Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

viaţă

bărbatul

pe drumul acela
sfâşiat de şleauri
trecea o căruţă cu coviltir
bărbatul de pe capră ducea universul pe umeri
atâta greutate îl gârbovise
fără să îşi dea seama
avea o pălărie
cu boruri mari
ca şi cum ar fi dorit să se ascundă de lume
biciul din mâna lui părea un şarpe
negru
mort
numai coamele cailor răspundeau vântului

din când în când
captiv într-o agonie interminabilă
şarpele se trezea la viaţă
şuierându-şi disperarea

♣ Cristian Lisandru (2012)

sursa foto – goodfon.ru

dragoste

un câine muşca din lună
pe dealul ţintirimului
noaptea se tăvălea prin iarbă
ca o ibovnică depravată
dornică de dragoste

mirosea aţâţător
a fân şi a dezmăţ nocturn
cu sfârcuri strânse între dinţi
vămuite
supte de vlagă

dinspre munţi
se prăvăleau nori mari
încălecaţi de fantomele haiducilor

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

înțeles

înțelesurile au obiceiul pervers
de a fugi
atunci când dorim cu tot dinadinsul
să le smulgem fară milă
misterioaselor întâmplări indescriptibile

încifrate tandrețuri pe sub aripi de lilieci
presupuse interpretări
omniprezente unduiri de frază
mai aproape cu un geamăt
noaptea aprinde stele
răbdarea-i matusalemică
are şi ea un înțeles ascuns

enigme dulci
cochiile unor melci plecați de-acasă
ceea ce nu poate decât să ne mire
mirările se întrepătrund
atunci când răsfir neînțelesuri
rămân în mine răspunsuri îmbrățişate

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Amintiri cu tata

Tata sforăia pe canapea, eu tastam ca un disperat decis să nu spună nimic în prea multe cuvinte, pe urmă i-am strigat tată, mă deranjezi, du-te în camera ta, s-a trezit, s-a ridicat, s-a dus fără cuvinte – părinții, îmbătrânind, ne lasă nouă cuvintele -, când s-a dus de tot, neîntorcându-se din cer,  m-am certat fiindcă mă deranjase sforăitul tatălui meu…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

dincolo

sunt vânătorul unor entități abstracte
tocmai eu
acela care protestează cotidian
împotriva tuturor vânătorilor lumii
şi strigă fără a fi auzit de nimeni
că n-am rămas de pe urma istoriei
decât cu foamea de a ucide

trupul meu
ca un câmp de bătălie
în care un ofițer de stat-major infatuat
înfige stegulețe colorate
prefigurând încă o ofensivă zadarnică

gândurile acestea
entitățile acelea abstracte
o partidă de vânătoare paradoxală
pe sub coroanele despuiate ale unor copaci
dintr-o pădure răsărită peste noapte

undeva
dincolo de scrâşnete metalice
dincolo de strategii perfide
cât mai departe de raza de acțiune a coasei uriaşe
o altă mamă îşi înveleşte pruncul
cu un cântec de leagăn

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Eu sunt…

întâmplarea, pata de vin rămasă pe masă în urma petrecerii, paharul spart, noaptea luată de la capăt, atunci când cad pleoape, ca o cortină, peste amintiri din cel mai apropiat viitor, descătuşarea unor trăiri către care te îndreptai cu gândul doar atunci cănd erai singură cu dorințele tale şi, atentă să nu se deschidă uşa, îți mângâiai fantezii aşa-zis interzise (fiindcă semnul aceasta – interzis – e doar o slăbiciune indusă de cei mai slabi dintre slabi, acei impotenți tributari frustrărilor cotidiene şi, mai ales, nocturne), frigurile acelea, pielea de găină, tremurul, temperatura crescândă, fluturii – din stomac sau cei pe care îi vedeai cu ochii închişi, cu sfârcurile întărite, gemând auzită numai de tine? – cu aripi multicolore, răsfirând universuri miniaturale abstracte, absolutul, jena, ruşinea, echivocul, nerăbdarea, spaima, boala, viața, iluzia, bărbatul, tortura, plăcerea, resemnarea, aşteptarea, cearşaful mototolit, muşcătura, buzele sângerii – sângerând?-, orgasmul, coşmarul, degetele umede, ruşinea, bucuria, împlinirea, murmurul ploii, țipând, suspinând, oftând…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Hoțomanii

Ce ne mai place să ne ridicăm pe vârfuri şi să tragem cu ochiul în curtea vecinului… Dacă nu e atent, fiindcă are omul programul încărcat, îi şutim o roşie, un fir de ceapă, o paranteză, un slash lăsat nesupravegheat, coada de la cazma, ideea rămasă descuiată, rufa de pe sârmă, ceva pătrunjel sau leuştean, ardeii puşi la uscat, preşul de la uşă, muşcata din ghiveci, furtunul aspersorului.

Nu ne duce mintea la mai mult, însă ne fandosim cu lejeritatea hoțomanului de cursă lungă, cosmetizăm mârşăvii native, părem gospodari, la o privire superficială, însă nici nu ştim ce suntem cu adevărat. Dacă suntem, dacă nu cumva am devenit, de-a lungul timpului, jalnice cópii fără personalitate, numai bune de trecut prin maşina de tocat hârtie (vieți).

Dorim să părem interesanți/cu moț/cu stea în frunte, ce-i al nostru e pus deoparte, e comod să gândim cu mintea altora şi să vindem credulilor „marfă” la mâna a doua, a treia, a patra…

Ne întrebăm, retoric, de ce nu merge nimic cum trebuie, de ce ne deplasăm împiedicați, ca şi cum am avea picioarele legate, de ce tragem ghinionul prin propriul destin. De ce ajungem din lac în puț, de ce suntem un fel de Ieremia multiplicat. De ce ne vine acru-n gură. Răspunsul e simplu – fiindcă nu facem altceva decât să încercăm a părea altfel decât suntem. Am uitat să fim noi.

Şi iar ne ridicăm pe vârfuri, şi iar tragem cu ochiul în curtea vecinului, şi iar ne fandosim. La Fabrica de Împachetat Fum e activitate non-stop, însă producția… Zero.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Firescul nefiresc

Ce poate transmite un apus în alb şi negru? Şi nu mă refer la apusul din fotografiile color, acelea care, printr-un filtru ordinar, aflat la îndemâna celui cu o minimă pricepere, devin dintr-o dată sepia, vintage, văduvite de cromatica lor spectaculoasă, motivul evident al satisfacţiilor vizuale indiscutabile. Mă refer – acum şi aici, într-un loc fără nume, interzis hărților – la un apus pe care îl priveşti încremenit, aşteptând zadarnic cuvinte inexistente, căutând din priviri pensule şi tuburi de vopsea spre a încerca să spoieşti, cu propria-ți mână tremurândă de ageamiu în ale picturii, ceea ce natura – plictisită, ghiduşă, provocatoare? – a refuzat, surprinzător, să mai picteze. 

Pierduta – şi atât de dorita – policromie a unui apus din altă lume… Sau poate că aici, în această lume, nimeni – nici măcar Demiurgul, însă (pluteşte o întrebare, nu neapărat retorică, poate doar agasantă) este obligatoriu ca fiecare lume să aibă Demiurgul ei? – nu a dorit să inventeze şi culori, iar eu pornesc de la o premisă greşită, de la o falsă ipoteză de lucru, încontrându-mă permanent şi căutând cu asiduitate demnă de o cauză mai bună normalitatea mea acolo unde nu ar trebui, de fapt, să o caut. Cândva, în cealaltă lume (o întrebare atrage după ea o alta – ne apropiem de lumea aceea, ne îndepărtăm?), umerii tăi erau poleiți cu aur. Fiecare apus îți înnobila pielea, eu gustam culorile cu vârful limbii şi murmuram toate acele cuvinte pe care fiecare îndrăgostit – al tuturor lumilor, îndrăznesc să presupun, interzicând vreunui alt semn de întrebare să preia inițiativa – învață să le spună fără a studia tratate de specialitate sau dicționare prăfuite.

Privesc (caut să înţeleg, să mă obişnuiesc cu ideea) un apus în alb şi negru… De o vreme – fără a conştientiza de ce mi se întâmplă tot ceea ce mi se întâmplă, lăsându-mă purtat dintr-o parte în alta, dintr-o stare în alta, dintr-un vis în altul, dintr-o viață în alta, aproape -, ajung în locuri ciudate, vorbesc cu personaje ciudate, devin, la rândul meu, un oarecare personaj inserat – de cine, de ce, prin ce metodă mai mult sau mai puţin abstractă? – într-un scenariu sinuos al cărui sfârşit nici măcar nu poate fi bănuit. Lumea aceasta atât de diferită este o carte, fiecare zi este doar o altă filă, numărul paginilor rămâne un mister de nepătruns, mi-aş dori măcar un capitol care să ne cuprindă pe amândoi.

În stânga mea, la câțiva metri distanță, un copil. Poartă ochelari à la Harry Potter şi citeşte. Nu-l impresionează apusul lipsit de culoare. Ceea ce vezi de prea multe ori ajunge să ți se pară firesc, oricât ar fi de ieşit din comun… 

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Gând (23)

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: