Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

noapte

noapte

îmbracă-te într-o tăcere
lungă până la pământ
și prinde-ți la urechi
câteva doruri

o noapte nesfârșită
s-a agățat de genele noastre
și toate cuvintele au ațipit
visându-se
oameni

♧ Cristian Lisandru

Nocturnă

Strada lungă, pavată cu piatră cubică, era pustie. Felinarele de modă veche, încă demne sub vopseaua scorojită, ofereau privirii conuri de lumină difuză printre care puteai juca de-a baba-oarba cu întunericul mătăsos, prelins peste gardurile de lemn şi peste tufele strânse unele în altele sub răcoarea nopţii de octombrie.
Dând senzaţia că se află într-un echilibru precar, în vârful unui stâlp de telegraf al cărui lemn suferea vizibil din cauza unor crăpături în care timpul îşi înfipsese fără milă o daltă nevăzută, luna întregea aproape literar decorul nocturn, invitând un eventual trecător plictisit la neaşteptate momente de reflecţie.
O pisică de o culoare incertă traversă strada, cu un evident aer de superioritate felină apoi, din două salturi, escaladă un gard care încerca să reziste asediului unei plante agăţătoare insistente. Ajunsă la înălţime, pisica întoarse capul preţ de câteva secunde şi îl fixă cu ochii fosforescenţi, mânată parcă de o curiozitate căreia nu i se putuse împotrivi.
Bărbatul îşi scoase mâinile din buzunare şi ridică gulerul impermeabilului. O pală de vânt trimise în aer frunzele uscate, adunate lângă bordură şi, după ce oferi o ironică iluzie a unui zbor dezordonat de scurtă durată, le împrăştie cu nepăsare pe caldarâmul umed. De undeva, din spatele său, se auzi zgomotul produs de o portieră trântită, iar o pasăre plană impetuoasă pe deasupra copacilor care-şi înfigeau crengile pe jumătate dezgolite de frunze în noaptea indiferentă.
Lovi cu vârful pantofului o piatră şi privi amuzat cum se rostogoleşte ameţită de-a lungul trotuarului, peste dalele mari dintre care se iţeau firişoare de iarbă ca nişte prizoniere decise să ducă la bun sfârşit o paradoxală şi nesfârşită evadare.
Preţ de câteva minute, merse ascultându-şi paşii, lăsând gândurile să zburde nestingherite dintr-o parte în alta, într-un du-te-vino deloc obositor care avea menirea de a-i permite un scurt intermezzo cerebral. Puse o ţigară între buze, însă n-o aprinse, în pofida faptului că degetul mare al mâinii drepte rotea deja piatra brichetei, iar el trăia acea bucurie nedisimulată a fumătorului înrăit care anticipează savoarea primului fum tras în piept. Strânse filtrul cu dinţii în timp ce trecu pe lângă o cabină telefonică ale cărei geamuri fuseseră transformate, de-a lungul timpului, într-o adevărată frescă modernă a anunţurilor de tot felul. Receptorul era scos din furcă, iar bărbatul îl apucă şi îl repuse la locul său. Nu încercă să-şi explice gestul, ar fi putut foarte bine să treacă mai departe fără să dea dovadă de o astfel de implicare civică, dar imaginea acelui receptor spânzurat îi zgâriase retina şi acţionase sub imboldul unui impuls de moment.
Mută ţigara în celălalt colţ al buzelor şi abia acum îşi spuse în gând „gata, domnule, ai amânat destul momentul, poţi să o aprinzi, ce dracu` te fandoseşti atât?”
Flacăra brichetei aruncă o lumină palidă peste obrajii nebărbieriţi. Îşi continuă drumul, pufăind, cu mâinile în buzunarele impermeabilului, lăsându-şi privirile să alunece leneşe peste zidurile caselor scufundate în întuneric.
La jumătatea străzii se intersectă cu un individ care mergea clătinat, sprijinindu-se din când în când de gard pentru a-şi controla traiectoria. Se trase într-o parte, cu gând să-i facă loc, dar fu interpelat aproape instantaneu:
– Meştere, n-ai o ţigară?
Omul mirosea a alcool şi era deschis până la piept la cămaşa peste care aruncase un sacou cadrilat. Colţul din dreapta al gulerului cămăşii stătea tolănit peste haină, în vreme ce colţul stâng dădea senzaţia că doreşte să se ascundă cât mai repede sub rever.
Scoase o ţigară din pachet şi i-o întinse. Îi arătă bricheta, întrebându-l din priviri dacă nu doreşte şi un foc. Celălalt dădu din cap afirmativ.
– Bre, eşti un domn. Mai rar ca matale, zău aşa!
Se chinui să se menţină drept în vreme ce încerca să nimerească flacăra brichetei. După ce reuşi, îl privi în ochi, satisfăcut.
– Eu vin de la cârciumă, a fost paranghelie. Da` s-a terminat.
Plescăi din buze şi se rezemă de gard. Se scărpină după ceafă, apoi îşi continuă ideea:
– Aş mai fi băut, da ` nu m-au lăsat ospătarii, cică e ora închiderii. Pe dracu`. Nu-mi mai dai o ţigară? Să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi dacă-mi dai şi dacă nu-mi dai, ete aşa!
Îi oferi două ţigări şi-i întoarse spatele. După câţiva metri auzi din nou vocea gâjîită:
– Mă cheamă Radu, ca pe ăla din cântec, Radu mamii, Radule, nu se poate să nu-l ştii! Haiducul Radu, care bea şi chefuia… Te salut şi te respect! Potera mamii lor, că m-au dat afară din cârciumă!
Nu întoarse capul. Ridică doar o mână în aer, în semn de salut, apoi îşi continuă drumul. Lătră un câine în spatele său, dintr-o curte, iar vocea beţivului sfâşie penumbra ca o gheară:
– Marş de-aici, potaie, eu sunt Radu mamii! Marş!
Surâse. Şi se întrebă dacă legendarul haiduc Radu ar fi zâmbit la rândul său în cazul în care l-ar fi întâlnit pe acel petrecăreţ simpatic care sfida răcoarea nopţii prin cămaşa descheiată la trei nasturi.
Nu-s muiereeeee cu năframăăăă să mă dau de bună seamăăăăă…
Vocea beţivului dat afară din cârciumă de ospătari obosiţi tulbură liniştea străzii încă o dată, apoi se pierdu în întuneric împreună cu posesorul ei, urmată de o tuse straşnică.
Câinele începu să urle încetişor, un bocet canin prelung şi neînţeles, ca şi cum ar fi deplâns astfel soarta ingrată a omului care urma să ajungă acasă pe trei cărări, la ore mari, cu mintea tulburată şi cu un chiştoc stins în colţul gurii…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Lampa

O lampă aşezată pe nisip, o lampă veche, cu gaz, din acelea pe care le mai poți descoperi, uneori, prin case țărăneşti – uitate pe policioare de lemn, cu sticla pe jumătate afumată – sau prin unele târguri de vechituri, suveniruri din altă lume care îşi găsesc câteodată locul în lumea modernă, spre încântarea unor proprietari dornici să plaseze reminiscențe rurale în aridul decor modern. Un fel de păcăleală nevinovată a timpului ingrat, o reînrădăcinare absurdă, o întoarcere către origini – cergă pe pat, roată de căruță transformată în candelabru, blide pe pereți, ştergare, măsuță de lemn cu trei picioare, lampa cu sticla pe jumătate afumată – asezonată, totuşi, cu telefon mobil, laptop sau tabletă. Plus plasma de dimensiuni apreciabile.

Lampa arde. Nici nu are importanță când a aprins-o cineva sau de ce. Poate pentru a-mi lumina visul alb-negru, neliniştea, căutarea, plaja mângâiată de valurile de hârtie, lumea aceasta în care culorile nu au dreptul să pătrundă. 

Înserează sub un cer fumuriu, iar flacăra protejată de sticlă are ceva fantasmagoric în ea. O unduire albă, o pâlpâire continuă, un ochi lăptos care clipeşte către ceva, către cineva, către fantomele marinarilor înghițiți de oceanul de hârtie sau, de ce nu, către mine. Un far miniatural pentru un naufragiat oniric care merge dintr-o parte în alta, minunându-se de surprizele apărute sub pleoapele închise şi, inevitabil, obişnuindu-se cu ele. Un simbol. Sau doar o altă întâmplare în care doar eu încerc să descifrez mistere închipuite.

Noaptea trufaşă şi-a intrat în drepturi, iar eu, privind lampa aceasta cu sticla pe jumătate afumată, am senzația că am ajuns – am fost adus, am fost împins aici – doar pentru a şterge urmele fumului nesimțitor. Dar sticla e fierbinte, mie îmi este teamă că aş stinge chiar şi luna dacă aş sufla în flacără, îmi tremură picioarele la gândul unui periplu prin întuneric dens, pe plaja unui ocean de hârtie, şi – căutându-mi salvatoare circumstanțe atenuante – mă liniştesc cu gândul că nici nu port, vreodată, batistă la rever. Aşa că n-ar avea niciun sens să suflu în flacără, apoi să extrag sticla pe jumătate afumată din lăcaşul ei şi, fluierând (habar nu am de ce, dar asociez ştergerea sticlei de lampă cu fluieratul), să ajung la concluzia că nu am cu să îndepărtez acea negreală oribilă. 

Pâlpâire… Ca un semnal trimis către o corabie aflată în derivă. Ca o licărire de luciditate într-un vis din care ies, câteodată, doar pentru a ajunge la concluzia că nu doresc decât să visez din nou…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

 (Ne) Starea de marți – „Luna şi lacrimile ei galbene”

… se simțea atât de bine încât îi venea să chiuie, tocmai el, unul care strângea în trupul subțire atâtea şi atâtea semne de întrebare hulpave, atotputernice precum un Dumnezeu interior multiplicat, trufaşe, neîndurătoare şi parşive – cine poate împiedica un semn de întrebare, măcar unul dintre toate, să fie parşiv, dacă asta doreşte ? -, avea senzația că pluteşte, nu era beat, nu era nici măcar amețit, nu băuse nici măcar o jumătate de pahar cu vin, deşi, la un moment dat, intenționase asta, dorise din tot sufletul să o facă lată, lată, lată, un cer plin de stele îl veghea, înțelegător – sau, cel puțin, aşa i se părea -, îi accepta starea de bine pe care tocmai el nu reuşea să o descifreze, se simțea liber – nu putea să spună ca o pasăre fiindcă avea unele îndoieli cu privire la această comparație ordinară, mult prea des folosită de unii şi de alții -, iar libertatea aceasta îi călca pe urme, la o oră când oamenii normali (dar şi despre normalitate s-ar putea discuta la nesfârşit, nu-i aşa?) dormeau, sforăiau, visau frumos sau aveau coşmaruri, el se simțea bine, mergea pe malul unui râu negru în care cădeau lacrimi galbene – o lună tristă; dar de ce tristă tocmai într-o noapte în care el se simțea aşa de bine? -, mergea fără să obosească şi, la un moment dat, începând să fluiere o melodie oarecare, şi-a dat seama, fericit, că trăieşte cu adevărat, fără a putea să înțeleagă, totuşi, de ce plângea luna – ca o sentimentală lacrimogenă a unor vremuri renegate de cinica societatea modernă – cu lacrimi galbene, galbene, galbene…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

gânduri

gândurile acestea
înfăşurate
strânse într-o îmbrățişare
lungă
mută
ca şi cum ar dori să se ascundă
de o moarte a gândurilor

există aşa ceva?
eu cred că există

gândurile acestea
nu mai vor să fac loc altora
pe sub frunți se învălmăşesc
nori nărăvaşi
scăpați din chingi nevăzute

strânge-mă în brațe
suntem doar gânduri
vom aştepta împreună
o altă dimineață
o altă moarte
gândindu-ne

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

 

(Ne)Starea de Marţi – „Dimineaţă”

Bulevard înceţoşat, tramvai spintecând fără milă întunericul luat prin surprindere. Zori furişaţi printre blocuri ca nişte amanţi încercănaţi, abia coborâți din paturile răvăşite ale ibovnicelor, un claxon apăsat insistent care tulbură vise încă nepovestite. Cafea. Departe de a fi una magică, dimineaţa scutură insomnii, mângâie alte griji, deschide ferestre, uşi, capitole. Oraşul murmură aceeaşi linie melodică banală, toamna şterge alte frunze de pe o partitură nevăzută, cineva fluieră. A dor, a pagubă, a cine ştie ce… E încă întuneric sub gene, e devreme, e ca şi cum nici noaptea nu s-a hotărât, totuşi, să părăsească scena. Dar tramvaiul o taie în două, nemilos, iar ceaţa – ca un complice mârşav – ascunde orice urmă.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

dorință

poftim idee
am vrut să deşurubez luna
ridicat pe vârfuri
mâna întinsă degete răşchirate
o gheară neputincioasă
luna îngălbenea acoperişuri
complice zeflemitoare indiferentă?

ochii aceia felini mă priveau
ca pe o curiozitate nocturnă
poate sunt doar stele căutând un alt cer

mi-am spus
râzând de propriile-mi subterfugii

Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

gând 7

gând (2)

… pluteau pe sub bărbia ascuţită a lunii câteva gânduri răzleţe, unul dintre ele sunt chiar eu – încercam să spun, numai că toate cuvintele se înverşunau să rămână în mine, ca şi cum dintr-o dată s-ar fi revoltat şi nu ar mai fi vrut să iasă (în lumea mea, în lumea lor, în lumea noastră?) –, iată că am ajuns un gând, fără să îmi dau seama, fără să doresc asta, oare voi fi atât de incitant încât să mă gândească un el/o ea, la un moment dat, ferecându-mă într-o lacrimă, într-un surâs timid, într-o înfiorare?

♣ Cristian Lisandru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: