Se hotărî să plece într-o dimineaţă oarecare, la ora când îşi înfoiau cocoşii gulerele colorate şi încercau din răsputeri să trezească satul toropit de somnul cel dulce care se strecoară sub pleoape înainte de ivirea zorilor.
Trânti uşa de la intrare – un ochi de geam se sparse imediat, înflorind subit, ca un boboc de trandafir transparent, aşezat acolo spre o imposibilă aducere aminte –, apoi se aplecă şi apucă o piatră pentru a o arunca înspre câinele care se smucea în lanţ, mârâind de parcă nu l-ar mai fi cunoscut. N-o aruncă, totuşi, simţi un fel de milă sau un fel de lehamite, nici el nu înţelese prea bine, dar îşi curmă gestul violent şi merse mai departe, fluierând uşor, încercând să potolească animalul speriat.
Poarta veche, cu şipcile pe jumătate putrezite, era prinsă cu un cerc de sârmă. Zăvorul se stricase pe la începutul primăverii şi nu simţise nevoia de a-l repara. La ce bun, cine să vină peste el şi ce să-i ia? Poate vine moartea şi te ia sus, strigase unul la cârciumă, poate vine vădana lu` Ciripoi şi-ţi dă de pomană, strigase altul, însă nu-i băgase în seamă. Pironise privirea în cinzeaca lui şi nu spusese nimic. Doar sorbea din ţuică din când în când, încruntat, iar tăcerea din el creştea şi se făcea din ce în ce mai mare, ca un hău fără fund.
Ieşind în uliţă, lăsă privirea să alunece peste câteva case mici, coşcovite, înfăşurate în neguri, răsuflă adânc şi porni către haltă. Mergea cu umerii lăsaţi, împovăraţi de supărări apăsătoare, de griji, de gânduri nespuse şi de spectrul unui viitor care întindea un linţoliu al incertitudinilor pe deasupra capului său tuns perie. Ducea pe umeri o desagă jerpelită, cu trei petice mari de culori diferite. Aruncase în ea trei cepe de apă, un ghemotoc de hârtie cu sare grunjoasă, o bucată mare de brânză, o jumătate de pâine neagră şi o sticlă cu apă din fântână. Banii – aceia pe care reuşise să-i strângă în ultimul an, muncind ca un apucat, ba pe la unul, ba pe la altul, nici prea mulţi, nici prea puţini şi nici destui, cât să-l facă să renunţe la plecare – îi pusese în buzunarul interior al hainei, numărase hârtiile de un milion la lumina unui bec chior şi îşi spusese că erau de ajuns pentru început.
După câţiva metri parcă îl împunse un fier înroşit în spate. Un zvâcnet îi muşcă tâmplele, iar el făcu stânga-mprejur, intră în curte şi merse drept la coteţul câinelui. Moşu’ dădu din coadă, scheunând. Poate că în minutele care abia trecuseră înţelesese cu mintea lui de câine bătrân că exista pericolul să moară de foame şi de sete, legat în lanţul ruginit pe care colţii săi nu puteau să-l roadă.
Îi zisese aşa de când era căţelandru, râseseră toţi în sat şi spuseseră că numai un om într-o ureche poate boteza Moşu’ un pui de animal. Dar nici atunci nu le dăduse atenţie, ridicase din umeri şi privise prin ei ca şi cum nici nu i-ar fi văzut. În definitiv era câinele său şi putea să-i pună ce nume dorea. De ce să dea cuiva socoteală?
♣ Cristian Lisandru
sursa foto – goodfon.ru
