Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

Cristian Lisandru

De-ale chefliilor – “Bărbatul meu nu este mort”

– Bărbatul meu nu este moooort, ci el se luptă cot la cooooot, bărbatul meu nu este mort, ci el se luptă cot la cot pe frontierăăăăăăăăăăă!
Gore, Sandu Şpriţ şi Gicu au mutat o masă de plastic la soare şi, întinzându-şi picioarele, ascultă muzică lăutărească pe terasa cârciumii, îndeletnicindu-se – ca la cârciumă, fireşte – cu degustarea licorilor preferate. Gicu şi Gore au halbele în faţă, iar Sandu – eu nu mă sucesc, toată viaţa merg în aceeaşi direcţie, n-o dau cotită! – degustă Tămâioasa Românească. Între două sorbituri cântă melodia care răsună din boxele stabilimentului.
Bărbatul meu când a plecaaaat, cu doi copii el m-a lăsaaaaat, bărbatul meu când a plecat cu doi copii el m-a lăsat şi-o avuţieeeeeeeeee! Bună de tot e melodia asta, fraţilor, nu mă mai satur de ea.
– E adâncă precum groapa aia a marianelor, nimeni n-a ajuns până pe fundul ei, intervine Gicu. Ce vrei, Sandule, vreme de război, bărbaţii pleacă la luptă spre a apăra glia străbună, femeile rămân să aibă grijă de gospodărie. Legea firii… Există dezavantaje şi pentru bărbaţi. Puţine, ce e drept, dar există. Femeia e mai tracasată, trebuie să recunoaştem. Că beţivi suntem – pardon, consumatori –, însă misogini nu.
– Ne-am născut în vremuri norocoase, surâde Gore, n-a fost nevoie să ne luptăm corp la corp pe frontieră. În armată mi-era frică să pun baioneta la armă, să mor eu! Şi mereu adormeam în post. Milităria nu e pentru oricine. Acum s-a schimbat tehnologia, a avansat cu viteza vântului turbat, ca să zic aşa, trece satelitul pe deasupra, te survolează, dă coordonatele la statul major, ăia trimit avioanele, avioanele lansează rachetele aer-sol, cu cine dracului să te mai lupţi corp la corp şi cot la cot? Cu umbra? Nu mai ţine cum ţinea, altfel stă treaba cu arta războiului. Da, atunci era lupta onorabilă, eroii erau respectaţi, exista ceva fair-play…
– Evident, îi ţine Gicu isonul, ăia eroi, jos pălăria! Cu pieptul dezgolit în faţa duşmanului, nu în spatele tastaturii, în vreun buncăr unde n-ajunge proiectilul. Rahat, nici războiul nu mai e ce-a fost. Zici că se joacă unii pe calculator. Drone şi altele asemenea. Sefeuri…
Bărbatul meu când va veniiiiiiiii cu trei copii mă va găsiiiiii, bărbatul me când va veni cu trei copii mă va găsi şi-o ruinare…
– Sandule, eşti în voce de privighetoare, îi faci concurenţă lui Lătăreţu ăsta… Voi şi cu Zavaidoc.

Continuă lectura „De-ale chefliilor – “Bărbatul meu nu este mort””

dincolo

nori înverşunați peste o lume adormită
tu visai că suntem numai noi
şi o descătuşare infinită
zburau păsări necunoscute prin nori
apoi a fulgerat deodată
în visul tău eram doi călători

furtuna aceasta nu are putere
nu ne poate despărți

(îți era frică
de vorbe-n vânt
de nepătrunsele mistere)

furtunile lumii sunt neputincioase
de undeva
din trecutul comun
cineva fără chip strigase
poate ne chema înapoi
poate ne trimitea înainte
în visul tău
în visul nostru
dincolo de amănunte
îndoieli
cuvinte

Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Lampa

O lampă aşezată pe nisip, o lampă veche, cu gaz, din acelea pe care le mai poți descoperi, uneori, prin case țărăneşti – uitate pe policioare de lemn, cu sticla pe jumătate afumată – sau prin unele târguri de vechituri, suveniruri din altă lume care îşi găsesc câteodată locul în lumea modernă, spre încântarea unor proprietari dornici să plaseze reminiscențe rurale în aridul decor modern. Un fel de păcăleală nevinovată a timpului ingrat, o reînrădăcinare absurdă, o întoarcere către origini – cergă pe pat, roată de căruță transformată în candelabru, blide pe pereți, ştergare, măsuță de lemn cu trei picioare, lampa cu sticla pe jumătate afumată – asezonată, totuşi, cu telefon mobil, laptop sau tabletă. Plus plasma de dimensiuni apreciabile.

Lampa arde. Nici nu are importanță când a aprins-o cineva sau de ce. Poate pentru a-mi lumina visul alb-negru, neliniştea, căutarea, plaja mângâiată de valurile de hârtie, lumea aceasta în care culorile nu au dreptul să pătrundă. 

Înserează sub un cer fumuriu, iar flacăra protejată de sticlă are ceva fantasmagoric în ea. O unduire albă, o pâlpâire continuă, un ochi lăptos care clipeşte către ceva, către cineva, către fantomele marinarilor înghițiți de oceanul de hârtie sau, de ce nu, către mine. Un far miniatural pentru un naufragiat oniric care merge dintr-o parte în alta, minunându-se de surprizele apărute sub pleoapele închise şi, inevitabil, obişnuindu-se cu ele. Un simbol. Sau doar o altă întâmplare în care doar eu încerc să descifrez mistere închipuite.

Noaptea trufaşă şi-a intrat în drepturi, iar eu, privind lampa aceasta cu sticla pe jumătate afumată, am senzația că am ajuns – am fost adus, am fost împins aici – doar pentru a şterge urmele fumului nesimțitor. Dar sticla e fierbinte, mie îmi este teamă că aş stinge chiar şi luna dacă aş sufla în flacără, îmi tremură picioarele la gândul unui periplu prin întuneric dens, pe plaja unui ocean de hârtie, şi – căutându-mi salvatoare circumstanțe atenuante – mă liniştesc cu gândul că nici nu port, vreodată, batistă la rever. Aşa că n-ar avea niciun sens să suflu în flacără, apoi să extrag sticla pe jumătate afumată din lăcaşul ei şi, fluierând (habar nu am de ce, dar asociez ştergerea sticlei de lampă cu fluieratul), să ajung la concluzia că nu am cu să îndepărtez acea negreală oribilă. 

Pâlpâire… Ca un semnal trimis către o corabie aflată în derivă. Ca o licărire de luciditate într-un vis din care ies, câteodată, doar pentru a ajunge la concluzia că nu doresc decât să visez din nou…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Poveste

În seara aceasta îți voi citi dintr-o carte
Care te va purta departe, departe,
Undeva unde norii murmură poveşti cu final fericit
Tuturor copiilor care încă au ochii deschişi
Şi n-au adormit.

Poate că-i doar o glumă absurdă de-a mea,
Poate s-a desprins un fragment de vis din ultima stea,
Steaua aceea pe care o urmăreau astrologi cu nume ciudate,
Deprinşi să-şi dea cu presupusul despre tot
Şi toate.

În seara aceasta se vor înregistra surprinzătoare evenimente,
Iar o zână rea va tulbura, iremediabil, câteva destine adiacente,
Măcar din plictiseală sau, mai degrabă, fiindcă respectă cutume.
(Chiar şi zânele, iubito, se supun unor reguli
În această lume).

Zâmbetul tău devine acum de-a dreptul provocator,
Are în el ipoteze aduse în plisc de un cocor
Ratăcit pe deasupra unor întâmplări confuze,
Ceea ce pe mine, îți declar, nu poate decât
Să mă amuze.

În această seară îți voi citi dintr-o carte
Care ne va purta departe, departe,
Acolo unde norii murmură poveşti cu final fericit
Chiar şi adulților care încă au ochii deschişi
Şi n-au adormit.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Libertate

Valurile de hârtie lovesc un ponton apărut de niciunde, iar o barcă, legănându-se hipnotic, mă îndeamnă să vâslesc către cea mai apropiată corabie. N-am mai vâslit din adolescenţă, legile nescrise ale oniricului impun o retrospectivă pe care nu o anticipasem, erau alţi ani, alte zâmbete, alte doruri, toate ascunse prin cute de gând, erau oameni care zâmbeau înţelegător, erau ţigănci cu ochi de oţel şi garoafe sângerii.

Ce ciudat. Încerc să vizualizez o garoafă roşie ca sângele abia scurs dintr-o rană deschisă. În alb-negru este doar o simulare execrabilă. Încă mă întreb dacă a vâsli într-un vis este totuna cu efortul depus în realitate, oricare ar fi ea, când corăbiile, lovindu-se unele de altele, transformă întreg decorul într-un naufragiu de proporţii. Lemnul scrâşneşte, catargele se frâng, răsună bubuituri de tun şi îmi este teamă că oceanul de hârtie va lua foc. Un gând nebun, însă perspectiva mă înfioară.

Către ce aş mai vâsli acum? Şi ce înseamnă un naufragiu visat? Unde sunt toate fantomele marinarilor, cine va mai striga „pământ” pentru a se bucura de contactul cu alţi oameni, cu alte vise, cu alte destine?

Merg pe plajă, strig „pământ” şi nu mă aude nimeni. Sunt convins că ofer imaginea unuia numai bun pentru o internare pe termen nelimitat la casa de nebuni – acolo unde toţi se cred sănătoşi şi, poate, chiar aşa este, ideea fiind îndelung pritocită de-a lungul timpului de unii şi de alţii -, însă nu-mi pasă.

La picioarele mele aterizează un ziar care anunţă, cu litere boldate, că „Libertatea a venit!” Nu înţeleg nimic, despre libertate s-a vorbit şi se va mai vorbi, totul ţine de perspectivă, de tabăra din care faci parte, de chef, de arta manipulării. Aveţi chef să fiţi liberi? Mulţimea răcneşte – un ocean de oameni, valurile fiecărui destin se amestecă, uluitor, cu altele – ca o singură voce: Daaaaaaaaaa! Visez o bucurie nemărginită, oameni dansând pe străzi, bărbaţi care trag cu arme către cer, femei care se lasă îmbrăţişate şi sărutate de bărbaţi necunoscuţi. Euforie. Vreţi libertate? Daaaaaaa!

Scenariul este acelaşi. Libertatea – ce marfă la mâna a doua, vândută de samsarii perverşi ai fiecărei epoci!

Sunt surprins de propriile gânduri. Plaja pustie ar trebui să îndemne la o altfel de meditaţie, naufragiul apocaliptic ar fi trebuit să inducă o altfel de stare. M-am obişnuit. Vreţi să visaţi? Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Fac şi eu parte din mulţime, identificându-mă cu fiecare destin în parte. Mi se pare că te văd, pierdută printre alte femei care strigă. Şi încerc să ajung mai aproape de tine, temându-mă ca nu cumva vreun necunoscut să atingă, înaintea mea, buzele tale…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

adn

viață suptă din deget
vorba lui caragiu
ne metaforizăm cu plăcere orgasmică
până şi un găinaț devine pretext literar
pe urmă stăm ca boul pe coadă
aşteptăm un feedback salvator

jucăm teatru
pe o scenă unde nu ne vede nimeni
câteva vizualizări sunt motiv de paranghelie
zâmbim complice
am rupt gura târgului

ne îmbătăm cu propriile iluzii
fiindcă suntem în țara lui neica-nimeni
aici fiecare e mai bun decât ceilalți
iar autografele sunt parte integrantă din adn

îmi plac scriitorii în care se reflectă cerul
ochii lor capturează albastrul acela
pentru care s-a zidit
voronețul

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

inutil

simțindu-mă inutil
doream să rotesc pământul în sens invers
ce trăire artistică
strigau
bravo dom’le
aplaudau frenetic
eşti mare

o trupă cânta blues pe o scenă minusculă
buddy guy bb king clapton bonamassa
se bea bere din halbe uriaşe
fumul albastru
– ca viața ca starea ca noaptea aceea –
plutea peste toți
– ca un giulgiu –

la dracu’
nu era nicio trăire artistică acolo
(prin mine se târa disperarea
nesfârşită solzoasă implacabilă)
exista doar inutilitatea

pământul
aşa dom’le
se roteşte şi acum în acelaşi sens

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

probabil

trăim
cu lejeritatea execrabilă
a celui care nu mai are nimic de pierdut
jemanfişişti ai propriei existențe
idolatrizând rateuri frumos ambalate

cântăm
sub duş
în fața altarelor sau la cârciumă
vocile noastre acoperă simfonii celebre
savantul divin a fost darnic
avem talent cu nemiluita
când nu ştim ce să facem cu el
arătăm cu degetul
spre ue spre stratul de ozon spre fisc

plângem
în pumni
facem concurență bocitoarelor
ne privim în oglindă
înjurăm cu năduf

murim
mimând drame existențiale
înainte de a ne vinde demnitatea la talcioc
organizăm şuşe intens mediatizate

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

drumul

drumul nu ducea nicăieri
ceea ce contrazicea părerea generală
conform căreia
toate drumurile duc undeva
(unii afirmă răspicat la Roma
fără a încerca să verifice afirmația
cu propriile picioare)

pe de altă parte
drumul nu venea de niciunde
iată o altă incertitudine trufaşă
– dacă toate drumurile duc undeva
atunci ar trebui să descoperim
totuşi
şi de unde vin ele –

poate că drumul acela (gândeam)
unea două orizonturi îndrăgostite
sortite să nu se atingă niciodată
două chemări
două speranțe deşarte
două emisfere
două blesteme
poate

drumul exista
împotriva logicii elementare
şi
(renegând tiparele nenorocite)
nici nu avea nume

se făcea că mă făceam un drum
între niciunde şi nicăieri

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: