– N-a mai ieşit. Musafirul, spun, nu a mai ieşit, nu că l-aş fi urmărit (atunci de unde dracului ştii tu că nu a ieşit, frumuşel, tot pe poarta pe care a intrat? De unde ştii? Dar ştii pentru că ai rămas înfipt în fereastră, în dosul perdelei, pentru a afla naiba ştie ce, nici nu contează…). Pe urmă, am văzut la ştiri. Accidentul. Pe strada din spate. Se poate ieşi de la domnul scriitor. Prin spate. Şi am presupus, greşit, evident, că… Dar de geamantan nu au spus nimic. Aşa că am presupus din nou, greşit, evident, că geamantanul acela a rămas la domnul scriitor. Poate că se cunoşteau. Dar nu părea că s-ar fi cunoscut. Totuşi, după cum ştiţi şi dumneavoastră, aparenţele pot înşela (mai ales în cazul tău, tataie!). Atât am văzut, altceva nu ştiu (tot ceea ce spui poate fi folosit împotriva ta). Iar pe urmă, mai târziu, dar nu vă pot spune ora cu precizie, domnul scriitor a ieşit în curte, în ploaie, şi vorbea singur. Parcă se adresa unui interlocutor nevăzut, aşa părea…

– Obişnuieşte să vorbească singur, atunci când iese în curte?

– Doar atunci când bea. Iar atunci când se îmbată – totuşi, fiecare are acest drept, în casa lui, nu?, însă dânsul are tendinţa de a exagera, dacă-mi permiteţi o părere personală – iese în curte şi strigă. O strigă pe ea. Cu patimă, acesta este termenul cel mai potrivit.

– Pe ea? Pe cine strigă? Cine este ea?

– Aşa o cheamă. O strigă, o imploră să vină la el. Nu sunt abilitat să discut despre o astfel de problemă sentimentală, dar înclin să cred, ţinând cont şi de experienţa mea de viaţă, că o iubeşte. Astfel de manifestări adolecentine apar şi la bărbaţii maturi, atunci când sentimentele sunt foarte puternice. La domnul scriitor sunt. Sentimentele.

– Şi?

– Nu vine. Ea. Nu vine. Niciodată. Sau poate că ajunge mai târziu, fiindcă eu n-am văzut-o până acum, îmi pare rău. Dar ieri, după ce domnul scriitor a ieşit în curte… La un moment dat a căzut, a stat pe burtă în ploaie… Şi părea că se ceartă cu cineva. Chiar mi-am spus că va răci şi că băutura – eu nu beau (e, pe dracu`, nu mai bei, sunt convins că, în alte vremuri, beai, fumai şi te dădeai în bărci cu toate fufele, dar acum ai intrat în elita oraşului şi nu cadrează, vax) – este un călău care te aşteaptă pe eşafod pentru a-ţi tăia grumazul (Detectivul făcu ochii mari, la rândul său… Am ajuns într-un cartier de artişti, numai mie mi se putea întâmpla. Moşule, ziceai că nu bei? Ha, ha, ce-ai mai vrea nişte uischeane sorbite de pe ţâţele unor fătuci, deghizat în călău, spre a simţi cum vine excitarea întârziată…), pentru a te scoate din viaţă cu picioarele înainte…

– Ce-aţi mai văzut?

– Nimic, domnule detectiv, pe cuvântul meu de cetăţean onorabil (nu m-aş mira să ai vreo gonflabilă prin şifonier, tataie…) că nu am mai văzut nimic. Fluiera ceaiul pe aragaz şi m-am dus să opresc flacăra. Pe urmă l-am turnat în ceaşcă, nu mai aveam zahăr cubic şi am mers în debara, cu chiu cu vai am mai găsit o pungă, zilele astea trebuie să ajung ne-a-pă-rat la magazin, zahăr brun, acesta este cel mai indicat (Detectivul oftă insesizabil, opreşte-te, zăbăucule, eşti nevorbit?), am tăiat o jumătate de felie de lămâie, nu mai mult, se acreşte prea tare dacă pui una întreagă, iar când m-am apropiat de fereastră doream să văd doar dacă plouă în continuare, nu vă gândiţi la altceva (ba mă gândesc, moşulică pervers şi curios, poate că vroiai să vezi dacă nu cumva se desface scriitoraşul la prohab şi se masturbează acompaniat de tunete!) – nu mai era. Scriitorul despre care cereţi informaţii. Nu mai era. Cred că se ridicase şi intrase în casă. Asta a fost tot… Trebuie să dau şi o declaraţie scrisă?

– Cel puţin deocamdată. Însă, dacă va fi cazul, vă vom invita la secţie, pentru toate detaliile. Aceasta este cartea mea de vizită (clişeu, nu?). Vă rog să mă anunţaţi dacă observaţi ceva… suspect sau nelalocul lui. Poate atunci când vă apropiaţi de fereastră pentru a observa vremea de afară, nu?

– Am să vin. Repede. Sunt convins că trebuie să ne implicăm cu toţii (o, nu!) mult mai mult, pentru a contracara, pentru a anticipa şi stopa din faşă activităţile infracţionale (Detectivul grăbi pasul către uşă).

La ieşire, îşi strânseră mâinile. Vecinul avea ceea ce se putea numi o mână flască, umedă, parcă atingeai pur şi simplu un limax. Aceasta fusese prima idee care îi venise în minte. În timp ce se îndrepta către poartă, dusese mâna la buzunar şi încercase să o şteargă, frecând-o de căptuşeală.

Urcase în maşină şi se uitase în carneţel. Un musafir cu geamantan, un Scriitor beţiv care urla de unul singur prin curte (propria curte, de ce nu ar avea voie să facă şi asta?), un vecin din cale-afară de curios, un geamantan care nu fusese găsit la locul unui accident ciudat. Un geamantan cu bani, ca în romanul Scriitorului tâmpit şi înşelat de amanta pe care vecinul ar fi dorit să o vadă, însă nu reuşea. Niciodată.

Pornise maşina, dăduse semnal stânga, apoi se îndreptase către ieşirea din orăşel. Îşi propusese să îl aştepte pe Scriitor în faţa benzinăriei,  doar aşa, din pură curiozitate, cu toate că i se făcuse o poftă nebună de o bere… Şi de sex.

Desfăcuse o altă lamă de gumă şi pornise radioul.

Evenimentele se derulaseră cu repeziciune, ca şi cum Doamna cu Coasa (am putea să-i spunem direct Doamna cu Gazul, chiar dacă suspansul dispare ca prin farmec, însă asta nu schimbă cu nimic destinul viitoarei victime) nu mai avea răbdare. Ca şi cum cineva trebuia pedepsit cât mai repede, fiindcă nu-şi ţinuse gura.

În timp ce Detectivul apăsa pedala de acceleraţie, pornind pe urmele Scriitorului care făcea jogging – împreună cu un Magician nevăzut, evident, în schimb cât se poate de insistent, după cum s-a putut constata până acum , Vecinul ajunse la concluzia că un ibric cu ceai ar fi cea mai bună soluţie, la acea oră, în acea zi ploioasă.

Intră în bucătăria spaţioasă, aprinse focul, puse ibricul (un ibric roşu aprins, violent) sub robinet, în chiuvetă, îl umplu cu apă, apoi îl aşeză deasupra ochiului.

Reveni în sufragerie exact în momentul în care flacăra se stinse. De ce s-a stins flacăra ochiului unui aragaz fără să fie vreun geam deschis şi fără ca gazele să fie oprite din cauza unei nedorite avarii?  Nu are importanţă. Chiar nu are. Faptul în sine este important. Doamna cu Coasa/Gazul este importantă. Bucuria ei nevăzută de nimeni este importantă, plăcerea ei incomensurabilă de a pleca, alături de cineva, la o lungă şi nesfârşită plimbare. Nu una dus-întors, ci doar dus…

Cristian Lisandru

Sursa foto – themarkdownmarket