Apus

Cum sângerează acest apus,
poate că orizontul
– lamă de cuțit înfăşurată în cețuri perfide –
a crestat norii fără milă…

Atunci am plâns amândoi,
mergând pe urmele apusului rănit
până la uşa întredeschisă a unei alte nopți.

Nu s-a auzit niciun vaiet,
fiindcă apusul ştie să sufere în tăcere,
fără îndoială…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Preschimbarea lacrimilor în cuvinte

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi prin sintaxă,
Sunt frazele tale obsesii fireşti,
Iar eu voi plăti, prin emoţii, o taxă,
Luându-mi licenţa în cele lumeşti.

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi intangibil,
Eu sunt antonimul căzut în genunchi,
Rămân dependent de acordul credibil
Şi dorul de viaţă mi-l ţip din rărunchi.

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi metaforic,
Cu ritm şi cu rimă, cu marii poeţi,
Permite-mi să fiu, literar, euforic,
În felul acesta vei şti să mă-nveţi.

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi prin conjuncţii,
Mi-e drag pleonasmul atunci când mă ştiu,
În mine se zbat îndoieli şi disfuncţii
Şi sunt prea devreme când sunt prea târziu.

Nu-mi plânge prin lacrimi, să-mi plângi prin adverbe,
Rămân complementul de loc şi de timp,
E-o luptă în mine, cu moarte şi verbe
Şi sunt ca un proaspăt şi lung anotimp.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Un bilet către Normalitate

Alerga pe o alee străjuită de trandafiri roşii. Nu-i vedea capătul, dar era conştient că lăsase în urmă ore bune. Şi gâfâia… Nu ştia de ce aleargă, nici nu-şi punea această întrebare. Alerga şi atât, ca şi cum ar fi vrut să doboare ultimul record mondial înregistrat oficial.

Îşi simţea transpiraţia alunecând pe sub cămaşa ai cărei nasturi se desfăcuseră unul câte unul, iar tălpile frigeau ca şi când ar fi trecut în fugă peste cărbuni încinşi. Unde alergi, domnule? auzi o voce. Către ce te grăbeşti? Contează aşa de mult o oră în plus sau în minus?

Sau i se păru că aude o voce, mai bine zis, fiindcă alături de el nu se afla, totuşi, nimeni. Poate că mă întreabă chiar creierul, s-o fi plictisit de atâta zdruncinătură, îşi permise un zâmbet. Are chef de vorbă…

Când simţi că nu mai poate şi că picioarele vor abandona brusc alergarea, obligându-l să cadă în genunchi – se şi văzu cu ei juliţi, ca în copilărie –, observă chiar în faţa sa o casă de bilete. O casă de bilete din lemn, vopsită în alb, pe o alee lungă, străjuită de trandafiri roşii. Vânzătorul avea o uniformă albastră – prăfuită pe umeri – şi o şapcă cu cozoroc pe care scria Toate drumurile duc aici… Aici? Unde? se întrebă înainte de a se spijini în coate de marginea ghişeului. Vopseaua era scorojită şi îi trecu prin minte ideea glumeaţă că doritorii de bilete ar fi trebuit să vină înarmaţi cu o pensulă îmbibată în lichid alb, vâscos.

Doriţi să călătoriţi? Vânzătorul îl pironi cu o privire fermă. Vru să spună că dorea să se întindă pe jos şi să doarmă un mileniu, dar interlocutorul nu-i lăsă răgazul să pronunţe cuvintele. Vă putem oferi bilete către Ură, către Iubire, către Trădare, către Dezamăgire, către Ipocrizie sau Speranţă. Clasa întâi, a doua sau, dacă vă permiteţi, există şi varianta business class… Ce preferaţi?

După ce reuşi să-şi liniştească respiraţia întretăiată, trase aer în piept, abordă o mină jucăuşă şi întrebă ce-mi recomandaţi?, convins că imediat se vor aprinde reflectoare şi va afla că l-au luat de fraier la camera ascunsă.

Vânzătorul îşi aşeză pe ochi o pereche de ochelari cu ramă neagră, apoi răsfoi câteva secunde hârtiile din faţa sa.

Dragă domnule, majoritatea doreşte Speranţa şi Trădarea. Iubirea e demodată, pur şi simplu, de Dezamăgire sunt cu toţii sătui, iar Ipocrizia… Ehe, poate că marketingul nu este bun, nu se înghesuie nimeni.

Păi dacă sunt cu toţii ipocriţi, de ce să mai meargă pe tărâmul Ipocriziei, nu s-ar plictisi? îşi spuse zâmbind. Dar un bilet către Normalitate nu aveţi? Întreb şi eu aşa, ca omu’, pură curiozitate… Firma asta a dumneavoastră ar fi trebuit să ia în calcul şi o asemenea variantă.

Cel din faţa sa clătină din cap, manifestându-şi scepticismul. Scump, dragă domnule, foarte scump. Nu ştiu dacă vă permiteţi, scuzaţi-mă că îndrăznesc, dar nu arătaţi ca şi cum aţi deţine miliarde în cont… Au fost nababi care nu au reuşit să cumpere un asemenea bilet. Normalitatea conţine întreg pachetul de oferte, gustaţi câte puţin din fiecare şi vă obişnuiţi să trăiţi normal, aşa că trebuie să plătiţi foarte mult ca să ajungeţi acolo. Poate că ar fi mai bine să vă rezumaţi la Speranţă, biletul costă puţin şi sigur veţi fi încântat. Vorba aceea, speranţa moare ultima…

Se răsuceşte pe călcâie şi o ia la fugă în sens invers. De o parte şi de cealaltă a aleii, trandafirii roşii îi urmăresc deplasarea rapidă. Apoi se închid brusc, se ofilesc şi cad la pământ. Bărbatul nu-i mai observă decât pe cei din faţa lui, roşii ca sângele. Sau ca vinul, murmură, în vreme ce aleargă din ce în ce mai repede.

I se pare că aude din nou vocea din creier. Unde alergi, domnule, către ce te grăbeşti aşa? Strânge din dinţi. Şi aleargă mai departe…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Sonet retrospectiv

Am scris pe trupul tău atâtea versuri
încât poemele răsar din tine
și din mai mult trecut-am în mai bine,
reinventând versificate sensuri.

Am înălțat șoptiri de violine
printre-amoroase și fierbinți demersuri,
statornicind împleticite mersuri
pe sub castanii unor lumi străine.

Dar eram mândru ca un coate-goale,
fără vreun sfanț hălăduind în stradă,
un personaj cu gânduri abisale,

supus unor obsesii cardinale,
dispus a face din nimic bravadă,
prizonier al farmecelor tale.

♣ Cristian Lisandru (2014)

sursa foto – goodfon.ru

Dus fără întors

Îl apăsa distanţa parcursă, simţea cum i se înşurubează în piept fiecare kilometru, iar bornele plantate pe margine dădeau senzaţia că îl iau peste picior…

Nu le băga în seamă. Mergea de multă vreme, nu mai ştia de când. Luni, ani… Anotimp după anotimp, din ce în ce mai aproape de orizont şi de fiecare dată din ce în ce mai departe. Dorise, poate, la începutul cursei sale misterioase, să fugă de un trecut ambiguu, de un prezent întunecat de tristeţi cotidiene sau de un posibil viitor cu care nu dorea să aibă de-a face. Acum nici el nu mai ştia care fusese ideea iniţială. Cert este că fusese, se născuse brusc, aşa cum vin ideile pe lume, fără moaşă, fără forceps, i se infiltrase în minte şi pornise la drum nesfârşit într-o oarecare dimineaţă de toamnă.

Chiar se comportase normal înainte de plecare, cumpărase ziarul de la chioşc, citise pagina mondenă, o parcursese şi pe cea sportivă, mâncase o gogoaşă cu gem de vişine, măturase frunzele din faţa porţii. Apoi lăsase mătura rezemată de gardul viu şi o luase agale, către centrul orăşelului. Din centru o cotise la stânga, pe bulevardul care ducea către periferie. Şi tot aşa, pas cu pas, până când orăşelul rămăsese în urmă.

Prima noapte dormise într-o pensiune ieftină, dar începând cu cea de-a doua pusese capul pe unde se nimerise. Chiar şi sub cerul liber dormise şi se mirase că visase aşa de frumos. Crezuse că ai vise frumoase numai dacă stai cu urechea pe nişte perne mari, pufoase şi te înveleşti cu cearceafuri apretate…

Drumul lung îi oferise destule surprize, înţelesese că viaţa se vede altfel dacă o parcurgi cu piciorul. Trăgea concluzii în timp ce mergea şi regreta doar că nu pornise la drum mult mai devreme…

Domnule, veţi întreba, dar unde mergea, totuşi? Şi s-a oprit vreodată din drumul său? A ajuns la destinaţie?

Cred că mai merge şi azi, din loc în loc, cu o scânteie de fericire în ochi. Asta a fost regăsirea sa, aş îndrăzni să spun, reîntâlnirea cu el însuşi, împăcarea cu sine printr-o călătorie nesfârşită. La un moment dat – se oprise în faţa unei benzinării şi băuse pe nerăsuflate o sticlă cu apă plată – le-a spus unor curioşi că ar prefera să fie îngropat în picioare la momentul adevărului. Aşa zicea despre moarte, că este momentul adevărului. Şi mi-a plăcut. Dar mai mult mi-a plăcut ideea de dus fără întors. Destinaţia nu contează niciodată.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

O oră

Să mai rămânem o oră în lumea aceasta, atât…
Orice minut în plus ne-ar îmbătrâni iremediabil,
ne-ar fi şi frig, şi teamă, probabil,
iar ceasornicul acesta încastrat în perete
ar contabiliza doar clipe pierdute şi inexprimabile regrete.

Dar o singură oră nu înseamnă nimic,
sunt şaizeci de clipiri în care până şi vrăjitoarele ațipesc un pic.
Descântece abandonate, magie pusă la păstrare,
cozile de mătură vor întruchipa gărzi aliniate, protocolar,
la intrare.

Te-aş putea săruta o oră
sau ți-aş compune o poezie multicoloră
din cuvinte-curcubeu.
În definitiv, acesta sunt eu,
un magician rămas pe drumuri, pândit de acuze,
extrăgând din joben animale fantastice,
menite să te amuze.

Rămâi o oră lângă toate inconsecvențele mele.
N-am să te rog să numărăm nici suspine, nici stele,
doar câteva gânduri nerostite vor da târcoale,
iar dorurile comune, sclipind, vor învăța să trăiască
prinse în pletele tale.

Pe urmă, trecându-se ora, va fi o altă zi
şi toate vrăjitoarele se vor trezi…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

La pas

Cătunul este ascuns pe fundul unei văi străbătute, şerpeşte, de un râu în apele căruia copiii pândesc păstrăvii pentru a-i prinde cu mâinile goale. Râsetele şi chiotele lor se înalță dincolo de vârfurile brazilor înfipți în versanții impetuoşi, ajungând – ca semne ale unei existențe încă lipsite de grijile zilei de mâine – până pe culmile înzăpezite, acolo unde doar păsările împung norii cu vârfurile aripilor, ascultându-şi instinctele, fără să amețească.
Ochelaristul aleargă de colo-colo, studiind flora locurilor şi extaziindu-se în fața fiecărei noi descoperiri, iar Motanul Albastru, atunci când îi surprinde privirea, îi arată printr-un semn sugestiv că e cu ochii pe el. Apoi, înregistrând reproşurile mele incipiente, pufneşte şi dă de înțeles că nu m-am învățat minte.
Iepurele umblă țanțoş, fiind convins că nimeni nu atentează la poziția de lider al grupului. Miroase a lemn, a verde crud, a linişte şi a siguranță, chiar dacă ultima parte a gândurilor mele poate părea neverosimilă.
– Îți place?
Întrebarea Iepurelui mă face să zâmbesc.
– Idilic. Îmi aduce aminte de un sat al copilăriei, numai că aşezarea despre care vorbesc era răsfirată pe dealuri, printre livezi de meri şi pruni.
Ochelaristul, apărut dintr-o dată lângă mine, mă strânge de cot:
– Ştiați că merele conțin multe vitamine şi sunt o sursă importantă de oligoelemente şi minerale? Nici nu răceşti dacă mănânci constant mere, ajută imunitatea. Suplimentar, curăță organismul de toxine. Merele coapte vin de hac tusei. Am citit că este benefică şi infuzia din frunze de măr. Vă pot vorbi şi despre prune, dacă doriți… Cum stați cu tensiunea arterială?
– Ia nu te mai băga în seamă, tocilarule! Vezi că n-am uitat faza perversă cu acadeaua.
– Lasă copilul să vorbească, Motanule, ai mâncat vreodată mere coapte? Ai simțit mirosul acela fenomenal?
Ochelaristul râde şi se pierde printre tufişuri. Iepurele îmi aplaudă intervenția, spre exasperarea Motanului.
– Aş vrea să văd pisica aia zurlie care să ronțăie mere coapte. Aş hăpăi un pestişor, sincer să fiu. Țâncii aceia de lângă râu ne pot ajuta cu oareşce de-ale gurii sau ne va citi Ochelaristul din cartea de bucate şi vom înghiți în sec? Adulmec o alianță împotriva mea, tocmai împotriva mea, singurul cu capul pe umeri.
O pală de vânt îi zboară coiful de hârtie. Ochelaristul aleargă după el, Iepurele râde şi se bate cu lăbuțele pe burtă, eu îi țin isonul, Motanul Albastru ne priveşte siderat.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

pfa

trecem prin viață ca tâmpiții
punctele de reper
fixate de o societate pierdută
asigură puseuri depresive
noi râdem
obişnuindu-ne
adică suntem în grafic
alo
da
ce mai faci?
bine
ok
să ne vedem sănătoşi

e minunată interacțiunea
cu agora
de pildă spunem vorbe mari
gândind mărunt

cine contabilizează nimicul acesta?
neantul nu pretinde statistici

de-aia trecem prin viață
ca tâmpiții
persoane fizice autorizate să moară
râzând
a pagubă

♣ Cristian Lisandru

sura foto – goodfon.ru

dor

mi-e dor de tine
fiecare secundă se dilată prosteşte
îmi râd în nas valori temporale
scăpate din frâu
teoria relativităţii
a fost inventată pentru noi
(nu zâmbi nu ofta nu întoarce privirea)

timpul pâlpâie în cavitatea toracică
dorinţă încolăcită
printre vene şi artere
cumplită goană
interminabilă
agasantă
cu impulsuri cerebrale pe urme

mi-e dor de tine
chiar şi atunci
când eşti înlăuntrul meu
şi îmi ţii inima
în palme

♣ Cristian Lisandru (2011)

sursa foto – goodfon.ru