Caută

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte

Suflet

Scriu Te iubesc în fața castelului de nisip. Sunt convins că valurile de hârtie nu-mi vor şterge declarația de dragoste şi, liniştit de această concluzie oarecum bizară, mă aşez turceşte, privind literele mari. Pe acestea le recunosc, le înțeleg, le am in mine. Le duc cu mine dintr-un vis în altul, imaginându-mi că le citeşti, le atingi, le mângâi.

M-ar bucura apariția cuiva – indiferent cine, însingurarea, fie ea şi onirică, te transformă într-un personaj înfometat de contactul cu alți oameni. Totuşi, există destule scenarii în care, pur şi simplu, nu faci altceva decât să ajungi în locuri misterioase fără să dai ochii cu cineva. Poate că astfel găseşti răgazul de a te învăța mai bine, de a te descifra (măcar) pe tine într-un context în care indescifrabilul seamănă, de foarte multe ori, cu un castel de nisip ridicat pe plaja unui ocean de hârtie.

Nu văd niciun vapor, nu trec pe deasupra mea pescăruşi sau alte pasări. Nici chiar unele de hârtie, pentru ca mirarea mea să se dezvolte corespunzător.

Ți-am scris că te iubesc în fața unui castel de nisip. Dar trebuie sa recunosc că nu eu am fost constructorul dedicat, prăbuşit în genunchi în fața operei sale. Altcineva a trecut pe aici, înaintea mea, dorind să lase (să-mi lase) un semn. Un anonim, un alt visător incurabil, un teribilist sau, poate, un plictisit de el însuşi şi de plaja pustie. A vrut să ridice turnuri peste o monotonie agasantă.

Şi tu?
Vocea ta, vocea ta auzită numai de mine, vocea ta ştiută numai de mine.
Eu? Eu am dat suflet monotoniei.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Iarna noastră

Vom ninge amândoi, trăind uimirea
Ca pe-o interminabilă eliberare,
Împodobind prin fulgi neadormirea
Şi-a iernii lungă, grea, deliberare.

Cooperanţi, vom prelungi şedinţe
Prin camere pustii, săpate-n gheaţă,
Analizând demersuri sau tendinţe
Din miez de noapte către dimineaţă.

Ne vor surprinde, meteorologic,
Dezgheţuri mari şi ploi contradictorii,
Iar noi vom protesta în doi, ilogic,
Scriind cu ţurţuri note şi memorii.

Vom fi somaţi să înflorim pe dată,
Sătui de ierni, toţi vor aprinde focuri,
Dar printr-un viscol le vom face plată,
Înzăpezind chiar viaţa, pe alocuri.

Vor vinde, vanitoşi, la licitaţii,
Omăt furat din mine sau din tine,
Loviţi de zvonuri şi elucubraţii,
Deşi ciuntiţi, le vom ura de bine.

Nu va pricepe nimeni amănuntul,
Dorinţa mea de eră glaciară,
Apoi, reîngheţând întreg pământul,
Din trupul nostru îi vom da afară.

Vom ninge amândoi, trăind uimirea
Ca pe-o interminabilă eliberare,
Împodobind prin fulgi neadormirea
Şi-a iernii lungă, grea, deliberare.

♣ Cristian Lisandru (2011)

H
 

(Dez)Ordinea de Zi – „Comisii”

Suntem în faza națională „pe comisii”, cu puternice accente comic-groteşti, ceea ce ne poate face să credem că toate vor rămâne ca-n tren. E o buluceală de nedescris, membrii „comițiilor” dau interviuri spumoase, îşi reafirmă dorința de a scotoci fără odihnă prin rufele murdare ale „foştilor” şi pozează în înnălbitorii neamului. Orice început este strălucitor, confetti, trompete, mâneci suflecate, priviri fixe. Suspans abil întreținut. Haosul vine ceva mai târziu.

O comisie este un grup care economiseşte minutele şi risipeşte orele – Milton Berle.

Şi încă o părere, acelaşi autor:

Iată cum stau lucrurile azi: Profesorii se tem de directori. Directorii se tem de inspectori. Inspectorii se tem de Ministerul Educaţiei. Ministerului îi e teamă de părinţi. Părinţii se tem de copiii lor. Copiilor nu le e teamă de nimic!

Nici măcar de vreo comisie, nu?

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – dcnews.ro


Oceanul de hârtie

Valuri de hârtie. Rostogolindu-se, aruncând pe plajă milioane de file, o inepuizabilă rezervă de cuvinte, propoziții şi fraze pe care, oricât aş încerca – şi mă străduiesc, mă străduiesc, mă străduiesc până la durere -, nu reuşesc să le înțeleg. Un alfabet misterios, poate un alfabet al unei alte limbi, al unei alte lumi. Un gând nebun îmi dă târcoale – Cum ar fi să înoți într-un ocean de hârtie? Habar n-am.
E frig, e umezeală, miroase a alge putrezite. Îmi frec mâinile, caut în jur câteva vreascuri. Doar file jilave, acoperite cu un scris mărunt, indescifrabil, rămăşițe (poate) ale contorsionărilor mentale care au chinuit o planetă (o lume paralelă?) populată exclusiv cu scriitori frenetici, condamnați şi condamnându-se să scrie până la epuizare.
La câțiva metri distanță, un castel de nisip. Detalii arhitectonice ieşite din comun, zeci de turnuri semețe, ziduri groase, metereze, un şanț de protecție secat. Sunt singur, gândindu-mă la un simulacru de asediu absurd. Filele se împrăştie la picioarele mele, castelul de nisip aşteaptă fâlfâirile trufaşe ale unor stindarde care nu există. Ghearele unor fulgere scrijelesc cerul, valurile par cuprinse de furie.

Ții minte când construiam cele mai frumoase castele de nisip? 

Am ajuns la concluzia că întrebările din vis au întotdeauna o mai puternică legătură cu viața pe care o trăim (ne imaginăm că o trăim, ne impunem să o trăim) în realitatea palpabilă, acolo unde suntem învățați/obligați de la bun început să ne conformăm, să fixăm repere, să trasăm drumuri şi să devenim sclavii propriilor iluzii. Visele nu au legi.
Ce aiureală, ar putea interveni cineva – poate chiar Iepurele, însă aici şi acum, pe plaja aceasta, nu sunt decât eu – visele au legile lor, trebuie să te supui lor. Şi chiar asta faci, de fiecare dată când visezi…
Îmi aduc aminte de un foc pe plajă, lemnele trosneau, iar flacările acelea, privite dintr-un anumit unghi, se năşteau din mare… Uimirea noastră se înălța împreună cu fumul şi zbura către un orizont de purpură.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

hibernal

urme de cauciuc în zăpadă
ca nişte riduri
pe obrazul iernii

un copac lăcrimează
prin ultimele frunze
vântul împleteşte fum
deasupra acoperişurilor
casele scrutează întunecimea
cu ochi îngălbeniţi

râul ademeneşte timpul
sub podul de lemn
spre a-i pune în gură
căluş de gheaţă

aşezaţi în cerc
colindătorii trag din chiştoace
la marginea satului
apoi crestează bolta
cu lovituri de bici

♣ Cristian Lisandru

foto Cristian Lisandru

 (Ne) Starea de marți – „Luna şi lacrimile ei galbene”

… se simțea atât de bine încât îi venea să chiuie, tocmai el, unul care strângea în trupul subțire atâtea şi atâtea semne de întrebare hulpave, atotputernice precum un Dumnezeu interior multiplicat, trufaşe, neîndurătoare şi parşive – cine poate împiedica un semn de întrebare, măcar unul dintre toate, să fie parşiv, dacă asta doreşte ? -, avea senzația că pluteşte, nu era beat, nu era nici măcar amețit, nu băuse nici măcar o jumătate de pahar cu vin, deşi, la un moment dat, intenționase asta, dorise din tot sufletul să o facă lată, lată, lată, un cer plin de stele îl veghea, înțelegător – sau, cel puțin, aşa i se părea -, îi accepta starea de bine pe care tocmai el nu reuşea să o descifreze, se simțea liber – nu putea să spună ca o pasăre fiindcă avea unele îndoieli cu privire la această comparație ordinară, mult prea des folosită de unii şi de alții -, iar libertatea aceasta îi călca pe urme, la o oră când oamenii normali (dar şi despre normalitate s-ar putea discuta la nesfârşit, nu-i aşa?) dormeau, sforăiau, visau frumos sau aveau coşmaruri, el se simțea bine, mergea pe malul unui râu negru în care cădeau lacrimi galbene – o lună tristă; dar de ce tristă tocmai într-o noapte în care el se simțea aşa de bine? -, mergea fără să obosească şi, la un moment dat, începând să fluiere o melodie oarecare, şi-a dat seama, fericit, că trăieşte cu adevărat, fără a putea să înțeleagă, totuşi, de ce plângea luna – ca o sentimentală lacrimogenă a unor vremuri renegate de cinica societatea modernă – cu lacrimi galbene, galbene, galbene…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

gânduri

gândurile acestea
înfăşurate
strânse într-o îmbrățişare
lungă
mută
ca şi cum ar dori să se ascundă
de o moarte a gândurilor

există aşa ceva?
eu cred că există

gândurile acestea
nu mai vor să fac loc altora
pe sub frunți se învălmăşesc
nori nărăvaşi
scăpați din chingi nevăzute

strânge-mă în brațe
suntem doar gânduri
vom aştepta împreună
o altă dimineață
o altă moarte
gândindu-ne

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

 

Un destin ironic

– Eu sunt Motanul Albastru. Se poate observa, de altfel. Şi îmi plac la nebunie poveştile. Sunt personaj, povestitor şi ascultător. În acelaşi timp. Ce părere ai?
Încerc să fac abstracție de semnele sugestive pe care Iepurele le face pe la spatele motanului. O lăbuță pare a se înşuruba în tâmpla stângă, iar privirea transmite restul.
– Iar eu habar n-am cine mai sunt, recunosc. Umblu prin lumea aceasta sau prin lumile acestea, obosit de culori, de nonculori, de drumuri care nu duc nicăieri şi de urme al căror mesaj rămâne, cel puțin deocamdată, un mister.
Motanul mă cuprinde pe după umeri, protector, se apropie de fața mea, mustățile mari îmi gâdilă obrajii. Sunt convins deja că, înainte de a mai rosti vreun cuvânt, mă va adulmeca. Totuşi, nu o face.
– Ai grijă cu Iepurele… Eu m-am fript de câteva ori. Nu te cunosc, însă îmi fac o datorie de onoare din a lansa un avertisment. Prieteneşte, acceptă-mi formularea, doar suntem cu toții în aceeaşi oală care clocoteşte. Să nu zici că nu ți-am spus.
Intru în jocul lui şi şoptesc:
– Iepurele m-a informat ceva mai devreme că periculosul decorului oniric e unul mic, cu ochelari rotunzi. Se dădea huța-huța în ultimul meu vis.
– Ultimul vis… Dar nu cel din urmă. De Tocilar e vorba, a adormit într-o bibliotecă şi lumea viselor l-a prins în laț. Nu-i vorbă, am observat că-i place, la cât a citit puştiulică se descurcă în orice situație. Uneori exagerează, joacă feste visătorilor neatenți, dar nu-i băiat rău. Un singuratic precoce… În lumea reală nu-l băga nimeni în seamă. Cert e că nici moaca nu-l ajută să socializeze.
Iepurele se apropie de noi, dând glas nemulțumirii latente.
– Eşti un palavragiu, Motanule! Iar te dai mare?
Motanul Albastru mă priveşte în ochi, apoi răsuceşte capul şi ripostează:
– Uite cine vorbeşte, Regele Balivernelor cu Bretele Portocalii şi urechi supradimensionate! Pfui!
Tac. Şi simt că destinul doreşte neapărat să mă ia peste picior.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Motanul Albastru

– A glumi e la îndemâna oricui, mai ales atunci când respectivului îi scapă – şi nu-l va prinde niciodată – esențialul. Nu sunt împotriva glumelor, fireşte, ba chiar aş putea spune că unele dintre glumele mele sunt adevărate mostre de talent. Savuroase, de neuitat. Motanul Albastru poate confirma asta.
Iepurele mă priveşte nerăbdător, de parcă aş fi obligat să mă lovesc cu palma peste frunte şi, holbând ochii, să strig daaaaa, Motanul Albastru, nu mai departe de alaltăieri am servit amândoi o ditamai plăcintă cu mure! Îl cunosc de-o viață!
Mă prefac extrem de interesat de scoarța unui copăcel care aduce, surprinzător, cu un plop în miniatură, răbufnind doar în gând: Cine dracu’ e Motanul Albastru? Şi cine e ochelaristul? De ce se leagănă, de ce ar trebui să mă tem de el? Şi, înainte de orice: Unde eşti, iubito? Rătăceşti, cauți, visezi că toate visele au un sfârşit şi doar realitatea ne poate apropia?
O tuse. Ironică.
– Meditativ… Nicio surpriză, Căutătorul nu poate fi altfel. El, spre deosebire de Rătăcitori, are dreptul la meditație prelungită. Reconfortantă. Acesta este drumul către revelațiile salvatoare.
– Eşti obişnuit să fii ascultat sau te-ai resemnat, de-a lungul timpului, astfel că nu te deranjează dacă vorbeşti singur?
Iepurele îşi încrucişează lăbuțele la piept. E înțelegător şi îmi transmite prin felul în care se comportă că nu ştiu pe ce lume mă aflu.
– Până la urmă vei înțelege…
– Deocamdată nu înțeleg nimic. În vis e mai simplu decât aici – acolo îmi dau seama că mă pot confrunta cu tot felul de situații absurde, cu evenimente ieşite din comun, paradoxuri, personaje aiurite şi scenarii fără cap sau coadă. Însă realitatea dintre vise mi se pare – chiar colorată fiind – alarmantă de-a dreptul.
– Bravo, nota zece! Am spus-o şi repet: Iepurele ăsta şi-a luat-o în cap! Trebuie pus la punct!
Întorc capul. Încerc să nu par surprins. Un motan albastru – plus coif de hârtie, vestă gri cu buzunare aplicate, jeanşi cu manşete întoarse şi bascheți albi – se îndreaptă hotărât către noi. Iepurele strâmbă din nas, nemulțumit, semn că desfăşurarea scenariului nu e pe gustul său.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: