Gondolierii unei Veneţii fără apă (ipoteză poetică)

Suntem gondolieri fără gondolă,
Nădăjduind iubiri răvăşitoare,
În noi cresc patimi ademenitoare
Şi-acorduri cu parfum de barcarolă.

Regretele sunt diversificate,
Iar vocea ne-am pierdut-o, de o vreme,
Nu sunt manageri care să ne cheme
Spre-a profita de vâslele uscate.

Purtăm în suflet dorul de plutire
Şi chiar plutim oniric, câteodată,
Recuperând o barcă scufundată
Din apele rămase-n amintire.

E-un drum uscat spre altă meserie,
Ca suveniruri, de-am putea, ne-am vinde,
Şi ce melancolie ne cuprinde
Atunci când despre noi se mai şi scrie.

Ne vom reprofila, o cere viaţa,
Vom pune roţi gondolelor, probabil,
Destin secat, arid, irefutabil,
Aşa precum obligă, astăzi, piaţa.

Suntem gondolieri fără gondolă,
Nădăjduind iubiri răvăşitoare,
În noi cresc patimi ademenitoare
Şi-acorduri cu parfum de barcarolă.

Cristian Lisandru (14 iulie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

Poveste

În seara aceasta îți voi citi dintr-o carte
Care te va purta departe, departe,
Undeva unde norii murmură poveşti cu final fericit
Tuturor copiilor care încă au ochii deschişi
Şi n-au adormit.

Poate că-i doar o glumă absurdă de-a mea,
Poate s-a desprins un fragment de vis din ultima stea,
Steaua aceea pe care o urmăreau astrologi cu nume ciudate,
Deprinşi să-şi dea cu presupusul despre tot
Şi toate.

În seara aceasta se vor înregistra surprinzătoare evenimente,
Iar o zână rea va tulbura, iremediabil, câteva destine adiacente,
Măcar din plictiseală sau, mai degrabă, fiindcă respectă cutume.
(Chiar şi zânele, iubito, se supun unor reguli
În această lume).

Zâmbetul tău devine acum de-a dreptul provocator,
Are în el ipoteze aduse în plisc de un cocor
Ratăcit pe deasupra unor întâmplări confuze,
Ceea ce pe mine, îți declar, nu poate decât
Să mă amuze.

În această seară îți voi citi dintr-o carte
Care ne va purta departe, departe,
Acolo unde norii murmură poveşti cu final fericit
Chiar şi adulților care încă au ochii deschişi
Şi n-au adormit.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Timp

În jurul meu se discută crescendo despre comprimarea vizibilă a timpului, despre limbile mincinoase ale tuturor ceasurilor încastrate în turnuri pe jumătate ruinate – e paradoxală aceasta capacitate a omului de a crede că timpul, umanizându-se intempestiv și copiindu-ne sârguincios, învață să reducă totul la o minciună colosală – sau despre incapacitatea savanților de a ajunge la un rezultat mulțumitor care să țină vremurile captive în clepsidră.

Timpul ne amăgește azi cu un mâine (ipotetic) mai bun, iar noi – de pe azi pe mâine – căutăm cheile fericirii interzise prin buzunarele descusute ale pantalonilor. Când mai avem puterea de a fluiera ni se pare că nu ne-am epuizat încă toate șansele. Și, alimentându-ne credulitatea, mai punem un petic de speranță sacului în care strângem bruma de amintiri. Totul este ca acest fluierat comun să nu se transforme, cândva, în huiduială la adresa propriilor noastre inconsecvențe și tertipuri jalnice prin care ajungem să dăm vina până și pe timp pentru că habar nu avem cum să gestionăm niște amărâte de semne lipite la distanțe egale pe cadranul unui ceas.

♣ Cristian Lisandru