Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

oniric

Gondolierii unei Veneţii fără apă (ipoteză poetică)

Suntem gondolieri fără gondolă,
Nădăjduind iubiri răvăşitoare,
În noi cresc patimi ademenitoare
Şi-acorduri cu parfum de barcarolă.

Regretele sunt diversificate,
Iar vocea ne-am pierdut-o, de o vreme,
Nu sunt manageri care să ne cheme
Spre-a profita de vâslele uscate.

Purtăm în suflet dorul de plutire
Şi chiar plutim oniric, câteodată,
Recuperând o barcă scufundată
Din apele rămase-n amintire.

E-un drum uscat spre altă meserie,
Ca suveniruri, de-am putea, ne-am vinde,
Şi ce melancolie ne cuprinde
Atunci când despre noi se mai şi scrie.

Ne vom reprofila, o cere viaţa,
Vom pune roţi gondolelor, probabil,
Destin secat, arid, irefutabil,
Aşa precum obligă, astăzi, piaţa.

Suntem gondolieri fără gondolă,
Nădăjduind iubiri răvăşitoare,
În noi cresc patimi ademenitoare
Şi-acorduri cu parfum de barcarolă.

Cristian Lisandru (14 iulie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

Libertate

Valurile de hârtie lovesc un ponton apărut de niciunde, iar o barcă, legănându-se hipnotic, mă îndeamnă să vâslesc către cea mai apropiată corabie. N-am mai vâslit din adolescenţă, legile nescrise ale oniricului impun o retrospectivă pe care nu o anticipasem, erau alţi ani, alte zâmbete, alte doruri, toate ascunse prin cute de gând, erau oameni care zâmbeau înţelegător, erau ţigănci cu ochi de oţel şi garoafe sângerii.

Ce ciudat. Încerc să vizualizez o garoafă roşie ca sângele abia scurs dintr-o rană deschisă. În alb-negru este doar o simulare execrabilă. Încă mă întreb dacă a vâsli într-un vis este totuna cu efortul depus în realitate, oricare ar fi ea, când corăbiile, lovindu-se unele de altele, transformă întreg decorul într-un naufragiu de proporţii. Lemnul scrâşneşte, catargele se frâng, răsună bubuituri de tun şi îmi este teamă că oceanul de hârtie va lua foc. Un gând nebun, însă perspectiva mă înfioară.

Către ce aş mai vâsli acum? Şi ce înseamnă un naufragiu visat? Unde sunt toate fantomele marinarilor, cine va mai striga „pământ” pentru a se bucura de contactul cu alţi oameni, cu alte vise, cu alte destine?

Merg pe plajă, strig „pământ” şi nu mă aude nimeni. Sunt convins că ofer imaginea unuia numai bun pentru o internare pe termen nelimitat la casa de nebuni – acolo unde toţi se cred sănătoşi şi, poate, chiar aşa este, ideea fiind îndelung pritocită de-a lungul timpului de unii şi de alţii -, însă nu-mi pasă.

La picioarele mele aterizează un ziar care anunţă, cu litere boldate, că „Libertatea a venit!” Nu înţeleg nimic, despre libertate s-a vorbit şi se va mai vorbi, totul ţine de perspectivă, de tabăra din care faci parte, de chef, de arta manipulării. Aveţi chef să fiţi liberi? Mulţimea răcneşte – un ocean de oameni, valurile fiecărui destin se amestecă, uluitor, cu altele – ca o singură voce: Daaaaaaaaaa! Visez o bucurie nemărginită, oameni dansând pe străzi, bărbaţi care trag cu arme către cer, femei care se lasă îmbrăţişate şi sărutate de bărbaţi necunoscuţi. Euforie. Vreţi libertate? Daaaaaaa!

Scenariul este acelaşi. Libertatea – ce marfă la mâna a doua, vândută de samsarii perverşi ai fiecărei epoci!

Sunt surprins de propriile gânduri. Plaja pustie ar trebui să îndemne la o altfel de meditaţie, naufragiul apocaliptic ar fi trebuit să inducă o altfel de stare. M-am obişnuit. Vreţi să visaţi? Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Fac şi eu parte din mulţime, identificându-mă cu fiecare destin în parte. Mi se pare că te văd, pierdută printre alte femei care strigă. Şi încerc să ajung mai aproape de tine, temându-mă ca nu cumva vreun necunoscut să atingă, înaintea mea, buzele tale…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Semne

Unele poveşti nu vor fi scrise niciodată, însă puterea de a le trăi ne aparține. Iată-mă din nou în fața aceloraşi valuri de hârtie, încercând din răsputeri să citesc (să citesc, să citesc, să citesc) tot ceea ce s-a scris de-a lungul timpurilor – în timpul acesta mă pierd prin vise alb-negru, în timpul acela îți spuneam (îmi spuneam?) că nici măcar visele nu vor avea puterea de a ne separa, în timpul care va veni mă voi lupta, la rându-mi, cu mori de vânt căzute într-o putrezită banalitate -, căutându-mă, căutându-te, căutându-ne… Împărțim acelaşi timp şi mai multe timpuri, suntem acum şi atunci, hrănim un mâine flămând cu resturile unui ieri împuținat. 
Mă întreb – iar întrebarea aceasta obsedantă devine un laitmotiv al peregrinării mele onirice – pe unde rătăceşti, mă întreb dacă urmele paşilor tăi sunt acoperite de aceleaşi valuri de hârtie, dacă priveşti, ca şi mine, către acest orizont ambiguu ca o părere cu inflexiuni machiavelice.
Întrebările există doar fiindcă noi, oamenii, am inventat semnele de întrebare. Pe urmă, puşi în fața unei crunte realități, am ridicat din umeri.

Orizont străpuns de etravele unor corăbii cu pânze sfâşiate, fantome înfăşurate în cețuri, vis desprins din cărți, din scenarii prăfuite, din monumentale producții cinematografice în care nu vom fi niciodată personaje. Pirați, comori, călători disperați, căutători indecişi, exploratori versați ai unor mirifice iluzii, scriitori privilegiați pentru care marginile pământului sunt mai aproape decât foaia albă. Speranță, deznădejde, bucurie, pământ, sete, beție, insule salvatoare, cântece de sirenă. 

Mi te imaginez surâzând… Orizontul surâde, valurile foşnesc, corăbiile acestea caută porturi inexistente.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ro

Echipa e completă

Văd ca prin ceață, iar vocile din jurul meu sunt mai mult un zumzet din care reuşesc, concentrându-mă – tâmplele zvâcnesc de parcă nişte spiriduşi ascunşi în cutia craniană au înființat o trupă de percuție -, să smulg doar unele cuvinte. Licoare, tentativă, vis permanent, muştruluială, leşin, moment oportun… Încetul cu încetul, însă, realitatea începe să capete contur. Motanul Albastru se află în fața mea, mă priveşte nerăbdător şi oarecum curios, asta în timp ce realizez că sunt aşezat în fund, sprijinit de un copac. Din stânga aud vocea cu inflexiuni molatice a Iepurelui:
– Cred că licoarea îşi face efectul, Motanule, începusem să cred că a expirat şi vom înregistra un eşec usturător.
– E preparată acum o lună şi trei zile, n-avea cum să expire. Nu sunt indolent. Poți să spui orice despre mine, câte-n lună şi stele, dar indolent nu sunt.
– Încă puțin şi îl pierdeam…
– Şmecherul ăla mic avea acadele prin toate buzunarele. I le-am confiscat, le-am pus la păstrare, nu ştii niciodată când îți pot fi de folos.
– Nu l-ai legat prea strâns? E un copil, totuşi…
– Să zică mersi că nu i-am tras pantalonii în jos pentru o bătaie straşnică. O merita cu prisosință. Acadele pentru Amnezie – aşa le zice, mai că-ți vine să-l pupi pe obrajii bucălați şi să-i susuri mânca-l-ar nenea de geniu minor… 
Tuşesc. Motanul Albastru introduce o sticluță – sticlă albastră, de ce nu mă mir? – într-unul din buzunarele vestei.
– Bine-ai revenit printre noi, Căutătorule! Soarele străluceşte, pădurea ascunde mistere nenumărate, lumea dintre vise te primeşte cu brațele deschise. Ştii cine suntem sau ăla micu’ a reuşit să-ți şteargă memoria cu o gumă invizibilă?
– Tu eşti Motanul Albastru, iar partenerul tău din Patrula Viselor e Iepurele. Pantaloni galbeni, bretele portocalii, fumează pipă, nu bea decât suc de morcovi. Tu eşti amator de bere.
Se aude vocea Iepurelui:
– E ok. Are şi ceva ironie la purtător, asta-i de bine. A scăpat ca prin urechile acului… Îşi revine. M-am liniştit. Nu mai sunt la prima tinerețe, palpitațiile îmi dau de furcă.
– A scăpat de necaz fiindcă ți-am zis să nu-l pierdem din ochi, Iepure. Asta o dată. Şi, motivul numărul doi, fiindcă am întotdeauna licoarea. Nu plec nicăieri fără ea. Mai ales atunci când trebuie să dau o raită prin Lumea Viselor.
Simt că îmi pocneşte fruntea.
– Ce mi-ai dat să beau? Mă doare capul îngrozitor.
Motanul Albastru duce laba la tâmplă, în semn că e bine „mobilat” şi pot avea încredere în el.
Licoarea Amintirii. Mă rog, numele nu e încă oficial, mai lucrez la el, trebuie să fie unul de impact. Abia atunci îl voi omologa. Lacrimi de dragon îndrăgostit, trei fire din coadă de motan tărcat, mustăți de focă, salivă de cățel, neapărat rasa Westie, apă scursă pe frunză de stejar, imediat după ultima ploaie de vară, o pană de cuc şi o legătură de păpădii. Se fierbe totul la foc mic şi se dansează în jurul ceaunului. A nu se bea mai devreme de o lună de la preparare, efectele secundare pot fi răvăşitoare.
Mă ridic şi mut privirea către Iepure. Se abține cu mare greutate să nu izbucnească în râs.
– Îți bați joc de mine, Motanule?
– Fireşte, crezi că mustăți de focă se găsesc pe toate drumurile? Pui întrebări puerile în loc să-mi mulțumeşti pentru că i-am venit de hac Ochelaristului malefic. Licoarea e magică, evident că dacă îți spun rețeta va trebui, iartă-mi clişeul, să te ucid.
Întinde o labuță, indicându-mi direcția în care trebuie să privesc.
La câțiva metri distanță, legat de un copac, Ochelaristul îmi aruncă priviri îmbufnate. Simt că explodez:
– Ai legat un copil de un copac? Atât te duce mintea de felină vorbitoare? Ai auzit de Protecția Copilului?
– Pardon, ăsta nu-i copil, e doar un drăcuşor împielițat care trebuie să învețe – cu forța, dacă e nevoie – ce e buna purtare. A parazitat prea multă vreme Lumea Viselor, s-a terminat cu toate capcanele lui. Punct.
– Eliberează-l imediat!
– N-am chef. Nu mai vrei o acadea?
Alerg către copac şi apoi mă străduiesc să desfac cât mai repede nodurile frânghiei. Ochelaristul are lacrimi în ochi, însă mă apostrofează:
– Numai tu eşti de vină! Tu! Tu!
Motanul Albastru se apropie, urmat de Iepure.
– Țâcă, nu te mai scap de sub control. De-acum faci echipă cu noi, n-ai de ales, iar dacă nu eşti cuminte vei ronțăi toate acadelele alea. Uiți toate cărțile pe care le-ai citit. Ce zici?
Țipetele încetează ca prin farmec, iar Iepurele îşi aprinde pipa.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

La extreme

Mă scufund ca într-o apă adâncă în cântecul Rătăcitoarei. Simt durere, văd lacrimi, mângâieri, trupuri încolăcite, sudoarea dragostei, buze mişcându-se, brațe făcând semne disperate. E bine, e rău, e ură, e dragoste, e vină… Speranță. Resemnare. Supliciu. Extaz. Sunt toate la un loc. Şi toate pătrund în mine, dintr-o dată, năucindu-mă…

Cântecul taie timp şi spațiu, iar eu mă descopăr deasupra unor aşezări necunoscute, întrebându-mă, năucit, unde voi ajunge. Pătrund în camere mici, în camere mari, mobilate sărăcăcios sau opulente, sunt martorul mut al unor îmbrățişări ascunse altor priviri, ascult şoapte de dragoste, simt gustul sărat al lacrimilor care însoțesc, invariabil, fiecare iubire, cunosc înverşunarea dorului, nerăbdarea, tortura de fier încins a fiecărei despărțiri. Mă lupt cu toate eşecurile îndrăgostiților şi trăiesc bucuria frenetică a tuturor împlinirilor sufleteşti.

Amalgam de imagini, de idei, un vârtej în mijlocul căruia am ajuns pe notele unei melodii pe care nicio partitură nu a reuşit, încă, să o transforme în prizonieră. Plutesc, râd, plâng, oftez, urlu, râd, fluier pe sub balcoane pline de flori şi mă strecor, ca un hoț, în spatele unor perechi de indrăgostiți care îşi jură credință veşnică. În vis sau dincolo de el, aceste jurăminte sunt singura constantă, indiferent de capriciile viitorului mai mult sau mai puțin îndepărtat… Suspin. Şi întind mâinile, ca şi cum nu aş dori decât să te ating, să te prind, să te păstrez în vise, între ele şi, mai ales, în realitatea noastră...

– Chip angelic, voce de top. Melodia, cu tot respectul pentru interpretare, mă deprimă.
Intervenția brutală a Motanului Albastru sfâşie voalul unui moment vrăjit. Nu prezintă urme de remuşcare, ba chiar rânjeşte. Coiful i-a căzut pe o sprânceană, a revenit la sentimente mai bune şi şi-a ascuns bascheții sub masă. Mustăceşte ca şi cum ar fi emis o părere genială, iar restul lumii ar avea doar o inteligență medie. Poate că Iepurele nu exagerează atunci când îl descrie în culori sumbre.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Suflet

Scriu Te iubesc în fața castelului de nisip. Sunt convins că valurile de hârtie nu-mi vor şterge declarația de dragoste şi, liniştit de această concluzie oarecum bizară, mă aşez turceşte, privind literele mari. Pe acestea le recunosc, le înțeleg, le am in mine. Le duc cu mine dintr-un vis în altul, imaginându-mi că le citeşti, le atingi, le mângâi.

M-ar bucura apariția cuiva – indiferent cine, însingurarea, fie ea şi onirică, te transformă într-un personaj înfometat de contactul cu alți oameni. Totuşi, există destule scenarii în care, pur şi simplu, nu faci altceva decât să ajungi în locuri misterioase fără să dai ochii cu cineva. Poate că astfel găseşti răgazul de a te învăța mai bine, de a te descifra (măcar) pe tine într-un context în care indescifrabilul seamănă, de foarte multe ori, cu un castel de nisip ridicat pe plaja unui ocean de hârtie.

Nu văd niciun vapor, nu trec pe deasupra mea pescăruşi sau alte pasări. Nici chiar unele de hârtie, pentru ca mirarea mea să se dezvolte corespunzător.

Ți-am scris că te iubesc în fața unui castel de nisip. Dar trebuie sa recunosc că nu eu am fost constructorul dedicat, prăbuşit în genunchi în fața operei sale. Altcineva a trecut pe aici, înaintea mea, dorind să lase (să-mi lase) un semn. Un anonim, un alt visător incurabil, un teribilist sau, poate, un plictisit de el însuşi şi de plaja pustie. A vrut să ridice turnuri peste o monotonie agasantă.

Şi tu?
Vocea ta, vocea ta auzită numai de mine, vocea ta ştiută numai de mine.
Eu? Eu am dat suflet monotoniei.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Oceanul de hârtie

Valuri de hârtie. Rostogolindu-se, aruncând pe plajă milioane de file, o inepuizabilă rezervă de cuvinte, propoziții şi fraze pe care, oricât aş încerca – şi mă străduiesc, mă străduiesc, mă străduiesc până la durere -, nu reuşesc să le înțeleg. Un alfabet misterios, poate un alfabet al unei alte limbi, al unei alte lumi. Un gând nebun îmi dă târcoale – Cum ar fi să înoți într-un ocean de hârtie? Habar n-am.
E frig, e umezeală, miroase a alge putrezite. Îmi frec mâinile, caut în jur câteva vreascuri. Doar file jilave, acoperite cu un scris mărunt, indescifrabil, rămăşițe (poate) ale contorsionărilor mentale care au chinuit o planetă (o lume paralelă?) populată exclusiv cu scriitori frenetici, condamnați şi condamnându-se să scrie până la epuizare.
La câțiva metri distanță, un castel de nisip. Detalii arhitectonice ieşite din comun, zeci de turnuri semețe, ziduri groase, metereze, un şanț de protecție secat. Sunt singur, gândindu-mă la un simulacru de asediu absurd. Filele se împrăştie la picioarele mele, castelul de nisip aşteaptă fâlfâirile trufaşe ale unor stindarde care nu există. Ghearele unor fulgere scrijelesc cerul, valurile par cuprinse de furie.

Ții minte când construiam cele mai frumoase castele de nisip? 

Am ajuns la concluzia că întrebările din vis au întotdeauna o mai puternică legătură cu viața pe care o trăim (ne imaginăm că o trăim, ne impunem să o trăim) în realitatea palpabilă, acolo unde suntem învățați/obligați de la bun început să ne conformăm, să fixăm repere, să trasăm drumuri şi să devenim sclavii propriilor iluzii. Visele nu au legi.
Ce aiureală, ar putea interveni cineva – poate chiar Iepurele, însă aici şi acum, pe plaja aceasta, nu sunt decât eu – visele au legile lor, trebuie să te supui lor. Şi chiar asta faci, de fiecare dată când visezi…
Îmi aduc aminte de un foc pe plajă, lemnele trosneau, iar flacările acelea, privite dintr-un anumit unghi, se năşteau din mare… Uimirea noastră se înălța împreună cu fumul şi zbura către un orizont de purpură.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Un destin ironic

– Eu sunt Motanul Albastru. Se poate observa, de altfel. Şi îmi plac la nebunie poveştile. Sunt personaj, povestitor şi ascultător. În acelaşi timp. Ce părere ai?
Încerc să fac abstracție de semnele sugestive pe care Iepurele le face pe la spatele motanului. O lăbuță pare a se înşuruba în tâmpla stângă, iar privirea transmite restul.
– Iar eu habar n-am cine mai sunt, recunosc. Umblu prin lumea aceasta sau prin lumile acestea, obosit de culori, de nonculori, de drumuri care nu duc nicăieri şi de urme al căror mesaj rămâne, cel puțin deocamdată, un mister.
Motanul mă cuprinde pe după umeri, protector, se apropie de fața mea, mustățile mari îmi gâdilă obrajii. Sunt convins deja că, înainte de a mai rosti vreun cuvânt, mă va adulmeca. Totuşi, nu o face.
– Ai grijă cu Iepurele… Eu m-am fript de câteva ori. Nu te cunosc, însă îmi fac o datorie de onoare din a lansa un avertisment. Prieteneşte, acceptă-mi formularea, doar suntem cu toții în aceeaşi oală care clocoteşte. Să nu zici că nu ți-am spus.
Intru în jocul lui şi şoptesc:
– Iepurele m-a informat ceva mai devreme că periculosul decorului oniric e unul mic, cu ochelari rotunzi. Se dădea huța-huța în ultimul meu vis.
– Ultimul vis… Dar nu cel din urmă. De Tocilar e vorba, a adormit într-o bibliotecă şi lumea viselor l-a prins în laț. Nu-i vorbă, am observat că-i place, la cât a citit puştiulică se descurcă în orice situație. Uneori exagerează, joacă feste visătorilor neatenți, dar nu-i băiat rău. Un singuratic precoce… În lumea reală nu-l băga nimeni în seamă. Cert e că nici moaca nu-l ajută să socializeze.
Iepurele se apropie de noi, dând glas nemulțumirii latente.
– Eşti un palavragiu, Motanule! Iar te dai mare?
Motanul Albastru mă priveşte în ochi, apoi răsuceşte capul şi ripostează:
– Uite cine vorbeşte, Regele Balivernelor cu Bretele Portocalii şi urechi supradimensionate! Pfui!
Tac. Şi simt că destinul doreşte neapărat să mă ia peste picior.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Întrebări

Aplecat peste mine, Iepurele mă fixează cu o privire pe care încă nu o pot descrie. Poate că exact asta simte un pacient atunci când deschide ochii după o oarecare perioadă de inconştiență şi întâlneşte expresia gravă a unuia îmbrăcat în halat alb. Eu înregistrez o privire pătrunzătoare, două urechi lungi şi o pereche de bretele portocalii, iar asta îmi e de ajuns.
– Salve!
Vocea lui Iepurilă îmi zgârie timpanele, zâmbetul său şmecheresc (premeditat, sunt convins că şi-a pregătit reintrarea în scenă) ar enerva pe oricine. Îmi dau seama că sunt întins (prăbuşit?) în iarbă şi încerc să mă ridic.
– Nu te grăbi. Uneori, la ieşirea din vis, muşchii refuză să dea ascultare. Ai răbdare, totul vine de la sine…
– De unde ai apărut? Eşti îngerul meu păzitor? Sau Iepurele Păzitor, nu te supăra…
Nu se supără. Ba chiar dă din cap, înțelegător.
– N-ai găsit-o. Deşi ai mers pe urmele ei. Dar urmele pot fi amăgitoare. Te-ai fi învârtit în cerc mult şi bine. Iar ăla mic, cu ochelari, făcea haz. Huța-huța…
– Harry Potter?
– Nu ştiu la cine te referi, personajele din vise nu au acte de identitate. Însă ochelaristul din visul tău se plimbă şi prin visele altora. Iar atunci când apare ceva nu e în regulă. Îți aminteşti ce spuneam? Prizonieri în propriile vise. Pentru totdeauna.
Mă dezmeticesc. Culorile din jurul meu sunt mai frumoase ca niciodată – poate că administratorul acestei lumi este pasionat de photoshop, îmi spun în gând -, cerul albastru pare ireal, albul norilor i-ar face invidioşi pe toți producătorii de detergenți. Îl săgetez pe Iepure cu o privire înmuiată în otrava reproşului:
– Parcă spuneai că pericolele pândesc aici, în realitatea dintre vise. S-a schimbat ceva între timp? Iar ochelaristul din leagăn e vreun dur cu moacă de copil râzgâiat? Ascunde un satâr bine ascuțit sub cămaşa cadrilată? Scoate sticluța cu cianură din penar?

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: