Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

Cristian Lisandru

moment

amintirile acestea
au pierdut trenul spre uitare
negura prăbuşită peste linii
înghite clipirea roşie
a ultimului vagon

Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

vara

vara plânge cu lacrimi tomnatice
îşi prelinge tânguirea
pe geamurile oraşului prins în mirări comune
apoi înserează
sub nori
şi oftează

câțiva porumbei călători
îşi scutură amintiri înaripate
în blocul de peste bulevard
clipesc ochii unor destine
luminate de lampadare nevăzute
sau
poate doar de gândurile unor locatari plictisiți
de fenomene meteorologice neprevăzute

vara aceasta suspină
se visează toamnă
eu murmur la urechea ta
îți mai aduci aminte
doamnă?

Cristian Lisandru (16 iulie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

Gondolierii unei Veneţii fără apă (ipoteză poetică)

Suntem gondolieri fără gondolă,
Nădăjduind iubiri răvăşitoare,
În noi cresc patimi ademenitoare
Şi-acorduri cu parfum de barcarolă.

Regretele sunt diversificate,
Iar vocea ne-am pierdut-o, de o vreme,
Nu sunt manageri care să ne cheme
Spre-a profita de vâslele uscate.

Purtăm în suflet dorul de plutire
Şi chiar plutim oniric, câteodată,
Recuperând o barcă scufundată
Din apele rămase-n amintire.

E-un drum uscat spre altă meserie,
Ca suveniruri, de-am putea, ne-am vinde,
Şi ce melancolie ne cuprinde
Atunci când despre noi se mai şi scrie.

Ne vom reprofila, o cere viaţa,
Vom pune roţi gondolelor, probabil,
Destin secat, arid, irefutabil,
Aşa precum obligă, astăzi, piaţa.

Suntem gondolieri fără gondolă,
Nădăjduind iubiri răvăşitoare,
În noi cresc patimi ademenitoare
Şi-acorduri cu parfum de barcarolă.

Cristian Lisandru (14 iulie 2017)

sursa foto – goodfon.ru

concluzie

pleoape închise
în spatele lor acelaşi clovn
râde plângând
suflă în trompetă
primeşte şuturi cu nemiluita

circul fascinează de când lumea
o viață fără clovni
nu mai are niciun haz
e searbădă ca o petrecere spartă către ziuă
priviri circumspecte geamuri deschise
zâmbete vinovate
chiştoace cearcăne farfurii murdare

altădată o s-o facem şi mai lată

pleoape închise clovni de închiriat
circul îşi strânge catrafusele
doi pitici joacă table într-un cub transparent
dansatoarele cu pene par găini jumulite
parțial

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

împreună

vom reînvăța gustul trăirilor intense
la începutul unei alte existențe
îmbrățişați
ascunşi într-o iluzie
sau poate chiar într-o confuzie
comună

nici amintiri nu vom mai avea
la ce bun toate acele întoarceri
traumatizante
către sincopele trecutului?
vom reînvăța
amândoi
gustul începutului

sub pâlpâirea unor alte stele
obrajii tăi
în palmele mele
departe de îndoielile flămânde
nu vor mai întreba
nici când
nici cum
nici unde

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

La Marsilia (partea a doua)

La un moment dat, prin fumul gros care putea fi disecat folosind setul de cuţite – cum se spune din vremuri imemoriale, antice şi de demult, vorba unui amic marinar care a băut într-o seară un butoiaş de rom şi apoi s-a aruncat peste bord, în căutarea fericirii subacvatice; n-a mai revenit, aşa că nu v-aş putea spune dacă a găsit-o sau nu –, s-a apropiat de masa noastră o tipesă planturoasă în care pulsa viaţa pe fiecare milimetru pătrat. Purta cu graţie maximă şi deloc artificială o rochie neagră, cu despicătură apreciabilă pe coapsa dreaptă, te-ai fi aruncat orbeşte în veul ăla, fără regrete, îşi lăsase umerii de Afrodită pofticioasă la vedere şi ne delecta cu un decolteau în care puteai să anticipezi viaţa la superlativ. Cred că Marin Sorescu a spus ceva referitor la viaţa de la pieptul femeii, în „Trei dinţi din faţă”. Sunt băiat citit, acesta este adevărul, autodidact, am chiulit de la şcoală fiindcă avem tot timpul activităţi colaterale din care scoteam banul, iar prezenţa la ore nu era una dintre priorităţile mele.

Tipa despre care vă povestesc acum, ca să mai încălzim atmosfera la foc mic, s-a aşezat în dreptul pictorului ratat, aruncând un ochi peste umărul lui. Aţi văzut desenele animate cu Tom şi Jerry. Motanul acela şmecher –  pica tot timpul de papagal cu blană ca să iasă filfizonul de Jerry prima-ntâi – era mare amator de pisici frumoase şi senzuale. Îi cădea maxilarul la pământ atunci când vedea una, saliva abundent şi-şi aduna ochii de pe jos în făraş. Aşa şi cu pictorul ratat, cum a simţit prezenţa feminină, cum s-a umflat în costum, dacă ar fi avut coadă de fazan ar fi împrăştiat şi jetoanele de pe masă cu ea. Numai că pipiţa, când a văzut ce jale era în faţa lui la capitolul profit, a lăsat să-i picure milă din priviri şi a venit în spatele masculului alpha. Acela fiind eu. Of course, doar v-am spus că mă luase norocul pe după umeri şi nu-mi mai dădea drumul.

Îi simţeam împunsătura sânilor în spate şi mă ardea decolteul în ceafă. Senzaţie plăcută, numai un bărbat o poate înţelege. Sau o lesbiană, mai nou, dar acest subiect nu face obiectul povestirii mele. Sunt conservator, întotdeauna mi-am spus că bărbatul trebuie să mângâie femeia, iar femeia îl duce pe bărbat în cerul cu numărul nouă.

M-am răsucit încet către ea, un pic distant, ca şi cum m-aş fi pregătit să rostesc Bond, James Bond, varianta Brosnan şi am măsurat-o din cap până-n tocurile de doişpe-cinşpe centimetri. Mi-am spus instantaneu că Dumnezeu i-a luat măsura la picioare într-o zi când se simţea tare bine şi a vrut să-şi bată joc de bărbaţi. Dacă asta ar fi fost Eva, nu mai era nevoie de şarpe ca să muşte deşteptul ăla de Adam din mărul cu pricina. Da, picioare lungi, nesfârşite, ţi-ar fi luat o jumătate de noapte să ajungi de la degetul mic la şold şi o gură în care scânteiau orbitor dinţii albi, a invitaţie la sărut ce induce leşin, la lumina lumânărilor, pe blană de urs polar. Nu ştiu de ce mi-a venit atunci ideea cu ursul polar, poate îngheţasem ca un ţurţure stingher şi aşteptam să mă apuce tipesa şi să mă folosească pe post de instrument răcoritor plasat în diverse părţi ale trupului ei extrem de bine proporţionat.

I-am pasat cu graţie câteva jetoane şi a fluturat genele. Erau ca nişte aripi de fluture, dar fâlfâiau cu farmec multiplicat. Fluturii s-ar fi retras umili din zona ei de influenţă, vă dau cuvântul meu. S-a ridicat şi s-a dus către bar unduind din şolduri şi parcă s-a auzit un oftat general în încăpere. Dacă i-aş fi controlat pe toţi bărbaţii prezenţi la locul faptei cu siguranţă că aş fi descoperit puseuri de tensiune, dar ea nu mai avea ochi decât pentru mine. Sau pentru jetoanele mele, că nici eu nu venisem cu pluta la Marsilia. Ajunsesem cu un barcaz nenorocit, ce-i drept, dar se cheamă că eram marinar cu state vechi. Hârşâit. Trecusem prin porturi cum trecuseră alţii pe bulevard, mă bătusem prin taverne ca să văd cum e cafteala între marinari beţi şi avusesem de-a face cu destule amatoare de bărbaţi norocoşi. Te utilizează în diverse feluri, plăcute şi pentru tine şi pentru ele, numai atâta vreme cât nu dai din colţ în colţ atunci când îţi depune chelnerul nota de plată sub priviri.

Revenise cu paharul în mână, comandase şampanie – iar pictorul ratat şi-a slăbit nodul de la cravată, fiindcă nu-i mai primeau plămânii aer în cantitatea necesară – şi s-a aşezat picior peste picior, zâmbind înţelegătoare când am permis Mustăciosului să ia şi el o mână, ca să nu cadă în depresie permanentă. Ziceai că a pupat glezna Cleopatrei înaintea lui Cezar, aşa era de fericit. Adevărul este că mi-a plăcut istoria. Mi-au plăcut mie multe de-a lungul timpului, dar în primul rând am fost îndrăgostit de viaţă. Şi viaţa a fost bună cu mine, în anumite momente, când mi-a dat, mi-a dat, mi-a băgat şi în chiloţi, draga de ea… E drept că a făcut şi pe mofturoasa, mi-a luat şi chiloţii de pe mine, câteodată, dar am privit întotdeauna partea aia plină a paharului. Optimist. Când m-a aruncat mama în lume n-am ţipat, am râs.

În rest, ce s-o mai lungesc, finalul nu e greu de anticipat. Mustăciosul, Pictorul Ratat şi Burtosul au rămas cu buzunarele goale, păşeau către ușă de ziceai că merg după propriile sicrie, le-am dat de-un pachet de Gauloises şi de taxi, fiindcă băiat rău nu sunt, imediat las sufletul să iasă la înaintare.

Eu am năvălit cu tipa într-o cameră de hotel, dogoream amândoi ca sobele-ncinse. V-am spus că avea picioare lungi şi dura o jumătate de noapte pănă să ajungi de la degetul mic la şold. Aşa că, atunci când am atins genunchiul stâng cu buzele, am început să grăbesc mişcarea, se crăpa de ziuă şi rămâneam pe dană, cu ochii înlăcrimaţi, fluturând batista-n vânt…

Iubea cu patimă, fără să scoată un cuvânt, îţi ţiuiau urechile de atâta tăcere în amor. Blană de urs polar n-am avut sub trupuri, dar ea a împrăştiat pe pat cărţile din ultimul pachet de joc al acelei nopţi şi ne-am iubit peste ele cu frenezia celor care gustă viaţa cu linguriţa şi nu se mai satură. Câteva cărţi au alcătuit un full de aşi cu popi în coadă…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

La Marsilia (partea întâi)

Acum câţiva ani eram la Marsilia. Jucam poker cu trei necunoscuţi. Bineînţeles, câştigam. Se uitau la mine cu feţe lungi, li se alungeau mutrele năduşite cu fiecare minut care trecea, dar păreau doar relativ posomorâţi, făceau pe durii de ochii lumii şi plusau cu o plăcere masochistă pe care nu o înţelegeam. Faptul că le săltam banii din buzunarele costumelor scumpe îmi oferea o satisfacţie inegalabilă, mă rugam să treacă noaptea mai greu, să bată pasul pe loc, ca să ajungă amărâţii ăia trei cu degetele prin căptuşeală şi să strige că-şi vor pune pistoalele la tâmplă, fiindcă nu pot accepta ideea de a părăsi încăperea lefteri. Aveam lângă mâna stângă, atingând Rolexul, un pahar în care coniacul făcea ape-ape, cam aşa cum se putea observa – nici nu trebuia să fii foarte atent, de altfel – pe feţele celor trei.

Unul, pictor ratat, povestise la un moment dat cum şi-a vândut şevaletul şi pensulele ca să-i cumpere unei dame cea mai bună sticlă de şampanie. Respectiva arătase şampania cu unghia lungă şi frumos colorată în roşu sângeriu a degetului arătător, iar fraierul i-o cumpărase cât ai pocni din degete. Pac! A dat banu’, a înşfăcat şampania. La hotel i-o turnase damei între sâni şi o băuse tot el, cu poftă mare. Cum s-ar zice, ieşise în pierdere şi nu prea. Se alesese cu plăceri la limbă şi cu amintirea unui şevalet pe care oricum sunt convins că nu desenase nimic demn de a fi agăţat la Luvru. Când dama îl părăsise, fiindcă nu mai avea bani de şampanie scumpă şi, în consecinţă, nici acces la sânii ei obraznici, bătuse străduţele plângând şi admirase faţadele locuinţelor. Voia să câştige nu pentru a deveni viitor arhitect ratat, ci ca să agaţe dame de companie din lumea bună şi să se distreze cu ele până în zori. Aceasta a fost declaraţia sa, nu inventez nimic. Aşa-i în viaţă, fiecare cu damblaua personală, nu poţi să faci de-alea nefăcute în gustul omului.

Treceam cu o privire superioară de la unul la altul şi, la intervale regulate de timp, aruncam pe masă ba un full de aşi cu popi în coadă, ba un caré de dame – când vedea damele, ăla cu şampania făcea clăbuci, se scutura ca prins de friguri şi mormăia în barbă –, ba o chintă. Ceilalţi doi începuseră să-mi arunce priviri piezişe, credeau că trişez. Le transpirau palmele de draci, dar nu ziceau nimic, rumegau nervii. Mestecau în tăcere şi le-aş fi putut auzi scârţâitul dinţilor dacă m-ar fi interesat câtuşi de puţin dantura lor. Nu mă interesa.

Mustăciosul – nu v-am spus, unul era mustăcios, cu o mustaţă pe oală ca-n filmele vechi, mi-l imaginam în alb-negru, iar altul nu încăpea pe scaun din cauza burţii, deşi zicea că ţine regim de zece ani –, mustăciosul, zic, avusese o afacere, cel puţin aşa povestise la începutul serii, aducea nişte aparate de undeva, le vindea mai departe şi obţinea un profit frumuşel. Tot el zicea că ajunsese la faliment datorită jocului de poker. Vă daţi seama că m-am abţinut cu greu să nu râd ca un apucat. Te-a băgat jocul de cărţi în datorii neonorate, ai ajuns în mocirlă din cauza lui, iar tu te aşezi la masă cu gând că Dumnezeu te scoate la liman şi îl trimite pe Sfântul Petru cu vreo chintă royală în desagă. Ţi-o dă şi mai zice şi „Amin”. Prăpădit… Urma să piardă şi ce mai avea prin costumul ăla bun, probabil singurul care-i mai rămăsese.

Cel cu burta – între timp îi mai lăsasem cu buzele umflate de vreo două ori, iar full de aşi cu popi în coadă – se lăuda că avusese Parisul la picioare. Dar nu spunea nici de-al dracu’ de ce nu-l mai avea, cum supărase el Parisul de rămăsese fără casă, fără maşină, fără nevastă şi fără amantele alea cu care se lansase, odinioară, în tot felul de aventuri. La naiba, nu-mi păsa mie de aventurile lui, cu burta aia era greu să te mai lansezi în ceva. Aveam un noroc de zile mari, nu mă dusesem acolo ca să pierd timpul. Urma să dispar din zonă chiar în dimineaţa următoare şi mă gândisem că n-ar fi rău să mai simt febra interacţiunilor psihologice de la masa de poker. Ştiam pe unde să intru şi la ce uşi să bat ca să găsesc o masă bună şi nişte ageamii pe care să-i storc de lovele înainte de a sălta pe vapor exact la momentul când scoate soarele capul din valuri ca să ia micul dejun la linia orizontului. Am ceva poezie-n mine, evident, dar în noaptea aia eram frate de cruce cu norocul. Chior. Porcesc. Nici dacă aş fi trăit numai în post şi rugăciune de la naştere şi până la vârsta din buletin nu aş fi avut mai mult noroc ca-n noaptea aia de pomină.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

cheia

o uşă închisă
în spatele ei diferite scenarii
aveai o cheie prin buzunare
o cauți
nu o găseşti
mirarea îți ridică sprâncenele către tavan

tavanul a fost pictat de un artist nebun
deşi o astfel de afirmație conține un pleonasm
monstruos
(?)

cheia aceea
ca o singură certitudine a vieții tale
acum stai în fața unei uşi închise
dincolo de ea
protejate
râzând de tine fără jenă
atâtea scenarii perspective posibilități

aştepți ceva indescriptibil
degetele freamătă
prin buzunare descoperi
bilete mototolite
gumă de mestecat
chitanțe misterioase
cărți de vizită ale unor oameni fără chip

cheia lipseşte
tu lipseşti
dar strângi din dinți şi te cauți
fără încetare
ca pe o cheie pierdută

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Apus

Cum sângerează acest apus,
poate că orizontul
– lamă de cuțit înfăşurată în cețuri perfide –
a crestat norii fără milă…

Atunci am plâns amândoi,
mergând pe urmele apusului rănit
până la uşa întredeschisă a unei alte nopți.

Nu s-a auzit niciun vaiet,
fiindcă apusul ştie să sufere în tăcere,
fără îndoială…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: