Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

viaţă

manechine

totul se reduce la marfa din vitrină
în magazie nu ajunge nimeni
niciodată
manechinele zâmbesc neobosite
dumnezeul lor trufaş rămâne matrița
din când în când trece un copil curios
ar dori să vadă ceva pe sub fustele femeii
de dincolo de sticlă
vânzătoarele râd
ia uite la ăsta micu’
i s-a făcut de tăvăleală

vitrina atrage ca un magnet
seamănă cu un teritoriu interzis
spre care se îndreaptă toți paşii

în magazie
un manechin fără brațe
zâmbeşte tâmp
printre găleți detergenți şi perii

♣ Cristian Lisandru (septembrie 2017)

sursa foto – http://www.mannequins-online.com/

un alt poem

lasă toamna să îți mângâie aşteptările
între timp voi scrie un alt poem
despre melancolii resuscitate

toamna e o ciorbă reîncălzită
asta o declara un pragmatic
rătăcit prin visele mele
se prăbuşea o ploaie sufocantă
eu căutam o umbrelă
la lumina unor felinare
din alt veac

lasă toamna să îți mângâie aşteptările
între timp voi scrie un alt poem
interpretabil
doar toamna va fi aceeaşi
ca o aşteptare
comună

♣ Cristian Lisandru (septembrie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (5)

Bărbatul se opri pentru câteva minute pe marginea drumului. Se aşeză turceşte, puse traista alături, apoi aprinse o ţigară şi pufăi alene în timp ce Moşu’ îl urmărea mirat, de parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să ştie cum de are timp de răgaz şi tutun un om hotărât să înceapă o asemenea călătorie. Un om sătul de el însuşi care lasă satul în urmă, vrea să se urce în tren şi să se ducă departe, cât mai departe, abandonându-şi până şi câinele credincios care i-a fost aproape fără să ceară altceva în afară de o bucată de pâine şi-o strachină cu apă.
Îi dădea târcoale, iar limba lungă îi atârna într-o parte.
– Ce-i, Moşule, ţi-e cald sub blană? Încă nu s-a înfoiat vipia, mai pe la amiază varsă cerul jăratic peste câmpuri. Să te tragi la umbră ca să nu te bată soarele-n cap. Dar ce-ţi spun eu ţie asta, m-am prostit de-a binelea… Nu mori tu, eşti sămânţă bună. Ehe, acu’ să te vadă ciobanii ăia de mi te-au dat, ar fi mirarea pe ei cât casa …
Pufăi din nou şi scrută cerul.
– Nu vrea să plouă, Moşule, nu vrea… O ploua pe la alţii, că doar n-au secat fântânile cerului. La unii plouă de le ia şi casele, la alţii nu dă nici cu picătura. Viaţă-i asta sau chin?
Câinele lătră scurt, în semn de aprobare, apoi se apropie şi-i păzi gândurile trezite din amorţeală…

*

Până să-şi ridice Vasile Gheoarlă pătulul se-ntâmplase însă altă dandana. Iar oamenii din sat avuseseră un nou prilej de a răsuci vorbe-n asfinţit şi de a încerca să descâlcească după ştiinţa fiecăruia iţele încurcate ale vieţii.
Tănase Liberare avea trei fete făcute cu două muieri şi o palmă de pământ în spatele casei. Se apucase de stupărit cu nişte ani în urmă, dar nici nu se îmbogăţise şi nici nu dăduse de fundul sacului.
Când îl vedea aplecat peste stupi, câte unul pus pe glume se sprijinea cu mâinile de gard şi îl întreba în zeflemea:
– Cum stai cu capitalismu’, Liberare?
– Nici prea-prea, nici foarte-foarte, răspundea Tănase, iar pe urmă arunca privirea peste cap, cu subînţeles, semn că ştia el ce ştia, dar erau ei proşti din născare şi n-aveau habar de nimic.
– Păi atunci m-am liniştit, Liberare, albine ca ale tale mai rar, fac numa’ miere capitalistă. O să te umpli de bani, mă!
Oamenii din sat îi ziceau aşa fiindcă la revoluţie se dusese val-vârtej peste şeful de post, spărsese uşa ăluia cu un topor, îi altoise doi pumni după ceafă şi strigase ca un apucat că a venit liberarea. Pe urmă înşfăcase steagul partidului, îi dăduse foc în uliţă şi umblase din poartă-n poartă chemându-i pe toţi să i se alăture.
– Liberarea, bă, hai c-a venit liberarea! Ieşiţi dracului din case, proştilor, acu’ e de noi, a venit şi vremea noastră!
Nu prea înţeleseseră ei atunci despre ce fel de liberare era vorba sau ce avea să însemne schimbarea macazului politic pentru viaţa lor simplă şi pornită cu opinteli către capitalismul pe care îl propovăduiau unii în Bucureşti, pe la televizoare sau prin gazetele care ajungeau în sat, dar porecla se lipise de fruntea lui Tănase ca şi cum ar fi fost unsă cu clei. Se pricopsise cu ea, dar nici că-i păsa atunci când era strigat astfel pe uliţă sau la cârciumă. Doar uneori cădea pe gânduri şi îi părea rău că nu se dusese şi el ca alţii în capitală pentru a lua certeficat de revol’ţionar.
Auzise de la unii mai iuţi de picior sau care se sloboziseră în scăldătoare că aveai avantaje şi că te puteai orienta mai bine decât ăi de n-aveau hârtia la mână. Dar el rămăsese doar cu liberarea pe care o propovăduise în acel decembrie călduţ, după ce arsese steagul partidului luat pe lopată, cu stupii şi cu porecla. Mai multe nu-i dăduse noul regim. Iar cu fostul şef de post se împăcase până la urmă, la ce bun să ţină supărare dacă erau din acelaşi sat? Doar pentru doi pumni şi câteva înjurături aruncate la mânie?
Într-o seară desfăcuseră o damigeană cu vin roşu, tăiaseră două găini, le fripseseră în tuci şi, spre dimineaţă, când începuseră să cânte cocoşii şi învineţea cerul deasupra pădurii, îi dăduseră dracului pe toţi, indiferent de partid, cu tot cu politica lor de curve şi cu mişmaşurile lor…

♣ Cristian Lisandru

Tomnatic…

Tomnatice zvonuri îmi bat în ferestre,
Declin melancolic la capăt de rând,
Te văd scrijelită în semne rupestre
Şi printre fantasme te simt tremurând.

Am fost Don Quijote, am fost scutierul,
Am fost scenaristul trimis în şomaj,
Mi-au fost confiscate şi dorul, şi flerul,
Iar ultima filă am pus-o drept gaj.

Tomnatice gânduri strivesc înserarea,
Pe stradă curg patimi şi trec amăgiri,
Oraşul îşi strigă dezmățul, uitarea,
Nonsensul şi teama de noi prăbuşiri.

Am fost Nostradamus, am fost fără nume,
Cu viața aceasta prin viață treceam,
Apoi mi-am făcut din regrete renume
Şi, insesizabil, regret deveneam.

Tomnatice vise, tomnatică stare,
Vin ploi, neuitato, vin ploi mocăneşti,
Prin mine mai ies amintiri la plimbare,
Chiar tu, câteodată, din coastă îmi creşti.

♣ Cristian Lisandru (septembrie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (4)

Al lu’ Stănoaie nu se supărase. Sau îşi ferecase gura şi nu slobozise vreun cuvânt care să dea cuiva de bănuit. În schimb dăduse dracului toate muierile de pe lume, zicând că numai şi numai de la ele se trag toate nenorocirile. Pe urmă adusese la poartă o sticlă de ţuică neîncepută şi-i îndemnase să mai zăbovească şi să bea împreună cu el. Stătuseră, băuseră cu poftă, se mai înjuraseră în glumă, apoi se despărţiseră beţi şi împăcaţi. Sau cel puţin aşa crezuse el. Mergea pe uliţă şi vorbea cu Moşu’:
– Că doar n-o să ţii supărare numai pentru câteva vorbe fără noimă, Moşule… Ce suflet să ai ca să faci asta? Omu’ trece prin multe în viaţă. Îl supără alţii, îi supără el pe unii, tot aşa o ţine de când se naşte şi până pune mâinile pe piept. Cum să-i mulţumeşti pe toţi?
Dar peste vreo trei luni – de-abia se ivise vara, căldurile începeau să se prelingă peste acoperişuri şi curgeau în picături încinse – s-a aprins pătulul lui Gheoarlă într-o noapte şi până să sară vecinii cu găleţile mai rămăsese doar scrumul din el. Toţi văzuseră însă partea plină a paharului, chiar dacă Vasile era cătrănit rău şi umbla prin sat înjurând de mamă şi de tată pe ăl de-i pusese focul. De numit nu numea pe nimeni, n-avea curaj… Da-n el clocotea necazul ca oala pusă pe foc înteţit.
– Gheoarlă, dacă nu era Dumnezeu treaz în creierii nopţii îţi lua şi casa foc. Ardeai şi tu, ardea şi muierea, vai de capu’ vostru! Las’ că tot răul e spre bine, pătul mai faci tu, că eşti gospodar şi nu-ţi dai cu ciocanu’ peste deşte. Cât or mai fi lemne-n pădure nu rămâi tu fără pătul în bătătură. Zi Doamne-ajută, fă-ţi cruce şi mergi mai departe, că înapoi nu se poate.
Vasile rumegase îndelung întâmplarea, mai întrebase pe unul şi pe altul, îl cercetase cu priviri crunte pe al lu’ Stănoaie atunci când îi ieşea în cale, dar degeaba. N-avusese dovezi. Şi nici ăla nu-l mai îmbiase să bea ţuică pe banca de lângă poartă. Iar presupunerile le ţinuse numai pentru el, ascunse printre alte gânduri, nu spusese nimănui pe cine bănuia că-i pusese foc în noaptea aia cu bucluc. Nevastă-sa, ca toate femeile care poartă grija bărbatului de lângă ele, încercase să-i ostoiască amarul:
– Lasă, bărbate, să-i fie de cap cui l-a pus, dacă l-a pus cineva. Să nu-l mai ajungă ziua de mâine!
– Că doar nu s-o fi aprins singur pătulu’, muiere proastă… Ia vezi ce vorbeşti că acu-ţi dau una peste fălci… Nu se face foc din aer. Se face de la chibrit. Se face de la brichetă. De la mână învăţată cu răul… Ce dracu’ te bagi ca musca-n curu’ calului?
– Da’ cine şi ce să aibă cu noi, Vasile? Că rău n-am făcut la nimeni niciodată, tu nu te-ai certat cu nimeni, nu eşti om cu capsa pusă, cin’ să vină cu necazu’ pe capu’ nostru?
– Dracu’! Cine să vină? Dracu’! Ştiu io cine e, femeie, da’ n-am loc de-ntors căruţa. Da’ şi când mi-o veni apa la moară… Vai de el şi de măiculiţa care l-a făcut în loc să-l arunce pe gârlă!
– Aoleu, bărbate, să nu faci vreo nefăcută că ne ştie satu’ şi ajungi prin puşcării, Doamne-fereşte!
– Tu n-auzi să taci? Fă, taci dracului şi lasă-mă-n pace…
Mâncaseră nişte brânză şi nişte ouă fierte, apoi ieşiseră în bătătură şi croiseră din priviri pătulul ăl nou. Sărise şi el, fără să pregete, atunci când îl zărise pe Vasile umblând ca un zăbăuc pe uliţe. Dacă poţi să ajuţi pe unu’ cu ceva atunci nu te codi şi ajută-l când îi crapă buza, nu mai târziu. Mai târziu e degeaba…
Moşu’ stătea mai la o parte, ca nepoftitu’, fiindcă nici nevasta şi nici Vasile nu aveau la inimă câinii fără lanţ la gât. Dar le asculta vorbele. Vasile suduia de mama focului şi vărsa blesteme ca dintr-o căldare plină ochi, iar el căuta din răsputeri să-l liniştească, bătându-l cu palma pe spate.
– Se face la loc, Vasile. Se face la loc, nu mai ocărî că-ţi înmulţeşti păcatele. Noi le aşezăm pe toate la locu’ lor, uite-aşa! Sănătoşi să fim… Muncim de se face cămaşa leoarcă în spate, dar nu ne văităm. Aşa ni s-a scris. La jug. Omu’ şi bou’. Care-o fi mai câştigat când s-o trage linia la încheierea socotelilor, poţi să-mi spui? E bine că sunt om sau era mai bine să fiu bou?
– De unde dracu’ să ştiu io? Om, bou, tot aia. Le facem, bă, le facem, nu zic că nu le facem, am muncit şi-am să muncesc pân’ oi sta cu mâinile pe piept şi mi-o cânta popa cu glas subţire, da’ de ce să vie noaptea şi să-mi puie mie foc? Că nu din furat am făcut pătulu’, din muncă l-am făcut, vai de palmele mele…
– Cine, Vasile? Cine-i ăla de care zici tu?
– Ştiu io cine e, da’ nu vreau să spun acu’. Na! Îl prind io pe el la-nghesuială şi să vezi atunci ce n-a văzut satu’… Numa’ las’ pe mine! M-a călcat pe bombeu da-l calc şi eu la o adică, ’tu-i mama lui de ordinar şi de netrebnic!

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (3)

Mai băuseră câte o ţuică, apoi scosese banii şi-i numărase.

– Atunci aşa să fie. Îl iau. Fără tocmeală… Moşule, vii cu mine sau rămâi aici? Dacă vii, nu mai există cale de-ntoarcere…

Ăia râseseră strâmb. Cum să vorbeşti cu un câine de parcă ar fi un om? Dar luaseră banii, îi ascunseseră în chimire şi îşi văzuseră de-ale lor.

Plecaseră împreună, în timp ce unul dintre ciobani se sprijinise în bâtă, clătinase din cap şi îi strigase cu jumătate de gură să fie sănătos. Un om şi un câine abia botezat cu un nume care avea să stârnească de fiecare dată zâmbete ironice. De ce îi spusese aşa nu putea să-şi explice. Aşa-i venise atunci când îl văzuse lângă picioarele sale. Dar cum în viaţă se amestecă destule întâmplări pe care nimeni nu le poate descoase pentru a vedea cu adevărat ce-i în căptuşeala lor, nici el nu încercase să-şi ofere un răspuns. Moşu’

Când picioarele ceruseră dreptul la odihnă, se opriseră pe malul unui pârâu, desfăcuse traista şi îl îmbiase cu o bucată de pâine. Animalul o hăpăise cu poftă, ca şi cum tocmai asta aşteptase de atâta vreme, apoi sărise în apă şi lipăise seva muntelui, lătrând ascuţit şi aruncându-i chemări provocatoare. Din ziua aceea nu se mai despărţiseră.

Într-o iarnă – Moşu’ crescuse, se împlinise, zbârlea o coamă ţepoasă atunci când se înfierbânta sau când adulmeca în aer mirosul pericolului – plecase să taie lemne în pădure, se lăsase dus de gânduri în timp ce lovea cu toporul în carnea unui trunchi bătrân, iar lama zburase dintr-o dată într-o parte, dornică de sânge, descriind un arc de cerc care se proptise dureros taman în piciorul stâng. Rămăsese acolo, întins pe zăpadă, iar câinele îi linsese piciorul, lătrând din când în când ca şi cum ar fi transmis un semnal către inima pădurii. Când fusese descoperit de pădurar nu putuse decât să îngaime că fără Moşu’ ar fi rămas în pădure, răpus încetul cu încetul de răsuflarea îngheţată a gerului.

Pădurarul îi bandajase piciorul lovit şi murmurase:

– De, omule, dacă nu era câinele ăsta tocmai la primăvară dădeam peste oscioarele tale. Cânta crivăţul la ele ca un lăutar. Soarta ţi l-a scos în drum, acu’ ai păcălit moartea, poţi să tragi şi un chef mare dacă te mai ţin curelele…

Întâmplarea zburase ca pasărea slobodă dincolo de marginile satului, purtată din gură în gură, aşa cum se întâmplă de fiecare dată, iar Moşu’ era privit cu alţi ochi chiar şi de aceia care nu puseseră niciodată prea mare preţ pe eventuala deşteptăciune a unui patruped. Câinele e bun să stea în lanţ şi să latre atunci când dau lupii sau hoţii, mormăiau clătinând din capete, dar ideea de felcer cu blană îi luase pe toţi prin surprindere, dezlegând limbile. Şi nici nu-şi puteau ascunde uimirea, chiar dacă trăgeau căciulile pe ochi şi trimiteau căutături piezişe înspre animal. Moşu’ pufnea, le auzea vorbele şi părea că le înţelege pe toate. Însă, dacă le înţelegea cumva, nu se supăra. Cu botul pe labe, îşi privea stăpânul în ochi şi ciulea urechile atunci când vreun sătean abţiguit ridica vocea şi suduia viaţa grea a amărăştenilor blestemaţi de ursitoare.

Iarna aceea îşi luase şi ea tălpăşiţa într-o bună zi, fără să facă mofturi. Doar plângea prin ţurţurii de la streşinile caselor, mânată din urmă de o primăvară cuprinsă de nerăbdare ca o fată încă nefrământată de mână de bărbat. Cel puţin aşa spusese al lu’ Stănoaie, aşezat în cur pe banca din faţa porţii, scărpinându-se în ceafă şi privind când la unul, când la altul.

Vasile Gheoarlă se întorcea fluierând de la magazinul sătesc, prinsese vorbele din zbor, îi scuipase înainte cuprins de nervi, iar el – de peste drum, urmărindu-i pe cei doi – îi auzise cuvintele pline de obidă:

– Da, bă, că pricepi tu cum stă treaba cu muierile aşa cum pricepe prostu’ de Nichipercea tabla înmulţirii. Tu singur ai fost de când te ştiu, ca un ciuline-n mijlocu’ câmpului, fără muiere şi fără carne fierbinte-n pat. Tot singur ai să crăpi, înrăit şi negru-n ceru’ gurii! Da-ţi arde să faci pă deşteptu’ când trece lumea pe uliţă cu treburi!

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Bolnavi

Ca un bolnav ce ia medicamente
La oră fixă, amăgindu-și viața,
Îngurgităm pretenții insolente
Și ne rugăm să nu se rupă ața.

Ne bucurăm că s-a mai dus o oră,
Suntem extaziați, trăind vremelnic,
Ne amăgim prin sârbă și prin horă,
Apoi compunem încă un pomelnic.

Ne mai mirăm de una sau de alta,
De parcă nu am ști ce se întâmplă,
Spunându-ne că are pește balta
Sau că n-avem pistoalele la tâmplă.

Ne scrijelim pe frunți urări de bine
Și punem la păstrare invective,
Se scurg tristeți prin rădăcini latine
Când plângem cu pasive și active.

Debusolați, tot căutăm scăpare,
Spre patru zări ne ducem într-o grabă,
Un soft nebun de-o eră dă eroare
Pe-aceste plaiuri puse pe tarabă.

Suntem ai nimănui, precum se vede,
Incongruenți, dezamăgiți și mistici,
Ce viitor confuz ni se prevede
Atunci când facem parte din statistici.

Nici bancurile nu ne mai salvează
Și niciun medic nu ne dă motive,
Durerea-n noi se generalizează,
Iar patimile sunt definitive.

♣ Cristian Lisandru (2014)

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (2)

Îl dezlegă şi-i strigă să se ducă:

– Du-te, Moşule, du-te unde vezi tu cu ochii, că eu plec de-aci. Du-te, te-oi descurca tu cumva. Hai, pleacă!

Poarta era deschisă, însă câinele nu fugi. Se aşeză pe burtă, privindu-l întrebător, cu ochi apoşi şi miraţi. I se păru că ochii animalului erau plini de lacrimi, aşa că îl mângâie pe cap şi-i spuse din nou să plece, de data asta cu mai multă blândeţe.

– Du-te, Moşule, nu pot să te iau cu mine. Zău că te-aş lua, mă, da` nu mă lasă cu câini în personalul de Bucureşti. Mie-mi dă amendă controloru` şi pe tine te aruncă între şine de-a berbeleacu`. Du-te, găseşte-ţi alt stăpân. Sau umblă liber pe unde vezi cu ochii, ca să nu-ţi mai pună nimeni lanţul la gât…

Şi-i întoarse spatele. Când ieşi din curte lăsă poarta deschisă, gândindu-se că animalul va reuşi să trăiască într-un fel sau altul. De unul singur, din mila cuiva cu suflet, cum ţi-o fi scris şi ţie, Moşule… Eu mă duc prin alte părţi, pe-aci n-am ce să mai fac…

În spatele său, de la gardul din fundul curţii şi până departe, spre pădure, un lan de porumb înfigea vârfurile moi în cerul mângâiat de vălătucii norilor dezmorţiţi. Soarele se pregătea să sfâşie întunericul, opintindu-se şi agăţându-se în vârfurile copacilor, iar zorii de zi aruncau ocheade violete către casele care începeau să clipească prin luminile palide aprinse în ferestre.

Grăbi pasul, auzind răsuflarea sacadată a câinelui. Dar nu întoarse capul. Nu vru să privească nici măcar o singură dată către casa veche cu pereţi jupuiţi de vreme. O lăsa în urmă fără regrete, ca pe o femeie de care vrei să te desparţi cu tot dinadinsul şi nimic nu ţi-ar mai putea întoarce din drum hotărârea luată după atâtea şi atâtea frământări ştiute numai de tine.

Când soarele începu să capete putere, ieşi din sat nevăzut de nimeni şi apucă drumul lung de doi kilometri care ducea la haltă. Amuşinând aerul tare al dimineţii, Moşu’ sărea dintr-o parte în cealaltă, bucurându-se de libertatea nesperată şi prelingându-se în alb şi negru de-a lungul drumului mărginit de buruieni şi de copaci îmbătrâniţi, pe jumătate uscaţi.

*

Peste Moşu’ dăduse printr-o neaşteptată provocare a destinului, aşa cum se întâmplă de foarte multe ori în viaţă atunci când cauţi cu înfrigurare un suflet de om pentru a-ţi fi alături şi descoperi uluit că pornisei fără să ştii pe o cărare greşită care nu ducea către nimeni. Îl cumpărase de la nişte ciobani ursuzi, ghemuiţi sub cojoace, după ce băuse alături de ei câteva ţuici şi aceştia îi spuseseră fără ocolişuri că la stâna lor nu mai era loc pentru alt câine.

– Dacă mata vrei acu’ să-l cumperi şi să te pricopseşti cu un paznic pe lângă casă, noi ţi-l dăm bucuroşi. Pentru stână e firav. Năzuros, lingav, nu se pune nimic pe el. Doar că nu boleşte. Noi avem nevoie de câini zdraveni când dau lupii. Atâta cerem pe el, nu ne tocmim. Vrei sau vrei… O fi pe norocul lui şi-al dumitale, cine ştie?

Rostiseră o sumă. Nici prea mare, dar nici prea mică. Iar ghemotocul cu blană se apropiase de el şi îl privise drept în ochi, ca şi cum ar fi ştiut dinainte că un om urma să vină de niciunde pentru a-l duce într-o lume nouă. Una ferită de lupi, urşi sau alte lighioane ivite de sub poala pădurii spre a-şi lua jertfa de carne.

♣ Cristian Lisandru

Călătoria (1)

Se hotărî să plece într-o dimineaţă oarecare, la ora când îşi înfoiau cocoşii gulerele colorate şi încercau din răsputeri să trezească satul toropit de somnul cel dulce care se strecoară sub pleoape înainte de ivirea zorilor.

Trânti uşa de la intrare – un ochi de geam se sparse imediat, înflorind subit, ca un boboc de trandafir transparent, aşezat acolo spre o imposibilă aducere aminte –, apoi se aplecă şi apucă o piatră pentru a o arunca înspre câinele care se smucea în lanţ, mârâind de parcă nu l-ar mai fi cunoscut. N-o aruncă, totuşi, simţi un fel de milă sau un fel de lehamite, nici el nu înţelese prea bine, dar îşi curmă gestul violent şi merse mai departe, fluierând uşor, încercând să potolească animalul speriat.

Poarta veche, cu şipcile pe jumătate putrezite, era prinsă cu un cerc de sârmă. Zăvorul se stricase pe la începutul primăverii şi nu simţise nevoia de a-l repara. La ce bun, cine să vină peste el şi ce să-i ia? Poate vine moartea şi te ia sus, strigase unul la cârciumă, poate vine vădana lu` Ciripoi şi-ţi dă de pomană, strigase altul, însă nu-i băgase în seamă. Pironise privirea în cinzeaca lui şi nu spusese nimic. Doar sorbea din ţuică din când în când, încruntat, iar tăcerea din el creştea şi se făcea din ce în ce mai mare, ca un hău fără fund.

Ieşind în uliţă, lăsă privirea să alunece peste câteva case mici, coşcovite, înfăşurate în neguri, răsuflă adânc şi porni către haltă. Mergea cu umerii lăsaţi, împovăraţi de supărări apăsătoare, de griji, de gânduri nespuse şi de spectrul unui viitor care întindea un linţoliu al incertitudinilor pe deasupra capului său tuns perie. Ducea pe umeri o desagă jerpelită, cu trei petice mari de culori diferite. Aruncase în ea trei cepe de apă, un ghemotoc de hârtie cu sare grunjoasă, o bucată mare de brânză, o jumătate de pâine neagră şi o sticlă cu apă din fântână. Banii – aceia pe care reuşise să-i strângă în ultimul an, muncind ca un apucat, ba pe la unul, ba pe la altul, nici prea mulţi, nici prea puţini şi nici destui, cât să-l facă să renunţe la plecare – îi pusese în buzunarul interior al hainei, numărase hârtiile de un milion la lumina unui bec chior şi îşi spusese că erau de ajuns pentru început.

După câţiva metri parcă îl împunse un fier înroşit în spate. Un zvâcnet îi muşcă tâmplele, iar el făcu stânga-mprejur, intră în curte şi merse drept la coteţul câinelui. Moşu’ dădu din coadă, scheunând. Poate că în minutele care abia trecuseră înţelesese cu mintea lui de câine bătrân că exista pericolul să moară de foame şi de sete, legat în lanţul ruginit pe care colţii săi nu puteau să-l roadă.

Îi zisese aşa de când era căţelandru, râseseră toţi în sat şi spuseseră că numai un om într-o ureche poate boteza Moşu’ un pui de animal. Dar nici atunci nu le dăduse atenţie, ridicase din umeri şi privise prin ei ca şi cum nici nu i-ar fi văzut. În definitiv era câinele său şi putea să-i pună ce nume dorea. De ce să dea cuiva socoteală?

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: