gând (2)

… pluteau pe sub bărbia ascuţită a lunii câteva gânduri răzleţe, unul dintre ele sunt chiar eu – încercam să spun, numai că toate cuvintele se înverşunau să rămână în mine, ca şi cum dintr-o dată s-ar fi revoltat şi nu ar mai fi vrut să iasă (în lumea mea, în lumea lor, în lumea noastră?) –, iată că am ajuns un gând, fără să îmi dau seama, fără să doresc asta, oare voi fi atât de incitant încât să mă gândească un el/o ea, la un moment dat, ferecându-mă într-o lacrimă, într-un surâs timid, într-o înfiorare?

♣ Cristian Lisandru

joc

ha ha ha
râdeau cu toţii
tabla aceasta caroiată
este prea mare pentru tine
mâinile înfipte în şolduri
îi transformau în amfore
goale de conţinut
un singur cuvânt bine ţintit
le-ar transforma în cioburi
pe urmă au clipit reflectoarele
deasupra unor intrigi albe şi negre
regina m-a trimis mai aproape cu o căsuţă
de amantul ei nebun
în timp ce regele
ţinut în şah de un turn pe jumătate surpat
urla isteric după un cal salvator

♣ Cristian Lisandru (2016)

Cutia de chibrituri (5)

– Exagerezi.
Replica lui Paul, rostită cu zâmbetul pe buze după ce i-a transmis că lumea întreagă se dă de-a berbeleacul şi nimeni nu poate scăpa cu viaţă dintr-o rostogolire pe care a caracterizat-o, fără rezerve, drept apocaliptică.
Acum îl priveşte lung, apoi toarnă încă un deget de whisky în pahare. Glenfiddich. Cumpărat „nemţeşte” de la Kaufland. Sunt amândoi în apartamentul cu două camere al lui Gelu, tolăniţi în fotoliile generoase, agresate vizibil de timpul scurs peste ele – autografe temporale, Paul dixit –, iar soarele primăvăratic se zbenguie dincolo de ferestre, trăgând în oraş cu săgeţi aurii.
Zgomotele străzii se fac din ce în ce mai simţite pe măsură ce se apropie ora de vârf a după-amiezei. Claxoane, sirene cu diferite tonalităţi, o frână pusă la timp, motoare ambalate înainte de a apărea mult dorita culoare verde a semaforului. O motocicletă nevăzută străbate bulevardul aflat cu şapte etaje mai jos, iar Gelu se întreabă – ca într-o joacă a copilăriei în care sunetele trebuie identificate cât mai repede – ce marcă ar putea fi prinsă pe rezervorul monstrului de metal.
– Serios, Gelule… Chiar exagerezi acum. Nu e dracu` atât de negru şi nici nu are coarnele atât de ascuţite precum credem. Le mai polizează, din când în când, viaţa noastră merge înainte. Numai înainte, fie că vrem, fie că am dori să ia o pauză. Măcar din când în când. Urcuşuri. Coborâşuri. Bucurii. Tristeţi. Împliniri şi decepţii. Noroc! Hai că plânge masa… Trebuia să luăm două sticle şi să ne facem praf. Ca pe vremuri.
– Noroc! Eşti optimist. Pe vremuri beam ce se nimerea, ne-am transformat în doi pretenţioşi ajunşi aproape de vârsta a doua. Care dracu` o fi ea, ţine de interpretarea personală şi asta. Tu crezi că mai există scăpare din ghearele lui Sarsailă ăla care îşi polizează coarnele?
– Ne strecurăm şi-i dăm cu tifla. Eşti gazdă, Gelule, mişcă-ţi fundul până la frigider şi vino cu gheaţa. Doar nu vrei să mă ridic eu?! Sunt cu patru luni mai mare decât tine, ai pierderi de memorie? Oasele-mi rebegite suferă, doar sufletul rămâne tânăr şi ferice, vorba poetului. Un alt poet, nu tu, încă nu m-ai convins că trecerea de la electronică la scris înseamnă un pas înainte.
Degetul mijlociu îndreptat în sus. Paul îl ridică şi el. Se cunosc de pe vremea liceului, au jucat fotbal în aceeaşi echipă, s-au îmbătat împreună, au învăţat împreună pentru facultate – Paul la transporturi, Gelu la electronică –, uneori au împărţit aceeaşi fată. Dar asta se întâmpla cu mult timp în urmă, atunci când locuiau amândoi într-o mansardă pentru a plăti chiria „pe din două”.
Paul s-a căsătorit în anul trei de facultate, soţia e medic stomatolog de succes, au un băiat care va termina anul acesta ultimul an de liceu. Perspective îmbucurătoare, viaţă de familie absolut normală, fără ieşiri în decor. Cel puţin în aparenţă.
Se întunecă dintr-o dată, ca şi cum soarele, plictisit de atâta joacă, s-a decis să se ascundă în spatele unor nori apăruţi de niciunde.

♣ Cristian Lisandru

Gura lu` Ainştain – „Muscaru şi vitamina B1”

Ie o perioadă în care iar nam bani pân buzunare. La mine vine des perioade dastea, nu ştiu io cum o fi la voi, văz că unii are, unii nare, alţii să agită, alţii aşteaptă să pice din cer, unii primeşte moşteniri şi le toacă, unii joacă la pocher şi are noroc dă fuluri, careuri şi chinte roiale, alţii la pariuri cu câini de aleargă după iepuri falşi, mârţoage injectate şi fotbal cu aranjamente. Pă mine mă oboseşte toate cotele alea dă la pariuri, deşi e case mai multe decât farmaciili sau băncili, era mai simplu pă vremuri, la cotele apelor dunării, că citea una la radio şi nu înţelegeam nimic, da îmi plăcea cum pronunţă.

Bun. Nam fost bun la cifre. Mia fost frică dă ele tot timpul, mai ales că e şi multe, iar unele să lungeşte şi are virgule, e jale. Nu mai zic dă ecuaţii, pi er pătrat, integrale dalea dă ţi să spală creierul şi uiţi cum tea numit când teai născut. Deci e greu cu pariurile, pui şi io un meci că bate gazdele şi bate oaspeţii. Şi invers. Sau joc la goluri, că dă mai multe şi ei dă mai puţine, ca fost la club şi la dansatoare cu o noapte înainte dă meci, nu mai are chef să bage băşica în aţe, lea căzut coctailurili în başcheţi. Numi iese, mă las. Să spune că ai noroc în amor. Aştept.

Rămâne esenţialu. Nam bani. Îmi trebe o pornire, cumva, altfel tre să renunţ şi la ţuică. Dacă eram pasăre treceam graniţile fără paşaport şi zburam de colo colo, găseam io ceva dă ciugulit. Da nu sunt. Măcar udi udpecăr să fi fost. Măcar hecăl. Sau jecăl.

Apropo, am citit. Că dă citit nu mă las. Mai bine citit şi fără bani decât cu bani şi fraer. Deşi crez că aş putea să fiu contrazis – că când ai bani nu mai zice niminea că eşti fraer. Paradocsuri. Da fiecare cu părerea lui. Deci am citit că avem noi o nouă pasăre pă glia străbună. Cică e muscar semigulerat (copipeist), habar naveam, mam şi închinat când am citit, io auzisem dă berea cu guler şi dă guleru dă vulpe, dă pasărea asta nu aveam habar. Da ce nume are, zău, mear fi ruşine să zbor cu numele ăsta. Aşa că dacă aş fi pasăre naş vrea să fiu muscar, oricât ar avea el pene şi fulgi şi suflet curat. Acu fiţi bucuroşi că vam informat, altfel nu ştiaţi că avem o pasăre în plus la statistici. Că griji avem destule. Paserile e mişto, cu sau fără guler, ele cântă ca ciocârliile sau face cucu ca cucu sau mai ştiu io cum face ele când să îndrăgosteşte la prima fâlfâire sau cade cloşti dă bete ce sunt. Pă ouă.

Am mai cetit despre o vitamină. Nare treabă cu secsu, deci nu vă luaţi viteză. E o vitamină care e făcută ca să nu te mai pişte ţânţarii. Ţânţarii e naşpa, aduce şi boli, e mici, răi şi nici nui vezi. Face doar bâz şi te enervează. Şi suge. Nu mă înţeapă ei pă mine, că e bună şi vitamina ţuicomicină, da vă zic vouă care vă pişcă şi vă suge. E vorba dă B1, aşa să scrie. Am crezut că face ăştia mişto dă mine, că a dat şpăgi ca să facă reclamă la B1 ăia cu televiziunea fără reiting. Nu e la caterincă. E chiar vitamină, să mor io, şi să ia dân varză, dân brocoli care habar nam io cum e la gust, dân fasole şi ceapă verde. Deci să haliţi dastea la fiecare masă. Nu zice nimic dă carne.

Nui bai, vam zis că nam bani dă carne. La mine pă primu loc e ţuica. Şi totuşi, mă gândesc la pasărea aia cu semiguler, la muscaru ăla, ceo căuta el paci pe la noi, că e jale şi în straturile de la atmosferă, crez că la gonit cineva dân cuib, so fi luat muscăriţa lui cu altu şi iel a rămas pă drumuri. Şi mai crez că vitamina B1 nu merge la paseri dastea. Da nici ţânţaru anofel nu le pişcă, că ele are fulgi. Şi io am, la pungă, dă porumb, mai ronţăi ca să uit dă foame.

Vă pupă Ainştain! Nu vă pişcă.

♣ Cristian Lisandru