Dacă nu am avea nicio grijă, totul ar fi tern. Având prea multe griji deasupra capetelor, din cauza noastră sau, de cele mai multe ori, din cauza altora, suntem tracasaţi, nervoşi şi puşi pe scandal. E drept că încă reuşim să facem haz de necaz, deşi asta nu ne ajută decât să ne prefacem că nu simţim cum ne strânge o menghină nevăzută. Graniţa dintre râs şi urletul disperării este atât de subţire încât echilibristica devine o a doua natură, iar noi nici nu mai ştim când râdem cu lacrimi sau când plângem râzând. De noi înşine, de alţi nefericiţi pălmuiţi de soartă, de tot ceea ce se petrece în jur, în această sală imensă de spectacol numită lumea înconjurătoare. Mai grav este că, în prea multe situaţii, aşteptăm sufleorul salvator, chiar dacă ne-am ars de atâtea ori şi ar trebui să fim convinşi că respectivul ne învaţă să spunem numai replici tâmpite, demne de o tragicomedie încropită pe genunchii unui scenarist cu foamea-n gât.

♣ Cristian Lisandru