Ne închidem în noi înşine, ca într-o cameră fără ferestre a unui castel medieval, refuzând comunicarea – în adevăratul înțeles al cuvântului, nu acel dezamăgitor amalgam de platitudini în urma căruia, invariabil, fiecare rămâne cu propria părere -, transformându-ne în prizonieri fericiți/nefericiți (aceasta e întrebarea?) ai propriilor idei coapte într-o spuză nevăzută. Uneori, din ce în ce mai rar, trapa din tavan se deschide doar pentru a lăsa o ploaie de confetti să ne amăgească prin culori sclipitoare. Nu ştim cine deschide trapa respectivă, nu încercăm să transformăm îndoielile în întrebări ajutătoare, aplaudăm, schițăm zâmbete de circumstanță, valsăm de unii singuri. Suntem convinşi până în măduva oaselor că nu ne va răspunde nimeni. Niciodată. Fluierăm a pagubă, râdem în hohote, scriem câte ceva desprins din noi. Chinuri multiplicate ne împresoară, mediatic, insolențele devin virale, a ridica din umeri este la îndemâna noastră, a tuturor. Da, miroase a toamnă, admirăm pasteluri, decantăm melancolii, iar serenadele vântului se înfăşoară in jurul unor felinare oarbe. Cineva îşi plimbă cățelul, cățelul dă din coadă, domnul salută curtenitor o doamnă în pardesiu crem. Două saluturi, înserare, culori estompate. Oubliette.

♣ Cristian Lisandru

 

sursa foto – goodfon.ru