Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte

Sonetul cocorului

De-ai şti, iubito, cum îmi plâng cocorii
cu lacrimile zărilor ucise
atunci când taie drumuri lungi prin norii
desfăşuraţi peste poveşti nescrise.

Nici n-ai să crezi de-ţi voi cânta la tâmplă
sau de voi recita, duios, sonete,
dar zborul lor în mine se întâmplă,
plesnindu-mă cu foame şi cu sete.

Pe aripi dus-au dramele acestea,
sfidând tărâmuri aspre şi străine,
în trupul meu se scrie azi povestea
unui cocor ce zboară către tine.

Ca un cuţit se răsuceşte timpul
şi sângerează-n noapte anotimpul…

♣ Cristian Lisandru (4 martie 2013)

sursa foto – goodfon.ru

(Dez)Ordinea de Zi – „Criza”

Aflu pentru a nu ştiu câta oară că România – draga de ea! – se află într-o criză profundă. Sintagma a devenit goală de conținut, atâta vreme cât criza, în ceea ce ne priveşte, este milenară. Am tot dus-o din criză în criză, fiecare fiind profundă şi dătătoare de insomnii, depresii prelungite, dureri de cap, de şale etc.

Ne-am şi obişnuit cu criza îndelung trâmbițată, aşa cum te obişnuieşti, de pildă, cu bărbieritul sau cu părul de pe piept. Cu gropile din şosele sau cu afacerea „Bechtel”. Cu munții „cheliți”, cu facturile umflate, cu şpaga dată oriunde ai nevoie de ceva. Nici nu ne mai agasează prezența ei, vin doar unii şi alții, din când în când, şi o arată cu degetul, acoperindu-şi urmele, scălâmbăielile financiare, giumbuşlucurile sexuale şi alte matrapazlâcuri prezentate drept „mari proiecte”.

Nu ajung banii? Criza e de vină. Prea mulți şomeri? Criza. Nu mai învață nimeni? Criza. Doctorii pleacă din țară? Criza. Creşte euro? Criza. Se scumpesc gazele? Criza. Rapidul joacă prin liga number five? Criza. Ejaculare precoce sau prea multe frigide pe cap de mascul? Criza, fireşte. Întârzie trenurile? Criza. Guvernele se fac că lucrează? Criza. Plouă mai puțin decât ar trebui sau plouă exact atunci când nu trebuie? Criza. Poluare, mizerie, perspective lipsă, certuri conjugale, rateuri culinare, furturi, violuri? Criza. Nu se mai înțelege om cu persoană? Criza.

E uşor a da vina pe criză, e ca şi cum ai aduce tot timpul Fantoma Omului Negru în casă şi i-ai oferi o cafea în vreme ce canapeaua e goală, iar tu stai cu ceaşca în mână şi beleşti ochii. Uite-l şi nu e! Criza asta permanentă a devenit scuza jalnică a tuturor impostorilor şi incompetenților. Istoria va consemna că fiecare troglodit ajuns în vreo funcție a dorit din toată inima să salveze țara, numai că i-a pus criza piedică. Sau i-a tras preşul de sub picioare.

Noi – incapabili să măsurăm de trei ori şi să tăiem o dată – nu vom scăpa de raportarea la criză nici măcar în improbabila situație în care Edenul va avea centrul chiar aici, pe aceaste meleaguri. Chiar şi atunci se va auzi o voce care va spune că mărul interzis a dispărut din scenariu/pom/galantar tot din motive de criză.

                                                                                                          Cristian Lisandru

sursa foto -http://delcampovillares.com

Haştag

– Hau du iu du, Gore, hau du iu du, Gicule? Evritings ochei?
Gicu şi Gore afişează fețe lungi. Seamănă cu doi vânători de ozn-uri care n-au crezut, însă, niciodată într-o întâlnire de gradul trei pe bune, iar acum tocmai s-au pricopsit cu aterizarea unei nave spațiale sub ochii lor. Sandu trage un scaun şi se aşază la masă. Ridică mâna dreaptă şi pocneşte din degete de două ori. Patronul cârciumii, aflat în spatele barului, râde mânzeşte. Îndreaptă un deget mare în sus, semn că a înțeles ce doreşte clientul fidel. Romica Puceanu prestează în surdină – eterna si apreciata melodie Şaraiman –, câțiva meseni urmăresc, la televizorul lăsat pe mute, o partidă de snooker la Eurosport.
– Iț a biutiful dei, mai frends, laif iz laif, spring is caming. Mai hart is ful of gioi.
– Ce-i cu tine, Sandule? Eşti bine? O fi de la astenia de primăvară? Am auzit că e perversă şi nu iartă pe nimeni, indiferent de condiția socială şi de contul din bancă. Stai un pic, linişteşte-te, trage aer în pieptu-ți de aramă, aprinde o țigară, uite că vine Tămâioasa Românească. Românească, înțelegi?
– Haştag Tămâioasă, se hlizeşte Gicu, tot e la modă chestia asta cu haştag, habar n-aveam până acum, pot să mor liniştit. E de pe tuităr. M-a prins tuitărul asta, țac-pac, scrii ce faci, pe unde eşti, îți spui părerea. Mai pe scurt, că ai limită la cuvinte. Pe viteză. Mi-au dat ăştia net pe telefon de n-am ce să fac cu el, trebuie să-l consum, nu se reportează…
Sandul îl priveşte înțelegător, oarecum resemnat.
– Aşes tu aşes, dast tu dast… Ai uil olueis remember iu, Gicule…
– Hai, Sandule, dă-o-n bălării, termină cu păsăreasca asta, răbufneşte Gore, suntem în bătătura străbună, în cârciuma noastră cu termopane, locantă pentru muşterii serioşi, însetați şi buni platnici, amatori de şprițane, beri şi grătare… Nu se cade. E de-a dreptul pur şi simplu, zău! Nu auzi cum cântă Romica? Nu te unge la suflet? Te dai la cantri miuzic?
– Învăț engleza, dragilor, mă apgradez lingvistic, mă dezvolt intelectual, îmi lărgesc perspectivele, ating noi orizonturi. Ce ar trebui să facă omul toată viața lui?
Gicu şi Gore privesc fix şi ridică din umeri.
– Voi, îmi pare rău că trebuie s-o spun, ați rămas în urmă la acest capitol al vorbirii în limbi diverse, deşi observ că Gicu a încercat să țină coada pe sus şi a trecut prin Piața Victoriei. Vrei să dai cu guvernul de pământ, Gicule? Vrei dezordine socială? Vrei alegeri anticipate, vrei să secătuim bugetul neamului?
– Chestia aia cu haştagul ți-a dat de gândit? întreabă Gore, apoi îi umple lui Sandu paharul şi îl priveşte galeş. Altă aiureală, dar poate că nu mai pot eu să țin pasul cu moda. Mai ales cu internetul. Prea se buluceşte informația, mă ia cu dureri diverse. Plus că nu pricep care e informația corectă, se bat ştirile cap în cap.
Îl îndeamnă pe Sandu să bea:
– Ia de bea vinul, prieten drag, goleşte-l, simte-l, apreciază-l, poate se simte şi limba ta mai bine, ciripeşte exclusiv pe strămoşeasca noastră, cu subiect şi predicat, cu întorsături de frază.
– Nou problem, Gore, limba noastră tot comoară ramâne, precum scria poetul, deocamdată sunt doar la expresii uzuale, chestii minore, nici n-am dat buzna în gramatica engleză. Dar cică e simplă, gud, beter, ză best… Presimt că mă descurc, aim so hapi, nais tu mit iu…
– Haştag ză best, completează Gicu, apoi duce halba la gură. Mit iu ăla vine de la mită? Aşa mai vii de-acasă, mita se simte bine la noi, e ca motanul pe lângă sobă. E ca şoarecele de la siloz, vorba aia… Însă în piață n-am fost, Sandule, nu mă mai țin picioarele, m-ar fi luat cu friguri, am oasele rebegite… Am urmărit evenimentele la plasmă. Noaptea, Sandule, ca hoții?
– Tu ai vrea să… haştag revoluții numai vara, atunci când e cald şi bine? N-ai vrea şi o tonetă cu bere, gratis, din partea guvernului? Uat du iu uant? Şi ce nait? Nu era nicio noapte, bați şi tu câmpii? Manipulezi?
– Acum te-ai dat cu ciuma roşie, Sandule, intervine Gore, mai demult te simțeai bine la pedelişti. Erați portocalii şi-n cerul gurii. Nu te supăra, dar ați dus țara de râpă. Înjură țaranii şi acum gălețile voastre de plastic…
– Am părăsit partidul, i dont cher, mi-am depus carnetul, după cum ştiți. Nu mai aveau vână-n ei…
– Nu mai aveau ce fura, Sandule… Deşi se zice pe la colțuri că ar mai fi şi că Dragnea o să facă din România un Teleorman ceva mai mare. Şi o să purtăm toți mustață.
– Hu?
Gore clatină din cap, semn clar că – din punctul său de vedere, cel puțin – Sandu nu se mai vindecă. Gicu se simte jignit:
– Ce hu? Îmi dai cu huo? Nu eşti adeptul dialogului constructiv? De la americăneasca aia ți se trage, Sandule…
– Hu? Adică cine? Cine zice că se înființează Republica Teleorman?
– Haştag Teleorman! completează Gicu din nou, apoi mai cere două halbe, pentru el şi pentru Gore.
Sandu îl săgetează cu privirea:
– Ar iu naț? Ai luat-o razna? Şi de când ai tu cont de tuităr, nu ziceai că rețelele sociale sunt o doar o evidentă manipulare mondială? Nu erai de părere ca aşa suntem controlați şi îndobitociți de guvernul mondial?
Gicu adoptă o figură spăşită.
– Am şi feisbuc, am şi instagram… Şi îmi fac uațap. Tu de ce înveți engleză? Pe vremuri ne spuneai că literatura rusă e etalonul literar. Tolstoi, Esenin, Dostoievski… Şi despre baletul rus vorbeai laudativ. Mai ai poza cu Putin în debara? Acum te dai cu occidentalii, îți pute rusa? Te cam suceşti, Sandule. Spuneai adevărul atunci sau acum? Eşti cu estul sau vestul? L-ai pus pe Trump în ramă, ai?
– Ză trut iz autder, intervine Gore.
Sandu ridică sprâncenele:
– Şi tu, Gore? Şi tu faci mişto de apgradarea mea? Mă surprinzi neplăcut, nu mă aşteptam…
– Ză taim is nir, Sandule, revăd cu mare interes şi bucurie ics fails şi milenium, mi le-a pus fi-miu pe dividiuri şi seara intru-n contact cu teoria conspirației. Astea seriale…
Gicu pune punctul pe i:
– Haştag conspirație, cred că îmi pun şi eu pe tricou o fază din asta! Mai ales că se face şi partid – e breching nius. Dar ei sunt cu haştag rezist. Că aşa e neamul ăsta, rezistent, toți ne-au tras şuturi în cur. Am rezistat, ținem la tăvăleală. E ochei, Sandule? Ol ză best, atunci!

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Ai văzut vreodată o sirenă?

Tocmai înfulecasem o musaca demnă de lingerea ulterioară a degetelor şi mă delectam cu un vin roşu, sec, servit într-o carafă pântecoasă care pretindea – aburită – o bahică înşiruire de pahare. Lipsit de griji şi pus pe matoleală, ca orice marinar învoit de pe vapor şi decis să guste exclusiv plăcerile vieții, mă pierdeam cu gândul prin istoria Pireului, aprindeam câte o mahoarcă, apoi sorbeam din pahar, plescăind încântat. Dă-le dracului de bune maniere, când bei un vin sănătos îți vine să plescăi, limba are toanele ei şi atunci de ce să nu îi faci pe plac?

Pireu. Lume amestecată, un Turn Babel modern, mastodonți plutitori, aparate de fotografiat, proxeneți şi curve, zgomot, mirosuri apetisante sau respingătoare, marinari cu capsa pusă, marinari suspect de amabili, marinari plictisiți, parâme, plase de pescuit, polițişti transpirați, plini de propriile ifose, tricouri în dungi orizontale, taverne cu dichis, localuri pentru şmecheri, peşte de toate soiurile, boschetari care se laudă că au ajuns chiar şi în Țara de Foc, de parcă ar fi dormit numai cu Toate pânzele sus! pe sub pernă.

Şeful de echipaj – unul mustăcios, bărbos şi păros de se putea lua la întrecere cu neamul cimpanzeilor, însă un suflet de ciocolată ascuns sub muşchi bine lucrați – îmi zisese du-te şi te plimbă, fă-te praf şi pulbere, numai să nu vii cu poliția după tine! Dacă dai de vreo belea te belesc şi eu, ca bonus! Nu glumeşte niciodată cu astfel de lucruri, struneşte echipajul ca nimeni altul, e ca o cloşcă mândră de puii ei, numai că – dacă te ia valul – te trezeşti pus pe lista neagră, iar de-acolo – fără excepții – direct pe mal, trist ca ziua de luni şi – procentual – cu şanse minime de a te îmbarca pe undeva. Vorba circulă, iar teribiliştii sunt puşi la index, n-are nimeni nevoie de ei pe vreo punte sau sub ea.

Îi făcusem semn ospătarului – spilcuit, mustață pe oală, aducea cu Errol Flynn, mă şi proptisem într-un zâmbet larg când am dat cu ochii de el, prea era din film– să mai dea o carafă, iar el îmi strigase amabil – ca peste tot pe lumea asta – că vine. Nimic deosebit, viață de matelot cu lovele în buzunar, cu burta plină şi însetat nevoie mare, ajuns într-o tavernă ca atâtea altele…

De fiecare dată când inspir aerul Pireului mă apucă dorul de istorie. Mă ia pe după umeri şi îmi susură la ureche vorbe dulci. Nu sunt ca alții, nu mă dau în vânt după prezentul doldora de gadget-uri sau informații tembele (de cele mai multe ori), trăiesc cu trupu-n prezent şi cu mintea-n trecut. Am lumea mea odihnitoare, în ea mă refugiez ca veverița-n scorbură. Şi dacă nici Pireul n-are istorie, atunci îmi leg o greutate de picioare şi mă ofer voluntar la capitolul „ofrandă mării”, fără să cer nici măcar ultima împărtăşanie de la un eventual popă pus pe spiritualizare în al douăsprezecelea ceas.

Am zburat ca pescăruşul prin trecutul zbuciumat al Pireului, vedeam cu ochii minții şantierele unde au fost construite nave care au luptat la Salamina, împotriva perşilor, am pus umărul la reconstrucția poruncită de Alexandru cel Mare şi l-am înjurat copios pe Cornelius Sulla, romanul care a distrus oraşul până în temelii, de draci ce avea pe el, cu vreo optzeci şi ceva de ani înainte de Hristos. Am umblat pe sub zidurile lui Themistoclean, m-am închinat în memoria ălora căzuți în războiul peloponeziac şi – hoinărind printre secole, că mintea e cel mai frumos cadou pe care Dumnezeu l-a făcut omului – am acostat alături de corăbiile venețienilor într-un Pireu rebotezat Porto Leone.

Din starea de grație m-a scos un prichindel cu mucii şiroaie. Tot îşi trăgea nasul, fără a reuşi să scape de ei, de m-am şi înduioşat, brusc, amintindu-mi de propria copilărie şi de batistele pe care uitam să le plasez prin buzunare, spre disperarea mamei.
– Nene, eşti cumva marinar?
L-am privit înciudat – ce naiba, a profesor de chimie nu arătam, a om de afaceri nici atât, față de turist nu căpătasem între timp – şi am mai dat un pahar pe gât.
– Sunt astronaut cu normă întreagă. N-ai şcoală? De ce vorbeşti cu străinii?
– Când o să fiu mare vreau să mă fac şi eu marinar, ca tata.
– Mă, ție ți-e foame sau vrei bani?
A dat din cap în semn că n-am nimerit-o. Avea nişte ochi mari, luminoşi, citeai de la distanță că spune adevărul.
– Nu sunt cerşetor. Îmi place să vorbesc cu marinarii.
– Şi zici că tac’tu a umblat pe ape? Sau umblă şi-acum?
– A murit anu’ trecut, a fost o furtună mare, era pescar. Da’ aşa zice mama, eu cred ca a plecat departe, să vadă şi el lumea. E mare lumea, n-are capăt.
– N-are capăt, țâcă, eşti deştept.
S-a aşezat pe scaun şi l-am întrebat dacă nu vrea o prăjitură. N-a vrut, aşa copil mai rar, pe unii trebuie să-i legi ca să nu dea iama în dulcegării.
– Ți-e dor de el? De tac’tu zic…
– Da, înainte de culcare îmi spunea poveşti cu sirene. Mata ştii vreuna?
Nu ştiam. Sau o ştiam pe-aia cu Ulise, însă întotdeauna mi s-a părut o aiureală, să mă scuze ăia de-o apreciază. O fi vorba de Homer, nu zic, eu m-am lipit doar de partea cu Troia şi de calul ăla troian, moartea mea…
– O să mă fac marinar şi o să caut sirene. Io cred că tata după sirene s-a dus, ca să-mi aducă mie una, că râdeam de el şi nu credeam că există. Mata ai văzut vreuna?
– Încă nu, dar dacă văd îi fac o poză şi ți-o trimit.
I s-a luminat mutrişoara de parcă ar fi apărut chiar atunci o sirenă şi i-ar fi cântat un cântec de leagăn. Iar m-a atins la inimă, poate pentru că n-aveam copii sau poate pentru că mă simțeam dintr-o dată frate cu Matusalem. Am mai băut un pahar, iar puştiulică a acceptat, totuşi, o felie de tort. I-am zis ospătarului să-i pună şi la pachet, pentru mă-sa, iar când a plecat – m-a trimis mama după pâine, da’ eu vin în port ca să vorbesc cu marinarii despre sirene – am oftat şi am privit lung în urma lui. Sau în urma mea, cine ştie?, aşa ne privim, uneori, ca şi cum am fi într-o margine şi ar trece viața prin fața noastră, fandosindu-se.

M-am matolit până seara – ospătarul a fost un domn, a dat şi din partea lui un rând, i-am lăsat un bacşis gras, ca să nu mă uite în trei secunde, nu m-a deranjat nimeni, nici n-aş fi avut chef de cineva – şi am ajuns la vapor pe trei cărări, fluierând. A pagubă, a viață scursă prea repede, a poveşti uitate în casa părinților, a dracu’ ştie ce… Şeful de echipaj a mormăit ceva în barbă şi m-a trimis la culcare.
– Ai văzut vreodată o sirenă?
Întrebarea mea l-a făcut să înjure.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodgon.ru

Marinarul din Sri Lanka

Hai să vă mai povestesc câte ceva din viaţa trăită la intensitate maximă, îmi place cum vă holbaţi şi nu se mai aude nici musca atunci când mă pornesc. Adevărul este că am și ce să spun, marinaru`e plin de povești ca broasca de râie, face el ce face și acumulează, dacă pot să mă exprim așa, pune osânză, asta este o metaforă, plutește cu barcazul pe ape mai mult sau mai puțin zbuciumate, dansează pe ritm de ruliu și tangaj, stă la prova ca Amerigo şi abia așteaptă să plaseze picioarele pe dană și să aibă aventuri. Mese-n cap, pahare sparte, amor cu unele pe care nu le mai vezi toată viață, n-ai dureri de cap…

Viața de marinar, domnii mei, are de toate, e condimentată corespunzător, degeaba te duci la supermaket ca să iei condimente la plic, nu poți să le presari pe viață. Viața are gust când ești în ea, muști și înghiți fără să mesteci, altfel e vax. Cum spunea Caragiu? Nu viață suptă din deget, așa spunea, în ”Operațiunea Monstrul”, mare film, îl aveam pe dvd la barcaz și când mă apuca doru` de glia străbună îi dădeam cu play și să mor eu dacă nu plângeam. Mi-a și zis unu` din echipaj, era de prin Sri Lanka, habar nu am de ce dorise ăsta cu tot dinadinsul să ajungă marinar, dar ajunsese și se-nfrățise cu Dumnezeu de bucuros ce era, mi-a zis așa ”De ce plângi?” I-am dat una după ceafă, nu-nțelegea tolomacul dorul de țară, el vrusese să fugă din Sri Lanka, ce dracu` să facă acolo?

Cu mine e altă poveste, n-am plecat de draci sau fiindcă n-aveam ce să bag în gură, am vrut să dau cu privirea-n orizont. Și-am dat, chiar dacă uneori orizontul s-a lăsat greu. Am înjurat, m-am porcăit cu orizontul și cu toate furtunile. Da` atunci când ajungi la țărm e o splendoare, ți se rotesc ochii-n cap pe unde ajungi, nu știi la ce să te uiți mai întâi.

Apropo de ăla din Sri Lanka, marinaru` păcălit. Ați văzut Forrest Gump? Oscaruri, tată, Oscaruri la greu… Era acolo unul care făcuse Vietnamul, șefu` lu` Forrest Tom Hanks, și după ce rămăsese fără picioare – că războiului îi mai place să te gâdile și la tălpi și așa-i place de mult că ți le și ia dacă nu ești atent – intrase şi el în afacerea cu creveți. Nu prindeau creveți, că erau amândoi ageamii, dar la un moment dat, pe o furtună năprasnică, ăsta fără picioare s-a-mpăcat cu Dumnezeu după ce l-a boscorodit pe Divinul minute în şir, din vârful catargului. Să vezi năstrușnicie, pe urmă curgeau creveții în cantități industriale și ageamii au ajuns miliardari. Bun film, îl țin și pe ăsta pe dvd, că are viață-n el.

Într-o seară – tăiam Pacificu` în două, oceanul ăsta, cât e el de Pacific, tot nu se poate pune cu omu` – mă tăvăleam pe la pupa, era cald ca-n cuptor, ziceai că bagă Sarsailă lemne pentru cel mai mare grătar din câte au existat, și ăsta din Sri Lanka vine la mine și zice că n-are somn și că să stăm de vorbă. Auzi la el, vorbă! Mie-mi venea să cerșesc ploaie cu cuburi de gheață – dacă mai dădea Ăl de Sus și-un J&B ar fi fost fenomenal -, iar el avea chef de taclale. Zice: Eu te respect, mă uit la tine ca la vraciul din junglă, ai experiență. Eu, la prima călătorie, am avut rău de mare de mi-au ieșit ochii din orbite. Normal, am zis pe mutește, stofă de marinar n-are orice guguștiuc, măcar ăla zboară, da` tu? L-am întrebat de ce s-a lipit de barcaz cu atâta pasiune și cum de suportă depărtarea de vreo muiere pe care o iubește.  N-a zis nimic, se uita lung la lună, mai să urle la ea, se uita lung la mine și ofta ca mireasa părăsită de ginere chiar înainte să intre în camera de la stradă.

Domnii mei, din toate căldurile alea ale mele, că v-am zis că nădușeam amarnic și visam numai fătuci care să-mi plimbe cuburi de gheață pe șira spinării, odată mi-a trecut un gând prin minte. Ăsta e pe invers, zic în gând, și se dă la mine. Nici nu mai procesez, harșt o palmă peste ochi. Îl iau de-o ureche, îl duc la balustradă și-i arăt Pacificu`. Zice ”frumos” și zâmbește, dar nu era râsul lui. Îi simțeam tremurul în organism, pe onoarea mea. Vroiam să-l dau la pești și al dracu` să fiu dacă m-aș fi întins după colac.

Acu`, am trecut eu prin multe de-a lungul și de-a latul oceanelor și mărilor, viața pe barcaz nu e ușoară, mai ales pentru un bărbat sănătos din toate punctele de vedere. Și cu pofta de viață la purtător. Da` să devin subiect de vascularizare nu mi s-a mai întâmplat. I-am tras un șut în posterior și l-am trimis în cabină. S-a dus. I-am strigat să nu mai dea ochii cu mine, altfel s-ar putea să vadă după multe zile, ca-n bancul cu nevasta bătută de bărbat.

Am uitat întâmplarea, nu l-am mai băgat în seamă. Ajungem în port, n-are importanță unde, ne dăm jos, ca să zic așa, și batem tavernele. La un moment dat, când tocmai o vrăjeam pe una care zicea că e actriță, da` ea jucase cu casa închisă numai la bordel, hop și ăsta din Sri Lanka pe lângă mine. Vesel nevoie mare, cu două monumente feminine alături de el. Îl țineau pe după umeri și nu-l scoteau din darling . Îl trag mai la o parte și-l întreb ce caută un poponar ca el cu mândrele, adică de ce le tracasează fără să le spună adevărul??? Nu-l doare corasonul pentru viitoarea lor dezamăgire sexuală?

S-a uitat la mine și a râs. În hohote. Îmi venea să-l iau la palme, dar nu se făcea în compania doamnelor. Mai ales că era una roșcată care-mi trimitea bezele și zicea că sunt gentleman. Știți ce mi-a răspuns neghiobul? Că pe punte nu dorea decât să-mi arate o poză cu tac` su, cică semănam eu foarte mult cu el și l-au podidit amintirile și melancolia…

Ne-am făcut mangă în seara aia, cu tot cu doamne, că beau și alea cum bea boul apă și pe urmă mai cereau și altceva, trebuia să te ții tare și la propriu și la figurat, iar eu i-am adus aminte de ”Operațiunea Monstrul” și l-am făcut să înțeleagă de ce plângeam când dădeam play la dvd. Dor de țară, dor de mamă, dor de frați și de surori. Și de tată, în cazul ăstuia din Sri Lanka.

Am auzit că acu` plânge cu poza aia sub cap pe un pescador. Dar a scăpat de răul de mare, a trecut botezul… Aventuri. Sare și piper. Vă mai zic și altele, da` o roșcată de-aia zdravănă n-aveți prin spelunca asta?

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Întrebări şi răspunsuri

– N-ai un descântec şi pentru dragoste?
Motanul Albastru mă priveşte lung şi îmi este teamă că îl dezamăgesc definitiv, mai ales că i-am aflat opinia referitoare la sentimentele care subjugă oamenii şi îi obligă să se comporte lamentabil.
– Ar trebui să îți spunem Îndrăgostitul, nu Căutătorul. Aveți voi, oamenii, o obsesie legată de dragostea asta.
Pufneşte. Alături de el, Iepurele pare mai puțin nemulțumit de subiect. Iar replica sa nu se lasă aşteptată.
– Cei care nu pot iubi au prostul obicei de a-i lua peste picior pe ceilalți. Totul vine din frustrarea îndelung reprimată.
Motanul Albastru îşi pune coiful de hârtie pe-o sprânceană, semn că nu are de gând să tolereze intervenția Iepurelui.
– Şi, mă rog, cum de m-ai plasat pe mine în categoria frustraților? Ai vreo dovadă în acest sens?
– Nu văd ce motăniță credulă te-ar suporta…
– Ai tupeu, Iepure!
Mă aşez între ei, căutând să evit încă din fază incipientă conflictul care pluteşte în aer.
– Am plecat de la descântec, totuşi, n-aş vrea să vă luați la pumni.
Iepurele face un gest din care reise că oricum nu ar avea un partener demn de a fi luat în seamă, Motanul Albastru umflă pieptul şi apoi oftează de parcă tocmai i-ar fi făcut adversarului o mare favoare.
– Noroc că nu răspund la provocări. Descântecul, domnule, este pentru Rătăcitori. Îi trimite înapoi în vis. La momentul potrivit s-ar putea – insist asupra ideii, s-ar putea, nimic nu este sigur – să intri în posesia conținutului său. Deosebit de interesant, te asigur.
– De ce nu există un descântec pentru un drum către realitate? Fără ocolişuri…
– Fiecare trebuie să ajungă în realitate prin propriile puteri. Mergând din vis în vis şi prin lumea dintre vise, rătăcindu-se, lăsându-se ajutat de mine şi – nu-mi place, însă trebuie să o spun – de acest Iepure enervant.
– Şi cât durează asta?
– Timpul nu este relevant. Aici avem timp berechet. Nu te simți mai bine fără a fi obligat să îți coordonezi temporal orice activitate?
– Nici nu mi-am dat seama de asta până acum. Şi cum se întâmplă atunci când se întâmplă? Se deschide o uşă dinspre Lumea dintre Vise către Realitate? Se aprinde o lumină orbitoare, tună, fulgeră?
– Trec peste accentele ironice, azi sunt în toane bune. Uneori e de ajuns să treci pe sub o frunză de ferigă uriaşă şi sa te trezeşti la tine în cartier, în zgomot de claxoane. Eu, în locul tău, nici nu m-aş mai întoarce acolo… Smog, griji, facturi, mişcări de stradă, teorii ale conspirației, stratul de ozon, suprapopulare, epidemii, experimente. Suntem la curent, deținem informații. Cum de mai aveți chef de dragoste?
Iepurele se face că n-a auzit nimic. Motanul Albastru începe să fluiere. Mergem în şir indian pe malul unui pârâu cristalin – e jucăuş, evident, există clişee şi în Lumea dintre Vise -, iar deasupra noastră se rotesc păsări nenumărate. Privindu-le, amețesc…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Gând (23)

La iarbă verde, cu Nostradamus pe urme

era o zi obişnuită
nu avea nimic special
discuţiile interminabile
(despre sfârşitul tuturor lucrurilor)
se încheiaseră în coadă de peşte
toată părţile ieşiseră la iarbă verde
încinseseră şi un grătar

catrenele lui nostradamus dormitau
împrăştiate pe faţa de masă albă
pătată de scrum
cineva a strigat
chiar şi apocalipsa trebuie să aştepte
măcar până la desert

au râs cu toţii
priveau către cer cu o oarecare teamă
era o zi obişnuită
nu avea nimic special în afara unor catrene
dar nostradamus
conform ultimelor concluzii
(publicate în tabloidele de a doua zi)
a fost declarat impostor
imediat după consumarea antreurilor

♣ Cristian Lisandru (2011)

sursa foto – goodfon.ru

Remember – „O secundă cu Mona”

Îmi luasem libertatea de a măsura trotuarele fără să mă gândesc la nimic important. Vegetam, aş putea spune… Hălăduiala asta lipsită de o destinaţie precisă îmi provoca plăcere maximă, mai ales că trecuseră vreo trei luni în care nu văzusem decât crestele valurilor şi vârful catargului, motiv pentru care îl înjurasem spumos pe primul marinar al lumii fiindcă avusese neinspirata idee de a porni să cucerească mări şi oceane, dându-le şi altora astfel de idei. Ceea ce a dus, inevitabil, la o aglomeraţie de obiecte plutitoare care arborează tot felul de drapele şi care se încurcă unele pe altele.

„Nici pe mare nu mai ai intimitate”, obişnuieşte să spună un coleg din echipaj, plecat de-acasă ca să strângă bani uzi pentru zile mai puţin ude. Zice că va ieşi la pensie şi se va muta la munte, ca să nu mai vadă niciodată marea. „A dracu’ să fie ea de mare, cu toată apa ei!” Aşa înjură când stăm la prova, cu mâinile streaşină la ochi, ca să vedem cine observă primul limba de pământ. Te şi miri, eşti obişnuit cu ideea că marinarul se simte foarte bine pe valuri. Nu e cu toţi aşa, unii plutesc de nevoie, iar atunci când văd pământ în faţa ochilor oftează de zici că tocmai le-a întins Dumnezeu o mână şi i-a scos din melancolie. A fost unu’, Bierce, Ambrose Bierce, american, jurnalist, scriitor şi ce-o mai fi fost el pe-acolo, a dat colţu’ prin 1914. A scris o carte intitulată „Dicţionarul Diavolului”. Tare titlul, trebuie să recunoaşteţi. Eu n-am citit cartea, m-am oprit numai la titlu şi la câteva pasaje care mi-au căzut sub ochi atunci când am frunzărit-o, mi-a plăcut titlul la nebunie şi n-am vrut să citesc rând cu rând ca să nu am vreo deziluzie. Băiatul ăsta a pus punctul pe i, m-a uns la suflet cu ceea ce a zis, nu ştiu dacă la beţie sau la trezie, da’ nu contează. Cică „oceanul este o masă de apă care ocupă cam două treimi dintr-o lume făcută pentru om – care nu are branhii”. Bravo, Bierce, am şi băut de multe ori în onoarea domniei tale. Mangă m-am făcut, da’ citatul l-am spus cui a vrut să mă asculte şi toţi au rămas cu gurile căscate, nu le trecuse prin minte aşa ceva.

Dar să revin la preumblarea mea. Din când în când, poate din cauza prafului, poate pentru că aşa am eu organismul construit de la mama natură şi de la mama care m-a făcut şi pe urmă m-a lăsat la uşa unora cu suflet mai mare (fiindcă ea trebuia să plece nu ştiu unde şi eu o încurcam, eram balast, carevasăzică), simţeam cum mi se usucă gura şi atunci mă aşezam la câte o măsuţă acoperită cu pânză cadrilată, ceream o bere cu spuma de două deşte şi o dădeam pe gât. Nu intram în vorbă cu nimeni, am şi eu momente în care sunt sătul până şi de vocea mea. Che Guevara a zis că „tăcerea este o ceartă continuată prin alte mijloace”. O fi avut sau nu o fi avut dreptate, nu ştiu. Poate că a dorit să facă şi filozofie în paralel cu revoluţia… Dar ceea ce ştiu este că mă cert de multe ori cu mine însumi, iar ceilalţi nu înţeleg din tăcerea mea decât că trebuie să fiu lăsat în pace. Altfel iese cu scandal.

Oraşul-port mă întâmpinase cu aceleaşi străduţe înguste şi cu aceeaşi agitaţie pe care – dacă ai savurat-o de mai multe ori în decursul vieţii – nu o mai percepi decât undeva, într-un colţ de suflet. Un colţ destul de prăfuit, însă, unde praful face casă bună cu lehamitea. Adică mai lăsaţi-mă cu farmecul porturilor şi cu poezia lor… La început e haios, da’ pe urmă tot bosumflat umbli pe străzi. Şi te loveşti de unii şi de alţii, toţi par grăbiţi prin porturile astea. Fiţi pe pace, n-o să urmeze vreun episod în care mă întâlnesc cu indivizi cărora le datorez bani, aşa că n-o să iasă o mare dandana cu scaune date-n cap sau cu sticle sparte pentru a deveni obiecte ascuţite extrem de periculoase. Pur şi simplu vreau să vă spun că marinarii coboară de pe punte şi merg legănat, mai mult sau mai puţin, pentru a trăi bucuria pământului apăsat de tălpi. Mie îmi place marea. Totuşi, marea are prostul obicei de a te plictisi dacă nu iei şi praf de străzi în picioare. Noaptea, atunci când adormi legănat de valuri, ai da orice să pui capul pe o pernă dintr-un pat imens, care să nu se mai mişte cu tine, de ameţeşte şi ăla care-şi zice Moş Ene. Din punctul meu de vedere, treaba asta cu Moş Ene este o aiureală. Ia să vină el pe vapor, sigur va fi apucat de un rău de mare colosal. Şi atunci toţi marinarii ar fi condamnaţi la insomnie.

Eram cam plictisit, după cum vă spuneam, îmi pusesem pe cap şi-o pălărie din aceea albă, subţire, a la Hanibal Lecter în „Tăcerea Mieilor”. Bun film. Eu, sentimental cum mă ştiţi, am şi plâns atunci când povestea Clarice că tăiau nemiloşii mieii într-o noapte şi a fugit ea de la fermă cu un miel în braţe. Aşa coborâsem şi eu de pe vapor, numai că aveam în braţe tăcerea personală, pofta de bere şi gând să profit de uscat la superlativ. Atunci m-am lovit de Mona…

Un marinar de apă dulce care dorise să încerce şi legănarea oceanului – se plictisise de fluvii şi de maluri care te sufocă dacă le bagi prea mult în seamă – mi-a spus într-o zi când ardeam gazul de pomană pe punte că dacă Titanicul s-ar fi ciocnit de Mona, nu de aisberg, toţi bărbaţii de la bord ar fi murit fericiţi. Metaforic şi individul ăsta, trebuie să recunosc, o astfel de comparaţie nu mi-ar fi trecut prin minte. Ceea ce este al dracului de supărător, fie vorba între noi, fiindcă eu găsesc un buchet de metafore şi dacă mă scoli la trei dimineaţa şi mă pui să le caut în cambuză. De-aia l-am şi invitat într-o tavernă, cum am tras barcazul la dană, şi l-am îmbătat până i-a stat limba plută. Aşa am înţeles eu că trebuie să omagiez o idee bună ca o mâncare bine pregătită, care te face să salivezi abundent şi să strigi că mai vrei, deşi ai băgat în tine precum spartul. Cred că îşi aduce aminte şi azi cum se lega dimineaţa la cap cu un şervet şi spunea că dacă i-ar scoate cineva creierul ar fi surprins să constate că are forma Rozei Vânturilor… Mi-a plăcut şi asta, am şi schiţat un zâmbet de complezenţă – nici creierul meu nu se simţea în largul apelor teritoriale – dar chestia cu Titanicul a fost delicioasă.

Mona…

O figură de păpuşă – dar Barbie leşina dacă ar fi putut să o vadă –, ambalată corespunzător, atât de corespunzător încât oriunde ajungea se lăsa cu gâturi de bărbaţi care trosneau în urma întoarcerilor bruşte. Să uitau după ea şi cei care-şi aşteptau ultima împărtăşanie, şi ăia care încă nu ajunseseră să guste femeia pe de-a-ntregul, visând cu ochii deschiși să debuteze sexual într-o asemenea companie feminină selectă din cap până-n picioare.

Când o cunoscusem, dansa într-un bar din Pireu. Când spun că dansa, îmi vine să-mi dau palme, fiindcă o propoziţie rămâne, totuşi, o înşiruire de cuvinte. Te mai chinui un pic, mai freci ideile alea, le mai introduci în mixerul de sub frunte, iese de-o frază sau de trei. Dar ca să desenezi în vorbe cum dansa Mona e greu. Trebuie talent din ăla greu, vârtos… Poate că exagerez, deformaţie profesională, vorba aia, dar cred că până şi Hemingway ar fi întâmpinat serioase dificultăţi. Dacă greşesc, puteţi să spuneţi să sunt subiectiv, nu mă supăr. Ştiţi că îmi plac citatele, am capul plin de citate, de mic am fost un fel de enciclopedie ambulantă. Şi chiar îmbarcată, având în vedere meseria… Oscar Wilde, şi toată lumea este de acord că individul n-a făcut umbră pământului degeaba, a zis că „omul care n-a făcut niciodată o greşeală înseamnă că nu a încercat”. Scurt, clar, concis, punct, rien ne va plus.

Trebuie să înţelegeţi că tot ceea ce făcea ea seară de seară, în localul ăla puturos, cu fiecare centimetru pătrat al trupului sculptat meşteşugit în carne de cea mai bună calitate, era artă. Artă pură. Fără Mona, locanta ar fi fost o simplă speluncă în care se adunau neisprăviţii ca să se facă pulbere, să spargă pahare cu nemiluita şi să înjure ghinionul din viaţa lor. Uitând prin aburii alcoolului că norocul şi-l mai face şi omu’ cu propria mânuţă. Dacă vrea el, omu’. Dacă nu vrea, doarme pe străzi sau pe dană şi beleşte ochii la stele, în vreme ce-i cântă maţele simfonii şi alte alea. Cu Mona, însă, locanta strălucea, iar toţi neisprăviţii despre care tocmai vă povestesc deveneau gentlemani cu acte în regulă. Se ploconea şi cel din urmă matroz în faţa ei, căpitanii de cursă lungă veneau cu buchete de flori şi cu sticle de şampanie, aduceau cutii cu parfumuri şi desuuri scumpe. Eu sunt sigur că i-ar fi sărutat şi tălpile dacă ar fi primit permisiunea, numai că Mona se ţinea tare.

Când fugise de-acasă, pe la vreo şaişpe ani, se jurase că nu va ajunge în pat decât cu bărbaţi care se vor gândi şi la sufletul ei, nu numai la ce avea pe sub pânze. Vieţile noastre, a mea şi a ei, ca să fiu mai direct, s-au intersectat după ce Mona împlinise 20 de ani. Ne-am şi culcat într-o noapte, dar numai aşa, fiindcă ne plictiseam. Exista o incompatibilitate, m-am gândit mult la asta, nu curgea pasiunea aşa cum te-ai fi aşteptat să curgă. Dimineaţa ne-am spus „la revedere” şi fiecare a pornit pe drumul său.

Sincer, nu pot să bag eu mâna în foc că îşi respectase jurământul făcut  atunci când fugise din Constanţa la bordul unui petrolier, dar mi-am dat seama că avea ceva în ea care te ţinea oarecum la distanţă. Ca atunci când intri în raza portului cu barcazul, vezi dana, însă stai la distanţă, fiindcă trebuie să vină încruntaţii de la mal pentru a face verificări.  Pofteşti la un chef de zile mari, sub umbrar, da’ trebuie să rămâi potolit până trece controlul. Cam aşa şi cu Mona, numai că nici să te investigheze nu se grăbea. Te perpelea la foc mic până-ţi ieşeau ochii din orbite şi te făceai frate cu melcul. Cred că visa să demonstreze că bărbatul care doreşte la nebunie o femeie poate să devină într-un timp extrem de scurt mai roşu decât racul fiert. Când ajungeai la culoarea dorită, Mona ajungea şi ea la concluzia că există un roşu mult mai intens şi trebuie neapărat descoperit. Şi tot aşa, până-ţi venea să te urci în vârful catargului şi să te arunci de acolo, cu capul în jos, ca să-ţi ajungă mintea din pantaloni în scăfârlie.

După ce m-am extras din gândurile acelea făcute ghem, am privit în urma Monei. Se pierduse ca o umbră prin decorul ce părea alcătuit din cartoane colorate ţipător, cu toate şoaptele străzii pe urmele ei. În ziua aceea am pus singurătatea în frapieră şi m-am îmbătat cu regrete…

♣ Cristian Lisandru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: