Alerga pe o alee străjuită de trandafiri roşii. Nu-i vedea capătul, dar era conştient că lăsase în urmă ore bune. Şi gâfâia… Nu ştia de ce aleargă, nici nu-şi punea această întrebare. Alerga şi atât, ca şi cum ar fi vrut să doboare ultimul record mondial înregistrat oficial.
Îşi simţea transpiraţia alunecând pe sub cămaşa ai cărei nasturi se desfăcuseră unul câte unul, iar tălpile frigeau ca şi când ar fi trecut în fugă peste cărbuni încinşi. Unde alergi, domnule? auzi o voce. Către ce te grăbeşti? Contează aşa de mult o oră în plus sau în minus?
Sau i se păru că aude o voce, mai bine zis, fiindcă alături de el nu se afla, totuşi, nimeni. Poate că mă întreabă chiar creierul, s-o fi plictisit de atâta zdruncinătură, îşi permise un zâmbet. Are chef de vorbă…
Când simţi că nu mai poate şi că picioarele vor abandona brusc alergarea, obligându-l să cadă în genunchi – se şi văzu cu ei juliţi, ca în copilărie –, observă chiar în faţa sa o casă de bilete. O casă de bilete din lemn, vopsită în alb, pe o alee lungă, străjuită de trandafiri roşii. Vânzătorul avea o uniformă albastră – prăfuită pe umeri – şi o şapcă cu cozoroc pe care scria Toate drumurile duc aici… Aici? Unde? se întrebă înainte de a se spijini în coate de marginea ghişeului. Vopseaua era scorojită şi îi trecu prin minte ideea glumeaţă că doritorii de bilete ar fi trebuit să vină înarmaţi cu o pensulă îmbibată în lichid alb, vâscos.
Doriţi să călătoriţi? Vânzătorul îl pironi cu o privire fermă. Vru să spună că dorea să se întindă pe jos şi să doarmă un mileniu, dar interlocutorul nu-i lăsă răgazul să pronunţe cuvintele. Vă putem oferi bilete către Ură, către Iubire, către Trădare, către Dezamăgire, către Ipocrizie sau Speranţă. Clasa întâi, a doua sau, dacă vă permiteţi, există şi varianta business class… Ce preferaţi?
După ce reuşi să-şi liniştească respiraţia întretăiată, trase aer în piept, abordă o mină jucăuşă şi întrebă ce-mi recomandaţi?, convins că imediat se vor aprinde reflectoare şi va afla că l-au luat de fraier la camera ascunsă.
Vânzătorul îşi aşeză pe ochi o pereche de ochelari cu ramă neagră, apoi răsfoi câteva secunde hârtiile din faţa sa.
Dragă domnule, majoritatea doreşte Speranţa şi Trădarea. Iubirea e demodată, pur şi simplu, de Dezamăgire sunt cu toţii sătui, iar Ipocrizia… Ehe, poate că marketingul nu este bun, nu se înghesuie nimeni.
Păi dacă sunt cu toţii ipocriţi, de ce să mai meargă pe tărâmul Ipocriziei, nu s-ar plictisi? îşi spuse zâmbind. Dar un bilet către Normalitate nu aveţi? Întreb şi eu aşa, ca omu’, pură curiozitate… Firma asta a dumneavoastră ar fi trebuit să ia în calcul şi o asemenea variantă.
Cel din faţa sa clătină din cap, manifestându-şi scepticismul. Scump, dragă domnule, foarte scump. Nu ştiu dacă vă permiteţi, scuzaţi-mă că îndrăznesc, dar nu arătaţi ca şi cum aţi deţine miliarde în cont… Au fost nababi care nu au reuşit să cumpere un asemenea bilet. Normalitatea conţine întreg pachetul de oferte, gustaţi câte puţin din fiecare şi vă obişnuiţi să trăiţi normal, aşa că trebuie să plătiţi foarte mult ca să ajungeţi acolo. Poate că ar fi mai bine să vă rezumaţi la Speranţă, biletul costă puţin şi sigur veţi fi încântat. Vorba aceea, speranţa moare ultima…
Se răsuceşte pe călcâie şi o ia la fugă în sens invers. De o parte şi de cealaltă a aleii, trandafirii roşii îi urmăresc deplasarea rapidă. Apoi se închid brusc, se ofilesc şi cad la pământ. Bărbatul nu-i mai observă decât pe cei din faţa lui, roşii ca sângele. Sau ca vinul, murmură, în vreme ce aleargă din ce în ce mai repede.
I se pare că aude din nou vocea din creier. Unde alergi, domnule, către ce te grăbeşti aşa? Strânge din dinţi. Şi aleargă mai departe…
♣ Cristian Lisandru
sursa foto – goodfon.ru
Dacă ți-a plăcut:
Apreciază Încarc...
