Căutare

Cristian Lisandru

festina lente – prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări…

Etichetă

Cristian Lisandru

Gând (28)

poate că şi păsările
uneori
şi-ar dori
mâini

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – https://www.instagram.com/p/BU97DXIlfhN/

marketing

bătălii
câştigate la masa verde
ambuscade
fanteziste
carnea de tun
a celor creduli
eroi
inventați în prime-time

ce frumos defilează dezamăgirile
pe sub înfrângeri
frumos ambalate

♧ Cristian Lisandru

sursa foto – https://www.instagram.com/p/BbcMR_nBWrT/

Călătoria (15)

La capătul peronului apăru dintr-odată o mogâldeaţă gârbovită, acoperită de o pelerină galbenă care contrasta puternic cu vremea înciudată. În ambele mâini, mogâldeaţa ducea câte o sacoşă burduşită, iar odată ajunsă la adăpost de ploaia nărăvaşă le lăsă jos şi dădu gluga la o parte. O bătrână cu broboadă legată sub bărbie plimbă privirea de la unul la altul, apoi îl fixă pe Stamatoiu:
– N-a venit personalu`? Iar întârzie? Of…
Stamatoiu ridică ochii spre acoperişul peronului, în semn de resemnare. Axinte îl mângâie pe Moşu` – acesta dădea vessel din coadă, recunoscând femeia care abia apăruse -, apoi zâmbi. Băiatul şi fata, strânşi din nou unul în celălalt, pufniră, însă imediat reuşiră să îşi controleze reacţia oarecum deplasată.
Femeia se apropie cu paşi mărunţi. Picături mari de apă se prelingeau de pe materialul impermeabil al pelerinei, iar cizmele de cauciuc, negre şi înalte până aproape de genunchi, lăsau urme de noroi, din ce în ce mai şterse.
– Oi fi surzit de la tunete şi de la fulgere, Vasile! Sau te-ai fudulit şi tu de când eşti şef pe-aici şi nu îţi mai ajunge nimeni cu prăjina la nas! Şi tu, Axinte, de ce nu spui nimic, ţi-ai înghiţit limba taman acu`? Sunteţi muţi cu toţii? Ptiu, găsi-v-ar norocul de copii frumoşi şi sănătoşi, că pe voi nu vă ştiu. Zău! Ai cui sunteţi, maică?
Stamatoiu ridică o mână, ca şi cum ar fi vrut să oprească nu numai şuvoaiele de apă prăvălite din înaltul întunecat al cerului, ci şi şuvoaiele de cuvinte. Înainte de a spune ceva, mai aprinse o ţigară. Apoi pufăi, tacticos, şi abia pe urmă se adresă bătrânei care îi scormonea cu privirea pe cei prezenţi:
– Da` unde pornişi, ţaţă Marie, asta e vreme să ieşi din casă? Nu te supăra că întreb. Matale şi cu Ana care mai sunteţi pe-afară, cea de-a zidit-o Manole când cu biserica aia care se tot dărâma peste noapte. De ce n-ai fost atentă la buletinul meteo? Că ziceau de ploaie şi vânt. Ţi-a adus fecioru` televizor de la Bucureşti, deschide-l şi matale, nu-l ţine de bibelou, cu macrameul pe el. Nu-i aşa, Axinte? Am sau n-am dreptate?
– Aşa e, dom` şef. Acu` sunt sateliţi peste tot, nu ne mai ia potopul pe nepregătite. Plouă şi ninge la oră fixă…
Fata şi băiatul îşi dădură coate, amuzaţi vizibil de situaţia creată, iar femeia strânse nodul de la broboada înflorată şi se burzului:
– Ia nu mă lua tu aşa pe mine, Vasile, că te ştiu de când ai căzut din stejaru` ăl mare şi ţi-ai rupt mâna-n două locuri. Aoleu ce mai ţipai şi vărsai lacrimi, de-abia te-am potolit eu şi cu maică-ta, cu doctorul şi cu asistenta, iar acu` faci pe şeful cu mine. Să-ţi fie ruşine! Eşti şef aici, în haltă, nu în faţa mea. Şi ţie să îţi fie ruşine, Axinte! Aţi ajuns bărbaţi în putere şi aţi uitat respectul pentru ăi bătrâni care v-au învăţat pe ce uliţă să apucaţi în viaţă. Acu` pun mâna pe-o nuia şi vă altoiesc pe amândoi! Sau crezi că mi-am pierdut toate puterile? Nu mi le-am pierdut.
Fata nu se mai putu abţine şi izbucni în râs. Femeia se răsuci către ea:
– Poftim! Ţurloaiele goale pe frigul ăsta şi pe ploaia asta. Aşa vă îmbolnăviţi toate, vă ia boala pe la şale şi rămâneţi sterpe. Pe urmă vă miraţi că aşază bărbaţii şapca pe-o sprânceană şi pleacă bine-mersi la altele. Pune, fato, ceva pe tine! Sau n-ai? Sărăcuţa de tine, de unde vii, maică? Şi unde mergi singurică? Vai de tine…
– Nu sunt singurică, sărut-mâna, sunt cu el…
– Cu ăsta de se umflă aşa în piept? Zici că-i un căpcăun în pantaloni scurţi. Ho, băiete, că nu ţi-o ia nimeni, a ta e pentru totdeauna. Dar numai dacă vrea ea aşa. De ce n-ai grijă de fată dacă zice că o iubeşti ca pe ochii din cap? Nu vezi că e vânătă de frig? Sau vrei să fie moartă după tine la propriu?
Luat prin surprindere, băiatul nu spuse nimic, însă merse către scaunele de plastic şi începu să caute printr-un rucsac, iar Stamatoiu se hotărî să intervină:
– Hai, ţaţă Marie, nu ne mai lua pe toţi la puricat, nu vezi că ai speriat copiii? Abia picară şi ei… Te duci la Bucureşti? Azi ţi-ai găsit?
– A născut noru-mea, cum să nu mă duc? Are fecior! Îl botează Constantin, frumos nume. Nu? Nu naşte femeia în funcţie de vreme, Vasile, sau pe asta n-o ştiai? Axinte, lasă sateliţii, nu mai umbla cu capul în nori, râde şi câinele ăsta de tine, zău aşa…
– Păi să le trăiască şi să fie sănătos, exclamă Vasile, încercând să dreagă busuiocul, să vă bucuraţi de el cu toţii şi să aibă parte de o viaţă mai bună, nu ca asta de acu`! Şi să jucăm la botez, de s-o putea şi-om fi invitaţi. Dar azi nu poţi să ajungi la nepoţel, ţaţă Marie, ca să-l vezi şi să-l ţii în braţe, a sărit un tren de pe şină şi nu mai vine personalul. Mai durează până se reglementează situaţia. Îmi pare rău. Mâine poţi să vii şi ajungi la destinaţie. Dar azi nu…
– Auzi la el, îi pare rău… De ce nu faceţi treaba cum trebuie ea făcută, ca oamenii cu capetele pe umeri? Ai? Că le-aţi dat pe toate de-a berbeleacul şi gândiţi cu curu`, să mă ierte copiii ăştia, uite cum mă faci să vorbesc. Nu vă mai puneţi mintea la contribuţie… Nu sunt proastă, Vasile, au îmbătrânit şinele alea, ca şi oamenii, de ce nu le schimbă nimeni?
– Ce, bre, e vina lu` dom şef` că a deraiat trenul?
– Tu să taci, Axinte, nu te da cocoş în faţa mea, că şi-aşa vorbeşti rar, iar când vorbeşti spui numai prostii.
Fata râse din nou şi-i strigă băiatului:
– Acela este rucsacul tău, Miron. Dacă vrei să cauţi o pereche de pantaloni pentru mine, atunci caută în rucsacul meu. Vezi în partea stângă, sub tricouri.
O privi sugestiv pe bătrână.
– Bărbaţii… S-a fâstâcit imediat, l-aţi luat tare, nu se aştepta. Dar nu e băiat rău, aşa să ştiţi, ţine foarte mult la mine.
– Să dea Dumnezeu. Pare bun după ochi, mi-au trecut mulţi băieţi prin faţa ochilor, că am fost învăţătoare şi am scos untul din ei. Unii erau buni ca pâinea caldă, nişte îngeraşi cu ghiozdane în spate, pe urmă s-au înhăitat cu alţii şi praful s-a ales. Şi-au bătut nevestele, au sărit gardul la altele, şi-au stricat gospodăriile. Aşa e, Vasile?
Stamatoiu ridică din umeri, semn că nu înţelesese dacă făcea şi el parte, în opinia femeii, dintre aceia care promiseseră, însă nu confirmaseră de-a lungul timpului şi îşi rataseră viitorul. Trase din ţigară:
– Mai ţine şi de norocu` omului, bre, nu-i mai judeca pe toţi la grămadă, pe repede-nainte. Sunt situaţii şi situaţii…
– Da` mai ţine şi de voinţă, Vasile, pe-aia ai uitat-o pe drum. Că ţi-am zis să înveţi carte mai multă, dar tu ai venit aici, la haltă. Şi aici ai rămas. Ţi-a plăcut situaţia asta, nu alta…
– Am vrut să fiu aproape de ai mei, bre, de ai mei şi de sat.
– Ai vrut. Copiii se îndepărtează de părinţi. Se duc unde-i duce viaţa, unde-i duce meseria. Îşi fac un rost, o duc mai bine, de ăia care muncesc zic. Ăia care nu muncesc şi taie frunza la câini strâng din dinţi şi se uită lung la alţii care au de toate. Ai vrut mai aproape de sat… O prostie mai mare ca asta nu am auzit de multă vreme. Te-a ţinut satul legat şi n-ai mai putut să pleci?
– Prea le iei şi matale la extreme, zău aşa…
– Le iau aşa cum ştiu eu, Vasile, nu te mai încontra, n-o scoţi la capăt cu mine. N-am trăit degeaba. Zici că azi nu vine? Şi trebuie să mă întorc acasă cu sacoşele astea? Frumos vă stă… Eu ca eu, că mă duceam la nepot, dar Axinte ce caută pe-aici, pe la haltă? Te-oi fi săturat de sat, Axinte…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Black Friday

E black, e friday şi miroase-a ploaie,
Păşeşte iar Bacovia-n odaie,
Barbar îmi cântă o femeie-n tâmplă
Şi-n mine altă toamnă se întâmplă.

E black, e friday şi e sărbătoare,
Şi ploaia-i la reduceri, mi se pare,
Natura însăşi vinde artefacte,
La preţ mai mic înregistrate-n acte.

E black, e friday, e o tevatură,
Se vinde chiar şi-o urmă de cultură,
Nici nu mai ştim cât valorează-o carte
Sau un poem adus de peste moarte.

Dar fiindcă-i black şi friday, lamentabil,
Vom năvăli pe uşi, indubitabil,
Vom cumpăra ceva, orice, să fie
Prilej pentru o altă sindrofie.

E black, e friday, marketingul doare,
Un Game of Thrones adus în galantare,
Suspans deloc bacovian, fireşte,
În mine altă iarnă se dospeşte.

Din teci sunt scoase, azi, atâtea carduri
Că am putea să ridicăm chiar garduri
De credit şi de debit. Ce stupoare!
În noi se zbat oferte trecătoare.

E black, e friday şi miroase-a ploaie,
Păşeşte iar Bacovia-n odaie,
Barbar îmi cântă o femeie-n tâmplă
Şi-n mine altă toamnă se întâmplă.

♣ Cristian Lisandru – 17 noiembrie 2017

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Joi – „Cotidian”

Bărbatul duce în mâna stângă o sacoşă de rafie, burduşită, merge dintr-un capăt în celălalt al tramvaiului, reuşind să îşi păstreze echilibrul, iar cuvintele sale se lovesc ca de un zid de călătorii indiferenți:
– Lanterne, genunchere, superglue, cotiere, glezniere, lupă pentru citit, ață, leucoplast, aprinzător pentru aragaz, bureți de vase, ace, aparat de băgat ața în ac!
Tramvaiul se smuceşte. Altă stație. Bărbatul coboară.
Mai bine ar inventa cineva un aparat de scos România din sfera de influență a tuturor politrucilor pregătiți (doar) pentru discursuri sforăitoare. În rest, după cum se observă, viața îşi vede de ale sale. Amestecându-le pe toate, câteodată, în sacoşe de rafie.

*

… bem apă de ploaie, iluzionându-ne cu ideea că toate aceste dramolete politice ieftine vor avea ca rezultat progresul, la toate nivelurile, că nu va mai salta euro precum o dansatoare beată, pusă pe țopăială deşănțată, că vom fi contemporanii unor acțiuni constructive care vor aduce fericirea comună mai aproape…
… nimeni nu e vinovat, nimeni n-a mâncat usturoi, nimeni n-a trimis economia din lac în puț, nimeni n-a condus rabla direct în gard…
… n-a furat nimeni, nu ne-a luat nimeni drept proşti, nu şi-a plasat nimeni rubedeniile în posturi cheie, n-a făcut nimeni afaceri cu statul-credul…
… te şi miri, ce-i cu atâta nemulțumire?

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – arhiva personală

 

Gând (27)

azi
te voi scrie
cu toate incoerențele mele

vârful unui creion
sculptează cuvinte de sare
într-o lacrimă

♣ Cristian Lisandru (11 noiembrie 2017)

sursa foto – launchdsigns

Călătoria (14)

Fata roşi. Băiatul eliberă genunchiul accidentat din eşarfă şi scoase la iveală o julitură zdravănă care începuse deja să prindă coajă.
– Vezi că nu e nimic grav. Trebuie să o speli şi să o bandajăm din nou. Nici n-ai să ştii când a trecut…
– Da` ce-aţi păţit? întrebă Axinte, iar Moşu` adulmecă rana fetei, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că nu există nimic îngrijorător.
– Cum se întâmplă de obicei, rosti băiatul, un pic de neatenţie, a alunecat şi s-a proptit într-un morman de pietriş. Dacă nu vă supăraţi, aveţi o toaletă aici?
– Da. Cum intri în sala de aşteptare – îi zic aşa că aşa se zice, da`e doar o cameră ceva mai mare, atât şi nimic mai mult – te uiţi în stânga şi vezi uşa. E la comun, însă nu e nimeni acum, e o problemă pe linie, a deraiat un marfar şi personalul care trebuia să vină nu mai vine. Deocamdată. Se va rezolva, dar nu se ştie când. Dacă vreţi să plecaţi de aici – şi bănuiesc că vreţi, aici nu e nimic de vizitat, vai de noi! – trebuie să mai aşteptaţi.
– E curată? întrebă fata.
– Nu e lux, domnişoară, însă curge apa. S-a mai spart faianţa, pe ici, pe colo, în rest îşi poate face omul nevoile. Dar bandaj ai? Dacă nu aveţi, nu-i nimic, am trisă de prim ajutor. E drept că n-am folosit-o niciodată…
Băiatul scoase din rucsac o rolă de tifon, iar fata îi adresă un zâmbet recunoscător şi porni, şontâc-şontâc, în direcţia indicată de impiegat. O urmăriră cu privirile, doi adulţi, un câine care privea când la unii, când la alţii, şi un băiat îndrăgostit. Asta se vedea de la o poştă, nu trebuia să ai multe clasa la şcoala vieţii ca să îţi dai seama.
Ploaia se înteţise, abia acum hotărâtă să îşi facă mendrele fără a mai lua în seamă părerea cuiva. Atmosfera se înnegurase, şinele sclipeau până departe, într-o parte şi în alta, iar tunetele îl făceau pe Moşu` să-şi mişte urechile.
Impiegatul murmură:
– Potop, nu altceva… Ehe, tinereţe, tinereţe… Fosta-i lele cât ai fost, Axinte. Acum ne uităm la ăştia mai tineri – făcu semn către băiat – şi ne aducem aminte de noi şi de vremurile noastre. Este, Axinte?
Aprinse încă o ţigară, îl invită şi pe Axinte să extragă una din pachet şi privi către băiat. Apoi păru că se răzgândeşte şi dădu să ducă pachetul către buzunar.
– Fumez, aş lua şi eu una. Dacă se poate, bineînţeles… Le-am terminat pe ale noastre şi nu am avut de unde să mai cumpărăm. Am crezut că vom găsi la gară.
Stamatoiu îi întinse pachetul:
– Se poate, cum să nu se poată… Acum e lumea mai libertină, nu mai dăm nimănui cu palma peste urechi fiindcă fumează mai devreme decât ar trebui. Ţigări găsiţi doar în sat, la magazin. Şi, dacă vi s-a făcut foame, tot de acolo puteţi să luaţi câte ceva…
– Fiecare şi le ştie pe ale lui, rosti Axinte după ce trase un fum, nu trebuie să se bage nimeni. Lasă omul să fumeze, dacă vrea, ăsta e cel mai mic rău dintre toate…
– Nu e sănătos, făcu Stamatoiu pe interesantul, cu toate că nici lui nu-i venea să creadă ce subiect abordase. Da` parcă mai e ceva sănătos? Eu, când trag dintr-o ţigară, simt cum capăt putere. Asta e. Am încercat să mă las, nu pot.
– Eu nici măcar n-am încercat, spuse băiatul, vorbind în timp ce ţinea ţigara în colţul gurii.
– He, he, mai ai timp… Că eşti de-abia la început. Câţi ani ai?
– Peste o lună fac nouăsprezece.
– Mulţi înainte. Te vedeam mai mic, nu te supăra că spun. Dar fata?
– Optişpe şi trei zile.
– Şi cum îţi zice?
– Miron.
– Frumos nume, cam rar auzi, se miră Stamatoiu, mai ales în vremurile astea. Nu-i aşa, Axinte?
– Ba bine că nu. Băiete, el e şeful de haltă, Stamatoiu îi spune în acte, lumea-i zice dom`şef. Iar eu sunt Axinte. Moşu` e al meu, după cum spusei, bucuroşi de întâlnire. Mergeţi la Bucureşti?
– Aşa am vrea.
– Şi veniţi de departe? Un băiat şi o fată, singuri pe coclauri? Dacă se ia cineva de voi? În ziua de azi umblă tot felul de oameni…
Băiatul îşi feri privirea, părând deranjat de întrebare. Stamatoiu ridică sprâncenele a mirare, iar Axinte se grăbi să dreagă busuiocul.
– Aşa sunt oamenii de la ţară, băiete, nu văd toată ziua-bună ziua orăşeni şi roade curiozitatea-n noi. Aflăm una, aflăm alta… Măcar din când în când, nu trebuie să vă supăraţi… Iar de la ştiri afli numai rele, nimic bun, că nu mai ştii nici ce să crezi.
– Sunteţi cu vreo maşină, aţi rămas cu ea în pană? întrebă şeful de haltă. Fieru-i fier, se strică exact atunci când ai mai mare nevoie de el. Nu poţi să pui bază. Înainte le mai reparai, ridicai capota, chemai un meşter, o dregea el. Acu` au calculatoare de bord, dracu` le mai scoate la liman. Trebuie carte multă, nu mai merge cu şurubelniţa şi cheia. Ridici capota, te uiţi ca prostu`, nu vezi nimic.
Băiatul schiţă un zâmbet.
– Eu am carnet, dar nu suntem cu maşina. Mergem pe jos, din loc în loc. Sau cu autostopul, cu autobuzul, cu trenul. Facem o călătorie la care ne-am gândit de mai multă vreme. Asta-i tot. Cunoaştem oameni, ne cunoaştem pe noi înşine, vedem ţara şi altfel. La pas. E frumos…
Stamatoiu se scărpină în frunte, apoi dădu din cap. A înţelegere? A nedumerire? A surpriză? Axinte nu-şi putu da seama, însă nu interveni.
– S-a întâmplat ceva?
Vocea fetei se strecură printre ei ca un clinchet. Iar ploaia se înverşună asupra acoperişului haltei cu şi mai multă putere…
– Păi ce să se întâmple, nu s-a întâmplat nimic, stăteam de vorbă ca oamenii care abia s-au cunoscut. Vă doare?
– Mai puţin. Dă-mi şi mie, se adresă băiatului, iar acesta îi oferi ţigara. Fata trase din ea, apoi i-o înapoie şi mută privirea de la Axinte la Stamatoiu. Sper că nu mă certaţi.
– Noi nu, zâmbi Stamatoiu, nu ne permitem. Dar părinţii ce spun? Că eu am dus o muncă de lămurire cu ale mele, acu` nişte ani… Până la urmă s-au lăsat. Poate aşa au vrut ele, nu cred că neapărat pentru a-mi face mie hatârul. Mai ales că ziceau să le las în pace. S-a trezit fumătorul – aşa ziceau, râdeau de mine – să facă morală… Şi chicoteau. Puteai să te mai superi? Nu puteai.
Peste faţa fetei trecu o umbră, iar băiatul se trase lângă ea, o luă de mână şi îl împunse pe Stamatoiu cu privirea.
– Unde ziceaţi că e magazinul acela?
– În sat. Nu-i chiar aşa departe, poate vă duce Axinte. Că şi el dorea să plece într-o călătorie, dar nu i-a ieşit pasienţa. Până ajungeţi, până vă întoarceţi… Trece timpul, poate se repară linia şi vine personalul. Dar nu vedeţi cum toarnă cu găleata? Doar nu plecaţi chiar acum…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Miercuri – „Timp”

E drept că timp nu avem niciodată şi nu s-au inventat/nu se vor inventa suplimente de timp. Tichete de timp nici atât. Sau timp-bonus. Iar sintagma „timp berechet” este doar o dulce amăgire.

Răstimp, timpul 😊 îşi vede de-ale sale, jucându-se (cu noi). De-a secundele, de-a minutele, de-a orele în urma cărora rămânem cu aceeaşi întrebare stupidă: Când naiba a trecut timpul?
Poate că nici timpul nu mai e ce-a fost, poate că tot sistemul nostru (temporal) de valori este depăşit şi întreținut artificial de conspiratori malefici.

Sau – ipoteza de lucru nr. 2 – noi ne-am pierdut pe drum, la diferite intervale de timp, încercând cu disperare să ne regăsim doar pentru a ni se ivi, din nou, ocazia de a pierde timpul.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

(Ne)Starea de Marți – „Pagubă”

„Aleşii” ar acciza şi toamna, dacă ar putea – bătu-i-ar frunzele uscate să îi bată! -, ar impozita urletele ultimilor lupi din pădurile încă nepuse la pământ şi ar pretinde taxă pentru luna plină.
Probabil că vreun deştept şcolit la Universitatea Descurcăreților ar propune şi o Lege a Mediocrității Naționale, astfel încât să nu mai scoată nimeni capul de la cutie, iar îndrăzneala de a mai cere drepturile ar fi considerată trădare națională. Nici nu mă refer la cineva anume, la un guvern anume, la un partid anume. Sunt doar un observator plictisit de propriile decepții.
Dar „aleşii” nu se deosebesc prin nimic unii de alții. Şi, inevitabil, indiferent de doctrină (dacă se mai poate discuta despre aşa ceva) sau de culoarea politică (aia de-i place popii, în faza asta suntem), toți „privilegiații” ajung, în ultimă instanță, la un numitor comun – pagubele imense pe care le provoacă. Pe termen lung.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: