Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

metamorfoza

Unul către altul

Iubita mea, mi-e dor nebun de tine,
Ca şi cum ne-ar fi despărţit o moarte,
Ca şi cum eu aş fi în altă parte
Şi-o lume subterană m-ar reţine.

Te văd acum cu ochii mari ai minţii,
Îmi eşti inconfundabilă, desigur,
Dar mă împleticesc pe drum, nesigur,
În timp ce trag de viaţa mea cu dinţii.

Şi ce cumplită continuitate
Ne-aruncă, veşnic, dintr-un mal în altul,
În mine ţipă, insensibil, şpaltul,
Şi mă consum în ubicuitate.

Ajută-mă să fiu metamorfoză,
Să ies din propriul trup, ca o nălucă,
Îmi fac cuţit din dorul meu de ducă,
Tăindu-mi drumuri prin anamorfoză.

Nu îmi mai simt nici pulsul, de o vreme,
În urma mea se cern elucubraţii,
Conflicte, amănunte, declaraţii,
Frânturi de viaţă dusă la extreme.

Iubita mea, mi-e dor nebun de tine,
Ca şi cum ne-ar fi despărţit o moarte,
Ca şi cum eu aş fi în altă parte
Şi-o lume subterană m-ar reţine.

♣ Cristian Lisandru (2011)

sursa foto – goodfon.ru

Mugurii încrederii şi carpeta lui Iohannis (2)


Gore seamănă cu un copil căruia i s-a promis o jucărie. E nerăbdător, ochii îi sticlesc, zâmbetul elimină orice altă discuţie pe subiectul respectiv.
– De-asta îmi place mie de voi, sunteţi permanent deschişi la dialog. Să curgă în valuri! Să ne-ncingem! Asta-i pohta ce-o pohtesc acum. Că până şi doctorii spun că ţuica fiartă e bună pentru organism, te fereşte de pneumonie.

Sandu se metamorfozează brusc în sceptic.
– A zis vreun doctor asta? Era ciugulit? Dormise cu capul pe masă înainte de a trage concluzia aceasta fenomenală sau avea alambic în debara?
Parfumat, dar nu mort beat, vorba lui Fărâmiţă Lambru, că iar mi s-a făcut dor de el, intervine şi Gicu. Dar el cânta despre vin. Bine mai cânta cu acordeonul ăla al lui…
– Nu-i nimic, că de-aia suntem aici, ca să ne adaptăm. Adaptarea este soluţia ideală în vremuri de criză şi restrişte. Altfel n-ai cum să treci prin jungla financiară, politică şi socială. Şi deci e bună ţuica fiartă, Gore? Nu ne faci din cuvinte precum Vasile Dâncu? Sădeşti mugurii încrederii în noi sau ai neîncrederii în licoarea tradiţională?
– Băută cu moderaţie, Sandule, dar şi aici e chestie de interpretare. Că fiecare fixează cantităţile moderate în funcţie de propriul organism. Într-un fel bea Băsescu, ca să dau un exemplu, în alt fel bea Iohannis – deşi habar nu am dacă bea, dar om e şi el, orişicât, îmi imaginez că dă pe gât una mică înainte de masă, ca să alunece sarmaua –, într-un fel beau eu. Mai ales că am şi experienţă, aş putea să scriu o carte ştiinţifică despre asta. Nu suntem toţi la fel, chiar dacă avem două mâini şi două picioare. Plus urechi, pancreas şi alte alea… Cică se dilată vasele capilare şi se oxigenează sângele mai bine. Era ceva şi cu glucoza, dar mă luase cu oboseală – o fi fost tot de la ţuică, că fierb şi-acasă – şi nu mai reţin…
– Păi să ne mai dilatăm cu un ibric!
– Să ne oxigenăm!
Gore se ridică de la masă, preia ibricul gol şi se îndreaptă ţanţoş către bar. Sandu priveşte în urma lui şi-i face semn lui Gicu.
– Nici acasă nu-i mai bine ca aici. Ce să faci şi acasă, mai ales după o anumită vârstă?
– Dai drumul la ştiri.
– Fleoşc.
– Te uiţi la carpeta lui Iohannis. O fi aia cu răpirea din serai?
– Habar n-am. Poate au găsit alt subiect. La modă. Ceva cu ăştia care au dat năvală în Europa şi agresează gospodinele occidentale. Cine ştie? Artiştii au idei, de-aia sunt artişti. Gicule, ascultă la mine, arta stă şi-ntr-o carpetă. Iar dacă ai dat-o unui preşedinte, atunci se cheamă că e artă. Nu-i dai unui preşedinte de ţară orice ştift…
– Oricum, Sandule, pe-astea nu le păstrează el, nu le pune în declaraţia de avere, lângă casele alea. Carpeta rămâne ţării, din neam în neam. O să fie a nepoţilor şi a strănepoţilor. Uite, asta mă unge pe suflet, merită şi ţara cadouri, că prea uităm de ea. Dar ce-o fi cu Gore?
– Stă la coadă. Românul e însetat. Bea pentru ţară, pentru el, pentru ziua de mâine… Nu vă întrebaţi ce poate face ţara pentru voi, mai bine întrebaţi-vă ce naiba faceţi voi pentru ţară.
– Citezi din chenedi? Hapi bărsdei, mister prezident…
– Parafrazez. O fi ţuica fiartă bună pentru oxigenare, la memorie văd că nu ţine…
Gore revine în realitatea imediată, adulmecând satisfăcut mirosul de ţuică fiartă, iar pe urmele sale se insinuează vocea Ileanei Sărăroiu. Gore face plinul, apoi exclamă:
– Luaţi de vă ospătaţi, decât pneumonie, mai bine o beţie!
Câţiva meseni aplaudă, Sandu şi Gicu îşi dau coate.

♣ Cristian Lisandru – 14 ianuarie 2016


Insomnie


Sunt asediat de gânduri. Vin peste mine în galop nebun, ridicând praful de pe drumeagurile mentale şi nu se lasă impresionate de alte… gânduri care aşteaptă deja să fie luate în calcul, băgate în seamă, mângâiate pe frunte sau consolate fiindcă vor rămâne pentru totdeauna simple idei nedemne de a fi inserate într-un eventual proiect pe termen lung.

Gândurile seamănă oarecum cu musafirii nepoftiţi. Spun oarecum pentru că ele nu sună, totuşi, la uşă. Spre deosebire de musafirii despre care vorbeam, gândurile nu au pretenţii, nu vor cafea, n-au chef să bea nimic, nu doresc cearșafuri apretate. Totuşi, le simţi răsuflarea în ceafă exact atunci când, fie vorba între noi, nici nu ai avea nevoie de ele.

Să nu ai nevoie de propriile gânduri…

Iată un paradox.

Îmi place să convieţuiesc în condiţii civilizate cu gândurile mele, chiar şi atunci când au prostul obicei de a nu mă lăsa să dorm. Ziua mai este cum mai este, dar gândurile nu dorm niciodată, sper că v-aţi dat seama de asta până acum. Am ajuns la concluzia că insomniile noastre se datorează în exclusivitate faptului că toate gândurile refuză cu obstinaţie somnul.

Ce e de făcut atunci?

Să vă spun cum fac eu. Mă ridic şi fac conversaţie cu propriile gânduri. Ore în şir. Le întreb de sănătate, le răspund la întrebări, uneori mă simt chiar luat peste picior de ele, însă m-am obişnuit. Una peste alta, nu poţi fi orgolios cu gândurile tale, nu? În alte vremuri mă supăram, refuzam să le mai acord atenţie şi adormeam. Erau singurele nopţi în care visam, pentru că aceste gânduri insistente se metamorfozează în vise şi, orice ai face, nu le mai poţi refuza prezenţa.

Fumez şi vorbesc cu propriile gânduri. Când va muşca dimineaţa din ferestre îmi vor plăcea la nebunie cearcănele mele. Şi cred că este de la sine înţeles că voi bea o cafea la ibric, acompaniat de alte gânduri…

♣ Cristian Lisandru


Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: