Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

Geanina Lisandru

dincolo

nori înverşunați peste o lume adormită
tu visai că suntem numai noi
şi o descătuşare infinită
zburau păsări necunoscute prin nori
apoi a fulgerat deodată
în visul tău eram doi călători

furtuna aceasta nu are putere
nu ne poate despărți

(îți era frică
de vorbe-n vânt
de nepătrunsele mistere)

furtunile lumii sunt neputincioase
de undeva
din trecutul comun
cineva fără chip strigase
poate ne chema înapoi
poate ne trimitea înainte
în visul tău
în visul nostru
dincolo de amănunte
îndoieli
cuvinte

Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Poveste

În seara aceasta îți voi citi dintr-o carte
Care te va purta departe, departe,
Undeva unde norii murmură poveşti cu final fericit
Tuturor copiilor care încă au ochii deschişi
Şi n-au adormit.

Poate că-i doar o glumă absurdă de-a mea,
Poate s-a desprins un fragment de vis din ultima stea,
Steaua aceea pe care o urmăreau astrologi cu nume ciudate,
Deprinşi să-şi dea cu presupusul despre tot
Şi toate.

În seara aceasta se vor înregistra surprinzătoare evenimente,
Iar o zână rea va tulbura, iremediabil, câteva destine adiacente,
Măcar din plictiseală sau, mai degrabă, fiindcă respectă cutume.
(Chiar şi zânele, iubito, se supun unor reguli
În această lume).

Zâmbetul tău devine acum de-a dreptul provocator,
Are în el ipoteze aduse în plisc de un cocor
Ratăcit pe deasupra unor întâmplări confuze,
Ceea ce pe mine, îți declar, nu poate decât
Să mă amuze.

În această seară îți voi citi dintr-o carte
Care ne va purta departe, departe,
Acolo unde norii murmură poveşti cu final fericit
Chiar şi adulților care încă au ochii deschişi
Şi n-au adormit.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Semne

Unele poveşti nu vor fi scrise niciodată, însă puterea de a le trăi ne aparține. Iată-mă din nou în fața aceloraşi valuri de hârtie, încercând din răsputeri să citesc (să citesc, să citesc, să citesc) tot ceea ce s-a scris de-a lungul timpurilor – în timpul acesta mă pierd prin vise alb-negru, în timpul acela îți spuneam (îmi spuneam?) că nici măcar visele nu vor avea puterea de a ne separa, în timpul care va veni mă voi lupta, la rându-mi, cu mori de vânt căzute într-o putrezită banalitate -, căutându-mă, căutându-te, căutându-ne… Împărțim acelaşi timp şi mai multe timpuri, suntem acum şi atunci, hrănim un mâine flămând cu resturile unui ieri împuținat. 
Mă întreb – iar întrebarea aceasta obsedantă devine un laitmotiv al peregrinării mele onirice – pe unde rătăceşti, mă întreb dacă urmele paşilor tăi sunt acoperite de aceleaşi valuri de hârtie, dacă priveşti, ca şi mine, către acest orizont ambiguu ca o părere cu inflexiuni machiavelice.
Întrebările există doar fiindcă noi, oamenii, am inventat semnele de întrebare. Pe urmă, puşi în fața unei crunte realități, am ridicat din umeri.

Orizont străpuns de etravele unor corăbii cu pânze sfâşiate, fantome înfăşurate în cețuri, vis desprins din cărți, din scenarii prăfuite, din monumentale producții cinematografice în care nu vom fi niciodată personaje. Pirați, comori, călători disperați, căutători indecişi, exploratori versați ai unor mirifice iluzii, scriitori privilegiați pentru care marginile pământului sunt mai aproape decât foaia albă. Speranță, deznădejde, bucurie, pământ, sete, beție, insule salvatoare, cântece de sirenă. 

Mi te imaginez surâzând… Orizontul surâde, valurile foşnesc, corăbiile acestea caută porturi inexistente.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ro

dragoste

un câine muşca din lună
pe dealul ţintirimului
noaptea se tăvălea prin iarbă
ca o ibovnică depravată
dornică de dragoste

mirosea aţâţător
a fân şi a dezmăţ nocturn
cu sfârcuri strânse între dinţi
vămuite
supte de vlagă

dinspre munţi
se prăvăleau nori mari
încălecaţi de fantomele haiducilor

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Ochelaristul

Ochelaristul răsfoieşte o enciclopedie – ceva despre animalele planetei, din câte îmi dau seama -, iar concentrarea i se citeşte pe chip. Ştie că sunt alături, a aruncat o privire fugară în timp ce mă apropiam, însă dă de înțeles că este captivat de fotografiile care umplu paginile. Totul alb-negru, fireşte, nici acest vis nu face notă discordantă cu toate celelalte.
Pun un genunchi în pământ şi îl întreb:
– Pare interesantă lectura…
Ridică din umeri.
– Mda…
– Nu ți-e dor de-acasă? Am aflat că ai rămas prins în lumea viselor.
Aş dori să-i spun şi că Iepurele îl consideră ceva în genul Spaima Visătorilor, motiv pentru care ar trebui să evit contactul cu el. Dar, la dracu’, e doar un puşti avid de lectură, or un astfel de personaj îmi e simpatic din prima, fără excepție.
Ridică ochii din enciclopedie. Ochelarii rotunzi, prea mari pentru fața lui mică, sticlesc. Amenințător?
– E bine aici. Nu mă deranjează nimeni. Nu mă obligă nimeni să-mi întorc buzunarele pe dos sau să fac pe broasca prin curtea şcolii. Tu ce vrei? N-am timbre, n-am capace, cutii de chibrituri, pocnitori sau alte prostii. Am doar nişte cărți, mă îndoiesc că te interesează.
Înțeleg din privirea lui că par un incult.
– Tragi concluzii prea repede, puştiulică, de unde ai învățat asta?
– Iar dumneata deranjezi un copil care citeşte. Sfatul meu, atunci când vezi un copil care citeşte – în orice realitate s-ar afla, aşa am observat, copiii citesc din ce în ce mai puțin, astfel că adulții le pot spune tot felul de prostii – este să îl laşi în pace. Lumile nu contează, cărțile necitite trăiesc aceeaşi dramă. Iar adulții construiesc lumi în care copiii suferă.
Ups, îmi spun în gând, am intrat pe un teren periculos de interesant.
– Nu doream să perturb eforturile tale intelectuale, țâcă, eram în trecere…
– Ți se pare că erai în trecere. De fapt, chiar dacă vei gândi că totul e o prostie, nu faci altceva decât să cauți fără a găsi.
– Ai văzut-o?
– Da. De mai multe ori. E frumoasă. O iubeşti, nu-i aşa?
– Cărțile ce spun?
– Că mai ai de umblat, nene…
– Există un final fericit?
Îşi trage nasul – abia acum e un copil în toată regula – şi scoate din buzunar o acadea. Copilul tot copil rămâne, Iepure prăpăstios, mi-ar plăcea să fii aici şi să-l vezi pe Ochelaristul Periculos cum suge o acadea. Ce-ai mai spune despre pericole absurde?
– Mai am una. Vrei?
– Da. Mulțumesc.
Acadeaua are un gust formidabil, iar asta o simte chiar unul căruia nu-i plac dulciurile. Şi nu i-au plăcut niciodată. Ochelaristul închide enciclopedia şi zâmbeşte larg.
– Când te vei trezi nu-ți vei mai aduce aminte de nimic. Şi vei fi liniştit. Toți trebuie să fim liniştiți, indiferent de vârstă.
– ?
Ochelarii puştiului îmi reflectă moaca uimită, zâmbetul şugubăț confirmă ideea că mi-a tras-o.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Firescul nefiresc

Ce poate transmite un apus în alb şi negru? Şi nu mă refer la apusul din fotografiile color, acelea care, printr-un filtru ordinar, aflat la îndemâna celui cu o minimă pricepere, devin dintr-o dată sepia, vintage, văduvite de cromatica lor spectaculoasă, motivul evident al satisfacţiilor vizuale indiscutabile. Mă refer – acum şi aici, într-un loc fără nume, interzis hărților – la un apus pe care îl priveşti încremenit, aşteptând zadarnic cuvinte inexistente, căutând din priviri pensule şi tuburi de vopsea spre a încerca să spoieşti, cu propria-ți mână tremurândă de ageamiu în ale picturii, ceea ce natura – plictisită, ghiduşă, provocatoare? – a refuzat, surprinzător, să mai picteze. 

Pierduta – şi atât de dorita – policromie a unui apus din altă lume… Sau poate că aici, în această lume, nimeni – nici măcar Demiurgul, însă (pluteşte o întrebare, nu neapărat retorică, poate doar agasantă) este obligatoriu ca fiecare lume să aibă Demiurgul ei? – nu a dorit să inventeze şi culori, iar eu pornesc de la o premisă greşită, de la o falsă ipoteză de lucru, încontrându-mă permanent şi căutând cu asiduitate demnă de o cauză mai bună normalitatea mea acolo unde nu ar trebui, de fapt, să o caut. Cândva, în cealaltă lume (o întrebare atrage după ea o alta – ne apropiem de lumea aceea, ne îndepărtăm?), umerii tăi erau poleiți cu aur. Fiecare apus îți înnobila pielea, eu gustam culorile cu vârful limbii şi murmuram toate acele cuvinte pe care fiecare îndrăgostit – al tuturor lumilor, îndrăznesc să presupun, interzicând vreunui alt semn de întrebare să preia inițiativa – învață să le spună fără a studia tratate de specialitate sau dicționare prăfuite.

Privesc (caut să înţeleg, să mă obişnuiesc cu ideea) un apus în alb şi negru… De o vreme – fără a conştientiza de ce mi se întâmplă tot ceea ce mi se întâmplă, lăsându-mă purtat dintr-o parte în alta, dintr-o stare în alta, dintr-un vis în altul, dintr-o viață în alta, aproape -, ajung în locuri ciudate, vorbesc cu personaje ciudate, devin, la rândul meu, un oarecare personaj inserat – de cine, de ce, prin ce metodă mai mult sau mai puţin abstractă? – într-un scenariu sinuos al cărui sfârşit nici măcar nu poate fi bănuit. Lumea aceasta atât de diferită este o carte, fiecare zi este doar o altă filă, numărul paginilor rămâne un mister de nepătruns, mi-aş dori măcar un capitol care să ne cuprindă pe amândoi.

În stânga mea, la câțiva metri distanță, un copil. Poartă ochelari à la Harry Potter şi citeşte. Nu-l impresionează apusul lipsit de culoare. Ceea ce vezi de prea multe ori ajunge să ți se pară firesc, oricât ar fi de ieşit din comun… 

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

In extremis

Vom fi înfrânți în bătălii trucate,
Asediați prin insolențe crunte,
Loviți cu pumnii-n tâmplele cărunte,
Învinuiți de groaznice păcate.

Inchizitori moderni vor da năvală
Spre-a judeca procese infernale,
Demonizând excesele carnale
Şi dreptul tău de-a-mi fi alături goală.

Indubitabil, vor pretinde sânge,
Vampiri cu ştaif, bugete pe măsură,
Le vor ieşi frustrările pe gură,
Apoi în piața mare ne vom strânge
Ca la festin.

Vom bea, puțin câte puțin,
Un strop de cer, un strop de vin,
Iar dincolo de cele şapte văi
(pe unde ne-am iubit
ascunşi ca într-un  pliu de infinit)

Va răsuna, banal, un gong final.

Vom dispărea chiar de sub ochii lor,
Doar un bufon va plânge prin decor
De prea mult of,
De prea mult dor…

♣ Cristian Lisandru (martie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

Sonetul cocorului

De-ai şti, iubito, cum îmi plâng cocorii
cu lacrimile zărilor ucise
atunci când taie drumuri lungi prin norii
desfăşuraţi peste poveşti nescrise.

Nici n-ai să crezi de-ţi voi cânta la tâmplă
sau de voi recita, duios, sonete,
dar zborul lor în mine se întâmplă,
plesnindu-mă cu foame şi cu sete.

Pe aripi dus-au dramele acestea,
sfidând tărâmuri aspre şi străine,
în trupul meu se scrie azi povestea
unui cocor ce zboară către tine.

Ca un cuţit se răsuceşte timpul
şi sângerează-n noapte anotimpul…

♣ Cristian Lisandru (4 martie 2013)

sursa foto – goodfon.ru

Gând (23)

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: