Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

ocean

Lampa

O lampă aşezată pe nisip, o lampă veche, cu gaz, din acelea pe care le mai poți descoperi, uneori, prin case țărăneşti – uitate pe policioare de lemn, cu sticla pe jumătate afumată – sau prin unele târguri de vechituri, suveniruri din altă lume care îşi găsesc câteodată locul în lumea modernă, spre încântarea unor proprietari dornici să plaseze reminiscențe rurale în aridul decor modern. Un fel de păcăleală nevinovată a timpului ingrat, o reînrădăcinare absurdă, o întoarcere către origini – cergă pe pat, roată de căruță transformată în candelabru, blide pe pereți, ştergare, măsuță de lemn cu trei picioare, lampa cu sticla pe jumătate afumată – asezonată, totuşi, cu telefon mobil, laptop sau tabletă. Plus plasma de dimensiuni apreciabile.

Lampa arde. Nici nu are importanță când a aprins-o cineva sau de ce. Poate pentru a-mi lumina visul alb-negru, neliniştea, căutarea, plaja mângâiată de valurile de hârtie, lumea aceasta în care culorile nu au dreptul să pătrundă. 

Înserează sub un cer fumuriu, iar flacăra protejată de sticlă are ceva fantasmagoric în ea. O unduire albă, o pâlpâire continuă, un ochi lăptos care clipeşte către ceva, către cineva, către fantomele marinarilor înghițiți de oceanul de hârtie sau, de ce nu, către mine. Un far miniatural pentru un naufragiat oniric care merge dintr-o parte în alta, minunându-se de surprizele apărute sub pleoapele închise şi, inevitabil, obişnuindu-se cu ele. Un simbol. Sau doar o altă întâmplare în care doar eu încerc să descifrez mistere închipuite.

Noaptea trufaşă şi-a intrat în drepturi, iar eu, privind lampa aceasta cu sticla pe jumătate afumată, am senzația că am ajuns – am fost adus, am fost împins aici – doar pentru a şterge urmele fumului nesimțitor. Dar sticla e fierbinte, mie îmi este teamă că aş stinge chiar şi luna dacă aş sufla în flacără, îmi tremură picioarele la gândul unui periplu prin întuneric dens, pe plaja unui ocean de hârtie, şi – căutându-mi salvatoare circumstanțe atenuante – mă liniştesc cu gândul că nici nu port, vreodată, batistă la rever. Aşa că n-ar avea niciun sens să suflu în flacără, apoi să extrag sticla pe jumătate afumată din lăcaşul ei şi, fluierând (habar nu am de ce, dar asociez ştergerea sticlei de lampă cu fluieratul), să ajung la concluzia că nu am cu să îndepărtez acea negreală oribilă. 

Pâlpâire… Ca un semnal trimis către o corabie aflată în derivă. Ca o licărire de luciditate într-un vis din care ies, câteodată, doar pentru a ajunge la concluzia că nu doresc decât să visez din nou…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Libertate

Valurile de hârtie lovesc un ponton apărut de niciunde, iar o barcă, legănându-se hipnotic, mă îndeamnă să vâslesc către cea mai apropiată corabie. N-am mai vâslit din adolescenţă, legile nescrise ale oniricului impun o retrospectivă pe care nu o anticipasem, erau alţi ani, alte zâmbete, alte doruri, toate ascunse prin cute de gând, erau oameni care zâmbeau înţelegător, erau ţigănci cu ochi de oţel şi garoafe sângerii.

Ce ciudat. Încerc să vizualizez o garoafă roşie ca sângele abia scurs dintr-o rană deschisă. În alb-negru este doar o simulare execrabilă. Încă mă întreb dacă a vâsli într-un vis este totuna cu efortul depus în realitate, oricare ar fi ea, când corăbiile, lovindu-se unele de altele, transformă întreg decorul într-un naufragiu de proporţii. Lemnul scrâşneşte, catargele se frâng, răsună bubuituri de tun şi îmi este teamă că oceanul de hârtie va lua foc. Un gând nebun, însă perspectiva mă înfioară.

Către ce aş mai vâsli acum? Şi ce înseamnă un naufragiu visat? Unde sunt toate fantomele marinarilor, cine va mai striga „pământ” pentru a se bucura de contactul cu alţi oameni, cu alte vise, cu alte destine?

Merg pe plajă, strig „pământ” şi nu mă aude nimeni. Sunt convins că ofer imaginea unuia numai bun pentru o internare pe termen nelimitat la casa de nebuni – acolo unde toţi se cred sănătoşi şi, poate, chiar aşa este, ideea fiind îndelung pritocită de-a lungul timpului de unii şi de alţii -, însă nu-mi pasă.

La picioarele mele aterizează un ziar care anunţă, cu litere boldate, că „Libertatea a venit!” Nu înţeleg nimic, despre libertate s-a vorbit şi se va mai vorbi, totul ţine de perspectivă, de tabăra din care faci parte, de chef, de arta manipulării. Aveţi chef să fiţi liberi? Mulţimea răcneşte – un ocean de oameni, valurile fiecărui destin se amestecă, uluitor, cu altele – ca o singură voce: Daaaaaaaaaa! Visez o bucurie nemărginită, oameni dansând pe străzi, bărbaţi care trag cu arme către cer, femei care se lasă îmbrăţişate şi sărutate de bărbaţi necunoscuţi. Euforie. Vreţi libertate? Daaaaaaa!

Scenariul este acelaşi. Libertatea – ce marfă la mâna a doua, vândută de samsarii perverşi ai fiecărei epoci!

Sunt surprins de propriile gânduri. Plaja pustie ar trebui să îndemne la o altfel de meditaţie, naufragiul apocaliptic ar fi trebuit să inducă o altfel de stare. M-am obişnuit. Vreţi să visaţi? Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Fac şi eu parte din mulţime, identificându-mă cu fiecare destin în parte. Mi se pare că te văd, pierdută printre alte femei care strigă. Şi încerc să ajung mai aproape de tine, temându-mă ca nu cumva vreun necunoscut să atingă, înaintea mea, buzele tale…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

gând (14)

gand 14

sursa foto – goodfon.ru

Tentativa de a explica inexplicabilul


Cerul rănit de arme nevăzute însângerează valurile unui ocean fără odihnă, un far înfipt trufaș în stânci milenare asistă cu pasivitatea unui cioclu de piatră agonia interminabilă, poate că s-ar naște o poveste tragică din toată această imagine, iar un final încărcat cu dramatism bine dozat ar deveni peste timp chiar supremul ideal literar – vânat, visat, implorat –, însă niciun scriitor nu a înmuiat încă pana tremurândă în călimara pe jumătate goală pentru a surprinde furibunda desfășurare apocaliptică, sunt momente în care mânuitorii cuvintelor meșteșugite nu se află niciodată acolo unde ar trebui să fie, la intersecția dintre realitatea brută și lipsa de pudoare a imaginației trezite din letargie, sunt absenți, apatici, răpuși de griji înainte de a înfiripa un nou paragraf, de a deschide o altă paranteză, uită să mai scrie și ridică din umeri, neputincioși, atunci când cerul se prăvălește peste ei ca o erată a unor vieți-manuscris întoarse din drumul către îmbrățișarea voluptuoasă a ultimei tiparnițe, scriitorii au pretenția că le pot vedea pe toate, că le pot scrie pe toate mai bine decât alții, mai bine decât toți ceilalți la un loc, am citit că scriitorul adevărat este un om care nu își găsește cuvintele și atunci le caută și, căutându-le, găsește ceva mai bun[1], poate tocmai de aceea nu vine nimeni pe drumul de piatră pentru a surprinde, cu subiect și predicat, ultimele zvârcoliri ale cerului rănit de moarte, toți scriitorii lumii caută, caută cu înfrigurare ceva ce nu vor găsi niciodată, dar gândurile zboară și cuvintele merg pe jos, iată toată drama scriitorului[2], circumstanțele atenuante sunt și ele prezente, bineînțeles, au rolul lor esențial în tentativa de a explica inexplicabilul, ratarea de sine, lenea nativă, superficialitatea scriitoricească, autosuficiența și mult prea des trâmbițata (uite-o, nu e) literatură de sertar, numai că cerul rănit de arme nevăzute însângerează acum și aici valurile unui ocean misterios, iar farul înfipt trufaș în stânci milenare rămâne un cioclu de piatră fără mâini…

♣ Cristian Lisandru

[1] Vezi definiția dată de Paul Valery în „Poietică” (1920).

[2] Vezi definiția dată de Julien Green.


Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: