Márquez

Evident, nu ne dezicem de lamentabilele noastre preocupări cotidiene și aruncăm un ochi spre Wikipedia atunci când mai moare câte un scriitor. De regulă, știm foarte puțin despre el, nu l-am citit decât pe diagonală – „e prea adânc, domnule, vrea să transmită prea multe și nu ne ajunge timpul, au mai scris și alții așa, ce atâta tevatură?” –, ne-am întrebat de multe ori cum naiba de s-au trezit unii să-i plaseze un Premiu Nobel în CV și, dacă ne punem ambiția la încercare, avem pretenția că Un alt veac de singurătate literară ne este la îndemână. Nu depășim niciodată faza incitantă a începutului de capitol, dar le transmitem cunoscuților și rudelor că vom răsturna literatura și ne vom trage de șireturi, pe lumea cealaltă, cu alde Gabo.

Vorbim întotdeauna frumos despre scriitorii morți și despre târfele lor triste. Smulgem metafore, respirăm adânc în fața interlocutorilor și dăm de înțeles că suntem măcinați de tristeți iremediabile, aducem ca argument suprem cărțile care zac prăfuite pe raftul bibliotecii. „Marquez? Uite-l aici, domnule – degetele mângâie cotoarele –, nu-mi lipsește niciun volum, ce naiba”…

Scriitorii morți nu mai prezintă pericol pentru contemporanii care adorm înainte de a parcurge trei pagini, și-au descoperit în sfârșit locul unde nu mai pot fi deranjați de ziariștii mondenului și ai cearșafurilor terfelite, pot fi trecuți pe lista lungă a celor care, dintr-o altă realitate, privesc calmi zbaterile literare ale torționarilor hârtiei.

Realismul magic al lui Marquez transcende realismul tragic prin care ne târâm ca niște nevertebrate lovite de soartă, însă presupus atotștiutoare și pline de păreri tranșante lipsite de conținut.

Când eram fericit și nedocumentat am văzut Urma sângelui tău pe zăpadă. Eram Un domn foarte bătrân și cu niște lacrimi enorme, bătea un vânt tăios care încerca să întoarcă din drum Toamna patriarhului și m-am gândit, iubito, să-ți mai vorbesc măcar câteva clipe Despre dragoste și alți demoni. Nu vin să țin un discurs, vreau doar să afli Povestea unui naufragiat și să accepți, fără să plângi, Cronica unei morți anunțate.

 ♣ Cristian Lisandru

Deasupra lumii

Deasupra lumii, acolo unde ingredientele unui prezent cinic și confuzionant – ipocrizie, ură, vorbă în doi peri, minciună, delăsare, pizmă, reclamă deșănțată, promisiuni lipsite de acoperire, enclavizare sufletească, decepție transfrontalieră – nu mai au puterea de a întina puritatea albastrului necuprins.

Fără sus sau jos, fără priviri aruncate în grabă peste umăr, cu o teamă crescută precum buruiana pe trupul secătuit de vlagă, fără gândul înspăimântător că uneori – de cele mai multe ori sau permanent – trebuie să înfigi genunchii în mocirlă pentru a înainta măcar câțiva centimetri prin propriul destin care face tumbe, amețindu-te nemilos și luându-te în balon.

Deasupra lumii, acolo unde ghearele modernismelor prost înțelese și prost aplicate nu mai pot să sfâșie vise, istorie, culturi și tradiții. Deasupra lumii, din nor în nor, din gând în gând, învățând cum să faci aripile să crească, savurând libertatea descătușată.

Rugați-vă să nu vă crească aripi, scria Octavian Paler la un moment dat. Însă, onorând amintirea perpetuă a lui Icar și asumându-ți chiar inevitabila prăbușire ulterioară cu superioritatea celui care abandonează fără remușcări pământul miasmelor puse la comun pentru a-și câștiga vremelnicia unui zbor izbăvitor prin neprihănirea celestă, poți fi deasupra lumii măcar câteva secunde. Cu propriile-ți aripi care cresc din umeri atunci când simți că legătura cu pământul nu era decât o cacealma ordinară și nimic nu te poate împiedica să aduci nemărginirea mai aproape. Iar o astfel de întâlnire cu tine însuți, deasupra lumii, nu face altceva decât să confirme că miracolele nu înseamnă numai recuzită adusă în scenă pentru a împlini  sclipitor falsitatea unor iluzioniști plătiți cu ora.

♣ Cristian Lisandru

goodfon.ru