Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

moarte

Călătoria (10)

Dar popa e popă, obraz subţire, se descurcă de când lumea, aşa a fost şi aşa va fi, nu strică tocmai al nostru socoteala rânduielilor bisericeşti ştiute şi neştiute, nu moare el de foame la un loc cu prostimea – pomană, botez, nuntă, ai nevoie de el, fără el nu se cade să faci ceva, aşa e lăsat de la Dumnezeu… N-a stat nici el degeaba, orice s-ar zice, a primenit biserica, şi-a luat maşină nouă, străină, îi e milă s-o scoată din curte, se urcă în ea doar când pleacă în vizită, are două fete la oraş, Dumnezeu n-are timp să stea cu ochii pe el şi pe preoteasă.
Când discuţia ajungea la preoteasă, unii făceau cu ochiul, ca şi cum ar fi ştiut cine ştie ce mari secrete amoroase în legătură cu ea, însă schimbau repede vorba şi luau alte subiecte la puricat, aveau destule, iar pe unele le dezbăteau şi de mai multe ori, fără să se sature.

*

Impiegatul – Vasile Stamatoiu îl chema în acte, îi ziceau Sile doar ăia care-l cunoşteau mai bine şi-şi permiteau să se tragă cu el de şireturi, ăilalţi nu-l scoteau din dom`şef, că era şef în halta lui şi, uneori, umbla încruntat ca unul cu responsabilităţi uriaşe – trăgea dintr-o ţigară şi privea, îngândurat, în lungul liniei, cu şapca dată înspre ceafă. Avea pantalonii mototoliţi în spatele genunchilor, de la statul pe scaun, iar haina era şi ea boţită.
– Bună ziua, dom` şef! Hai că mai e puţin şi vine, zise Axinte, iar Moşu` hămăi scurt, ca şi cum l-ar fi aprobat. Apoi dădu din coadă şi se aşeză la picioarele sale, cu botul pe labe.
– Vine pe dracu`, Axinte, răspunse impiegatul, răsucindu-se pe jumătate, ai rămas cu ochii-n soare, nu mai vine. Voiai să te duci undeva cu personalul? Nu te mai duci, mă, stai acasă. Unde dracului e mai bine ca acasă?
– De ce nu mai vine? Ne-a scos din grafic? îşi permise Axinte un simulacru de glumă.
– A deraiat, de-aia. A sărit de pe şine. Nu e foarte grav, dar a deraiat, m-au anunţat acum şi pe mine, nu se putea să nu m-anunţe. Telefonic. Suntem rupţi, bă, nu mai ajunge trenul la noi până nu repară ăştia şina. Ai venit degeaba. Ce urgenţă aveai? Că doar nu ţi-o fi venit de plimbare cu traista pe umăr şi cu dulăul după tine… N-ai treabă în ogradă? Io nu-mi mai văd capul de treabă, pe onoarea mea, da` trebuie să fiu aici prezent, la program, la datorie, graficele de circulaţie trebuie respectate, dar uite ce se poate întâmpla când îşi bagă dracu` coada.
Ia nu te mai umfla atâta în pene, gândi Axinte, însă tuşi ca şi cum l-ar fi zgâriat ceva pe gât şi o luă mai pe ocolite:
– S-o repara azi? De şina aia zic… S-o repara?
– Sufletu`… Canci. Astea durează, nu e ca şi cum s-ar fi răsturnat căruţa lui Nae în mijlocul uliţei, că mi-a adus, mai devreme, nişte lemne pentru iarnă – mi-a adus, l-am plătit, afacere bună pentru ambele părţi –, nu l-ai întâlnit?
– Ba da. Da` nu mi-a spus nimic, stătea pe capră şi fluiera, m-a văzut că veneam la gară, i-am spus că plec la Bucureşti, nu mi-a zis nimic. Putea să spună şi el nu te mai duce, prostule, că te duci degeaba…
– Nu ştia. M-au anunţat, te-le-fo-nic, acum cinşpe minute. Dacă ştia, ţi-ar fi spus, nu e Nae aşa căpcăun ca alţii, nu ţine veştile importante numai pentru el, nu le vinde pe ţuică. Că unii aşa fac, s-au adaptat, scot profit din orice. Chestiile astea durează, Axinte, se deschide anchetă, se face reconstituire, pe urmă vine cu macaraua, pui vagoanele la loc după ce schimbi şina, dacă s-a stricat le pui pe platformă, ca să le duci la reparat, vine şi procuratura, caz grav. Poate ajunge şi ministrul de la transporturi, mai ştii?
– Ministrul ce să caute prin pustietăţile astea ale noastre?
– Pe mă-sa şi pe tac-su, e ministru, trebuie să fie la faţa locului, să-l vadă lumea cum se implică, cum rezolvă situaţia, cum dă indicaţii ălora de sub el, că e schema mare. Ţine de politică… Axinte, nu v-aţi deşteptat şi voi deloc, mă, tot încuiaţi aţi rămas, mai citiţi presa, mai deschideţi televizoarele alea, că toţi v-aţi luat plasme. De ce le-aţi luat dacă nu vă uitaţi la ele?
– Bine că nu s-a lăsat cu moarte de om, murmură Axinte, apoi aprinse şi el o ţigară.
– A deraiat un marfar, că ăsta trecea înaintea personalului, personalul a fost oprit în timp util. Da` tot un drac, e circulaţia blocată, poate dă şi la ştiri. Dacă era mai aproape de noi vorbeam eu cu ziariştii, nu? Venea presa aici, la noi, luam uniforma aia nouă, le dădeam eu toate detaliile… Da` aşa am ratat ocazia, că a deraiat în câmp, nici nu se vede. Axinte, ascultă la mine, numai nenorociri se întâmplă, e şina veche, nimeni nu-şi mai dă interesul. Ia să fi fost eu ministru la transporturi, puneam şaua pe ei, îi frecam şi-n culcare, şi-n sculare, scoteam untul din ei, mă, că nouă aşa ne trebuie, nu facem nimic cu frumosul.
Făceai pe mă-ta…
– Lasă, dom` şef, rosti cu voce tare, fierul se repară, dacă mureau oameni era mai grav.

♣ Cristian Lisandru

Călătoria (7)

Se ridică şi îşi puse traista pe umăr. Moşu’ i-o luă înainte, cu coada pe sus, de parcă s-ar fi grăbit să ajungă mai repede la haltă spre a încheia socotelile dintre el şi stăpân la venirea personalului.
Axinte îl privi cu duioşie. Şi-ar fi dorit să ştie dacă se afla ceva în mintea animalului, dacă presimţea despărţirea definitivă sau dacă, pur şi simplu, nu înţelegea nimic şi trăia fiecare zi fără grija alteia. Dar parcă înţelegem tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru? Nu-nţelegem, cât am fi noi de oameni care buchisesc viaţa ca pe o carte… Mare cartea asta, Moşule, mare şi n-ajungi vreodată să o citeşti pe de-a-ntregul. Scuipi în buricele degetelor şi mai întorci o filă, şi încă una, şi încă una, până afli că drumul tău prin lume s-a sfârşit şi trebuie să-i laşi pe alţii să citească mai departe.
Fu contrariat de acele gânduri care se năpusteau peste el dintr-o dată. Trăise, iubise, muncise ca deşelatu’, spărsese ceapa cu pumnu’ şi tăiase mămăliga cu aţa, toamna culesese via, făcuse vinul, făcuse şi ţuică, mai îndreptase câte o şipcă sau bătuse câte un cui, dăduse cu bidineaua, îi mai ajutase şi pe alţii… De-ale gospodăriei. Dar întrebări despre viaţă nu-şi pusese niciodată. O luase aşa cum venea, o poftise să şadă la masa lui şi să întingă în blid. Atât…
– Şi atunci de ce pleci? Vrei să iei acu’ viaţa de la capăt după ce atâta vreme te-ai mulţumit să trăieşti aşa cum ai trăit?
Vorbise singur sau poate că i se păruse şi toate acele cuvinte erau doar în mintea sa… O fantasmă. Ca un fum de ţigară care se pierde după ce l-ai suflat şi nici amintirea lui albastră nu mai rămâne.

*

Într-un februarie nărăvaş căzuse un viscol puternic peste ei, chiar şi bătrânii satului se miraseră şi îşi făcuseră cruci mari. Aşa ceva nu mai văzuseră niciodată, o spuneau şi-n culcare, şi-n sculare, acoperişurile caselor se zgâlţâiau înfricoşător, sobele duduiau fără să facă faţă gerului, iar el privise pe fereastră şi observase înspăimântat că zăpada ascunsese pe de-a-ntregul coteţul câinelui.
Ieşise repede în nebunia albă care plesnea casa, furibundă, reuşise să sape o potecă până la Moşu’ şi-l găsise în coteţ, făcut covrig, fără să scâncească sau să latre, ca şi cum ar fi fost pregătit pentru o îndelungată hibernare pe care o accepta fără să protesteze. Îl luase în casă.
Moşu’ îşi scuturase în prag blana lungă în care se topeau ace de gheaţă, privise curios într-o parte şi în alta a camerei, apoi se tolănise la piciorul patului şi închisese ochii. Acceptase schimbarea fără să dea vreun semn că era mulţumit sau nu, fericit sau nu fiindcă scăpase de coteţul acela ascuns sub troienele din ce în ce mai înalte.
Nevastă-sa îl privise lung, aşa cum fac femeile atunci când ceva este peste puterea lor de înţelegere. Zisese că nu mai e sănătos la cap.
– Unde-ai pomenit, bărbate, să stea animalul în casă, laolaltă cu oamenii? Ce fel de om oi fi şi tu? Ţi-a luat Dumnezeu minţile?
Nu mai pomenise, e drept, chiar încercase să îşi reamintească dacă o astfel de întâmplare existase vreodată în satul lor, dar nici nu-l dăduse afară pe Moşu` până când nu trecuse viscolul acela învârtoşat care dorise să mute satul din loc.
Nu-l mutase. Dar unii muriseră de frig prin camerele îngheţate, aşa cum păţise ţaţa Mărioara, de pildă. Bătrână de-o uitase Dumnezeu pe uliţe, îmbrobodită, fără copii, rămasă singură într-o coşmelie pe care nu mai avusese cu ce să o încălzească. Până să se dezmeticească vecinii, sloi fusese baba, abia o desprinseseră din pat ca s-o ducă la groapă pe un ger cumplit. La început, groparii nici nu vruseseră să audă de săpat, aruncaseră cazmalele în zăpada înaltă, clătinaseră capetele pletoase şi vruseseră să plece, noroc cu popa Tănase – le dăduse de mâncare şi de băutură, le citise din Scripturi, îi afurisise dacă văzuse că nu o scoate la capăt cu ei, le promisese viaţa îmbelşugată pe lumea cealaltă, până la urmă săpaseră o groapă mică, atât de mică încât ţaţa Mărioara putea să audă şi viscolul de-acolo. Aşa spusese unul dintre gropari, înainte să ducă la gură sticla cu ţuică, după ce o acoperiseră pe moartă şi se pregăteau să plece înspre cârciumă.
Tot atunci murise şi Stoian Vijelie, ăstuia-i plăcuse în tinereţe să umble pe la vădane taman când vremea îi poprea pe toţi în case, nu-l opreau nici vântul, nici potopul, şi tocmai de-aia i se spusese aşa.
Avea copii, doi, băiat şi fată, dar până atunci veneau pe la el numai primăvara, vara şi toamna. Ziceau că iarna e mai greu, fiindcă li se înzăpezesc maşinile.
– Păi atunci descurcă-te, tată, dacă nu vrei să vii cu noi la oraş. Ce te costă?
Nu vrusese să-şi lase casa, le dăduse mereu cu tifla, că n-o să ajung eu să primesc pomană de la voi, după o viaţă muncită, ai dracului să fiţi amândoi, murise de frig şi – oamenii din sat se uitau sugestiv către cerul de plumb – copiii fuseseră nevoiţi să ajungă la mort şi iarna, vrând-nevrând. Nu li se înzăpeziseră maşinile, totuşi, semn că totul în viaţa asta se rezumă doar la a vrea, după cum spuseseră ăi bătrâni.
– Numai să vrei, bă, strigase unu’, numai să vrei! Da` dacă nu vrei, atunci degeaba eşti deştept şi-ai fost la şcoli, te caci în ea de viaţă şi moare tac-tu ca un câine… Ptiu!
Şi dăduse cu căciula de pământ, cerând încă o ţuică fiartă, plin de năduf. Oamenii din cârciumă îl aprobaseră în tăcere, vărsaseră câteva picături pentru sufletul răposatului şi viaţa mersese înainte, către primăvara aşteptată ca pe o izbăvire. Un pic mai tristă decât fusese până atunci, cu toate că oamenii nu aveau timp pentru a trage astfel de concluzii, dar nici nu-şi întrerupsese cursul.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Unul către altul

Iubita mea, mi-e dor nebun de tine,
Ca şi cum ne-ar fi despărţit o moarte,
Ca şi cum eu aş fi în altă parte
Şi-o lume subterană m-ar reţine.

Te văd acum cu ochii mari ai minţii,
Îmi eşti inconfundabilă, desigur,
Dar mă împleticesc pe drum, nesigur,
În timp ce trag de viaţa mea cu dinţii.

Şi ce cumplită continuitate
Ne-aruncă, veşnic, dintr-un mal în altul,
În mine ţipă, insensibil, şpaltul,
Şi mă consum în ubicuitate.

Ajută-mă să fiu metamorfoză,
Să ies din propriul trup, ca o nălucă,
Îmi fac cuţit din dorul meu de ducă,
Tăindu-mi drumuri prin anamorfoză.

Nu îmi mai simt nici pulsul, de o vreme,
În urma mea se cern elucubraţii,
Conflicte, amănunte, declaraţii,
Frânturi de viaţă dusă la extreme.

Iubita mea, mi-e dor nebun de tine,
Ca şi cum ne-ar fi despărţit o moarte,
Ca şi cum eu aş fi în altă parte
Şi-o lume subterană m-ar reţine.

♣ Cristian Lisandru (2011)

sursa foto – goodfon.ru

vis

ne rod statistici
ne torturează calcule meschine
sunt atâtea dileme existențiale
aşezate de alții între mine şi tine

se mai şi moare
inevitabil
moartea rămâne punctul de reper
mai ales atunci când priveşti
de la nivelul lumii către cer

nici nu mai ştiu ce să fac
de altfel
îți răvăşesc gândurile
cu o plăcere aproape infantilă
iar uneori
pe neaşteptate
mi se face milă
de mine de tine
de toate aceste subterfugii cu arome străine

lumea îşi taie partea leului
sperând crezând căzând
eu te-am visat pe o plajă pustie
alergând

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Dus fără întors

Îl apăsa distanţa parcursă, simţea cum i se înşurubează în piept fiecare kilometru, iar bornele plantate pe margine dădeau senzaţia că îl iau peste picior…

Nu le băga în seamă. Mergea de multă vreme, nu mai ştia de când. Luni, ani… Anotimp după anotimp, din ce în ce mai aproape de orizont şi de fiecare dată din ce în ce mai departe. Dorise, poate, la începutul cursei sale misterioase, să fugă de un trecut ambiguu, de un prezent întunecat de tristeţi cotidiene sau de un posibil viitor cu care nu dorea să aibă de-a face. Acum nici el nu mai ştia care fusese ideea iniţială. Cert este că fusese, se născuse brusc, aşa cum vin ideile pe lume, fără moaşă, fără forceps, i se infiltrase în minte şi pornise la drum nesfârşit într-o oarecare dimineaţă de toamnă.

Chiar se comportase normal înainte de plecare, cumpărase ziarul de la chioşc, citise pagina mondenă, o parcursese şi pe cea sportivă, mâncase o gogoaşă cu gem de vişine, măturase frunzele din faţa porţii. Apoi lăsase mătura rezemată de gardul viu şi o luase agale, către centrul orăşelului. Din centru o cotise la stânga, pe bulevardul care ducea către periferie. Şi tot aşa, pas cu pas, până când orăşelul rămăsese în urmă.

Prima noapte dormise într-o pensiune ieftină, dar începând cu cea de-a doua pusese capul pe unde se nimerise. Chiar şi sub cerul liber dormise şi se mirase că visase aşa de frumos. Crezuse că ai vise frumoase numai dacă stai cu urechea pe nişte perne mari, pufoase şi te înveleşti cu cearceafuri apretate…

Drumul lung îi oferise destule surprize, înţelesese că viaţa se vede altfel dacă o parcurgi cu piciorul. Trăgea concluzii în timp ce mergea şi regreta doar că nu pornise la drum mult mai devreme…

Domnule, veţi întreba, dar unde mergea, totuşi? Şi s-a oprit vreodată din drumul său? A ajuns la destinaţie?

Cred că mai merge şi azi, din loc în loc, cu o scânteie de fericire în ochi. Asta a fost regăsirea sa, aş îndrăzni să spun, reîntâlnirea cu el însuşi, împăcarea cu sine printr-o călătorie nesfârşită. La un moment dat – se oprise în faţa unei benzinării şi băuse pe nerăsuflate o sticlă cu apă plată – le-a spus unor curioşi că ar prefera să fie îngropat în picioare la momentul adevărului. Aşa zicea despre moarte, că este momentul adevărului. Şi mi-a plăcut. Dar mai mult mi-a plăcut ideea de dus fără întors. Destinaţia nu contează niciodată.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

probabil

trăim
cu lejeritatea execrabilă
a celui care nu mai are nimic de pierdut
jemanfişişti ai propriei existențe
idolatrizând rateuri frumos ambalate

cântăm
sub duş
în fața altarelor sau la cârciumă
vocile noastre acoperă simfonii celebre
savantul divin a fost darnic
avem talent cu nemiluita
când nu ştim ce să facem cu el
arătăm cu degetul
spre ue spre stratul de ozon spre fisc

plângem
în pumni
facem concurență bocitoarelor
ne privim în oglindă
înjurăm cu năduf

murim
mimând drame existențiale
înainte de a ne vinde demnitatea la talcioc
organizăm şuşe intens mediatizate

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

dincolo

sunt vânătorul unor entități abstracte
tocmai eu
acela care protestează cotidian
împotriva tuturor vânătorilor lumii
şi strigă fără a fi auzit de nimeni
că n-am rămas de pe urma istoriei
decât cu foamea de a ucide

trupul meu
ca un câmp de bătălie
în care un ofițer de stat-major infatuat
înfige stegulețe colorate
prefigurând încă o ofensivă zadarnică

gândurile acestea
entitățile acelea abstracte
o partidă de vânătoare paradoxală
pe sub coroanele despuiate ale unor copaci
dintr-o pădure răsărită peste noapte

undeva
dincolo de scrâşnete metalice
dincolo de strategii perfide
cât mai departe de raza de acțiune a coasei uriaşe
o altă mamă îşi înveleşte pruncul
cu un cântec de leagăn

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

gânduri

gândurile acestea
înfăşurate
strânse într-o îmbrățişare
lungă
mută
ca şi cum ar dori să se ascundă
de o moarte a gândurilor

există aşa ceva?
eu cred că există

gândurile acestea
nu mai vor să fac loc altora
pe sub frunți se învălmăşesc
nori nărăvaşi
scăpați din chingi nevăzute

strânge-mă în brațe
suntem doar gânduri
vom aştepta împreună
o altă dimineață
o altă moarte
gândindu-ne

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

 

(Ne)Starea de Miercuri – „La fix”

Nenorocirea e că murim mai repede decât ar trebui. Totuşi, acest „ar trebui” ridică nenumărate semne de întrebare, aşa că, atunci când creanga de sub picioare este tăiată – de noi, de altcineva, de un destin atent la toate amănuntele pe care noi le trecem cu vederea -, ne iluzionăm cu ideea că am murit la momentul potrivit.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: