răsfoieşte o enciclopedie – ceva despre animalele planetei, din câte îmi dau seama -, iar concentrarea i se citeşte pe chip. Ştie că sunt alături, a aruncat o privire fugară în timp ce mă apropiam, însă dă de înțeles că este captivat de fotografiile care umplu paginile. Totul alb-negru, fireşte, nici acest vis nu face notă discordantă cu toate celelalte.
Pun un genunchi în pământ şi îl întreb:
– Pare interesantă lectura…
Ridică din umeri.
– Mda…
– Nu ți-e dor de-acasă? Am aflat că ai rămas prins în lumea viselor.
Aş dori să-i spun şi că Iepurele îl consideră ceva în genul Spaima Visătorilor, motiv pentru care ar trebui să evit contactul cu el. Dar, la dracu’, e doar un puşti avid de lectură, or un astfel de personaj îmi e simpatic din prima, fără excepție.
Ridică ochii din enciclopedie. Ochelarii rotunzi, prea mari pentru fața lui mică, sticlesc. Amenințător?
– E bine aici. Nu mă deranjează nimeni. Nu mă obligă nimeni să-mi întorc buzunarele pe dos sau să fac pe broasca prin curtea şcolii. Tu ce vrei? N-am timbre, n-am capace, cutii de chibrituri, pocnitori sau alte prostii. Am doar nişte cărți, mă îndoiesc că te interesează.
Înțeleg din privirea lui că par un incult.
– Tragi concluzii prea repede, puştiulică, de unde ai învățat asta?
– Iar dumneata deranjezi un copil care citeşte. Sfatul meu, atunci când vezi un copil care citeşte – în orice realitate s-ar afla, aşa am observat, copiii citesc din ce în ce mai puțin, astfel că adulții le pot spune tot felul de prostii – este să îl laşi în pace. Lumile nu contează, cărțile necitite trăiesc aceeaşi dramă. Iar adulții construiesc lumi în care copiii suferă.
Ups, îmi spun în gând, am intrat pe un teren periculos de interesant.
– Nu doream să perturb eforturile tale intelectuale, țâcă, eram în trecere…
– Ți se pare că erai în trecere. De fapt, chiar dacă vei gândi că totul e o prostie, nu faci altceva decât să cauți fără a găsi.
– Ai văzut-o?
– Da. De mai multe ori. E frumoasă. O iubeşti, nu-i aşa?
– Cărțile ce spun?
– Că mai ai de umblat, nene…
– Există un final fericit?
Îşi trage nasul – abia acum e un copil în toată regula – şi scoate din buzunar o acadea. Copilul tot copil rămâne, Iepure prăpăstios, mi-ar plăcea să fii aici şi să-l vezi pe Ochelaristul Periculos cum suge o acadea. Ce-ai mai spune despre pericole absurde?
– Mai am una. Vrei?
– Da. Mulțumesc.
Acadeaua are un gust formidabil, iar asta o simte chiar unul căruia nu-i plac dulciurile. Şi nu i-au plăcut niciodată. Ochelaristul închide enciclopedia şi zâmbeşte larg.
– Când te vei trezi nu-ți vei mai aduce aminte de nimic. Şi vei fi liniştit. Toți trebuie să fim liniştiți, indiferent de vârstă.
– ?
Ochelarii puştiului îmi reflectă moaca uimită, zâmbetul şugubăț confirmă ideea că mi-a tras-o.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Firescul nefiresc

Ce poate transmite un apus în alb şi negru? Şi nu mă refer la apusul din fotografiile color, acelea care, printr-un filtru ordinar, aflat la îndemâna celui cu o minimă pricepere, devin dintr-o dată sepia, vintage, văduvite de cromatica lor spectaculoasă, motivul evident al satisfacţiilor vizuale indiscutabile. Mă refer – acum şi aici, într-un loc fără nume, interzis hărților – la un apus pe care îl priveşti încremenit, aşteptând zadarnic cuvinte inexistente, căutând din priviri pensule şi tuburi de vopsea spre a încerca să spoieşti, cu propria-ți mână tremurândă de ageamiu în ale picturii, ceea ce natura – plictisită, ghiduşă, provocatoare? – a refuzat, surprinzător, să mai picteze. 

Pierduta – şi atât de dorita – policromie a unui apus din altă lume… Sau poate că aici, în această lume, nimeni – nici măcar Demiurgul, însă (pluteşte o întrebare, nu neapărat retorică, poate doar agasantă) este obligatoriu ca fiecare lume să aibă Demiurgul ei? – nu a dorit să inventeze şi culori, iar eu pornesc de la o premisă greşită, de la o falsă ipoteză de lucru, încontrându-mă permanent şi căutând cu asiduitate demnă de o cauză mai bună normalitatea mea acolo unde nu ar trebui, de fapt, să o caut. Cândva, în cealaltă lume (o întrebare atrage după ea o alta – ne apropiem de lumea aceea, ne îndepărtăm?), umerii tăi erau poleiți cu aur. Fiecare apus îți înnobila pielea, eu gustam culorile cu vârful limbii şi murmuram toate acele cuvinte pe care fiecare îndrăgostit – al tuturor lumilor, îndrăznesc să presupun, interzicând vreunui alt semn de întrebare să preia inițiativa – învață să le spună fără a studia tratate de specialitate sau dicționare prăfuite.

Privesc (caut să înţeleg, să mă obişnuiesc cu ideea) un apus în alb şi negru… De o vreme – fără a conştientiza de ce mi se întâmplă tot ceea ce mi se întâmplă, lăsându-mă purtat dintr-o parte în alta, dintr-o stare în alta, dintr-un vis în altul, dintr-o viață în alta, aproape -, ajung în locuri ciudate, vorbesc cu personaje ciudate, devin, la rândul meu, un oarecare personaj inserat – de cine, de ce, prin ce metodă mai mult sau mai puţin abstractă? – într-un scenariu sinuos al cărui sfârşit nici măcar nu poate fi bănuit. Lumea aceasta atât de diferită este o carte, fiecare zi este doar o altă filă, numărul paginilor rămâne un mister de nepătruns, mi-aş dori măcar un capitol care să ne cuprindă pe amândoi.

În stânga mea, la câțiva metri distanță, un copil. Poartă ochelari à la Harry Potter şi citeşte. Nu-l impresionează apusul lipsit de culoare. Ceea ce vezi de prea multe ori ajunge să ți se pară firesc, oricât ar fi de ieşit din comun… 

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Întrebări şi răspunsuri

– N-ai un descântec şi pentru dragoste?
Motanul Albastru mă priveşte lung şi îmi este teamă că îl dezamăgesc definitiv, mai ales că i-am aflat opinia referitoare la sentimentele care subjugă oamenii şi îi obligă să se comporte lamentabil.
– Ar trebui să îți spunem Îndrăgostitul, nu Căutătorul. Aveți voi, oamenii, o obsesie legată de dragostea asta.
Pufneşte. Alături de el, Iepurele pare mai puțin nemulțumit de subiect. Iar replica sa nu se lasă aşteptată.
– Cei care nu pot iubi au prostul obicei de a-i lua peste picior pe ceilalți. Totul vine din frustrarea îndelung reprimată.
Motanul Albastru îşi pune coiful de hârtie pe-o sprânceană, semn că nu are de gând să tolereze intervenția Iepurelui.
– Şi, mă rog, cum de m-ai plasat pe mine în categoria frustraților? Ai vreo dovadă în acest sens?
– Nu văd ce motăniță credulă te-ar suporta…
– Ai tupeu, Iepure!
Mă aşez între ei, căutând să evit încă din fază incipientă conflictul care pluteşte în aer.
– Am plecat de la descântec, totuşi, n-aş vrea să vă luați la pumni.
Iepurele face un gest din care reise că oricum nu ar avea un partener demn de a fi luat în seamă, Motanul Albastru umflă pieptul şi apoi oftează de parcă tocmai i-ar fi făcut adversarului o mare favoare.
– Noroc că nu răspund la provocări. Descântecul, domnule, este pentru Rătăcitori. Îi trimite înapoi în vis. La momentul potrivit s-ar putea – insist asupra ideii, s-ar putea, nimic nu este sigur – să intri în posesia conținutului său. Deosebit de interesant, te asigur.
– De ce nu există un descântec pentru un drum către realitate? Fără ocolişuri…
– Fiecare trebuie să ajungă în realitate prin propriile puteri. Mergând din vis în vis şi prin lumea dintre vise, rătăcindu-se, lăsându-se ajutat de mine şi – nu-mi place, însă trebuie să o spun – de acest Iepure enervant.
– Şi cât durează asta?
– Timpul nu este relevant. Aici avem timp berechet. Nu te simți mai bine fără a fi obligat să îți coordonezi temporal orice activitate?
– Nici nu mi-am dat seama de asta până acum. Şi cum se întâmplă atunci când se întâmplă? Se deschide o uşă dinspre Lumea dintre Vise către Realitate? Se aprinde o lumină orbitoare, tună, fulgeră?
– Trec peste accentele ironice, azi sunt în toane bune. Uneori e de ajuns să treci pe sub o frunză de ferigă uriaşă şi sa te trezeşti la tine în cartier, în zgomot de claxoane. Eu, în locul tău, nici nu m-aş mai întoarce acolo… Smog, griji, facturi, mişcări de stradă, teorii ale conspirației, stratul de ozon, suprapopulare, epidemii, experimente. Suntem la curent, deținem informații. Cum de mai aveți chef de dragoste?
Iepurele se face că n-a auzit nimic. Motanul Albastru începe să fluiere. Mergem în şir indian pe malul unui pârâu cristalin – e jucăuş, evident, există clişee şi în Lumea dintre Vise -, iar deasupra noastră se rotesc păsări nenumărate. Privindu-le, amețesc…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Descântec

Îl privesc. Sceptic. Mustăceşte.
– Le cunosc pe frumoasele Rătăcitoare cu chipuri angelice. Le-am mai îndreptat de câteva ori către un vis comun, fiindcă sunt legate sufleteşte printr-o legătură invizibilă şi indestructibilă, însă ajung din nou între vise. Nu reuşesc să descopere drumul către lumea reală şi către un filfizon pe care l-au iubit amândouă ca disperatele. Dețin informații…
– De unde ştii că era filfizon, Motanule? O astfel de etichetă, lipită atât de uşor… Nu eşti superficial?
– Domnule Căutător, important este că ştiu. O altă dramă sentimentală. Încă una, ca şi cum nu ar fi fost destule până acum – mi-am spus de foarte multe ori că dragostea, sentiment înrobitor, în ultimă instanță, a fost inventată de un zeu parşiv. Dar nimeni din lumea voastră nu o poate ecraniza. Ceea ce este reconfortant, fiindcă prea mulți aşa-zişi regizori îşi bat joc de viață, folosindu-se de ea pentru a propune rateuri cinematografice prezentate drept capodopere. Am spus bine, Iepure? Am folosit termenii corecți sau simți nevoia să intervii şi să te umfli în pene? Mă rog, asta e expresia…
Iepurele îşi scutură pipa de marginea mesei, apoi o ascunde într-unul din buzunarele pantalonilor.
– Misterioasele legi ale Lumii dintre Vise mă obligă să fac echipă cu tine, pisică zeflemitoare. Sper să apuc, totuşi, ziua în care zarurile se vor rostogoli în favoarea mea. Până atunci, precum am promis, achit eu nota.
Nu-l întreb în ce monedă va plăti, poate pentru a nu părea nepoliticos. Sau neştiutor. Sau naiba ştie de ce… Iepurele aruncă pe masă trei monezi argintii, clinchetul lor o face pe una dintre Rătăcitoare să tresară. Motanul Albastru se apropie de ea, o cuprinde în brațe şi îi şopteşte ceva la ureche.
– Descântecul…
Sunt depăşit încă o dată de situație, am senzația că (orice aş face) mă regăsesc mai tot timpul cu un pas în urma evenimentelor. Ochii Iepurelui strălucesc, urechile sunt îndoite până la jumătate. Îngaim:
– Descântecul?
– Da. Nimic nu se face fără el, Căutătorule… Iar Motanul acesta nesuferit şi încrezut… Ei bine, are şi el momentele sale, trebuie să recunosc.
Iepurele mă conduce către ieşire, în timp ce Rătăcitoarele şi Motanul Albastru rămân în urmă. În jurul lor dansează fire lungi de ceață, ca şi cum cineva nevăzut le-ar desfăşura din gheme uriaşe, lumânările pâlpâie, aerul pare dintr-o dată consistent, pereții hanului văluresc.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: