Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

noapte

Lampa

O lampă aşezată pe nisip, o lampă veche, cu gaz, din acelea pe care le mai poți descoperi, uneori, prin case țărăneşti – uitate pe policioare de lemn, cu sticla pe jumătate afumată – sau prin unele târguri de vechituri, suveniruri din altă lume care îşi găsesc câteodată locul în lumea modernă, spre încântarea unor proprietari dornici să plaseze reminiscențe rurale în aridul decor modern. Un fel de păcăleală nevinovată a timpului ingrat, o reînrădăcinare absurdă, o întoarcere către origini – cergă pe pat, roată de căruță transformată în candelabru, blide pe pereți, ştergare, măsuță de lemn cu trei picioare, lampa cu sticla pe jumătate afumată – asezonată, totuşi, cu telefon mobil, laptop sau tabletă. Plus plasma de dimensiuni apreciabile.

Lampa arde. Nici nu are importanță când a aprins-o cineva sau de ce. Poate pentru a-mi lumina visul alb-negru, neliniştea, căutarea, plaja mângâiată de valurile de hârtie, lumea aceasta în care culorile nu au dreptul să pătrundă. 

Înserează sub un cer fumuriu, iar flacăra protejată de sticlă are ceva fantasmagoric în ea. O unduire albă, o pâlpâire continuă, un ochi lăptos care clipeşte către ceva, către cineva, către fantomele marinarilor înghițiți de oceanul de hârtie sau, de ce nu, către mine. Un far miniatural pentru un naufragiat oniric care merge dintr-o parte în alta, minunându-se de surprizele apărute sub pleoapele închise şi, inevitabil, obişnuindu-se cu ele. Un simbol. Sau doar o altă întâmplare în care doar eu încerc să descifrez mistere închipuite.

Noaptea trufaşă şi-a intrat în drepturi, iar eu, privind lampa aceasta cu sticla pe jumătate afumată, am senzația că am ajuns – am fost adus, am fost împins aici – doar pentru a şterge urmele fumului nesimțitor. Dar sticla e fierbinte, mie îmi este teamă că aş stinge chiar şi luna dacă aş sufla în flacără, îmi tremură picioarele la gândul unui periplu prin întuneric dens, pe plaja unui ocean de hârtie, şi – căutându-mi salvatoare circumstanțe atenuante – mă liniştesc cu gândul că nici nu port, vreodată, batistă la rever. Aşa că n-ar avea niciun sens să suflu în flacără, apoi să extrag sticla pe jumătate afumată din lăcaşul ei şi, fluierând (habar nu am de ce, dar asociez ştergerea sticlei de lampă cu fluieratul), să ajung la concluzia că nu am cu să îndepărtez acea negreală oribilă. 

Pâlpâire… Ca un semnal trimis către o corabie aflată în derivă. Ca o licărire de luciditate într-un vis din care ies, câteodată, doar pentru a ajunge la concluzia că nu doresc decât să visez din nou…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

 (Ne) Starea de marți – „Luna şi lacrimile ei galbene”

… se simțea atât de bine încât îi venea să chiuie, tocmai el, unul care strângea în trupul subțire atâtea şi atâtea semne de întrebare hulpave, atotputernice precum un Dumnezeu interior multiplicat, trufaşe, neîndurătoare şi parşive – cine poate împiedica un semn de întrebare, măcar unul dintre toate, să fie parşiv, dacă asta doreşte ? -, avea senzația că pluteşte, nu era beat, nu era nici măcar amețit, nu băuse nici măcar o jumătate de pahar cu vin, deşi, la un moment dat, intenționase asta, dorise din tot sufletul să o facă lată, lată, lată, un cer plin de stele îl veghea, înțelegător – sau, cel puțin, aşa i se părea -, îi accepta starea de bine pe care tocmai el nu reuşea să o descifreze, se simțea liber – nu putea să spună ca o pasăre fiindcă avea unele îndoieli cu privire la această comparație ordinară, mult prea des folosită de unii şi de alții -, iar libertatea aceasta îi călca pe urme, la o oră când oamenii normali (dar şi despre normalitate s-ar putea discuta la nesfârşit, nu-i aşa?) dormeau, sforăiau, visau frumos sau aveau coşmaruri, el se simțea bine, mergea pe malul unui râu negru în care cădeau lacrimi galbene – o lună tristă; dar de ce tristă tocmai într-o noapte în care el se simțea aşa de bine? -, mergea fără să obosească şi, la un moment dat, începând să fluiere o melodie oarecare, şi-a dat seama, fericit, că trăieşte cu adevărat, fără a putea să înțeleagă, totuşi, de ce plângea luna – ca o sentimentală lacrimogenă a unor vremuri renegate de cinica societatea modernă – cu lacrimi galbene, galbene, galbene…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

gânduri

gândurile acestea
înfăşurate
strânse într-o îmbrățişare
lungă
mută
ca şi cum ar dori să se ascundă
de o moarte a gândurilor

există aşa ceva?
eu cred că există

gândurile acestea
nu mai vor să fac loc altora
pe sub frunți se învălmăşesc
nori nărăvaşi
scăpați din chingi nevăzute

strânge-mă în brațe
suntem doar gânduri
vom aştepta împreună
o altă dimineață
o altă moarte
gândindu-ne

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

 

(Ne)Starea de Marţi – „Dimineaţă”

Bulevard înceţoşat, tramvai spintecând fără milă întunericul luat prin surprindere. Zori furişaţi printre blocuri ca nişte amanţi încercănaţi, abia coborâți din paturile răvăşite ale ibovnicelor, un claxon apăsat insistent care tulbură vise încă nepovestite. Cafea. Departe de a fi una magică, dimineaţa scutură insomnii, mângâie alte griji, deschide ferestre, uşi, capitole. Oraşul murmură aceeaşi linie melodică banală, toamna şterge alte frunze de pe o partitură nevăzută, cineva fluieră. A dor, a pagubă, a cine ştie ce… E încă întuneric sub gene, e devreme, e ca şi cum nici noaptea nu s-a hotărât, totuşi, să părăsească scena. Dar tramvaiul o taie în două, nemilos, iar ceaţa – ca un complice mârşav – ascunde orice urmă.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

dorință

poftim idee
am vrut să deşurubez luna
ridicat pe vârfuri
mâna întinsă degete răşchirate
o gheară neputincioasă
luna îngălbenea acoperişuri
complice zeflemitoare indiferentă?

ochii aceia felini mă priveau
ca pe o curiozitate nocturnă
poate sunt doar stele căutând un alt cer

mi-am spus
râzând de propriile-mi subterfugii

Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

gând 7

gând (2)

… pluteau pe sub bărbia ascuţită a lunii câteva gânduri răzleţe, unul dintre ele sunt chiar eu – încercam să spun, numai că toate cuvintele se înverşunau să rămână în mine, ca şi cum dintr-o dată s-ar fi revoltat şi nu ar mai fi vrut să iasă (în lumea mea, în lumea lor, în lumea noastră?) –, iată că am ajuns un gând, fără să îmi dau seama, fără să doresc asta, oare voi fi atât de incitant încât să mă gândească un el/o ea, la un moment dat, ferecându-mă într-o lacrimă, într-un surâs timid, într-o înfiorare?

♣ Cristian Lisandru

noapte cu lacrimi de aur

noaptea se clătina buimacă2016-03-16 22.34.34
pălmuită de tăcerea unui oraş absent
plângea cu stele pe sub ferestre
în urma ei unduia un râu galben
nu îl vedeam decât noi bineînţeles
sunt ore la care oamenii dorm
îşi întorc grijile de pe o parte pe alta
le încălzesc la piept
apoi vorbesc cu ei înşişi fără glas

noaptea aceea părea neajutorată
am alergat amândoi după ea
s-a făcut dimineaţă abia după ce am ajutat-o să treacă strada
un vânzător de fantasme trăgea dintr-o pipă
aşezat pe bordură
ne-a salutat a ridicat picioarele
râul galben a stropit manşetele zorilor
râdeam năuciţi de întâmplare
tu doreai încă o noapte cu lacrimi de aur
în plină zi

♣ Cristian Lisandru – 2013

plutire

noaptea se lepăda de umbre
una câte una
lasciv
fără cuvinte
un înger abia trezit
își spăla fața cu apă rece
sufla în lumânările cerului
mângâia dimineața palidă cu aripi amorțite

s-a mai stins o stea
decupată în ochiul încețoșat al ferestrei
nopțile de dragoste sunt atât de scurte
gândeam înfiorat
părul tău cobora până la pământ
ca o scară de mătase
sub tălpile goale eram chiar eu
întins peste câteva vise absurde

tu pluteai între noapte și zi
ca o umbră nehotărâtă
rămasă în urmă

♣ Cristian Lisandru – 19 noiembrie 2013

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: