Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

manager

Gondolierii unei Veneţii fără apă (ipoteză poetică)

Suntem gondolieri fără gondolă,
Nădăjduind iubiri răvăşitoare,
În noi cresc patimi ademenitoare
Şi-acorduri cu parfum de barcarolă.

Regretele sunt diversificate,
Iar vocea ne-am pierdut-o, de o vreme,
Nu sunt manageri care să ne cheme
Spre-a profita de vâslele uscate.

Purtăm în suflet dorul de plutire
Şi chiar plutim oniric, câteodată,
Recuperând o barcă scufundată
Din apele rămase-n amintire.

E-un drum uscat spre altă meserie,
Ca suveniruri, de-am putea, ne-am vinde,
Şi ce melancolie ne cuprinde
Atunci când despre noi se mai şi scrie.

Ne vom reprofila, o cere viaţa,
Vom pune roţi gondolelor, probabil,
Destin secat, arid, irefutabil,
Aşa precum obligă, astăzi, piaţa.

Suntem gondolieri fără gondolă,
Nădăjduind iubiri răvăşitoare,
În noi cresc patimi ademenitoare
Şi-acorduri cu parfum de barcarolă.

Cristian Lisandru (14 iulie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

Cutia de chibrituri (1)

Se concentrează. Vede cum cutia de chibrituri se roteşte în aer, căpătând înălţime, apoi începe să coboare către cana aşezată în mijlocul mesei. Nu are dubii. Va câştiga încă un punct şi se pregăteşte să aplaude cu frenezia unui adult satisfăcut căruia toate îi merg din plin. Le-a spus mereu prietenilor că la un astfel de joc – cel puţin la un astfel de joc, domnilor, accentuează de fiecare dată – nu îl poate învinge nimeni, indiferent de vârstă sau experienţă, iar confirmarea urmează să vină, o dată în plus, după câteva fracţiuni de secundă. Surâde.

*

Traiectoria cutiei de chibrituri îngheaţă sub ochii săi. Îşi spune că o astfel de eventualitate este exclusă de la bun început, logica elementară cerându-şi drepturile. În momentul în care proiectezi cutia în aer, cu o mişcare de expert autentic, recunoscut şi admirat/invidiat de cei din jur, atunci – inevitabil – ea va fi atrasă de forţa gravitaţională şi va coborî cu o anumită viteză pentru a cădea exact în cana aceea aşezată chiar în mijlocul mesei. O cană albă, cu buline roşii, unele mai mari, altele mai mici, o cană ciobită pe margine, cu o coadă strâmbă, astfel încât îţi este destul de greu să apuci obiectul aşa cum ai dori. Bineînţeles, un aşa-zis artist a ţinut morţiş să facă pe interesantul, iar destui cumpărători (din aceia care achiziţionează, pătimaşi, tricouri inscripţionate cu replici pretins hazlii, însă de un absurd indubitabil) sunt cu siguranţă încântaţi atunci când fac astfel de cadouri ciudate.
Şi atunci?
Întrebarea rămâne fără răspuns. Vrea să întindă mâna pentru a da un bobârnac cutiei care pluteşte deasupra mesei. Renunţă.
Poate va cădea singură, doar n-o să stea aşa până la finalul lumii, ce părere aveţi de asta? Putem râde, putem protesta, putem cere încă un rând?

*

Se descoperă singur, aşezat în faţa unei mese acoperită cu muşama înflorată. Drace, murmură, cunosc muşamaua asta cu pătrate mari în care stau ascunse, ca-n seifuri cu uşile deschise, tot felul de flori, unele necunoscute încă. A cumpărat-o mama din târg, chiar în anul în care unchiul Tavi şi-a făcut de petrecanie. Nimeni nu a înţeles de ce, dar viteza cu care s-a înfipt în stâlpul acela de telegraf a lăsat loc tuturor interpretărilor. Un om decis să încheie repede socotelile. Şi nu s-a mirat nimeni, doar era contabil. Deformaţie profesională. A fost chiar anul în care le-am spus că voi rămâne definitiv la oraş, inginer cu perspective, viitor manager, viitor om de afaceri, viitor om de succes, viitor tată de familie, viitor copil care nu mai ajunge cu anii pe la casa părintească. Asta nu le-am spus. Dar le-am simţit privirile în ceafă, atunci când am ieşit pe poartă şi m-am dus. Fără să privesc înapoi…

♣ Cristian Lisandru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: