Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

Geanina Lisandru

vara

vara plânge cu lacrimi tomnatice
îşi prelinge tânguirea
pe geamurile oraşului prins în mirări comune
apoi înserează
sub nori
şi oftează

câțiva porumbei călători
îşi scutură amintiri înaripate
în blocul de peste bulevard
clipesc ochii unor destine
luminate de lampadare nevăzute
sau
poate doar de gândurile unor locatari plictisiți
de fenomene meteorologice neprevăzute

vara aceasta suspină
se visează toamnă
eu murmur la urechea ta
îți mai aduci aminte
doamnă?

Cristian Lisandru (16 iulie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

împreună

vom reînvăța gustul trăirilor intense
la începutul unei alte existențe
îmbrățişați
ascunşi într-o iluzie
sau poate chiar într-o confuzie
comună

nici amintiri nu vom mai avea
la ce bun toate acele întoarceri
traumatizante
către sincopele trecutului?
vom reînvăța
amândoi
gustul începutului

sub pâlpâirea unor alte stele
obrajii tăi
în palmele mele
departe de îndoielile flămânde
nu vor mai întreba
nici când
nici cum
nici unde

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Preschimbarea lacrimilor în cuvinte

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi prin sintaxă,
Sunt frazele tale obsesii fireşti,
Iar eu voi plăti, prin emoţii, o taxă,
Luându-mi licenţa în cele lumeşti.

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi intangibil,
Eu sunt antonimul căzut în genunchi,
Rămân dependent de acordul credibil
Şi dorul de viaţă mi-l ţip din rărunchi.

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi metaforic,
Cu ritm şi cu rimă, cu marii poeţi,
Permite-mi să fiu, literar, euforic,
În felul acesta vei şti să mă-nveţi.

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi prin conjuncţii,
Mi-e drag pleonasmul atunci când mă ştiu,
În mine se zbat îndoieli şi disfuncţii
Şi sunt prea devreme când sunt prea târziu.

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi prin adverbe,
Rămân complementul de loc şi de timp,
E-o luptă în mine, cu moarte şi verbe
Şi sunt ca un proaspăt şi lung anotimp.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Sonet retrospectiv

Am scris pe trupul tău atâtea versuri
încât poemele răsar din tine
și din mai mult trecut-am în mai bine,
reinventând versificate sensuri.

Am înălțat șoptiri de violine
printre-amoroase și fierbinți demersuri,
statornicind împleticite mersuri
pe sub castanii unor lumi străine.

Dar eram mândru ca un coate-goale,
fără vreun sfanț hălăduind în stradă,
un personaj cu gânduri abisale,

supus unor obsesii cardinale,
dispus a face din nimic bravadă,
prizonier al farmecelor tale.

♣ Cristian Lisandru (2014)

sursa foto – goodfon.ru

O oră

Să mai rămânem o oră în lumea aceasta, atât…
Orice minut în plus ne-ar îmbătrâni iremediabil,
ne-ar fi şi frig, şi teamă, probabil,
iar ceasornicul acesta încastrat în perete
ar contabiliza doar clipe pierdute şi inexprimabile regrete.

Dar o singură oră nu înseamnă nimic,
sunt şaizeci de clipiri în care până şi vrăjitoarele ațipesc un pic.
Descântece abandonate, magie pusă la păstrare,
cozile de mătură vor întruchipa gărzi aliniate, protocolar,
la intrare.

Te-aş putea săruta o oră
sau ți-aş compune o poezie multicoloră
din cuvinte-curcubeu.
În definitiv, acesta sunt eu,
un magician rămas pe drumuri, pândit de acuze,
extrăgând din joben animale fantastice,
menite să te amuze.

Rămâi o oră lângă toate inconsecvențele mele.
N-am să te rog să numărăm nici suspine, nici stele,
doar câteva gânduri nerostite vor da târcoale,
iar dorurile comune, sclipind, vor învăța să trăiască
prinse în pletele tale.

Pe urmă, trecându-se ora, va fi o altă zi
şi toate vrăjitoarele se vor trezi…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

dor

mi-e dor de tine
fiecare secundă se dilată prosteşte
îmi râd în nas valori temporale
scăpate din frâu
teoria relativităţii
a fost inventată pentru noi
(nu zâmbi nu ofta nu întoarce privirea)

timpul pâlpâie în cavitatea toracică
dorinţă încolăcită
printre vene şi artere
cumplită goană
interminabilă
agasantă
cu impulsuri cerebrale pe urme

mi-e dor de tine
chiar şi atunci
când eşti înlăuntrul meu
şi îmi ţii inima
în palme

♣ Cristian Lisandru (2011)

sursa foto – goodfon.ru

dincolo

nori înverşunați peste o lume adormită
tu visai că suntem numai noi
şi o descătuşare infinită
zburau păsări necunoscute prin nori
apoi a fulgerat deodată
în visul tău eram doi călători

furtuna aceasta nu are putere
nu ne poate despărți

(îți era frică
de vorbe-n vânt
de nepătrunsele mistere)

furtunile lumii sunt neputincioase
de undeva
din trecutul comun
cineva fără chip strigase
poate ne chema înapoi
poate ne trimitea înainte
în visul tău
în visul nostru
dincolo de amănunte
îndoieli
cuvinte

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Poveste

În seara aceasta îți voi citi dintr-o carte
Care te va purta departe, departe,
Undeva unde norii murmură poveşti cu final fericit
Tuturor copiilor care încă au ochii deschişi
Şi n-au adormit.

Poate că-i doar o glumă absurdă de-a mea,
Poate s-a desprins un fragment de vis din ultima stea,
Steaua aceea pe care o urmăreau astrologi cu nume ciudate,
Deprinşi să-şi dea cu presupusul despre tot
Şi toate.

În seara aceasta se vor înregistra surprinzătoare evenimente,
Iar o zână rea va tulbura, iremediabil, câteva destine adiacente,
Măcar din plictiseală sau, mai degrabă, fiindcă respectă cutume.
(Chiar şi zânele, iubito, se supun unor reguli
În această lume).

Zâmbetul tău devine acum de-a dreptul provocator,
Are în el ipoteze aduse în plisc de un cocor
Ratăcit pe deasupra unor întâmplări confuze,
Ceea ce pe mine, îți declar, nu poate decât
Să mă amuze.

În această seară îți voi citi dintr-o carte
Care ne va purta departe, departe,
Acolo unde norii murmură poveşti cu final fericit
Chiar şi adulților care încă au ochii deschişi
Şi n-au adormit.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Semne

Unele poveşti nu vor fi scrise niciodată, însă puterea de a le trăi ne aparține. Iată-mă din nou în fața aceloraşi valuri de hârtie, încercând din răsputeri să citesc (să citesc, să citesc, să citesc) tot ceea ce s-a scris de-a lungul timpurilor – în timpul acesta mă pierd prin vise alb-negru, în timpul acela îți spuneam (îmi spuneam?) că nici măcar visele nu vor avea puterea de a ne separa, în timpul care va veni mă voi lupta, la rându-mi, cu mori de vânt căzute într-o putrezită banalitate -, căutându-mă, căutându-te, căutându-ne… Împărțim acelaşi timp şi mai multe timpuri, suntem acum şi atunci, hrănim un mâine flămând cu resturile unui ieri împuținat. 
Mă întreb – iar întrebarea aceasta obsedantă devine un laitmotiv al peregrinării mele onirice – pe unde rătăceşti, mă întreb dacă urmele paşilor tăi sunt acoperite de aceleaşi valuri de hârtie, dacă priveşti, ca şi mine, către acest orizont ambiguu ca o părere cu inflexiuni machiavelice.
Întrebările există doar fiindcă noi, oamenii, am inventat semnele de întrebare. Pe urmă, puşi în fața unei crunte realități, am ridicat din umeri.

Orizont străpuns de etravele unor corăbii cu pânze sfâşiate, fantome înfăşurate în cețuri, vis desprins din cărți, din scenarii prăfuite, din monumentale producții cinematografice în care nu vom fi niciodată personaje. Pirați, comori, călători disperați, căutători indecişi, exploratori versați ai unor mirifice iluzii, scriitori privilegiați pentru care marginile pământului sunt mai aproape decât foaia albă. Speranță, deznădejde, bucurie, pământ, sete, beție, insule salvatoare, cântece de sirenă. 

Mi te imaginez surâzând… Orizontul surâde, valurile foşnesc, corăbiile acestea caută porturi inexistente.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ro

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: