Caută

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte

exercițiu

cuvinte
cuvinte
cuvinte
de-a valma
surghiunite în pagini albe
obligate să trăiască
sub forma unor pseudo-metafore lamentabile
vorbe în vânt
prinse cu arcanul nevăzut al indolenței gramaticale
(există şi aşa ceva
mirările sunt de prisos)

cuvinte
legate unele de altele
aduse la exasperare
minimalizate
scoase din uz
desconsiderate până la anularea definitivă

exercițiu de imaginație:
a tăia în carne vie
sau
a tăia în carnea unui cuvânt?

uneori
filele albe spun mai mult
decât toate cuvintele
obligate să nu transmită nimic

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Dansul ielelor

Nu mai ajunsese la ţară de foarte multă vreme. Nu avusese timp sau, poate, chef, crezuse că nici nu ar mai exista motive pentru o călătorie pe meleaguri îndepărtate din moment ce strămoşii se transformaseră demult în ţărână. Se înfrăţiseră, firesc, fiecare la vremea lui, cu pământul pe care-l călcaseră şi-l munciseră o viaţă întreagă, transpirând sub cămăşile cârpite. Evitase, astfel, o reîntoarcere către origini pierdute prin arborele genealogic… Nu avusese regrete. În copilărie, e drept, alergase pe uliţele satului, desculţ, cu primăvara în priviri sau cu fulgii de nea roind în urma lui, dar trecerea către maturitate estompase rapid şi ireversibil amintirile rurale.

Îl chemase un văr pentru o bucată de pământ, moştenire incomodă de care dorea să se debaraseze cu prima ocazie, chiar cu riscul unei afaceri proaste, ceea ce nu ar fi însemnat decât încă o ratare suplimentară la capitolul financiar. Coborî din autobuzul prăfuit chiar în mijlocul satului, într-o răscruce mărginită de un magazin sătesc, o cârciumă şi o construcţie neterminată care s-ar fi dorit ceva, însă nimeni nu ştia ce. Patru ziduri pe jumătate dărâmate, cu geamuri sparte ca nişte orbite goale, menținute într-un echilbru precar de legile fizicii. Ca să ajungă la casa vărului, trebuia să traverseze satul şi să meargă pe lângă pădurea în care altădată se ascundea vesel, identificându-se cu un Robin Hood adolescentin care reușea întotdeauna să scape din încurcături, indiferent cât de complicate ar fi fost ele.

Însera odihnitor peste satul de câmpie, soarele se retrăgea discret în spatele pădurii şi, pe nesimţite, se trezi printre copaci, ascultând şoapta frunzelor mângâiate de vântul molatec şi atingând scoarţa copacilor îmbătrâniţi de timpul scurs prin rădăcini și ramuri. Bărbatul păși îngândurat, călcând apăsat stratul de frunze așezat ca un linţoliu uscat peste pământul reavăn. Pădurea îl chema în interiorul ei, printre mistere indescifrabile, îl atrăgea aşa cum l-ar fi ademenit, de pildă, o femeie goală, cu părul lung până la glezne, emanând erotism prin toţi porii. Fascinaţia de care se simţea cuprins îl făcu să uite de banala moştenire oferită la hectar. Se aşeză la tulpina unui stejar, bău o gură din sticla cu apă şi închise ochii, răvăşit de senzaţie de libertate pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna.

Se aprinseră focuri pe comori demult îngropate şi de nimeni găsite, iar iele cu părul lung până la glezne dansară în jurul lor, unduindu-şi trupurile pe care nicio mână de bărbat nu le putea atinge vreodată. Îşi dădeau capetele pe spate, râdeau în hohote neauzite de urechi străine şi săreau sprintene peste focuri pe ritmuri necântate de orchestră omenească, aveau la mâini şi la picioare brăţări de argint şi de aur şi dansul acesta al lor dură până ce luna fu acoperită de un nor negru. Venea furtună rece peste pădure şi ielele se retraseră una câte una, răstimp în care fiecare foc se stinse lăsând în urmă întuneric şi închizând drumurile către comorile căutate de aventurierii lunatici ai pământului…

Bărbatul se trezi murat până la piele de picăturile reci. Visase… O fată cu păr lung până la glezne îi dansase numai lui, apoi îi lăsase în palmă doi bani de aur. Și, râzând, dispăruse în negurile pădurii, precum o neverosimilă apariție rodită de gânduri absurde.

Zâmbi… Îşi spuse în gând că visele rurale au o cu totul altă desfășurare față de cele trăite la oraș. Se ridică, dezmeticindu-se, iar după ce rezolvă problema pământului moştenit de la strămoşii contopiţi cu ţărâna, bărbatul urcă din nou în autobuz, reveni acasă şi uită visul. Abia după câteva zile, din întâmplare, descoperi în buzunarul de la spate al blugilor doi bănuţi de aur.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Gând (22)

gând 22

cuvinte

de atâtea ori
te-am îmbrăcat în cuvinte
rămân un croitor atipic
îmi place să te admir
atunci când treci prin faţa mea
iar în ferestre destramă noaptea fâşii de vise
peste acoperişuri împăienjenite

dezbracă-te încă o dată
azi am croit o altă rochie
din cuvintele noastre

toate suspinele îndrăgostiţilor
vor curge în falduri

peste tine

♣ Cristian Lisandru (2012)

sursa foto – goodfon.ru

La extreme

Mă scufund ca într-o apă adâncă în cântecul Rătăcitoarei. Simt durere, văd lacrimi, mângâieri, trupuri încolăcite, sudoarea dragostei, buze mişcându-se, brațe făcând semne disperate. E bine, e rău, e ură, e dragoste, e vină… Speranță. Resemnare. Supliciu. Extaz. Sunt toate la un loc. Şi toate pătrund în mine, dintr-o dată, năucindu-mă…

Cântecul taie timp şi spațiu, iar eu mă descopăr deasupra unor aşezări necunoscute, întrebându-mă, năucit, unde voi ajunge. Pătrund în camere mici, în camere mari, mobilate sărăcăcios sau opulente, sunt martorul mut al unor îmbrățişări ascunse altor priviri, ascult şoapte de dragoste, simt gustul sărat al lacrimilor care însoțesc, invariabil, fiecare iubire, cunosc înverşunarea dorului, nerăbdarea, tortura de fier încins a fiecărei despărțiri. Mă lupt cu toate eşecurile îndrăgostiților şi trăiesc bucuria frenetică a tuturor împlinirilor sufleteşti.

Amalgam de imagini, de idei, un vârtej în mijlocul căruia am ajuns pe notele unei melodii pe care nicio partitură nu a reuşit, încă, să o transforme în prizonieră. Plutesc, râd, plâng, oftez, urlu, râd, fluier pe sub balcoane pline de flori şi mă strecor, ca un hoț, în spatele unor perechi de indrăgostiți care îşi jură credință veşnică. În vis sau dincolo de el, aceste jurăminte sunt singura constantă, indiferent de capriciile viitorului mai mult sau mai puțin îndepărtat… Suspin. Şi întind mâinile, ca şi cum nu aş dori decât să te ating, să te prind, să te păstrez în vise, între ele şi, mai ales, în realitatea noastră...

– Chip angelic, voce de top. Melodia, cu tot respectul pentru interpretare, mă deprimă.
Intervenția brutală a Motanului Albastru sfâşie voalul unui moment vrăjit. Nu prezintă urme de remuşcare, ba chiar rânjeşte. Coiful i-a căzut pe o sprânceană, a revenit la sentimente mai bune şi şi-a ascuns bascheții sub masă. Mustăceşte ca şi cum ar fi emis o părere genială, iar restul lumii ar avea doar o inteligență medie. Poate că Iepurele nu exagerează atunci când îl descrie în culori sumbre.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

luna

noaptea curgea ca o cascadă neagră
coşmaruri reci
revărsate peste visătorii
unei lumi uitate
stele stinse
duhuri condamnate la preumblare
păsări cu ochi hipnotici
țipete lugubre

în acest decor
al tuturor spaimelor descătuşate
până şi luna se înfățişa
ultimilor insomniaci
desigur
sau poate ultimilor profeți
acuzați de impostură

tremurândă gălbuie tulburătoare
fantomă celestă
plutind pe valuri de întuneric

dinspre
către

Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Între luminiţa de la capătul tunelului şi luminiţele din Piaţa Victoriei

Un discurs prezidenţial agasant-ironic, o reacţie de copil râzgâiat a PSD-ului. Aici ne situăm, cu sau fără marja de manevră despre care vorbea Herr Ghinion. Parafrazându-l, aş spune că acesta este ghinionul nostru – ambele tabere politice sunt convinse că pot scoate ţara din criză, că pot înşuruba un bec fără să rotească şi scaunul, că ne pot da promisiuni cu linguriţa, eventual bătându-ne şi pe spate pentru a râgâi corespunzător.

Oamenii politici construiesc – nu de azi, nu de ieri –un decor din piese lego în care, din când în când, dau cu piciorul. Apoi îşi iau jucăriile şi pleacă, palmând şi câte o ţigară pe la colţuri, în vreme ce aceia rămaşi la locul de joacă aplaudă şi se felicită reciproc pentru încă o realizare siropoasă.

A devenit redundantă referirea la Caragiale. Noaptea furtunoasă, scrisorile pierdute, genunchii lui Rică Venturiano, multiplicarea lui Agamiţă Dandanache, discuţiile fără cap şi coadă, piruetele à la Ghiţă Pristanda – zâmbim, însă nu este zâmbetul nostru. Unii sunt de părere că Herr Ghinion a rânjit de la o tribună unde trăieşte senzaţia că are numai proşti în faţă. Fără a spune ceva esenţial, ofuscându-se şi ofuscându-ne. Că a fost părtinitor, nu mediator. Că habar nu are de Constituţie. Alţii îl ridică în slăvi, îi scutură scamele de pe costum, îl îndeamnă să lupte, să dea la oase, să-şi pună adversarii pe coji de nucă. Trage-le-o, herr Iohannis!

Totuşi, ţara stă. Impasul este evident. Blocajul costă. Este propus un referendum pentru a contabiliza praful de pe tobă şi pentru a mai cheltui miliarde. Împachetăm fum. Mâzgălim pancarte – la capitolul acesta suntem inspiraţi. Şi de o parte, şi de cealaltă.

Drumul acesta nu duce nicăieri. Şi, ajungând pentru a n-a oară la această concluzie, ne dorim să fim rupţi de o astfel de realitate socială şi politică. Nu putem. Ne trezim în plin coşmar şi urlăm către o lună indiferentă. Între luminiţa de la capătul tunelului şi luminiţele din Piaţa Victoriei nu se află decât eşecul indiscutabil.

♣ Cristian Lisandru

lumini-piata-feb-17

sursa foto – revista22.ro

ardere

Iubito,
Eu sunt trimisul unei ţări inexistente pentru care florile,
Florile ce seamănă cu ochii lupoaicelor
Şi mai ales orhideele
Sunt chiar culorile adiacente…

(Leonida Neamţu – “Orhidee pentru Marifelis”)

aprindeam o ţigară
mă suflam şi pe mine împreună cu fumul
printre atâţia nori albi
un nor albastru tăinuia gânduri
le vântura insinuant
pe deasupra unui oraş convulsiv
apoi ploua în noapte
cu toate nedumeririle mele
fireşte
uneori aprindeam câte un dor
bricheta zippo înlumina cearcăne
odată m-a întrebat un pribeag
dacă am o ţigară
am doar un dor
i-am răspuns
înjurătura lui suculentă a plutit de la un etaj la altul
mâini vârâte în buzunare guler săltat
la primul colţ s-a ascuns într-un alt scenariu
mi-a părut rău ca la moartea unor cuvinte nespuse
o ţigară un dor
aceeaşi ardere

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Dez)Ordinea de Zi – „Proteste”

Presupunem că Dragnea/Grindeanu retrag pârdalnica ordonanță care – în teorie, cel puțin – a scos oamenii în stradă. Obiectul declarat al protestelor dispare, oamenii ar trebui să revină la casele lor, strada şi-a spus cuvântul şi a obținut o victorie importantă. Dar, dacă strada amenință că protestele vor continua – ordonanța fiind retrasă – atunci îmi permit să-l suspectez pe Primul Infatuat al țării de jocuri perverse. Căderea guvernului numit de către cei care au câştigat alegerile – indiferent că ne convine sau nu – nu poate fi regizată plecându-se de la chestiuni de bun simț şi ajungându-se, cumva, în faza în care învinşii doresc neapărat să se şteargă la dos cu voturile obținute de câştigători.
Primul Infatuat al țării a pus paie pe foc, a dorit „guvernul meu”, a vorbit despre „românii mei”, are o simpatie deosebită pentru Codruța & DNA & SRI, ceea ce nu ne tulbură atâta vreme cât totul se desfăşoară cu respectarea legilor.
E bine să ştim şi noi ce şi cum. Revenirea PSD la putere nu a survenit în urma căderii vreunui meteorit. Majoritatea a votat. În Bucureşti, de pildă, PSD a luat caimacul, câştigând şi sectoarele şi Primăria Generală. Unde erau adversarii PSD şi de ce nu au câştigat la urne?
Aceasta poate fi o partitură periculoasă, iar dirijorul este chiar Primul Infatuat al țării, cel care surâde superior, precum Tătucul Național, crezând că funcția îi permite manipulări grosolane. Din nefericire, aşa cum s-a întâmplat şi de multe alte ori, suntem la mijloc. Iar jocul intereselor – indiferent de culoarea politică – ne poate lăsa, din nou, cu buzele umflate.
Statul de drept nu este în pericol, aşa cum susține preşedintele, dar statul de drept va fi în pericol dacă – atunci când guvernul PSD va face pasul firesc înapoi, fiindcă şi-a dat singur la țurloaie – Primul Infatuat al țării va încerca, prin orice mijloace, să schimbe rezultatul alegerilor pentru a-şi satisface capriciile politice. Că ele sunt susținute sau nu de unele curți europene este o cu totul altă discuție…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – libertatea.ro

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: