Pescarii şi mările lor ca nişte iubite orgolioase


Îi făcea plăcere să meargă pe plajă, desculţă, dăruind degetelor atingerea aproape senzuală a nisipului ce suferea încă după razele soarelui de vară prăbuşit sângeriu la limita orizontului.  Acolo, departe, în locul destinat neatingerii, unde realitatea se îmbrăţişează pasional cu imaginaţia pentru a oferi artiştilor o sursă inepuizabilă de inspiraţie, apăreau primele semne ale nopţii ce avea să vină, iar pescăruşi purtaţi de curenţi în zig-zaguri care sfidau orice logică înţepau sonor un amurg trezit mult prea repede la viaţă. Câteva  bărci zvântate de o briză uşoară, văduvite temporar de contactul cu valurile nărăvaşe, încercau să spargă monotonia plajei pustii, iar ea, cu papucii de plastic într-o mână şi cu un voal străveziu aşezat peste umerii bronzaţi, îşi imagină oboseala înecată în băutură a pescarilor reveniţi la mal după o altă zi de muncă plutitoare.

Un tablou în mişcare, reluat cu încetinitorul în fiecare seară îmbrăcată în umbre, ca şi cum cineva ar pune la loc rola imediat ce aceasta a ajuns la final, în faţa unor spectatori care nu sunt niciodată cuprinşi de mirare. Filmul este întotdeauna acelaşi, doar actorii se schimbă, la diferite intervale de timp, iar uneori, dacă destinul încrucişează braţele pe piept şi bate orgolios din picior, apar în cadru seri sufocate de  tristeţea despărţirii definitive, când barca pluteşte goală peste marea mută, iar vâslele mai spun doar povestea palmelor pline de bătături ale celui ajuns în adâncuri, în giulgiu de alge. Plase întinse la uscat, atmosferă turmentată iremediabil de mirosul consistent al peştelui răpit mării ce loveşte înciudată malurile pline de solzi  şi, poate, cântece vechi fredonate din vârful unor buze crăpate, cu gust sărat, conştiente că zâmbetul a rămas pentru ele doar o amintire din ce în ce mai îndepărtată.  Nelipsita ciorbă de peşte  care bolboroseşte în ceaunul încins de un foc pătimaş, o femeie cu basma înflorată ce mestecă în mămăligă  şi caută cu privirea pierdută propria tinereţe fugită prematur, bărbatul cu umeri lăsaţi, aşezat pe un scăunel de lemn, cu sticla de votcă lângă picior, moţăind şi visând  la aceeaşi mare pe care o vede, o simte, o poartă prin vene şi o gustă fără să se sature.

Se aplecă şi culese din nisip o cochilie. O duse la ureche, ca în copilărie, şi ascultă câteva secunde murmurul imensităţii care ajungea prin fiecare val lângă picioarele sale. „Pescarii şi mările lor ca nişte iubite orgolioase. Poveşti care încep de fiecare dată cu o barcă împinsă în larg, pe întuneric, şi se termină, adeseori, prin contopirea definitivă”. Această simbioză ancestrală o fascina şi o incita în acelaşi timp. „Oamenii se jertfesc pe ei înşişi nemărginirii şi abisurilor care oferă o tandreţe letală, în vreme ce marea depune jertfă comestibilă în bărcile îmbătrânite, călăfătuite de mîini aspre care ating cu evlavie plasa pescărească, nu trupul muncit al femeii”… Privi marea încă o dată şi o văzu iubindu-se pătimaş  cu toţi bărbaţii pe care îi amăgise, de-a lungul timpului, prin fantasmele sale mişcătoare.

Chiar atunci, ca şi cum ar fi ieşit la suprafaţă  din lumea subacvatică, o barcă întârziată sparse valurile cu coamă de spumă  şi se apropie de ţărm, încetul cu încetul, trăgând şi luna după ea. Fata oftă şi îşi puse papucii. În spatele ei, cochilia abandonată se lăsă furată de valuri şi duse în adâncuri întunecate gândurile unei fete care îşi dorea, fără să ştie, să devină sirenă…

♣ Cristian Lisandru