Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

suflet

vara

vara plânge cu lacrimi tomnatice
îşi prelinge tânguirea
pe geamurile oraşului prins în mirări comune
apoi înserează
sub nori
şi oftează

câțiva porumbei călători
îşi scutură amintiri înaripate
în blocul de peste bulevard
clipesc ochii unor destine
luminate de lampadare nevăzute
sau
poate doar de gândurile unor locatari plictisiți
de fenomene meteorologice neprevăzute

vara aceasta suspină
se visează toamnă
eu murmur la urechea ta
îți mai aduci aminte
doamnă?

Cristian Lisandru (16 iulie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

Sonet retrospectiv

Am scris pe trupul tău atâtea versuri
încât poemele răsar din tine
și din mai mult trecut-am în mai bine,
reinventând versificate sensuri.

Am înălțat șoptiri de violine
printre-amoroase și fierbinți demersuri,
statornicind împleticite mersuri
pe sub castanii unor lumi străine.

Dar eram mândru ca un coate-goale,
fără vreun sfanț hălăduind în stradă,
un personaj cu gânduri abisale,

supus unor obsesii cardinale,
dispus a face din nimic bravadă,
prizonier al farmecelor tale.

♣ Cristian Lisandru (2014)

sursa foto – goodfon.ru

dor

mi-e dor de tine
fiecare secundă se dilată prosteşte
îmi râd în nas valori temporale
scăpate din frâu
teoria relativităţii
a fost inventată pentru noi
(nu zâmbi nu ofta nu întoarce privirea)

timpul pâlpâie în cavitatea toracică
dorinţă încolăcită
printre vene şi artere
cumplită goană
interminabilă
agasantă
cu impulsuri cerebrale pe urme

mi-e dor de tine
chiar şi atunci
când eşti înlăuntrul meu
şi îmi ţii inima
în palme

♣ Cristian Lisandru (2011)

sursa foto – goodfon.ru

Casablanca şi lacrimile lui Costa Grecul

Am ajuns la Casablanca într-o zi de vineri. 13. Tot echipajul era cu curu-n sus şi vorbea 2monosilabic, fiindcă – aşa cum v-am mai spus cu alte ocazii – a umbla teleleu pe mări şi oceane, luni în şir, secătuit de carturi şi de oboseală,  nu este deloc o hrană suculentă pentru suflet şi trup. Ba chiar din contră, ai senzaţia că roade un vierme în stomacul tău şi – al dracu` să fie el! – nu se satură niciodată. E mare fomist.

Se prăvăleau nişte nori ciufuţi în tribord, încălecându-se, deşirându-se şi lovindu-se cap în cap, precum berbecii, vântul înfigea suliţe prăfuite pe unde nimerea, aveam nervii încordaţi la maxim de puteai să cânţi la ei ca la o scripcă şi, cu o noapte înainte, îi desenasem lui Humphrey Bogart o mustăcioară á la Errol Flynn pe afişul de care nu mă despart niciodată.

Îmi turnasem încă două guri de coniac în cafea, apoi privisem drept în ochii lui şi îl întrebasem galeş:

  • Rick, băiatule, eşti bine sau te răsuceşti în groapă?

Bineînţeles, n-am primit niciun răspuns, iar unul dintre pretenarii mei din echipaj s-a uitat la mine cu milă evidentă. O fi crezut că mi se apropie dorul de ducă, acela care îţi trage şuturi în buci şi te trimite să pupi pământul, indiferent unde te afli, decis să trimiţi în uitare poveştile marinăreşti şi luminiţa din vârful catargului.

Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns în port şi încruntaţii au început să verifice vaporul, ca şi acum am fi cărat cu noi numai haşiş, cocaină, M-16, arme chimice sau rachete de croazieră, a fost să înjur Atlanticul. O săptămână întreagă ne făcuse zile fripte şi nopţi albe, ne scuturase de ziceai că vrea să scoată untul din noi, rânjise prin valuri cât casa şi ne plesnise urechile cu tunete şi fulgere numai bune pentru sfârşitul lumii, varianta revizuită şi adăugită.

Pe urmă am scuipat a pagubă şi m-am apucat să trag cu briciul peste obrajii ţepoşi. Eram la Casablanca, totuşi… Iar Marocul are de fiecare dată un miros inconfundabil de poezie pe care trebuie să o reciţi neapărat, însă doar proaspăt bărbierit.

Cearcănele de sub ochi mi-au retransmis de la prima vedere că oceanul suge din tine pofticios, aşa cum sugeau piraţii din pipe chiar şi atunci când erau stinse. Cu oceanul lângă tine te usuci, mumificându-te treptat, dacă îi dai şi cu tifla şi crezi că eşti mai tare decât el pentru că îl brăzdezi dintr-o parte în alta atunci e şi mai grav. Marinarii, spre deosebire de alţi oameni, nu numai că trag moartea după ei, ca pe o barcă agăţată la pupa, dar dau tot timpul senzaţia că mai au doar un pas până la ofilire.

O să-mi spuneţi că sunt şi marinari obezi pe lumea asta, eu n-am văzut la viaţa mea decât câţiva, jerpeliţi, bolnavi, ştirbi, retraşi prin porturi obscure, aciuaţi pe lângă cherhanale care puţeau îngrozitor, dornici să-şi povestească – în schimbul unui amărât de clondir – minunatele aventuri. Aţi înregistrat şi ghilimelele, sper.

Mie-mi plac marinarii uscaţi şi tari ca pesmeţii, cu ăştia mă fac frate de cruce imediat şi batem tavernele ca să luăm putere pentru călătoriile viitoare. Te şi miri unde încape atâta băutură în stomacurile lor, însă – de la un anumit moment – renunţi la astfel de întrebări şi iei situaţia ca atare.

Când ajunsesem pe obrazul drept şi mijisem ochii pentru a ajusta perciunele, m-am trezit în cabină cu Costa Grecul. Ăstuia i se spune Zorba Grecul, numai că se enervează, aruncă imediat cu tot ceea ce-i pică sub mână (odată a zburat un sextant peste bord şi pe urmă a trebuit să-l plătească din buzunar, motiv pentru care două zile n-a mâncat şi n-a băut, fiind şi zgârcit de la mama lui) şi spumegă. De ce spumegă? Vă spun tot eu, fireşte. Nu ştie să danseze.

I-am spus odată bă, am văzut de toate la viaţa mea, babe care făceau striptease, căpitani de vas fără brevete, fiindcă le dăduseră foc în momente de furtună sufletească, copii însuraţi cu matroane de bordel, câini cu trei picioare care îi întreceau în viteză pe cei cu patru, balene ucigaşe care se gudurau pe lângă vapor precum şoricarii sentimentali şi multe altele, că mi-ar trebui încă o zi numai pentru introducere. Da` un grec care să nu ştie să danseze n-am mai văzut!

Să mă omoare grecul, nu altceva! Bolborosea pe limba lui câte-n lună şi-n stele, nici nu l-am ascultat, grecii sunt pâinea lui Dumnezeu, însă numai atunci când stai cu ei la băută. Dacă le reproşezi ceva sau le atingi o coardă sensibilă nu mai ai trai… Şi e mai bine să-i laşi în pace. Dar pe un vapor nu trebuie să rămâi cu ranchiuna la purtător, lumea-i mică, te loveşti de unul sau de altul chiar şi atunci când vrei să meditezi la nemurirea sufletului şi la sufletele ălora mâncaţi de peşti, aşa că tot prieteni am rămas.

Zice:

  • Ce faci?

Am continuat să trag încet cu briciul, concentrat nevoie mare, şi i-am răspuns abia după vreun minut:

  • Vânez pinguini imperiali şi mă conversez cu un urs polar. Zice că îl cheamă Fram.

Normal, n-a înţeles nimic, grecii au rămas la afroditele lor fără mâini şi la uleiul de măsline. Mai nou au şi revoluţiile sub pat, dar parcă nu se leagă norocul nici de ei. Le dă cu tifla.

Costa s-a prins, totuşi, că pusese o întrebare jalnică. S-a aşezat cu greutate pe marginea cuşetei, de parcă îl prinsese chiar atunci o groaznică durere de şale, continuând să mă privească. Se uita la mine ca şi cum nu m-ar fi văzut niciodată. Dacă m-aș fi transformat subit într-o muiere pregătită să-și scoată sutienul aş fi trecut cu vederea insistenţa sa supărătoare și l-aș fi fiert minute bune, numai așa de-a dracului, însă în condiţiile date nu m-am putut abţine:

  • Ce te uiţi ca bou`?
  • Te duci pe uscat?
  • Pe Lună. Acum se fac înscrieri, dacă te grăbeşti mai prinzi un loc. Am pile, îţi pun o vorbă bună?

A înghiţit în sec şi a început să-şi răsucească mustaţa. Lungă mustaţa asta a sa, dacă i-ar tăia-o cineva într-o noapte s-ar sinucide. N-am niciun dubiu din acest punct de vedere. L-am simţit cum îmi pironeşte ceafa. Şi răsufla sacadat.

  • M-a părăsit grecoaica, omule… Grecoaica mea…

Tocmai ajunsesem cu briciul la beregată şi m-am oprit. În astfel de momente, o singură mişcare greşită şi te-ai dus pe copcă. Asta este, unii fac mişto de mine fiindcă nu cumpăr gillette cu trei-patru rânduri de lame, chestii-trestii, bărbieritul o minune, eu am rămas de modă veche. Nu există bărbierit mai dulce decât ăla cu briciul. Şi cu asta basta. De maşină electrică nici nu mai zic, prost a fost ăla de-a inventat-o, mai proşti ăia care-o folosesc. Nu vreau să nasc antipatii, omul are dreptul la propria opinie, chiar dacă-şi bagă un băţ în fund nu-l poate acuza nimeni, îl lasă-n plata lui. Fundul lui, face tot ce vrea cu el, nu?

Continuă lectura „Casablanca şi lacrimile lui Costa Grecul”

dragoste

un câine muşca din lună
pe dealul ţintirimului
noaptea se tăvălea prin iarbă
ca o ibovnică depravată
dornică de dragoste

mirosea aţâţător
a fân şi a dezmăţ nocturn
cu sfârcuri strânse între dinţi
vămuite
supte de vlagă

dinspre munţi
se prăvăleau nori mari
încălecaţi de fantomele haiducilor

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Firescul nefiresc

Ce poate transmite un apus în alb şi negru? Şi nu mă refer la apusul din fotografiile color, acelea care, printr-un filtru ordinar, aflat la îndemâna celui cu o minimă pricepere, devin dintr-o dată sepia, vintage, văduvite de cromatica lor spectaculoasă, motivul evident al satisfacţiilor vizuale indiscutabile. Mă refer – acum şi aici, într-un loc fără nume, interzis hărților – la un apus pe care îl priveşti încremenit, aşteptând zadarnic cuvinte inexistente, căutând din priviri pensule şi tuburi de vopsea spre a încerca să spoieşti, cu propria-ți mână tremurândă de ageamiu în ale picturii, ceea ce natura – plictisită, ghiduşă, provocatoare? – a refuzat, surprinzător, să mai picteze. 

Pierduta – şi atât de dorita – policromie a unui apus din altă lume… Sau poate că aici, în această lume, nimeni – nici măcar Demiurgul, însă (pluteşte o întrebare, nu neapărat retorică, poate doar agasantă) este obligatoriu ca fiecare lume să aibă Demiurgul ei? – nu a dorit să inventeze şi culori, iar eu pornesc de la o premisă greşită, de la o falsă ipoteză de lucru, încontrându-mă permanent şi căutând cu asiduitate demnă de o cauză mai bună normalitatea mea acolo unde nu ar trebui, de fapt, să o caut. Cândva, în cealaltă lume (o întrebare atrage după ea o alta – ne apropiem de lumea aceea, ne îndepărtăm?), umerii tăi erau poleiți cu aur. Fiecare apus îți înnobila pielea, eu gustam culorile cu vârful limbii şi murmuram toate acele cuvinte pe care fiecare îndrăgostit – al tuturor lumilor, îndrăznesc să presupun, interzicând vreunui alt semn de întrebare să preia inițiativa – învață să le spună fără a studia tratate de specialitate sau dicționare prăfuite.

Privesc (caut să înţeleg, să mă obişnuiesc cu ideea) un apus în alb şi negru… De o vreme – fără a conştientiza de ce mi se întâmplă tot ceea ce mi se întâmplă, lăsându-mă purtat dintr-o parte în alta, dintr-o stare în alta, dintr-un vis în altul, dintr-o viață în alta, aproape -, ajung în locuri ciudate, vorbesc cu personaje ciudate, devin, la rândul meu, un oarecare personaj inserat – de cine, de ce, prin ce metodă mai mult sau mai puţin abstractă? – într-un scenariu sinuos al cărui sfârşit nici măcar nu poate fi bănuit. Lumea aceasta atât de diferită este o carte, fiecare zi este doar o altă filă, numărul paginilor rămâne un mister de nepătruns, mi-aş dori măcar un capitol care să ne cuprindă pe amândoi.

În stânga mea, la câțiva metri distanță, un copil. Poartă ochelari à la Harry Potter şi citeşte. Nu-l impresionează apusul lipsit de culoare. Ceea ce vezi de prea multe ori ajunge să ți se pară firesc, oricât ar fi de ieşit din comun… 

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Sonetul cocorului

De-ai şti, iubito, cum îmi plâng cocorii
cu lacrimile zărilor ucise
atunci când taie drumuri lungi prin norii
desfăşuraţi peste poveşti nescrise.

Nici n-ai să crezi de-ţi voi cânta la tâmplă
sau de voi recita, duios, sonete,
dar zborul lor în mine se întâmplă,
plesnindu-mă cu foame şi cu sete.

Pe aripi dus-au dramele acestea,
sfidând tărâmuri aspre şi străine,
în trupul meu se scrie azi povestea
unui cocor ce zboară către tine.

Ca un cuţit se răsuceşte timpul
şi sângerează-n noapte anotimpul…

♣ Cristian Lisandru (4 martie 2013)

sursa foto – goodfon.ru

Un gând bun de Mărţişor!

O primăvară cât mai frumoasă vă dorim!

Geanina şi Cristian Lisandru

vremeanoua.ro

sursa foto – vremeanoua.ro

dragoste sub o ciupercă uriaşă

te alintam
prin ploi învolburate
hainele tale se desprindeau de pe trup
una câte una
ca o desfrunzire

îţi aburea carnea
în mine clocoteau înduioşări
ne-am iubit elementar
sub o ciupercă uriaşă

noaptea fulgera în felinarele elfilor
tu gustai ploaia cu vârful limbii

lumea întreagă
o singură picătură

♣ Cristian Lisandru
(din volumul „Poeme de la capătul lumii” – 2015)

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: