Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

vis

O oră

Să mai rămânem o oră în lumea aceasta, atât…
Orice minut în plus ne-ar îmbătrâni iremediabil,
ne-ar fi şi frig, şi teamă, probabil,
iar ceasornicul acesta încastrat în perete
ar contabiliza doar clipe pierdute şi inexprimabile regrete.

Dar o singură oră nu înseamnă nimic,
sunt şaizeci de clipiri în care până şi vrăjitoarele ațipesc un pic.
Descântece abandonate, magie pusă la păstrare,
cozile de mătură vor întruchipa gărzi aliniate, protocolar,
la intrare.

Te-aş putea săruta o oră
sau ți-aş compune o poezie multicoloră
din cuvinte-curcubeu.
În definitiv, acesta sunt eu,
un magician rămas pe drumuri, pândit de acuze,
extrăgând din joben animale fantastice,
menite să te amuze.

Rămâi o oră lângă toate inconsecvențele mele.
N-am să te rog să numărăm nici suspine, nici stele,
doar câteva gânduri nerostite vor da târcoale,
iar dorurile comune, sclipind, vor învăța să trăiască
prinse în pletele tale.

Pe urmă, trecându-se ora, va fi o altă zi
şi toate vrăjitoarele se vor trezi…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

La pas

Cătunul este ascuns pe fundul unei văi străbătute, şerpeşte, de un râu în apele căruia copiii pândesc păstrăvii pentru a-i prinde cu mâinile goale. Râsetele şi chiotele lor se înalță dincolo de vârfurile brazilor înfipți în versanții impetuoşi, ajungând – ca semne ale unei existențe încă lipsite de grijile zilei de mâine – până pe culmile înzăpezite, acolo unde doar păsările împung norii cu vârfurile aripilor, ascultându-şi instinctele, fără să amețească.
Ochelaristul aleargă de colo-colo, studiind flora locurilor şi extaziindu-se în fața fiecărei noi descoperiri, iar Motanul Albastru, atunci când îi surprinde privirea, îi arată printr-un semn sugestiv că e cu ochii pe el. Apoi, înregistrând reproşurile mele incipiente, pufneşte şi dă de înțeles că nu m-am învățat minte.
Iepurele umblă țanțoş, fiind convins că nimeni nu atentează la poziția de lider al grupului. Miroase a lemn, a verde crud, a linişte şi a siguranță, chiar dacă ultima parte a gândurilor mele poate părea neverosimilă.
– Îți place?
Întrebarea Iepurelui mă face să zâmbesc.
– Idilic. Îmi aduce aminte de un sat al copilăriei, numai că aşezarea despre care vorbesc era răsfirată pe dealuri, printre livezi de meri şi pruni.
Ochelaristul, apărut dintr-o dată lângă mine, mă strânge de cot:
– Ştiați că merele conțin multe vitamine şi sunt o sursă importantă de oligoelemente şi minerale? Nici nu răceşti dacă mănânci constant mere, ajută imunitatea. Suplimentar, curăță organismul de toxine. Merele coapte vin de hac tusei. Am citit că este benefică şi infuzia din frunze de măr. Vă pot vorbi şi despre prune, dacă doriți… Cum stați cu tensiunea arterială?
– Ia nu te mai băga în seamă, tocilarule! Vezi că n-am uitat faza perversă cu acadeaua.
– Lasă copilul să vorbească, Motanule, ai mâncat vreodată mere coapte? Ai simțit mirosul acela fenomenal?
Ochelaristul râde şi se pierde printre tufişuri. Iepurele îmi aplaudă intervenția, spre exasperarea Motanului.
– Aş vrea să văd pisica aia zurlie care să ronțăie mere coapte. Aş hăpăi un pestişor, sincer să fiu. Țâncii aceia de lângă râu ne pot ajuta cu oareşce de-ale gurii sau ne va citi Ochelaristul din cartea de bucate şi vom înghiți în sec? Adulmec o alianță împotriva mea, tocmai împotriva mea, singurul cu capul pe umeri.
O pală de vânt îi zboară coiful de hârtie. Ochelaristul aleargă după el, Iepurele râde şi se bate cu lăbuțele pe burtă, eu îi țin isonul, Motanul Albastru ne priveşte siderat.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

dincolo

nori înverşunați peste o lume adormită
tu visai că suntem numai noi
şi o descătuşare infinită
zburau păsări necunoscute prin nori
apoi a fulgerat deodată
în visul tău eram doi călători

furtuna aceasta nu are putere
nu ne poate despărți

(îți era frică
de vorbe-n vânt
de nepătrunsele mistere)

furtunile lumii sunt neputincioase
de undeva
din trecutul comun
cineva fără chip strigase
poate ne chema înapoi
poate ne trimitea înainte
în visul tău
în visul nostru
dincolo de amănunte
îndoieli
cuvinte

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Lampa

O lampă aşezată pe nisip, o lampă veche, cu gaz, din acelea pe care le mai poți descoperi, uneori, prin case țărăneşti – uitate pe policioare de lemn, cu sticla pe jumătate afumată – sau prin unele târguri de vechituri, suveniruri din altă lume care îşi găsesc câteodată locul în lumea modernă, spre încântarea unor proprietari dornici să plaseze reminiscențe rurale în aridul decor modern. Un fel de păcăleală nevinovată a timpului ingrat, o reînrădăcinare absurdă, o întoarcere către origini – cergă pe pat, roată de căruță transformată în candelabru, blide pe pereți, ştergare, măsuță de lemn cu trei picioare, lampa cu sticla pe jumătate afumată – asezonată, totuşi, cu telefon mobil, laptop sau tabletă. Plus plasma de dimensiuni apreciabile.

Lampa arde. Nici nu are importanță când a aprins-o cineva sau de ce. Poate pentru a-mi lumina visul alb-negru, neliniştea, căutarea, plaja mângâiată de valurile de hârtie, lumea aceasta în care culorile nu au dreptul să pătrundă. 

Înserează sub un cer fumuriu, iar flacăra protejată de sticlă are ceva fantasmagoric în ea. O unduire albă, o pâlpâire continuă, un ochi lăptos care clipeşte către ceva, către cineva, către fantomele marinarilor înghițiți de oceanul de hârtie sau, de ce nu, către mine. Un far miniatural pentru un naufragiat oniric care merge dintr-o parte în alta, minunându-se de surprizele apărute sub pleoapele închise şi, inevitabil, obişnuindu-se cu ele. Un simbol. Sau doar o altă întâmplare în care doar eu încerc să descifrez mistere închipuite.

Noaptea trufaşă şi-a intrat în drepturi, iar eu, privind lampa aceasta cu sticla pe jumătate afumată, am senzația că am ajuns – am fost adus, am fost împins aici – doar pentru a şterge urmele fumului nesimțitor. Dar sticla e fierbinte, mie îmi este teamă că aş stinge chiar şi luna dacă aş sufla în flacără, îmi tremură picioarele la gândul unui periplu prin întuneric dens, pe plaja unui ocean de hârtie, şi – căutându-mi salvatoare circumstanțe atenuante – mă liniştesc cu gândul că nici nu port, vreodată, batistă la rever. Aşa că n-ar avea niciun sens să suflu în flacără, apoi să extrag sticla pe jumătate afumată din lăcaşul ei şi, fluierând (habar nu am de ce, dar asociez ştergerea sticlei de lampă cu fluieratul), să ajung la concluzia că nu am cu să îndepărtez acea negreală oribilă. 

Pâlpâire… Ca un semnal trimis către o corabie aflată în derivă. Ca o licărire de luciditate într-un vis din care ies, câteodată, doar pentru a ajunge la concluzia că nu doresc decât să visez din nou…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Poveste

În seara aceasta îți voi citi dintr-o carte
Care te va purta departe, departe,
Undeva unde norii murmură poveşti cu final fericit
Tuturor copiilor care încă au ochii deschişi
Şi n-au adormit.

Poate că-i doar o glumă absurdă de-a mea,
Poate s-a desprins un fragment de vis din ultima stea,
Steaua aceea pe care o urmăreau astrologi cu nume ciudate,
Deprinşi să-şi dea cu presupusul despre tot
Şi toate.

În seara aceasta se vor înregistra surprinzătoare evenimente,
Iar o zână rea va tulbura, iremediabil, câteva destine adiacente,
Măcar din plictiseală sau, mai degrabă, fiindcă respectă cutume.
(Chiar şi zânele, iubito, se supun unor reguli
În această lume).

Zâmbetul tău devine acum de-a dreptul provocator,
Are în el ipoteze aduse în plisc de un cocor
Ratăcit pe deasupra unor întâmplări confuze,
Ceea ce pe mine, îți declar, nu poate decât
Să mă amuze.

În această seară îți voi citi dintr-o carte
Care ne va purta departe, departe,
Acolo unde norii murmură poveşti cu final fericit
Chiar şi adulților care încă au ochii deschişi
Şi n-au adormit.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Semne

Unele poveşti nu vor fi scrise niciodată, însă puterea de a le trăi ne aparține. Iată-mă din nou în fața aceloraşi valuri de hârtie, încercând din răsputeri să citesc (să citesc, să citesc, să citesc) tot ceea ce s-a scris de-a lungul timpurilor – în timpul acesta mă pierd prin vise alb-negru, în timpul acela îți spuneam (îmi spuneam?) că nici măcar visele nu vor avea puterea de a ne separa, în timpul care va veni mă voi lupta, la rându-mi, cu mori de vânt căzute într-o putrezită banalitate -, căutându-mă, căutându-te, căutându-ne… Împărțim acelaşi timp şi mai multe timpuri, suntem acum şi atunci, hrănim un mâine flămând cu resturile unui ieri împuținat. 
Mă întreb – iar întrebarea aceasta obsedantă devine un laitmotiv al peregrinării mele onirice – pe unde rătăceşti, mă întreb dacă urmele paşilor tăi sunt acoperite de aceleaşi valuri de hârtie, dacă priveşti, ca şi mine, către acest orizont ambiguu ca o părere cu inflexiuni machiavelice.
Întrebările există doar fiindcă noi, oamenii, am inventat semnele de întrebare. Pe urmă, puşi în fața unei crunte realități, am ridicat din umeri.

Orizont străpuns de etravele unor corăbii cu pânze sfâşiate, fantome înfăşurate în cețuri, vis desprins din cărți, din scenarii prăfuite, din monumentale producții cinematografice în care nu vom fi niciodată personaje. Pirați, comori, călători disperați, căutători indecişi, exploratori versați ai unor mirifice iluzii, scriitori privilegiați pentru care marginile pământului sunt mai aproape decât foaia albă. Speranță, deznădejde, bucurie, pământ, sete, beție, insule salvatoare, cântece de sirenă. 

Mi te imaginez surâzând… Orizontul surâde, valurile foşnesc, corăbiile acestea caută porturi inexistente.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ro

În jurul focului

Înserarea atârnă albăstruie printre crengile copacilor, iar Ochelaristul se trage mai aproape de mine, urmărit de privirea circumspectă a Motanului.
– Ar fi bun un foc de tabără, nu?
Vocea subțire – dar încărcată de o efervescentă, indiscutabilă dorință copilărească – a puştiului îl determină pe Iepure să-şi întrerupă pufăiala cu accente meditative.
– Iată o idee de-a dreptul extraordinară, dragii mei, motiv pentru care…
– Motiv pentru care…, îl imită, batjocoritor, Motanul Albastru, însă Iepurele trece cu uşurință lăudabilă peste afront.
– … vom strânge vreascuri. Cu toții, doar suntem o echipă, nimeni nu este scutit de muncă, de altfel una lejeră. Pădurea-i plină de vreascuri, aceasta-i legea naturii, însă trebuie să ne mişcăm cât mai repede, pe-aici întunericul coboară, aş putea spune, precum lama unei ghilotine.
Motanul Albastru îl avertizează pe puşti:
– Nu-ncerci să te uşcheşti, da? Sunt multe lighioane printre copaci, cu sau fără ochi fosforescenți, cu sau fără solzi, blană, dinți şi gheare extrem de ascuțite. Pofticioase cum nu s-a mai văzut. Toate ies la vânat odată cu întunericul. Care cade precum lama unei ghilotine, precum a spus Iepurele cu viziuni cel puțin ciudate. Ce mai comparație… Sunt surprins, totuşi, de amabilitatea personajului, aş fi fost tentat să cred că are tendința de a evita munca fizică.
Pornim în direcții diferite, pierzându-ne printre copaci, Ochelaristul preferând să se țină după mine. Îl las în pace, cu toate că mă încearcă gândul de a-l muştrului pentru faza cu acadeaua. Dar, văzându-l cum adună vreascuri cu simț de răspundere, zâmbesc şi îi urmez exemplul. Nu foarte departe de noi, Iepurele îi strigă Motanului să nu se rătăcească, iar felina fluieră în semn de dispreț. În jurul nostru, vorbindu-ne într-o limbă încă neînțeleasă, pădurea foşneşte ademenitor.
După un timp, aşezați în jurul unui morman de vreascuri, privim unii către alții.
– Nu aprinde nimeni focul? întreabă puştiulică.
– Credeam că ştii tu vreun procedeu aparte, se avântă Motanul ca şi cum exact acest moment ar fi aşteptat. La cât ai citit… Dacă erai singur ce făceai?
– Loveam două pietre până scoteau scântei.
– Sau frecai un băț până îți cădeau ochelarii de pe nas. Iepure, chestiile astea chiar funcționează sau totul e o minciună sfruntată?
– Funcționează, Motanule, însă numai dacă îți doreşti cu adevărat. Până atunci, te rog, scoate o brichetă. La câte buzunare ai, sunt sigur că dăm şi peste aşa ceva.
– Dar tu cu ce-ți aprinzi pipa?
– E o pipă aparte, colega, se aprinde singură.
Pescuiesc o cutie de chibrituri dintr-un buzunar, înainte ca Motanul să dea vreun alt răspuns ironic. Ochelaristul mă trage de mână:
– Pot eu?
De data aceasta, Motanul e pe fază şi nu ratează ocazia:
– Copiii nu au voie să se joace cu focul. Vrei să dai foc pădurii sau să faci pipi în pat? Potoleşte-te!
Sub privirile resemnate ale Ochelaristului, scapăr un chibrit, îl introduc sub grămada de vreascuri şi, mai repede decât aş fi crezut, observ o flăcăruie care devine din ce în ce mai mare. Ochelaristul bate din palme:
– Uraaaa! Acum ne aşezăm în jurul focului, precum indienii, spunem poveşti şi mâncăm.
– Aş prefera să mâncăm mai întâi, țâcă, intervine Motanul Albastru. Iepure, cum stăm cu proviziile?
– Suntem privilegiați, Motanule. Câțiva covrigi, doi morcovi, patru bomboane mentolate, un pachet de biscuiți şi gumă de mestecat. Plus acadelele speciale.  Ce preferi?
– Să fac foamea.
Iepurele mustăceşte.
– Există şi conserve de ton… Motanule, ai uitat unde suntem? Lumea dintre Vise are grijă de noi, aşa după cum şi noi avem grijă de ea şi de personajele sale…
– Aşa mai vii de-acasă, prietene, n-am niciun chef să vânez la ora asta… Ceva slăninuță nu există? Ce-aş mai perpeli-o deasupra focului! Pe urmă, cu burta plină, pot asculta chiar şi o poveste. Căutătorule, eşti un bun povestitor? Sau încă nu ți-ai revenit complet după acadeaua puştiului?
Ochelaristul arborează un zâmbet generos, însă are şi privirea unui copil pe care nu te-ai putea supăra niciodată. Îi ciufulesc părul.
– Fără resentimente, puştiulică, ai tu ceva care mi te-a făcut simpatic din prima clipă…

♣ Cristian Lisandru

Sărbători fericite alături de cei dragi! ☺☺☺

sursa foto – goodfon.ru

Echipa e completă

Văd ca prin ceață, iar vocile din jurul meu sunt mai mult un zumzet din care reuşesc, concentrându-mă – tâmplele zvâcnesc de parcă nişte spiriduşi ascunşi în cutia craniană au înființat o trupă de percuție -, să smulg doar unele cuvinte. Licoare, tentativă, vis permanent, muştruluială, leşin, moment oportun… Încetul cu încetul, însă, realitatea începe să capete contur. Motanul Albastru se află în fața mea, mă priveşte nerăbdător şi oarecum curios, asta în timp ce realizez că sunt aşezat în fund, sprijinit de un copac. Din stânga aud vocea cu inflexiuni molatice a Iepurelui:
– Cred că licoarea îşi face efectul, Motanule, începusem să cred că a expirat şi vom înregistra un eşec usturător.
– E preparată acum o lună şi trei zile, n-avea cum să expire. Nu sunt indolent. Poți să spui orice despre mine, câte-n lună şi stele, dar indolent nu sunt.
– Încă puțin şi îl pierdeam…
– Şmecherul ăla mic avea acadele prin toate buzunarele. I le-am confiscat, le-am pus la păstrare, nu ştii niciodată când îți pot fi de folos.
– Nu l-ai legat prea strâns? E un copil, totuşi…
– Să zică mersi că nu i-am tras pantalonii în jos pentru o bătaie straşnică. O merita cu prisosință. Acadele pentru Amnezie – aşa le zice, mai că-ți vine să-l pupi pe obrajii bucălați şi să-i susuri mânca-l-ar nenea de geniu minor… 
Tuşesc. Motanul Albastru introduce o sticluță – sticlă albastră, de ce nu mă mir? – într-unul din buzunarele vestei.
– Bine-ai revenit printre noi, Căutătorule! Soarele străluceşte, pădurea ascunde mistere nenumărate, lumea dintre vise te primeşte cu brațele deschise. Ştii cine suntem sau ăla micu’ a reuşit să-ți şteargă memoria cu o gumă invizibilă?
– Tu eşti Motanul Albastru, iar partenerul tău din Patrula Viselor e Iepurele. Pantaloni galbeni, bretele portocalii, fumează pipă, nu bea decât suc de morcovi. Tu eşti amator de bere.
Se aude vocea Iepurelui:
– E ok. Are şi ceva ironie la purtător, asta-i de bine. A scăpat ca prin urechile acului… Îşi revine. M-am liniştit. Nu mai sunt la prima tinerețe, palpitațiile îmi dau de furcă.
– A scăpat de necaz fiindcă ți-am zis să nu-l pierdem din ochi, Iepure. Asta o dată. Şi, motivul numărul doi, fiindcă am întotdeauna licoarea. Nu plec nicăieri fără ea. Mai ales atunci când trebuie să dau o raită prin Lumea Viselor.
Simt că îmi pocneşte fruntea.
– Ce mi-ai dat să beau? Mă doare capul îngrozitor.
Motanul Albastru duce laba la tâmplă, în semn că e bine „mobilat” şi pot avea încredere în el.
Licoarea Amintirii. Mă rog, numele nu e încă oficial, mai lucrez la el, trebuie să fie unul de impact. Abia atunci îl voi omologa. Lacrimi de dragon îndrăgostit, trei fire din coadă de motan tărcat, mustăți de focă, salivă de cățel, neapărat rasa Westie, apă scursă pe frunză de stejar, imediat după ultima ploaie de vară, o pană de cuc şi o legătură de păpădii. Se fierbe totul la foc mic şi se dansează în jurul ceaunului. A nu se bea mai devreme de o lună de la preparare, efectele secundare pot fi răvăşitoare.
Mă ridic şi mut privirea către Iepure. Se abține cu mare greutate să nu izbucnească în râs.
– Îți bați joc de mine, Motanule?
– Fireşte, crezi că mustăți de focă se găsesc pe toate drumurile? Pui întrebări puerile în loc să-mi mulțumeşti pentru că i-am venit de hac Ochelaristului malefic. Licoarea e magică, evident că dacă îți spun rețeta va trebui, iartă-mi clişeul, să te ucid.
Întinde o labuță, indicându-mi direcția în care trebuie să privesc.
La câțiva metri distanță, legat de un copac, Ochelaristul îmi aruncă priviri îmbufnate. Simt că explodez:
– Ai legat un copil de un copac? Atât te duce mintea de felină vorbitoare? Ai auzit de Protecția Copilului?
– Pardon, ăsta nu-i copil, e doar un drăcuşor împielițat care trebuie să învețe – cu forța, dacă e nevoie – ce e buna purtare. A parazitat prea multă vreme Lumea Viselor, s-a terminat cu toate capcanele lui. Punct.
– Eliberează-l imediat!
– N-am chef. Nu mai vrei o acadea?
Alerg către copac şi apoi mă străduiesc să desfac cât mai repede nodurile frânghiei. Ochelaristul are lacrimi în ochi, însă mă apostrofează:
– Numai tu eşti de vină! Tu! Tu!
Motanul Albastru se apropie, urmat de Iepure.
– Țâcă, nu te mai scap de sub control. De-acum faci echipă cu noi, n-ai de ales, iar dacă nu eşti cuminte vei ronțăi toate acadelele alea. Uiți toate cărțile pe care le-ai citit. Ce zici?
Țipetele încetează ca prin farmec, iar Iepurele îşi aprinde pipa.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Ochelaristul

Ochelaristul răsfoieşte o enciclopedie – ceva despre animalele planetei, din câte îmi dau seama -, iar concentrarea i se citeşte pe chip. Ştie că sunt alături, a aruncat o privire fugară în timp ce mă apropiam, însă dă de înțeles că este captivat de fotografiile care umplu paginile. Totul alb-negru, fireşte, nici acest vis nu face notă discordantă cu toate celelalte.
Pun un genunchi în pământ şi îl întreb:
– Pare interesantă lectura…
Ridică din umeri.
– Mda…
– Nu ți-e dor de-acasă? Am aflat că ai rămas prins în lumea viselor.
Aş dori să-i spun şi că Iepurele îl consideră ceva în genul Spaima Visătorilor, motiv pentru care ar trebui să evit contactul cu el. Dar, la dracu’, e doar un puşti avid de lectură, or un astfel de personaj îmi e simpatic din prima, fără excepție.
Ridică ochii din enciclopedie. Ochelarii rotunzi, prea mari pentru fața lui mică, sticlesc. Amenințător?
– E bine aici. Nu mă deranjează nimeni. Nu mă obligă nimeni să-mi întorc buzunarele pe dos sau să fac pe broasca prin curtea şcolii. Tu ce vrei? N-am timbre, n-am capace, cutii de chibrituri, pocnitori sau alte prostii. Am doar nişte cărți, mă îndoiesc că te interesează.
Înțeleg din privirea lui că par un incult.
– Tragi concluzii prea repede, puştiulică, de unde ai învățat asta?
– Iar dumneata deranjezi un copil care citeşte. Sfatul meu, atunci când vezi un copil care citeşte – în orice realitate s-ar afla, aşa am observat, copiii citesc din ce în ce mai puțin, astfel că adulții le pot spune tot felul de prostii – este să îl laşi în pace. Lumile nu contează, cărțile necitite trăiesc aceeaşi dramă. Iar adulții construiesc lumi în care copiii suferă.
Ups, îmi spun în gând, am intrat pe un teren periculos de interesant.
– Nu doream să perturb eforturile tale intelectuale, țâcă, eram în trecere…
– Ți se pare că erai în trecere. De fapt, chiar dacă vei gândi că totul e o prostie, nu faci altceva decât să cauți fără a găsi.
– Ai văzut-o?
– Da. De mai multe ori. E frumoasă. O iubeşti, nu-i aşa?
– Cărțile ce spun?
– Că mai ai de umblat, nene…
– Există un final fericit?
Îşi trage nasul – abia acum e un copil în toată regula – şi scoate din buzunar o acadea. Copilul tot copil rămâne, Iepure prăpăstios, mi-ar plăcea să fii aici şi să-l vezi pe Ochelaristul Periculos cum suge o acadea. Ce-ai mai spune despre pericole absurde?
– Mai am una. Vrei?
– Da. Mulțumesc.
Acadeaua are un gust formidabil, iar asta o simte chiar unul căruia nu-i plac dulciurile. Şi nu i-au plăcut niciodată. Ochelaristul închide enciclopedia şi zâmbeşte larg.
– Când te vei trezi nu-ți vei mai aduce aminte de nimic. Şi vei fi liniştit. Toți trebuie să fim liniştiți, indiferent de vârstă.
– ?
Ochelarii puştiului îmi reflectă moaca uimită, zâmbetul şugubăț confirmă ideea că mi-a tras-o.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: