Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

ipoteză

Gondolierii unei Veneţii fără apă (ipoteză poetică)

Suntem gondolieri fără gondolă,
Nădăjduind iubiri răvăşitoare,
În noi cresc patimi ademenitoare
Şi-acorduri cu parfum de barcarolă.

Regretele sunt diversificate,
Iar vocea ne-am pierdut-o, de o vreme,
Nu sunt manageri care să ne cheme
Spre-a profita de vâslele uscate.

Purtăm în suflet dorul de plutire
Şi chiar plutim oniric, câteodată,
Recuperând o barcă scufundată
Din apele rămase-n amintire.

E-un drum uscat spre altă meserie,
Ca suveniruri, de-am putea, ne-am vinde,
Şi ce melancolie ne cuprinde
Atunci când despre noi se mai şi scrie.

Ne vom reprofila, o cere viaţa,
Vom pune roţi gondolelor, probabil,
Destin secat, arid, irefutabil,
Aşa precum obligă, astăzi, piaţa.

Suntem gondolieri fără gondolă,
Nădăjduind iubiri răvăşitoare,
În noi cresc patimi ademenitoare
Şi-acorduri cu parfum de barcarolă.

Cristian Lisandru (14 iulie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

Poveste

În seara aceasta îți voi citi dintr-o carte
Care te va purta departe, departe,
Undeva unde norii murmură poveşti cu final fericit
Tuturor copiilor care încă au ochii deschişi
Şi n-au adormit.

Poate că-i doar o glumă absurdă de-a mea,
Poate s-a desprins un fragment de vis din ultima stea,
Steaua aceea pe care o urmăreau astrologi cu nume ciudate,
Deprinşi să-şi dea cu presupusul despre tot
Şi toate.

În seara aceasta se vor înregistra surprinzătoare evenimente,
Iar o zână rea va tulbura, iremediabil, câteva destine adiacente,
Măcar din plictiseală sau, mai degrabă, fiindcă respectă cutume.
(Chiar şi zânele, iubito, se supun unor reguli
În această lume).

Zâmbetul tău devine acum de-a dreptul provocator,
Are în el ipoteze aduse în plisc de un cocor
Ratăcit pe deasupra unor întâmplări confuze,
Ceea ce pe mine, îți declar, nu poate decât
Să mă amuze.

În această seară îți voi citi dintr-o carte
Care ne va purta departe, departe,
Acolo unde norii murmură poveşti cu final fericit
Chiar şi adulților care încă au ochii deschişi
Şi n-au adormit.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Timp

În jurul meu se discută crescendo despre comprimarea vizibilă a timpului, despre limbile mincinoase ale tuturor ceasurilor încastrate în turnuri pe jumătate ruinate – e paradoxală aceasta capacitate a omului de a crede că timpul, umanizându-se intempestiv și copiindu-ne sârguincios, învață să reducă totul la o minciună colosală – sau despre incapacitatea savanților de a ajunge la un rezultat mulțumitor care să țină vremurile captive în clepsidră.

Timpul ne amăgește azi cu un mâine (ipotetic) mai bun, iar noi – de pe azi pe mâine – căutăm cheile fericirii interzise prin buzunarele descusute ale pantalonilor. Când mai avem puterea de a fluiera ni se pare că nu ne-am epuizat încă toate șansele. Și, alimentându-ne credulitatea, mai punem un petic de speranță sacului în care strângem bruma de amintiri. Totul este ca acest fluierat comun să nu se transforme, cândva, în huiduială la adresa propriilor noastre inconsecvențe și tertipuri jalnice prin care ajungem să dăm vina până și pe timp pentru că habar nu avem cum să gestionăm niște amărâte de semne lipite la distanțe egale pe cadranul unui ceas.

♣ Cristian Lisandru

Învăț să fiu toamnă, toamna învață să fie om


Se zvârcolește sub tâmple amintirea neștearsă a unor alte toamne, pe la streșini se preling gânduri reci, înfrigurate, ajunse fără să știe (când, cum, de ce?) la o margine de noapte lungă cât o speranță sortită de la bun început deșertăciunii.

La ce te gândești?

Nici eu nu mai știu, toate posibilele răspunsuri îndelung căutate s-au rătăcit prin dezmățul vârtejitor de frunze, sunt și eu la fel ca toate gândurile acelea pribege pe care le-am exclus din mine, neîndurător, fără a le oferi șansa infimă a unui simulacru de protest nocturn și acum picură, îngânându-se cu ploaia.

Apropie-te, mi-e frig și mi-e dor, mi-e frică de vântul acesta chinuit de turbare…

Dincolo de ferestre latră convulsiv un câine surescitat, aflat în pragul isteriei, îl văd cum se smucește în lanț, cum mușcă din vântul sălbatic, pătimaș, iar din rănile acelea nevăzute de nimeni (în afară de mine, deși…) curg frunze și povești foșnitoare.

Iarna e o zgripțuroaică hulpavă care înfulecă pe nemestecate toate basmele, iar toamna, amărâta de ea, se consolează ciclic doar cu ploile insistente care nu o părăsesc niciodată. De ce nu-mi scrii un basm despre o toamnă fără sfârșit și despre o iarnă întoarsă pentru totdeauna din drum?

Scriitorii poveștilor sunt personaje privilegiate. Soarta îi răsfață și au pe umăr câte un spiriduș alături de care trec râzând prin Valea Plângerii. Oricine poate încerca să scrie câteva rânduri sau să construiască o intrigă din subterfugii și banalități, dar în absența spiridușilor basmele abia încropite dispar încetul cu încetul de pe foaie, până la cântatul cocoșilor, și nimeni nu le mai poate descoperi vreodată pe harta plină de taine a cețurilor nepătrunse și a cuvintelor ascunse de ochii avizi ai curioșilor.

Aceasta e o altfel de noapte. Poate va bate un spiriduș la ușă, rugându-ne să-l servim cu un ceai și să-l găzduim preț de o poveste fără bătrânețe și fără de moarte…

Vântul rănit s-a prăbușit în mijlocul curții și geme peste frunzele jilave, câinele adulmecă nedumerit, poate că nici nu și-a imaginat vreodată că va ieși învingător dintr-o astfel de luptă inegală, dar ipoteza este valabilă doar în cazul în care un savant (neapărat) nebun ar demonstra că imaginația nu aparține, exclusiv, bipezilor infatuați.

De ce nu vii în pat?

Sunt lângă tine, iubito, ca o toamnă fără sfârșit, ca un basm încă nescris, ca un anonim ascetic, pierdut iremediabil prin cea mai lungă noapte a existenței sale, ca un spiriduș care mână către nicăieri, pe sub genele nopții, o caleașcă sculptată într-un dovleac uriaș. Se târăște un vânt peste pârloaga din mine, lingându-și rănile, și scriu cu frunze, la lumina firimiturilor de lună, că te iubesc…

Atunci când mușcă iarăși din trupul meu, un câine năuc descoperă gustul unei toamne care învață, scârțâind reumatic pe la toate încheieturile, să fie om.

 ♣ Cristian Lisandru – 6 noiembrie 2014


Visătorul


Atunci când nu mai știa încotro să o apuce, motivele – insignifiante sau nu – neavând o consistentă relevanță în acest punct al discuției, se lăsa înhățat de o altă realitate. Cei din jurul său râdeau, plângeau, își dădeau cu pumnii în cap, iubeau, urau, alergau după autobuze, transpirau, vânau femei dornice de conversație și ceva mai mult, puneau benzină în rezervoare, înjurau benzinarii, intrau sau ieșeau din magazine, trăgând după ei sacoșe burdușite sau doar dezamăgirea portofelelor goale, mâncau, beau, se îmbătau de supărare sau din cauza plictiselii, traversau pe roșu, urmăreau cu priviri încărcate de invidie șoferii așezați la volanul jeep-urilor de ultimă generație, plimbau cățeii, pisicile sau  propriile gânduri pe care nu aveau curajul să le mărturisească nimănui.

El nu-i mai vedea. E drept că trecea pe lângă ei, traversa strada alături de ei și părea a fi doar unul din miile de trecători care luau cu asalt trotuarele cu sau fără o țintă anume. Iată cum viețile – fie ele și unele care se intersectează – pot fi laolaltă și, totodată, separate.

Era un visător? Nu. Era doar un refugiat în lumea unor vise care nu se îndeplineau niciodată. Dacă o broască țestoasă, ca să dăm doar un exemplu, se ascunde în propria carapace atunci când simte pericolul, el își construise de-a lungul timpului o cochilie a unei (i)realități în care reușea să trăiască având ca puncte de reper propriile vise în mijlocul cărora se ascundea precum un hăituit.

Da, o să aveți măcar amabilitatea de a presupune că personajul nu se putea acomoda cu adevărata realitate. Că era născut prea devreme sau prea târziu, acolo unde nu ar fi trebuit să se nască, un perdant nativ pentru care visul permanentizat obsesiv se metamorfoza, pe măsura trecerii timpului, într-o închisoare sufocantă, claustrofobică. Și, făcând echilibristică mentală pe acest fir subțire al ipotezelor, la fel de bine am putea să ajungem la concluzia că personajul care trăia visând (visa trăind?) nu conștientiza, din nefericire pentru el, deteriorarea constantă a propriei existențe.

Îl putem vizualiza – dacă ne propunem trezirea imaginației din letargia păguboasă, ceea ce pentru mulți reprezintă o corvoadă – într-un spital de boli nervoase, plimbându-se de colo până colo, cu pași târșâiți, de-a lungul unui coridor luminat de inevitabilele lămpi fluorescente, un coridor care vine de undeva (poate din marasmul unor convulsii interioare demențiale) și se îndreaptă, trecând de ușile batante cu geamuri mate, către un sfârșit previzibil. Neapărat tragic. Apoi străpungem cu privirea zidurile vopsite în alb-murdar ale stabilimentului și urmărim aruncarea personajului într-o groapă comună, sub picăturile reci ale unei ploi indiferente. Câteva fulgere vor întregi de minune decorul, iar șuieratul vântului i-ar putea înfiora pe câțiva nostalgici ai filmelor de serie noire.

Într-adevăr, ipotezele prind viață, se dezvoltă, se ramifică, imaginile se succed cu repeziciune, fiecare participant la această experiență comună (există Alcoolicii Anonimi; putem înființa Visătorii Anonimi, întâlniri de două ori pe săptămănă, la demisol, cafea, covrigi etc.) are posibilitatea de a încropi/imagina un scenariu (o realitate?) în care personajul asupra căruia ne concentrăm atenția se poate integra, de voie/de nevoie, cu sau fără plăcere, cu sau fără grabă, întâmpinându-și nemilosul destin funebru sau, în varianta fericită, luptându-se eroic, fără încetare, pentru a-și croi – încetul cu încetul, gând cu gând, zi cu zi –  o altă soartă. Mai bună. Mult mai bună.

♣ Cristian Lisandru


Cercurile lui Arhimede


De aici și până acolo.

Uneori, asta înseamnă un singur pas. Poate fi făcut într-o secundă. Sau într-o viață. A-l face sau a nu-l face depinde de o multitudine de factori, unii pe care – de cele mai multe ori – nici nu îi luăm în considerare la momentul oportun. Dintr-o lejeritate dezarmantă, din superficialitate, din teama covârșitoare de necunoscutul care urmează să dea buzna după ce vom face pasul. Dacă îl facem.

Există, inevitabil, un „dacă”. Alarmant. Infatuat și insinuant. Mârșav mesager al gândurilor apărute pe nepusă masă tocmai pentru a te ține pe loc. Pentru a te trage de mânecă. Pentru a ridica o barieră invizibilă între „de aici” și „până acolo”. Din spatele lui „dacă” se răsfiră drumuri ascunse în ceață. Ipoteze. Clișee. Scenarii absurde. Va fi mai bine. Va fi mai rău. Va fi cu mult mai rău. Nu va fi în niciun fel. Și dacă va fi groaznic?

De aici și până acolo.

De aici și până unde?

Habar n-am. Dar l-aș strânge de gât pe „dacă”.

Noli turbare circulos meos, striga Arhimede atunci când, în Siracuza fiind, a văzut cum un soldat roman îi strica figurile geometrice desenate pe nisip. Eu desenez încă un „dacă”, după ce l-am șters pe primul, întrebându-mă cu nonșalanța aiuritului incurabil dacă (q.e.d.) nu cumva acest „dacă” s-a infiltrat până și în structura moleculară a ADN-ului.

♣ Cristian Lisandru


Aici te am pe tine


Nu cred în viața de dincolo de moarte. Cred doar în viața de dincoace. Aici e totul, esențialul stă ascuns la umbra fiecărei zile, e nevoie doar să vrei, să cauți cu asiduitate, să înțelegi, să nu-ți fie frică – fiindcă frica aduce cu ea dezamăgirea generalizată și pasul înapoi, nu pasul înainte –, să iei minutele în pumni și să te speli cu ele pe față.

Dincolo e doar o părere. Multiplicată la nesfârșit, adevărat, încă din vremurile în care oamenii intrau/credeau că intră/doreau să intre în contact direct cu zeii, dar atât și nimic mai mult.

Dincolo reprezintă doar ceea ce nu voi mai fi atunci când, grăbit sau nu, cuprins de remușcări sau nu, înfricoșat sau nu, mă voi transforma în fum spre a permite și altora să ardă intens.

Dincolo nu doare nimic, așa se spune, în pofida faptului că nu există niciun argument pentru a susține o astfel de idee. Nu există informații, nu pot fi întocmite statistici. Cum ai putea pune nimicul în excel sau în baze de date gestionate corespunzător?

*

–      Te rog, scrie-mi ceva despre iubire. Despre oameni care lasă totul în urmă, ascultându-și destinul, și au puterea aproape neverosimilă de a renunța la orice bagaj. Despre sufletul care se ridică deasupra asperităților unor zile mofturoase.

–      Mi-e teamă că am uitat până și drumul către sufletul meu. Sau nu-l mai văd. Sunt un orb.

–      Te voi lua de mână și vom merge amândoi. Dar scrie-mi ceva pe o coală albă.

–      Cu introducere, cuprins și final?

–      Nu. Doar introducerea. Restul va fi scris de pașii noștri, iar fiecare paragraf va fi un semn  alb-negru al pelerinajului în doi…

–      Am voie să te sărut?

–      Prin cuvinte. Azi ofer buzelor doar dreptul de a murmura un cântec de ducă.

*

Nu cred în viața de dincolo de moarte.

Cred în viața de dincoace. Aici te am pe tine. Dincolo vom fi separați de ipoteze stranii care nu vor cunoaște niciodată revelația fulminantă a axiomei și de presupuneri arse de secole pe ruguri în jurul cărora, din fericire, au încolțit aduceri aminte.

Aici te am pe tine și îmi este dor de tine în fiecare zi. Această declarație se ridică fără sfială deasupra tuturor banalităților lumești, fiindu-mi mai aproape de suflet (arată-mi drumul către sufletul meu…) decât toate promisiunile neacoperite prin care sunt îndemnat să accept lumea de dincolo. Vreau să te sărut.

–      Prin cuvinte?

–      Prin fericirea trăită aici și acum. Prin indiferența totală față de dincolo.

♣ Cristian Lisandru


goodfon.ru
goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: