Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

moarte

Călătoria (16)

Maria Vlăsceanu – ţaţa Maria, aşa cum îi spuneau prin sat, de foarte multă vreme, toţi vecinii şi toţi cei pe care, de la catedra şcolii comunale, îi învăţase să vadă lumea cu alţi ochi şi să facă primii paşi în ea – fusese o femeie frumoasă, aprigă şi iubitoare de oameni. Nu privea pe nimeni fără o undă de duioşie în ochii albaştri, iar aceştia, în pofida trecerii timpului, nu-şi pierduseră strălucirea de odinioară. Avea câte o vorbă bună pentru oricine cunoştea muşcătura dureroasă a necazului – iar pentru necazuri, de când lumea, fusese întotdeauna loc şi tot se mai găsea – descoperea, fără să stea prea mult pe gânduri, un sfat, un cuvânt de îmbărbătare sau un răspuns fără ocolişuri atunci când cineva păstra o întrebare care-i chinuia, negăsindu-i-se răspunsul potrivit, zilele sau nopţile.
„În sufletul tău poate să intre o lume întreagă, femeie!”, îi spunea bărbatul ei, Constantin Vlăsceanu, inginer-şef la defuncta C.A.P. şi, după revoluţia pe care fiecare o interpreta după cum îl ducea capul, fără a se ajunge la vreun rezultat care să mulţumească toată lumea, la ferma nou înfiinţată spre a ridica agricultura zonei la un alt nivel, unul superior şi aducător de foloase pentru întreaga comunitate rurală. Aşa reieşea din hârtiile întocmite şi din discursurile unora care simţiseră că e rost de avantaje şi intraseră imediat într-un partid sau altul, colindând apoi satele pentru a-i convinge pe oameni că nu va mai fi nimic ca înainte. Nicio noutate, ploua tot de sus şi în jos, iar anotimpurile se succedau în aceeaşi ordine.
Aşa se întâmplase – spuneau cei mai bătrâni sau cei obişnuiți să răsfoiască filele cărţilor – şi când făcuseră comuniştii colectivizarea aia care-i nenorocise pe mulţi. Orice schimbare de regim fusese o binecuvântare, la început, trezise speranţe şi născuse proiecte mari de viitor, arsese cu vâlvătăi, ca un foc de paie, iar pe urmă, cu sau fără tulburări şi ghionturi sociale, viaţa îşi urmase cursul precum un râu care – atunci când se umflă apele – iese din matcă, însă pe măsură ce stihiile se potolose îşi reintră pe firul ştiut. Iar oamenii de rând descoperiseră, încă o dată, că de la vorbă la faptă e cale lungă, iar o revoluţie nu înseamnă, întotdeauna, un pas înainte.
Timpul trecuse, fără să se oprească din goana lui nebună, iar promisiunile, drapelele fluturânde şi discursurile sforăitoare apăreau din patru în patru ani, făcându-i pe mulţi să dea din mâini a lehamite şi să scuipe în ţărână atunci când erau invitaţi în faţa primăriei sau la câte o serbare câmpenească.
După cum îşi dăduseră cu toţii seama – chiar şi aceia care fuseseră luaţi de valurile unui optimism rural exagerat şi crezuseră că pământul va rodi la simpla apariţie a unor tractoare nou-nouţe -, agricultura de altădată râdea cu gura până la urechi de îndelung trâmbiţata agricultură modernă, bazată exclusiv pe teorii nefondate, de cele mai multe ori fanteziste şi pe fondurile UE care ori nu ajungeau unde trebuia, ori nu erau folosite aşa cum ar fi impus-o planurile puse pe hârtie de „agronomi-minune” sau de „lideri providenţiali” cu dragoste de glia străbună.
Constantin Vlăsceanu încercase din răsputeri să-şi spună punctul de vedere, le arătase multora unde greşesc şi de ce, dar până la urmă – nu intrase în niciun partid şi unii nu-l iertaseră pentru că le refuzase invitaţia, catalogându-l drept „nemulţumitul satului” sau „nostalgic al perioadei ceauşiste” – fusese eliminat din schemă şi ieşise la pensie cu o supărare mare în inimă, iar nevastă-sa – învăţătoare la şcoala din comună patruzeci de ani bătuţi pe muche – îl mai lua seara pe după umeri, atunci când stăteau pe prispa veche, şi îi spunea cu glasul ei molcom, de femeie trecută prin multe:
– Lasă, Constantine, că lumea nu poate fi răsturnată aşa de uşor. Metehnele sunt aceleaşi, vrei să-i înveţi tu pe ăia de furară înainte să se dea la o parte şi să nu mai fure? Vrei să-i lase pe alţii la oala cu sarmale? Nu ziceai tot tu că a venit eşalonul doi?
– Mărie, Mărie, ofta bărbatul, am încercat şi-n culcare şi-n sculare, tot degeaba, nu merge. Ăştia au politizat şi porumbul, şi grâul, şi floarea-soarelui. Numa` vorbe, vorbe, vorbe. Păi aşa creşte porumbul? Cu vorbe? Aşa rodesc câmpurile, după ureche? Ne batem joc de ele… Pământul nostru e-ntr-un fel, al neamţului e altfel, la francezi dai peste altceva. După specificul locului. Dar peste tot se munceşte după nişte reguli, nu după cum i se năzare unui ministru trecător. Vrem ca la ei, dar cu mentalitate ca la noi. Şi pe urmă se miră ca proştii că nu iese producţia şi că luăm mălai şi făină de la alţii. Înainte raportam mai mult decât era, ca să fie partidu` mulţumit, acu`, în scurtă vreme, ascultă la mine, n-o să mai avem ce să raportăm… Pârloagă şi numai specialişti îmbrăcaţi la patru ace care nu s-au murdărit niciodată pe pantofi…
– Nu mai pune şi tu la inimă, bărbate, mai sunt şi lucruri bune pe lumea asta. Nu ne-am îmbolnăvit, ieşirăm la pensie, am însurat băiatul, s-a dus la Bucureşti, s-a făcut inginer ca să îţi calce ţie pe urme, are casa lui, se-nţelege cu nevasta, mâine-poimâine avem nepoţi. De agricultură îţi mai arde ţie? Tu ai muncit cât ai muncit, acum e rândul altora… Nu te-ai săturat de revoluţii agricole?
Bărbatul oftase ce oftase şi îşi mai mîncase pensia vreo doi ani, mormâind în barbă când auzea că ferma era aproape de faliment, când vedea că fiecare se descurca aşa cum putea, iar ideea de agricultură modernă se dusese pe apa Sâmbetei.
Pe urmă, fără vreun avertisment prealabil, îl prinsese o slăbiciune pe care nici doctorii de la Bucureşti nu avuseseră cum să o explice pe de-a-ntregul şi, după o serie de tratamente care nu avuseseră niciun rezultat, închisese ochii în somn, într-o noapte de vară în care – după cum spusese Fane Liberare la priveghi, sorbind din păhărelul de ţuică gălbuie – n-ar fi trebuit să moară nimeni de pe pământu` ăsta, bă, că prea s-a înfrumuseţat totu` ca o mireasă… N-am văzut aşa noapte de când mama m-a făcut, zău aşa! Da, îi pare rău lu` nea Constantin că s-a dus. Rău îi pare… A dracu` soarta omului, îi pune piedică şi gata!
Unii dintre cei prezenţi ridicaseră din umeri, alţii îl priviseră pe Liberare ca pe unul care, mai mereu, scoate tot felul de prostii pe gură, de te şi miri – ca om cu scaun la cap ce te afli – că l-a luat o femeie de bărbat şi i-a mai făcut şi două fete.
Ţaţa Măria a plâns, şi-a strâns băiatul în braţe atunci când i-a intrat pe poartă, şi-a pupat nora cernită şi s-a împăcat cu soarta. Nu s-a tăvălit pe jos atunci când groparii au coborât sicriul în groapă, ca alte muieri rămase singure pe lume, n-a strigat şi nici nu l-a certat pe Dumnezeu pentru că îi luase bărbatul pe nepregătite, deşi ea îl ştiuse în putere, rumen la faţă şi bun de muncă.
Supărările pe care le ţinea în el le mai aveau şi le mai avuseseră şi alţii, de-a lungul timpului, se mai certase cu unul, cu altul, nu fumase nici mai mult şi nici mai puţin decât alţii care aveau patima tutunului, mai trăsese şi el câte o beţie din când în când – ca orice bărbat, cum se spunea prin sat –, înjurase şi el vremurile noi aşa cum le înjurau şi ceilalţi, luaţi pe nepregătite – la rândul lor – de schimbările prăvălite peste ei.
Poate că boala care intrase în el ca un hoţ netrebnic o luase prin surprindere pe ţaţa Maria şi poate de aceea nici nu avusese timp să plângă aşa cum simţea că ar fi trebuit… Dar, rămasă pentru prima oară singură în casă, plânsese o noapte întreagă şi întrebase doar atât: De ce?
Numai că, aşa cum se întâmplă întotdeauna când adresăm astfel de întrebări unei puteri aflate peste capacitatea noastră de înţelegere, nu primise niciun răspuns…
După pomană, în timp ce ultimii vecini ieşeau din curte şi rosteau „Dumnezeu să-l ierte!” sau „Dumnezeu să-l odihnească!”, băiatul şi nora se pregătiseră, la rândul lor, să plece către Bucureşti, la casa lor, iar ţaţa Maria rămăsese, ca o stană de piatră îmbrobodită, în gospodăria de-o viaţă.
– Hai, mamă, la noi, avem camere destule… De ce nu vrei să vii? o întrebase fiu-su încă o dată, înainte de a se urca în maşină, în timp ce rotea privirea prin curte şi încerca să vadă cu ochii minţii în viitorul apropiat. Ţi-o fi greu aici, singură… Acu` e vară, e cald, e mai uşor. Dar la iarnă ce te faci? Singură? Ce-o să zică oamenii, că nu te-am primit la noi, că nu mi-a păsat de tine?
– Lumea… Parcă dacă zice lumea ceva e musai să o convingem că nu-i aşa? Tu nu ştii că lumea vorbeşte? De ce-ai făcut carte dacă nu ştii atâta lucru? Nu vin eu pe capul vostru şi nu mi-e mie frică de iarnă, Ionele, am văzut eu altele şi mai grele. Mai bine pune-te de fă un copil mai repede, să am şi eu un nepot sau o nepoată, să mă bucur ca orice bunică de care s-a îndurat Dumnezeu, mâine-poimâine mă duc după tac-tu.
– Nu mai vorbi, mamă, de moarte…
– Ei, că nici de viaţă nu pot să vorbesc taman acu`. Tac`tu stă-n cimitir, cu mâinile pe piept… Ai grijă cum conduci, să dai telefon atunci când ajungeţi la Bucureşti.
Şi i-a arătat mobilul pe care tot el i-l adusese, cu nişte luni în urmă.
– Ştiu, l-a privit cu subînţeles, înainte ca el să apuce să spună ce avea de spus, încarc cartela la magazin, n-am uitat. Tu să suni! Încolo m-oi descurca eu, n-am trăit atâta vreme ca să nu ştiu treburile într-o gospodărie. Eram cu tine în burtă când am ridicat casa asta împreună cu tac`tu, tineri şi buni de muncă… Şi vremurile erau grele, poate mai grele ca acu`… Ne-am descurcat, după cum vezi.
Surprinzător, îi înflorise un surâs în colţul gurii, adus de amintirile din vremurile acelea.
– Să vă iubiţi, să nu vă certaţi.
– Nu ne certăm, mamă, nu ne certăm. Ne-nţelegem bine, ştii asta. Dar plec cu inima strânsă…
– Fii cu ochii la drum, că umblă tot felul de zăbăuci. Şi nu uita să suni când ajungi, Ionele!
– Săru-mâna, mamă! Fii fără grijă, ştii că nu apăs prea tare pedala aia de acceleraţie.
Îl strânsese în braţe, îl sărutase pe ambii obraji, apoi privise în urma maşinii care se îndepărta şi le făcuse cu mâna. Pe urmă oftase. Şi viaţa îşi văzuse iarăşi de-ale ei, ca şi cum toate erau scrise undeva, iar scenariul nu putea să fie schimbat niciodată.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (12)

– Doamne-fereşte!
– Câţi ani să fie, Axinte?
– De când, dom`şef?
– De când ai rămas singur ca un cuc?
– Se fac doi ani în octombrie.
– Aşa e, că fierbeau cazanele, mirosea pe orice uliţă, mai toţi bărbaţii umblau pe şapte cărări… Dumnezeu s-o ierte, Axinte! Noi suntem mai daţi dracului decât alţii, bag de seamă, p-aci mor mai repede muierile, parcă e împotriva firii. Rămân bărbaţii singuri, Axinte, vai de capul lor, nu e bine deloc. Învaţă să cârpească izmene, să calce bulendrele… Ăia care vor. Care nu vrea umblă ca boschetarii de la Bucureşti. Şi mănâncă numa` ce se nimereşte, se usucă, se înnegurează la faţă, să ia cu băutura şi mai abitir. O fi vreun blestem, poate plătim păcatele de-o viaţă, o fi de la încălzirea aia globală, cine dracului să ştie? Greu fără muiere lângă tine… Şi alta de unde să iei exact atunci când îţi trebuie, că muierile de casă nu cresc pe şleauri, ca să întindă bărbatul mâna şi să le apuce.
Axinte îşi lăsă privirea să alunece în susul liniei, înspre norii burzuluiţi, din ce în ce mai ameninţători. Se înfrigură dintr-o dată, ca şi cum l-ar fi atins o mână de mort pe spate spre a-i aduce aminte că nimic nu trăieşte veşnic.
Răsuflă adânc.
– Dumnezeu s-o odihnească, dom` şef, de ce s-o ierte, că n-a greşit cu nimic?! Era femeie bună, sănătoasă, gospodină… Mă spăla, mă călca, mă ierta dacă mai greşeam. Greşeşti şi dacă nu vrei, parcă dumneata n-ai greşit niciodată? Tot greşeală se numeşte…
Un tunet îndepărtat. Ca un avertisment, ca un semnal divin pe care oamenii îl interpretează în fel şi chip, de atâta amar de vreme, chinuindu-se să îl descifreze, dar pe care nimeni nu îl înţelege în profunzime.
Impiegatul îşi încheie nasturii de la haină.
– A început să strângă, o furtună mai lipsean acu`. Hai înăuntru, dacă nu vrei să te întorci acasă mai repede. Decât să te prindă răpăiala pe câmp mai bine în birou, la adăpost. Dar câinele stă afară, aici eu fac legea.
– Mâine o fi gata?
– Cine?
– Linia aia.
– O fi. N-o lasă ei chiar aşa, mai multe zile, oamenii trebuie să circule dintr-o parte în alta, ca banu`. Fiecare are ceva de rezolvat, că numai străinii stau doar în concedii. A muncit omu` toată viaţa lui pentru stat, pe urmă statu` îi zice “mulţumesc frumos”, îi dă pensie babană, omu` se odihneşte după atâta muncă şi călătoreşte. Asta face, Axinte! Vede lumea. Noi ce mama dracului vedem?
– Fiecare cu norocul lui, dom` şef, fiecare cu statu` lui, doar n-o să fim toţi la fel, nu? Zic şi eu… Nici pe vremuri n-a fost bine. Şi urlau unii că era egalitate.
– Politică de căcat. Cu moţ. Axinte, noi ne mulţumim cu puţin, mă, că aşa am fost învăţaţi de ăia şmecherii. De granguri. Vedem pădurea asta din capu` satului, ni se pare că e raiu` pe pământ, aer curat, verdeaţă, răcoare, prostii… Mai mergem pe la Bucureşti, ne uităm ca proştii în vitrinele-alea mari şi la blocurile înalte, bem o bere d-aia mai ieftină, pe urmă ne întoarcem tot aci, în praf, stăm pe prispă, mângâiem orătăniile cu privirea şi dăm o ţuică pe gât. Asta e tot ce facem noi, Axinte. Fleoşc! Se duce viaţa, se duc planurile din tinereţe – ce, tu n-ai avut planuri, eu n-am avut planuri? –, intră boala în oase, nu mai eşti bun de nimic. Că m-am şi enervat… Bei o ţuică? Dă-i la dracu` cu marfaru` lor, observ că nici n-au mai dat telefon. Da` cu ce să îi ajut eu? Ce sunt eu? Un Neica-Nimeni cu uniformă, aia sunt!
– Nu eşti dumneata şef pe tarlaua dumitale? Eşti. Trebuie să te ţină la curent. Ca să ştii ce să spui la oameni. Cum aş fi eu, adică. Eu n-am de unde să ştiu mersul trenurilor. Acu` trebuia să fiu în personal, cu ochii pe geam. Pe urmă vedeam eu ce mai făceam…
– M-aş şterge la cur cu şefia asta, Axinte, dar mai am nişte ani până la pensie, nu mai am eu puterea să mă apuc de altceva, să mă reprofilez, cum zic ăştia pe la televizor…
Tună din nou, Moşu` ciuleşte urechile şi zbârleşte părul pe ceafă.
– Tu ce-ai, mă, se burzuluieşte impiegatul, vine tornada peste noi?
Moşu` dă din coadă şi scoate limba.
– Pe la alţii a fost, murmură Axinte.
– O fi de la ruşi, trag în nori cu rachetele, cică pentru grindină, ca să scape de ea, dar eu am altă teorie. Ne distrug atmosfera, încetul cu încetul, pe urmă canci recolte, o să murim de foame. Cine mai ţine arma-n mână dacă vin peste noi? Că nu le place cum ne comportăm. Ne-am dat cu americanii…
Axinte nu mai spuse nimic. Nu-i plăcea politica, nu pricepea toate vorbele acelea în doi peri, păsăreşti, din care nu înţelegeai decât că o să fie bine cândva, numai că nimeni nu era în stare să îţi explice şi când urma să vină fericirea. Pentru proşti, pentru deştepţi, pentru bogaţi sau săraci, pentru toată lumea.
Stamatoiu aprinse o ţigară, trase din ea cu sete, apoi fu scos din expectativă de ţârâitul telefonului. O aruncă şi o stinse cu vârful pantofului.
– Hai că aflăm imediat cum mai stă treaba, i-o fi dat drumu` pe şine!
Axinte îl auzi cum se prezintă, răcnind, apoi se făcu linişte pentru câteva minute. Şi apoi un „Să trăiţi!” răcnit, un receptor trântit şi o înjurătură de „morţii mamii lor”.
Impiegatul reveni pe peron, roşu la faţă.
– Mai durează, ia-ţi gândul de ducă, la noi e ca la nimeni, trebuie să aducă altă macara, prima s-a stricat, nu mai ridică nici sula ministrului! M-a sunat impiegatul de la halta vecină. El dăduse verde marfarului, pe urma s-a întâmplat să deraieze. Acu` cică umblă toţi ca bezmeticii, cu cât durează mai mult, cu atât e mai mare scandalul. Bei ţuica aia?
– Mă duc acasă. Mulţumesc, dom` şef. Nu beau.
– Cum vrei. E de prună, să ştii. Nu mai fii aşa cătrănit, Axinte, unde-i mai bine ca acasă?
Moşu` lătră scurt, apoi începu să mârâie. Impiegatul şi Axinte îndreptară privirile către capătul peronului îngust, plin de crăpături şi fire de iarbă. Doi adolescenţi, un băiat care ţinea un rucsac în mână şi o fată slăbuţă, cu părul până la umeri, rămăseseră nemişcaţi şi se strângeau unul în altul, temători, la vederea câinelui. Fata avea genunchiul drept bandajat cu o eşarfă, iar câteva dâre de sânge se întindeau – ca nişte şerpişori roşii, îşi spuse Axinte – înspre gleznă.
Începu să plouă.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (11)

– Era nenorocire, Axinte, nenorocire era. Dar există un Dumnezeu al trenurilor, ascultă la mine, s-a nimerit să fie taman pe câmp azi şi n-a permis să plece niciun suflet în altă lume, aia de zic unii că e mai bună. Dacă ai urgenţă de ce nu te duci la Anton? La Anton al lu` Scaiete, ăl de merge în pădure şi vorbeşte cu veveriţele de când i-a murit nevasta. Nu face el curse cu maşina până la Bucureşti? Stai în dreapta, ca boierul, nu te deranjează nimeni…
– Nu pleacă Bucureştiu`, dom` şef, tot acolo stă, n-au intrat zilele în sac.
Impiegatul scuipă într-o parte.
– Credeam că ai urgenţe. Când te întorci din capitală să vii să-mi tai lemnele. Dacă vrei, mai faci şi tu un ban. Plătesc bine, doar mă cunoşti, la mine vorba-i vorbă.
Îşi aprinse altă ţigară.
– Şi du-te la Veveriţă dacă vrei neapărat să iei bulevardele-n picioare, te transportă el la Bucureşti. O fi cam nebun, da` conduce bine, n-ajungi prin pomi cu el.

*

Când auzise că pământul se vinde bine şi că ar putea să scoată bani buni pe colţul de pădure dat din bărbat în bărbat, de câteva generaţii, Anton al lu` Scaiete (îi spuneau aşa fiindcă tac`su umblase toată viaţa cu scaieţi prinşi în turul pantalonilor, fără să-i pese de gura cârcotaşilor) râsese şi mai ceruse o ţuică. Plus un şirag de covrigi. Uscaţi de-ţi puteai rupe măselele în ei dacă nu erai atent, însă Anton se lăuda oricui avea timp să stea cu el de vorbă că e de neam bun, cu dinţi puternici, niciun doftor nu se apropie de ei.
Ce mai încolo şi-ncoace, asta era adevărat, nimeni nu-l văzuse vreodată cu falca prinsă-n basma sau văicărindu-se în drum, aşa cum făceau alţii. Destui.
– Antoane, da` dacă nu vinzi bucata de pădure atunci ce faci cu ea? îl întrebau câte unii. Că lemne de foc ai, din pădure nu poţi să tai decât cu aprobare, e a ta, da` e şi-a statului, că statul are grijă de copaci, altfel intră românul cu toporul şi pe urmă îşi muşcă buzele de necaz. Este?
Anton al lu` Scaiete gusta ţuica din cinzeacă, apoi rupea un covrig. Îl mesteca tacticos, ca şi cum s-ar fi gândit îndelung la răspunsul pe care trebuia să-l dea. Mai lua o gură de ţuică şi apoi dădea pălăria pe spate. Avea ceafa înroşită de arşiţă, iar cămaşa cadrilată – i-o adusese băiatul de la oraş, o luase nevastă-sa pentru el, dar nu-i venise şi atunci i-o făcuse cadou lu` tac`su – era udă-n spate.
– Îmi place să stau întins şi să vorbesc cu veveriţele, răspundea serios, spre mirarea celor prezenţi. De ce s-o vând? Şi veveriţele mele? Cine mai vorbeşte cu ele? Numa` la bani vă gândiţi, ai dracului să fiţi voi, nu vă săturaţi niciodată…
De la o vreme începuseră să-l strige unii Veveriţă, dar lui nu-i pasă nici cât negru sub unghie.
Anton al lu` Scaiete mergea în colţul lui de pădure, în fiecare zi, se întindea pe spate şi vorbea. L-a văzut cineva, odată, şi la cârciumă a râs de el, cică vorbea al lu` Scaiete singur, s-a tâmpit.
Dar el vorbea cu veveriţele, fiindcă îi erau tare dragi de când nu mai avea picior de muiere prin bătătură (grăbită ca toate muierile de la ţară, vrusese să ajungă prima şi în cer, să nu cumva să găsească omu` ei norii nescuturaţi) şi tocmai de-aia n-ar fi vândut bucata de pădure nici pentru încă jumătate de viaţă. Uneori, câte o veveriţă îi vorbea cu glasul muierii moarte, dar asta n-o mai spunea la nimeni, prea ar fi părut gogonată l-ar fi arătat lumea cu degetul pe uliţe…

*

Moşu` ridică nasul în aer şi adulmecă. Adia un vânticel călduţ, dar vârfurile copacilor începeau să se clatine, iar înspre nord, departe, cerul se înnegura abia perceptibil.
– Poate plouă, murmură Axinte, lăsând traista să cadă pe unul dintre scaunele roşii de plastic care erau aliniate lângă zidul jupuit al clădirii feroviare, prinse în holşuruburi pe o bară metalică…
Erau jupuite, unele pline de găuri, ca şi cum cineva nu ar mai fi avut altceva mai bun de făcut decât să le tortureze cu o şurubelniţă. Două aveau spătarul rupt, iar Axinte se întrebă cum de nu pusese impiegatul mâna pe cei care se dăduseră în stambă. Vasile Stamatoiu îi surprinse privirea.
– Nenorociţi, nişte nenorociţi care ar trebui despuiaţi şi bătuţi cu vergeaua la curu` gol, să râdă lumea de ei, să se umple de dungi şi să nu mai facă niciodată. Pe înserat erau în regulă, dimineaţa aşa le-am găsit aşa cum le vezi. Înainte nu aveau curaj să strice averea statului, îi lua dracu` pe toţi, îi ducea la muncă, îi reprofila. Acu` umblă noaptea cu berile în mâini, fumează şi strică pe unde-apucă!
– Îi ştii, dom` şef?
– Îi ştiu, dar n-am loc de-ntors, Axinte. Nu mă piş eu împotriva vântului, doar nu-s nebun…
– Să pui camere de-alea de filmează, are şi la cârciumă, la colţuri, şi afară, şi înăuntru, nici musca nu mai zboară fără să fie văzută pe ecran.
– Patronul poate să-şi pună camere şi în căcăstoare, dacă are chef şi îi permite buzunarul, poate să îşi pună şi-n dormitor, ca să se uite pe urmă cum a pus-o capră pe nevastă-sa, dar aici nu merge aşa. Nu sunt pe tarlaua mea, Axinte. Sunt angajat la stat. Nu sunt bani la buget – dacă vrei să ceri ceva aşa auzi, nu sunt bani la buget, domnule impiegat, poate la anul care vine. Sunt alte priorităţi, domnule impiegat. Dar uite cum s-au scorojit pereţii, parcă-i loc părăsit. Printr-un colţ al acoperişului plouă, trei geamuri sunt crăpate. Au pus un tonomat de cafea. S-a stricat. Din senin, şi-aşa nu umbla nimeni la el. Cine să umble, tuşa Frusina? Mai bine ia-o spre sat, vine ploaia…
– Bună ar fi.
– Şi-aşa nu mai ajungi la Bucureşti. Lasă pe altădată, dacă n-ai urgenţe. Dar, dacă aveai, îmi spuneai, nu? Doamne-fereşte!

♣ Cristian Lisandru

Călătoria (10)

Dar popa e popă, obraz subţire, se descurcă de când lumea, aşa a fost şi aşa va fi, nu strică tocmai al nostru socoteala rânduielilor bisericeşti ştiute şi neştiute, nu moare el de foame la un loc cu prostimea – pomană, botez, nuntă, ai nevoie de el, fără el nu se cade să faci ceva, aşa e lăsat de la Dumnezeu… N-a stat nici el degeaba, orice s-ar zice, a primenit biserica, şi-a luat maşină nouă, străină, îi e milă s-o scoată din curte, se urcă în ea doar când pleacă în vizită, are două fete la oraş, Dumnezeu n-are timp să stea cu ochii pe el şi pe preoteasă.
Când discuţia ajungea la preoteasă, unii făceau cu ochiul, ca şi cum ar fi ştiut cine ştie ce mari secrete amoroase în legătură cu ea, însă schimbau repede vorba şi luau alte subiecte la puricat, aveau destule, iar pe unele le dezbăteau şi de mai multe ori, fără să se sature.

*

Impiegatul – Vasile Stamatoiu îl chema în acte, îi ziceau Sile doar ăia care-l cunoşteau mai bine şi-şi permiteau să se tragă cu el de şireturi, ăilalţi nu-l scoteau din dom`şef, că era şef în halta lui şi, uneori, umbla încruntat ca unul cu responsabilităţi uriaşe – trăgea dintr-o ţigară şi privea, îngândurat, în lungul liniei, cu şapca dată înspre ceafă. Avea pantalonii mototoliţi în spatele genunchilor, de la statul pe scaun, iar haina era şi ea boţită.
– Bună ziua, dom` şef! Hai că mai e puţin şi vine, zise Axinte, iar Moşu` hămăi scurt, ca şi cum l-ar fi aprobat. Apoi dădu din coadă şi se aşeză la picioarele sale, cu botul pe labe.
– Vine pe dracu`, Axinte, răspunse impiegatul, răsucindu-se pe jumătate, ai rămas cu ochii-n soare, nu mai vine. Voiai să te duci undeva cu personalul? Nu te mai duci, mă, stai acasă. Unde dracului e mai bine ca acasă?
– De ce nu mai vine? Ne-a scos din grafic? îşi permise Axinte un simulacru de glumă.
– A deraiat, de-aia. A sărit de pe şine. Nu e foarte grav, dar a deraiat, m-au anunţat acum şi pe mine, nu se putea să nu m-anunţe. Telefonic. Suntem rupţi, bă, nu mai ajunge trenul la noi până nu repară ăştia şina. Ai venit degeaba. Ce urgenţă aveai? Că doar nu ţi-o fi venit de plimbare cu traista pe umăr şi cu dulăul după tine… N-ai treabă în ogradă? Io nu-mi mai văd capul de treabă, pe onoarea mea, da` trebuie să fiu aici prezent, la program, la datorie, graficele de circulaţie trebuie respectate, dar uite ce se poate întâmpla când îşi bagă dracu` coada.
Ia nu te mai umfla atâta în pene, gândi Axinte, însă tuşi ca şi cum l-ar fi zgâriat ceva pe gât şi o luă mai pe ocolite:
– S-o repara azi? De şina aia zic… S-o repara?
– Sufletu`… Canci. Astea durează, nu e ca şi cum s-ar fi răsturnat căruţa lui Nae în mijlocul uliţei, că mi-a adus, mai devreme, nişte lemne pentru iarnă – mi-a adus, l-am plătit, afacere bună pentru ambele părţi –, nu l-ai întâlnit?
– Ba da. Da` nu mi-a spus nimic, stătea pe capră şi fluiera, m-a văzut că veneam la gară, i-am spus că plec la Bucureşti, nu mi-a zis nimic. Putea să spună şi el nu te mai duce, prostule, că te duci degeaba…
– Nu ştia. M-au anunţat, te-le-fo-nic, acum cinşpe minute. Dacă ştia, ţi-ar fi spus, nu e Nae aşa căpcăun ca alţii, nu ţine veştile importante numai pentru el, nu le vinde pe ţuică. Că unii aşa fac, s-au adaptat, scot profit din orice. Chestiile astea durează, Axinte, se deschide anchetă, se face reconstituire, pe urmă vine cu macaraua, pui vagoanele la loc după ce schimbi şina, dacă s-a stricat le pui pe platformă, ca să le duci la reparat, vine şi procuratura, caz grav. Poate ajunge şi ministrul de la transporturi, mai ştii?
– Ministrul ce să caute prin pustietăţile astea ale noastre?
– Pe mă-sa şi pe tac-su, e ministru, trebuie să fie la faţa locului, să-l vadă lumea cum se implică, cum rezolvă situaţia, cum dă indicaţii ălora de sub el, că e schema mare. Ţine de politică… Axinte, nu v-aţi deşteptat şi voi deloc, mă, tot încuiaţi aţi rămas, mai citiţi presa, mai deschideţi televizoarele alea, că toţi v-aţi luat plasme. De ce le-aţi luat dacă nu vă uitaţi la ele?
– Bine că nu s-a lăsat cu moarte de om, murmură Axinte, apoi aprinse şi el o ţigară.
– A deraiat un marfar, că ăsta trecea înaintea personalului, personalul a fost oprit în timp util. Da` tot un drac, e circulaţia blocată, poate dă şi la ştiri. Dacă era mai aproape de noi vorbeam eu cu ziariştii, nu? Venea presa aici, la noi, luam uniforma aia nouă, le dădeam eu toate detaliile… Da` aşa am ratat ocazia, că a deraiat în câmp, nici nu se vede. Axinte, ascultă la mine, numai nenorociri se întâmplă, e şina veche, nimeni nu-şi mai dă interesul. Ia să fi fost eu ministru la transporturi, puneam şaua pe ei, îi frecam şi-n culcare, şi-n sculare, scoteam untul din ei, mă, că nouă aşa ne trebuie, nu facem nimic cu frumosul.
Făceai pe mă-ta…
– Lasă, dom` şef, rosti cu voce tare, fierul se repară, dacă mureau oameni era mai grav.

♣ Cristian Lisandru

Călătoria (7)

Se ridică şi îşi puse traista pe umăr. Moşu’ i-o luă înainte, cu coada pe sus, de parcă s-ar fi grăbit să ajungă mai repede la haltă spre a încheia socotelile dintre el şi stăpân la venirea personalului.
Axinte îl privi cu duioşie. Şi-ar fi dorit să ştie dacă se afla ceva în mintea animalului, dacă presimţea despărţirea definitivă sau dacă, pur şi simplu, nu înţelegea nimic şi trăia fiecare zi fără grija alteia. Dar parcă înţelegem tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru? Nu-nţelegem, cât am fi noi de oameni care buchisesc viaţa ca pe o carte… Mare cartea asta, Moşule, mare şi n-ajungi vreodată să o citeşti pe de-a-ntregul. Scuipi în buricele degetelor şi mai întorci o filă, şi încă una, şi încă una, până afli că drumul tău prin lume s-a sfârşit şi trebuie să-i laşi pe alţii să citească mai departe.
Fu contrariat de acele gânduri care se năpusteau peste el dintr-o dată. Trăise, iubise, muncise ca deşelatu’, spărsese ceapa cu pumnu’ şi tăiase mămăliga cu aţa, toamna culesese via, făcuse vinul, făcuse şi ţuică, mai îndreptase câte o şipcă sau bătuse câte un cui, dăduse cu bidineaua, îi mai ajutase şi pe alţii… De-ale gospodăriei. Dar întrebări despre viaţă nu-şi pusese niciodată. O luase aşa cum venea, o poftise să şadă la masa lui şi să întingă în blid. Atât…
– Şi atunci de ce pleci? Vrei să iei acu’ viaţa de la capăt după ce atâta vreme te-ai mulţumit să trăieşti aşa cum ai trăit?
Vorbise singur sau poate că i se păruse şi toate acele cuvinte erau doar în mintea sa… O fantasmă. Ca un fum de ţigară care se pierde după ce l-ai suflat şi nici amintirea lui albastră nu mai rămâne.

*

Într-un februarie nărăvaş căzuse un viscol puternic peste ei, chiar şi bătrânii satului se miraseră şi îşi făcuseră cruci mari. Aşa ceva nu mai văzuseră niciodată, o spuneau şi-n culcare, şi-n sculare, acoperişurile caselor se zgâlţâiau înfricoşător, sobele duduiau fără să facă faţă gerului, iar el privise pe fereastră şi observase înspăimântat că zăpada ascunsese pe de-a-ntregul coteţul câinelui.
Ieşise repede în nebunia albă care plesnea casa, furibundă, reuşise să sape o potecă până la Moşu’ şi-l găsise în coteţ, făcut covrig, fără să scâncească sau să latre, ca şi cum ar fi fost pregătit pentru o îndelungată hibernare pe care o accepta fără să protesteze. Îl luase în casă.
Moşu’ îşi scuturase în prag blana lungă în care se topeau ace de gheaţă, privise curios într-o parte şi în alta a camerei, apoi se tolănise la piciorul patului şi închisese ochii. Acceptase schimbarea fără să dea vreun semn că era mulţumit sau nu, fericit sau nu fiindcă scăpase de coteţul acela ascuns sub troienele din ce în ce mai înalte.
Nevastă-sa îl privise lung, aşa cum fac femeile atunci când ceva este peste puterea lor de înţelegere. Zisese că nu mai e sănătos la cap.
– Unde-ai pomenit, bărbate, să stea animalul în casă, laolaltă cu oamenii? Ce fel de om oi fi şi tu? Ţi-a luat Dumnezeu minţile?
Nu mai pomenise, e drept, chiar încercase să îşi reamintească dacă o astfel de întâmplare existase vreodată în satul lor, dar nici nu-l dăduse afară pe Moşu` până când nu trecuse viscolul acela învârtoşat care dorise să mute satul din loc.
Nu-l mutase. Dar unii muriseră de frig prin camerele îngheţate, aşa cum păţise ţaţa Mărioara, de pildă. Bătrână de-o uitase Dumnezeu pe uliţe, îmbrobodită, fără copii, rămasă singură într-o coşmelie pe care nu mai avusese cu ce să o încălzească. Până să se dezmeticească vecinii, sloi fusese baba, abia o desprinseseră din pat ca s-o ducă la groapă pe un ger cumplit. La început, groparii nici nu vruseseră să audă de săpat, aruncaseră cazmalele în zăpada înaltă, clătinaseră capetele pletoase şi vruseseră să plece, noroc cu popa Tănase – le dăduse de mâncare şi de băutură, le citise din Scripturi, îi afurisise dacă văzuse că nu o scoate la capăt cu ei, le promisese viaţa îmbelşugată pe lumea cealaltă, până la urmă săpaseră o groapă mică, atât de mică încât ţaţa Mărioara putea să audă şi viscolul de-acolo. Aşa spusese unul dintre gropari, înainte să ducă la gură sticla cu ţuică, după ce o acoperiseră pe moartă şi se pregăteau să plece înspre cârciumă.
Tot atunci murise şi Stoian Vijelie, ăstuia-i plăcuse în tinereţe să umble pe la vădane taman când vremea îi poprea pe toţi în case, nu-l opreau nici vântul, nici potopul, şi tocmai de-aia i se spusese aşa.
Avea copii, doi, băiat şi fată, dar până atunci veneau pe la el numai primăvara, vara şi toamna. Ziceau că iarna e mai greu, fiindcă li se înzăpezesc maşinile.
– Păi atunci descurcă-te, tată, dacă nu vrei să vii cu noi la oraş. Ce te costă?
Nu vrusese să-şi lase casa, le dăduse mereu cu tifla, că n-o să ajung eu să primesc pomană de la voi, după o viaţă muncită, ai dracului să fiţi amândoi, murise de frig şi – oamenii din sat se uitau sugestiv către cerul de plumb – copiii fuseseră nevoiţi să ajungă la mort şi iarna, vrând-nevrând. Nu li se înzăpeziseră maşinile, totuşi, semn că totul în viaţa asta se rezumă doar la a vrea, după cum spuseseră ăi bătrâni.
– Numai să vrei, bă, strigase unu’, numai să vrei! Da` dacă nu vrei, atunci degeaba eşti deştept şi-ai fost la şcoli, te caci în ea de viaţă şi moare tac-tu ca un câine… Ptiu!
Şi dăduse cu căciula de pământ, cerând încă o ţuică fiartă, plin de năduf. Oamenii din cârciumă îl aprobaseră în tăcere, vărsaseră câteva picături pentru sufletul răposatului şi viaţa mersese înainte, către primăvara aşteptată ca pe o izbăvire. Un pic mai tristă decât fusese până atunci, cu toate că oamenii nu aveau timp pentru a trage astfel de concluzii, dar nici nu-şi întrerupsese cursul.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Unul către altul

Iubita mea, mi-e dor nebun de tine,
Ca şi cum ne-ar fi despărţit o moarte,
Ca şi cum eu aş fi în altă parte
Şi-o lume subterană m-ar reţine.

Te văd acum cu ochii mari ai minţii,
Îmi eşti inconfundabilă, desigur,
Dar mă împleticesc pe drum, nesigur,
În timp ce trag de viaţa mea cu dinţii.

Şi ce cumplită continuitate
Ne-aruncă, veşnic, dintr-un mal în altul,
În mine ţipă, insensibil, şpaltul,
Şi mă consum în ubicuitate.

Ajută-mă să fiu metamorfoză,
Să ies din propriul trup, ca o nălucă,
Îmi fac cuţit din dorul meu de ducă,
Tăindu-mi drumuri prin anamorfoză.

Nu îmi mai simt nici pulsul, de o vreme,
În urma mea se cern elucubraţii,
Conflicte, amănunte, declaraţii,
Frânturi de viaţă dusă la extreme.

Iubita mea, mi-e dor nebun de tine,
Ca şi cum ne-ar fi despărţit o moarte,
Ca şi cum eu aş fi în altă parte
Şi-o lume subterană m-ar reţine.

♣ Cristian Lisandru (2011)

sursa foto – goodfon.ru

vis

ne rod statistici
ne torturează calcule meschine
sunt atâtea dileme existențiale
aşezate de alții între mine şi tine

se mai şi moare
inevitabil
moartea rămâne punctul de reper
mai ales atunci când priveşti
de la nivelul lumii către cer

nici nu mai ştiu ce să fac
de altfel
îți răvăşesc gândurile
cu o plăcere aproape infantilă
iar uneori
pe neaşteptate
mi se face milă
de mine de tine
de toate aceste subterfugii cu arome străine

lumea îşi taie partea leului
sperând crezând căzând
eu te-am visat pe o plajă pustie
alergând

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Dus fără întors

Îl apăsa distanţa parcursă, simţea cum i se înşurubează în piept fiecare kilometru, iar bornele plantate pe margine dădeau senzaţia că îl iau peste picior…

Nu le băga în seamă. Mergea de multă vreme, nu mai ştia de când. Luni, ani… Anotimp după anotimp, din ce în ce mai aproape de orizont şi de fiecare dată din ce în ce mai departe. Dorise, poate, la începutul cursei sale misterioase, să fugă de un trecut ambiguu, de un prezent întunecat de tristeţi cotidiene sau de un posibil viitor cu care nu dorea să aibă de-a face. Acum nici el nu mai ştia care fusese ideea iniţială. Cert este că fusese, se născuse brusc, aşa cum vin ideile pe lume, fără moaşă, fără forceps, i se infiltrase în minte şi pornise la drum nesfârşit într-o oarecare dimineaţă de toamnă.

Chiar se comportase normal înainte de plecare, cumpărase ziarul de la chioşc, citise pagina mondenă, o parcursese şi pe cea sportivă, mâncase o gogoaşă cu gem de vişine, măturase frunzele din faţa porţii. Apoi lăsase mătura rezemată de gardul viu şi o luase agale, către centrul orăşelului. Din centru o cotise la stânga, pe bulevardul care ducea către periferie. Şi tot aşa, pas cu pas, până când orăşelul rămăsese în urmă.

Prima noapte dormise într-o pensiune ieftină, dar începând cu cea de-a doua pusese capul pe unde se nimerise. Chiar şi sub cerul liber dormise şi se mirase că visase aşa de frumos. Crezuse că ai vise frumoase numai dacă stai cu urechea pe nişte perne mari, pufoase şi te înveleşti cu cearceafuri apretate…

Drumul lung îi oferise destule surprize, înţelesese că viaţa se vede altfel dacă o parcurgi cu piciorul. Trăgea concluzii în timp ce mergea şi regreta doar că nu pornise la drum mult mai devreme…

Domnule, veţi întreba, dar unde mergea, totuşi? Şi s-a oprit vreodată din drumul său? A ajuns la destinaţie?

Cred că mai merge şi azi, din loc în loc, cu o scânteie de fericire în ochi. Asta a fost regăsirea sa, aş îndrăzni să spun, reîntâlnirea cu el însuşi, împăcarea cu sine printr-o călătorie nesfârşită. La un moment dat – se oprise în faţa unei benzinării şi băuse pe nerăsuflate o sticlă cu apă plată – le-a spus unor curioşi că ar prefera să fie îngropat în picioare la momentul adevărului. Aşa zicea despre moarte, că este momentul adevărului. Şi mi-a plăcut. Dar mai mult mi-a plăcut ideea de dus fără întors. Destinaţia nu contează niciodată.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

probabil

trăim
cu lejeritatea execrabilă
a celui care nu mai are nimic de pierdut
jemanfişişti ai propriei existențe
idolatrizând rateuri frumos ambalate

cântăm
sub duş
în fața altarelor sau la cârciumă
vocile noastre acoperă simfonii celebre
savantul divin a fost darnic
avem talent cu nemiluita
când nu ştim ce să facem cu el
arătăm cu degetul
spre ue spre stratul de ozon spre fisc

plângem
în pumni
facem concurență bocitoarelor
ne privim în oglindă
înjurăm cu năduf

murim
mimând drame existențiale
înainte de a ne vinde demnitatea la talcioc
organizăm şuşe intens mediatizate

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: