Cetatea din anticamera trecutului (1)

Poarta mare a cetăţii, la care ajungeai după ce traversai podul ce se arcuia viguros peste canalul împrejmuitor, plin cu apă, fusese lovită cu presupusă încrâncenare de pumnii neobosiţi şi nemiloşi ai timpului, de-a lungul anilor care alergaseră bezmetici, precum o turmă cuprinsă de panică şi înnebunită de foame, mânată din spate de legea nescrisă a firii, însă rezistase cu stoicism asediului interminabil şi nu cedase.

Lemnul din care fusese alcătuită poarta – nimeni nu mai ştia numele meşterilor dibaci, fiindcă până şi amintirea vechilor ateliere dispăruse de multă vreme şi se ascunsese într-o ceaţă deasă, acolo unde nici măcar gândul nu mai poate pătrunde, însă se dovedise că îşi făcuseră treaba cu vârf şi îndesat, după cum se spunea, spre marea şi plăcuta mirare a tuturor locuitorilor –  păstra încă demnitatea din anii începuturilor, chiar dacă, pe alocuri, crăpături adânci lăsau în carnea sa urme ce puteau fi asemuite cu acelea ale unor gheare înspăimântătoare.

Privindu-le, îţi puteai imagina cu destul uşurinţă o inevitabilă noapte sumbră, ameţită de vânturi turbate şi pălmuită de nori negri, furioşi, cu străjeri înfriguraţi stând pe metereze, murmurându-şi rugăciunile şi ridicând priviri imploratoare către cerul părăsit de lună, în timp ce un monstru uriaş – ieşit la vânătoare din pădurile nesfârşite ce se întindeau înspre marginile ţinutului – se opintea de ceasuri bune, fornăia, spumega, lua întunericul în coarnele ascuţite sau zgâria cu ghearele lungi acea poartă.

Da, nu era deloc greu să auzi în gânduri gemetele sfâşietoare scoase de scândurile groase, atunci când monstrul încerca să le spintece, pentru a ajunge cât mai repede la oamenii cu carne fragedă, cuprinşi de o teamă comună, ascunşi în spatele zidurilor înalte, iar dacă ridicai privirea de-a lungul acelor ziduri – totul putea fi privit aşa cum ai fi admirat, de pildă, un tablou, agăţat pe un perete de muzeu – nu te luau prin surprindere şuvoaiele de foc care curgeau din căldările imense, răsturnate de străjeri.

O astfel de luptă părea inegală – sau, mai bine zis, imposibilă, înainte de toate – dacă analizai la rece situaţia, cu mintea prinsă în chingile strânse ale timpurilor moderne, prea puţin sau deloc decise să ofere credit întâmplărilor din vechime, însă monstrul acela avea o forţă colosală şi poarta mare a cetăţii era zguduită de spasme, de fiecare dată când animalul se lovea de ea, cu furia incontrolabilă a turbării.

Poate chiar existase o astfel de luptă – imaginaţia o ia la goană, porneşte în galop nebun, biciuită de o cravaşă imaginară -, poate că aceea fusese chiar noaptea în care monstrul pădurilor căzuse răpus, în sfârşit, în faţa porţii, sub privirile uimite ale străjerilor storşi de vlagă, de frică şi de oboseală, suflase din ce în ce mai greu, îşi horcăise agonia şi murise, într-o baltă de sânge care se întinsese din ce în ce mai mult, sub razele lunii revenite în decor dintr-un exil autoimpus.

Totuşi, niciun animal coborât din legendele rostite cu teamă în glas şi priviri nu sălăşuise vreodată prin acele locuri, din câte spuneau bătrânii cetăţii care văzuseră multe şi, mai ales, auziseră multe de la înaintaşii lor, iar vremurile minunate în care poveştile ţineau ciulite urechile copilandrilor zglobii trecuseră şi ele ca şi cum nici nu ar fi existat vreodată…

Duse aparatul de fotografiat la ochi şi trase, rapid (clic, clic), câteva cadre. Îi plăceau prim-planurile, încerca să surprindă detalii diverse peste care privirea ar fi trecut cu indiferenţă, incapabilă să le surprindă esenţa, se lăsa pe vine, sărea dintr-o parte în alta, se cocoţa pe câte o piatră sau pe vreun gărduleţ de protecţie, spre amuzamentul copiilor care îşi trăgeau mamele de mâneci şi îl arătau cu degetul, râzând cu gurile până la urechi. Nu-i păsa.

Nu era ceea ce am putea numi un fotograf profesionist. Nu. Nicidecum. Dar era pasionat de fotografie, asta da, putem spune, încadrându-l cu foarte mare uşurinţă în rândurile acelora care umblă cu un aparat de fotografiat agăţat de gât, fără a fi constrânşi să trimită imaginile imortalizate către un anumit ziar sau o anumită agenţie de presă. Personajul fotografia cu plăcere şi din plăcere. Avea acasă, pe unul dintre pereţii sufrageriei, o întreagă colecţie de fotografii făcute în diverse zone ale ţării, visa chiar la o expoziţie personală,  cândva, însă era conştient că nu se putea ajunge aşa de repede acolo, în lumea aceea a fotografiei de calitate, drept urmare se mulţumea să-şi invite câte un prieten acasă şi să-l studieze curios în timp ce acesta privea, mai mult sau mai puţin încântat, mai mult sau mai puţin sceptic, rezultatele muncii sale – alb-negru, sepia sau color.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru


6 gânduri despre “Cetatea din anticamera trecutului (1)

  1. Frumos ai „fotografiat” în cuvinte viața seculară a porții de lemn, precum și pe cel care o imortaliza cu plăcere pentru a o perpetua. Istoria și legendele își dau adesea mâna, după cum ai sugerat. O săptămână cu multe satisfacții, Cristian! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s