Consistența misterioasă și tulburătoare a unei relații


 

Îi plăcea să o privească în timp ce ea îşi scotea ciorapii. Negri sau culoarea pielii, cu model sau fără, nu avea nici cea mai mică importanţă. Amănuntul era, pur şi simplu, irelevant. Prăbuşit în fotoliu – parcă prăbuşit în mine, ca într-o groapă fără fund, aşa spunea, lăsându-şi privirea să alunece încântată peste gleznele şi pulpele ei –, trăgea din Dunhillul superlong şi trimitea fumul albastru către tavan, imaginându-şi că pereţii încăperii dispăreau încetul cu încetul, volatilizându-se ca într-un vis absurd şi deloc înspăimântător, în vreme ce ea se dezbrăca alene, cu ochii pe jumătate închişi, fredonând o melodie a lui Leonard Cohen. Melodia era de fiecare dată alta, însă fundalul sonor,  abia auzit, nu făcea decât să întregească atmosfera intimă, nu o definea.

Dance me to the end of love,  gândi instantaneu, identificând piesa, şi-i urmări preţ de câteva secunde buzele roşii care murmurau cuvintele, atingându-se provocator, umezite din când în când de vârful limbii. Acel to the end of love îl intrigase de fiecare dată, chiar se întrebase la un moment dat cum ar fi să danseze cu ea până când (moartea ne va despărţi) iubirea avea să devină doar amintire?  Nu-şi oferea niciodată răspunsul, probabil pentru că trăia dorinţa permanentă şi incitantă de a fi înconjurat de o pădure a semnelor de întrebare personale, acelea pe care le plantezi în tine cu scrupulozitatea unui maniac. În vreme ce mulţi alţii din jurul său aveau ca puncte de reper propria carieră, familia, contul din bancă, poliţa de asigurare cu acumulare de capital, banii de coşniţă sau factura de la curent, el rămânea într-o expectativă indolentă, punându-şi întrebări cu duiumul.

Când o cunoscuse, în acea vară care nu semănase cu nicio altă vară din viaţa lui imperfectă,  se întrebase imediat dacă viitoarea relaţie dintre ei (nu se îndoise nici măcar un moment că urma să apară o relaţie, oricât de scurtă avea să fie, în funcţie de noroc, destin, catrenele lui Nostradamus sau naiba mai ştie) era sau nu sortită eşecului. După mai bine de un an de zile, depăşise timid teama care îl cuprinsese cu multă vreme în urmă (atunci când eşecurile sentimentale se înşirau precum mărgele pe aţă, iar el şi le atârna bucuros la gât şi părea un fleţ) şi acceptase surprins ideea că întâlnise – în sfârşit, de ce nu ar exista şi un Dumnezeu al fleţilor? – o femeie care îi înţelegea şi îi accepta felul de a fi. Unul nu foarte complicat, de altfel, exceptând, poate, doar acele momente în care devenea brusc ciufut şi reuşea performanţa nenorocită de a enerva pe toată lumea (inclusiv propria persoană, dar asta o păstra numai pentru el, ca pe o mare taină).

Îşi spuse că acele momente (trebuia să recunoască asta, oricât ar fi făcut pe mofturosul în diferite situaţii) strângeau în ele întreaga consistenţă misterioasă şi tulburătoare a unei relaţii. În adevăratul înţeles al cuvântului. Pasul (o adevărată aventură) către intimitatea dulce dintre un bărbat şi o femeie face toţi banii – dar hai să fim serioşi, aşa ceva nu se cumpără cu bani, e doar o iluzie, cu bani nu-ţi poţi cumpăra decât neliniştile stupide, eventual, plus dimineţi cenuşii în care pleci singur şi posac către aceeaşi cameră goală de burlac, înjurând printre dinţi

Surâse precum un filozof infatuat care a reuşit, mai devreme decât bănuia,  să producă o altă concluzie formidabilă despre viaţă (contestată, în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat de alţi filozofi, la fel de plini de ifose) şi trase încă un fum în piept.  Apoi se ridică din fotoliu, turti ţigara în scrumieră şi se îndreptă către ea, smulgându-şi cravata de la gât…

♣ Cristian Lisandru