Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

nocturnă

Lampa

O lampă aşezată pe nisip, o lampă veche, cu gaz, din acelea pe care le mai poți descoperi, uneori, prin case țărăneşti – uitate pe policioare de lemn, cu sticla pe jumătate afumată – sau prin unele târguri de vechituri, suveniruri din altă lume care îşi găsesc câteodată locul în lumea modernă, spre încântarea unor proprietari dornici să plaseze reminiscențe rurale în aridul decor modern. Un fel de păcăleală nevinovată a timpului ingrat, o reînrădăcinare absurdă, o întoarcere către origini – cergă pe pat, roată de căruță transformată în candelabru, blide pe pereți, ştergare, măsuță de lemn cu trei picioare, lampa cu sticla pe jumătate afumată – asezonată, totuşi, cu telefon mobil, laptop sau tabletă. Plus plasma de dimensiuni apreciabile.

Lampa arde. Nici nu are importanță când a aprins-o cineva sau de ce. Poate pentru a-mi lumina visul alb-negru, neliniştea, căutarea, plaja mângâiată de valurile de hârtie, lumea aceasta în care culorile nu au dreptul să pătrundă. 

Înserează sub un cer fumuriu, iar flacăra protejată de sticlă are ceva fantasmagoric în ea. O unduire albă, o pâlpâire continuă, un ochi lăptos care clipeşte către ceva, către cineva, către fantomele marinarilor înghițiți de oceanul de hârtie sau, de ce nu, către mine. Un far miniatural pentru un naufragiat oniric care merge dintr-o parte în alta, minunându-se de surprizele apărute sub pleoapele închise şi, inevitabil, obişnuindu-se cu ele. Un simbol. Sau doar o altă întâmplare în care doar eu încerc să descifrez mistere închipuite.

Noaptea trufaşă şi-a intrat în drepturi, iar eu, privind lampa aceasta cu sticla pe jumătate afumată, am senzația că am ajuns – am fost adus, am fost împins aici – doar pentru a şterge urmele fumului nesimțitor. Dar sticla e fierbinte, mie îmi este teamă că aş stinge chiar şi luna dacă aş sufla în flacără, îmi tremură picioarele la gândul unui periplu prin întuneric dens, pe plaja unui ocean de hârtie, şi – căutându-mi salvatoare circumstanțe atenuante – mă liniştesc cu gândul că nici nu port, vreodată, batistă la rever. Aşa că n-ar avea niciun sens să suflu în flacără, apoi să extrag sticla pe jumătate afumată din lăcaşul ei şi, fluierând (habar nu am de ce, dar asociez ştergerea sticlei de lampă cu fluieratul), să ajung la concluzia că nu am cu să îndepărtez acea negreală oribilă. 

Pâlpâire… Ca un semnal trimis către o corabie aflată în derivă. Ca o licărire de luciditate într-un vis din care ies, câteodată, doar pentru a ajunge la concluzia că nu doresc decât să visez din nou…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

nocturnă


Îmi place să te privesc atunci când dormi. Îmi imaginez că în visele tale misterioase există întotdeauna și un loc pentru mine, iar viața în doi se desfășoară – fără a cădea pradă unor imixtiuni dezolante, generatoare de turbulențe – în două lumi care se intersectează, miraculos, de fiecare dată când îmbobocește dimineața sub privirile tăioase ale unor păsări de noapte. Șoaptele nopții au fost și sunt o muzică suavă pentru urechile celui care, scriindu-te, uită să adoarmă. Atunci când aud cum respiri știu că trăiesc și eu.

nocturnă

umbre cuprinse de isterie
o fereastră deschisă
un pahar cu vin

perdeaua flutură
pasărea nevăzută imploră doruri înaripate

noaptea se răsucește de pe o parte pe alta
convulsivă
visează că alunecă de pe umerii tăi
și se topește într-o dimineață de aur
prinsă la glezne

eu am uitat să dorm de când te scriu
sânul tău
dezgolit
strălucește în întuneric

Cristian Lisandru24 mai 2015


De vorbă cu ploaia, cu gândul la tine


Lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu – ele sunt numai în sufletul nostru.
(Mihai Eminescu)

Mă caută nişte ploi reci, îmi tot bat în ferestre şi vor să poarte dialoguri la ore mari. Ies pe balcon, deschid geamul şi aprind o ţigară. M-aş lăsa de fumat, dar nu-mi vine să pun punctul final fiindcă trăiesc de fiecare dată încântarea nedisimulată a punctelor de suspensie. Pun şi-un vin roşu, colorează decorul, îmi place cum gâlgâie atunci când curge în pahar. Dar şi mai mult mă încântă alunecarea pe gât.

Oraşul văzut de sus, în nopţile ploioase. Murat. Înfrigurat. Nu spun bacovian, a devenit deja o banalitate raportarea permanentă la Bacovia. Taxiurile galbene par o blasfemie a culorii în negura nocturnă, iar câte unul trece în viteză şi doar culoarea roşie a semafoarelor îl determină să oprească, să deschidă geamul şi să lanseze dedicaţii muzicale către insomniaci. Manele. Nu poţi să faci nimic în gustul omului, mai ales că picăturile spală repede orice mizerie.

Când mă găseşte în balcon, ploaia – fie ea și o ploaie de februarie, ursuză și peste măsură de infatuată – mă ia prieteneşte pe după umeri şi îmi spune poveşti. O ascult, iar din când în când mă întorc către tine şi îţi mângâi somnul cu privirea.

Îmi sunt  dragi momentele acestea în care ştiu că voi închide geamul şi voi evada din Turnul Babel pentru a redescoperi căldura trupului tău gol. Cei câţiva metri care ne despart temporar mi se par întotdeauna prea lungi, iar ploaia rece îmi trimite bezele din spatele storurilor şi fredonează melodii de neuitat atunci când te lipeşti de mine şi murmuri că mă iubeşti…

♣ Cristian Lisandru


Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: