– Eşti scriitor. Ţi-am mai spus. Poţi să omori oricând vrei pe cineva, scrii şi gata, poliţia nu vine la uşă, victimele nu sunt niciodată date dispărute de familiile lor. Nici nu există familiile lor. Tu pricepi că este foarte posibil să te fi îmbătat ca un porc înainte de a scrie ceva şi că nimic nu s-a întâmplat în realitate?

Scutură capul. Poate că Magicianul a pus punctul acolo unde trebuie. Mulţumesc, domnule! În câteva secunde vom rezolva totul. Geamantanul acela, dacă este doar rodul imaginaţiei mele bolnave – nu mă feresc de cuvinte, ceea ce înseamnă că nu sunt deloc bolnav, atenţie! –, nu ar trebui să existe. În consecinţă, nu voi da peste el în debara. 

Merse către debara, întredeschise uşa şi aprinse lumina. Sau, mai bine zis, se strădui să aprindă lumina, fiindcă drumul parcurs de degetul arătător i se păru foarte lung, aproape nesfârşit, comutatorul opuse rezistenţă, iniţial, încercă să facă faţă asediului, apoi capitulă…

Câţiva metri pătraţi, luminaţi de un bec chior, rafturi cu detergenţi, uite şi mopul Luciei, odată am vrut să-l rup pe spinarea ei, dar nu mai ştiu de ce, totuşi, eram foarte nervos, nişte adidaşi jerpeliţi care au prins perioada în care tu, scriitor ratat, vroiai să faci alergări în fiecare dimineaţă, pentru a fi în formă maximă, aiurea, n-ai alergat nici cinci metri, eşti mult prea comod pentru aşa ceva, poate îţi vei lua inima în dinţi şi vei trece la fapte, hai, uită-te şi în jos, ACOLO, uite pledul cadrilat, nu ridici un pic colţul pentru a te prăbuşi din nou în cel mai urât coşmar al vieţii tale? Dar dacă vei descoperi sub el o găleată de plastic? Poate că azi este ziua cea mare, ziua în care vei abandona pentru totdeauna băutura – aş spune să laşi şi scrisul… – şi vei duce o viaţă absolut normală. Fără laptop, locul lui ar trebui să fie, începând de azi, la tomberon. O să ieşi în ploaie, cu laptopul în mână, te vei deplasa către tomberon, o să ridici capacul şi GATA, toate visele dispar CA ŞI CUM NU AR FI FOST şi aşteaptă maşina care le va duce la groapa de gunoi de la marginea oraşului…

Mâna îi tremura. Luă o gură din pahar, apucă uşor colţul pledului şi îl trase dintr-o singură mişcare, una în care aruncase întreaga tensiune acumulată, întreaga furie şi toată nedumerirea sa adunată în cantităţi incomensurabile. I se păru că geamantanul râdea de el. Trânti uşa debaralei şi se prăbuşi pe canapea. Vru să bea, dar lichidul i se prelinse pe bărbie. Iar vocea Magicianului îi şopti la urechea stângă:

 – Tic, tac, tic, tac, tic, tac… Uită-te la ceas. Cele 10 minute se duc ca şi cum n-ar fi fost. Vor bate la uşa ta, ce le vei spune? Dacă vei fi primul scriitor omorât de unul dintre personajele sale? Tic, tac, tic, tac, tic, tac

Sări de pe canapea şi alergă spre laptop.

„Vijelia ţinea cu tot dinadinsul să dea peste cap toate pronosticurile meteorologilor amăgiţi de sateliţii plasaţi pe orbită.  Crengile copacilor erau contorsionate de rafalele de vânt şi trosneau din toate nodurile, într-un vaiet care nu îi impresiona, totuşi, pe cei doi pasageri ai Land Roverului. Firele de înaltă tensiune dădeau senzaţia că doresc să se adune pentru a se împleti ca în acel joc al copilăriei numit covoraşul, iar fulgerele scrijeliră cerul cu o poftă nebună.  Uitându-se la ceas, Omul cu Tatuaj îi spuse huidumei de lângă el:

 – Ai fi putut să iei o umbrelă.

Şoferul încercă să deschidă gura, poate că dorise să facă o glumă, pentru a mai destinde atmosfera, poate nu reuşea să înţeleagă importanţa obiectului numit umbrelă în condiţiile în care te pregăteşti să suni la uşa unuia pentru a-i face de petrecanie şi pentru a recupera un geamantan cu bani.

În timp ce Omul cu Tatuaj aprinse încă un Camel, privindu-şi ceasul, casetofonul de bord îl aduse alături de ei pe un John Mayer pus pe fapte mari. Huiduma răsuci volumul, dorind să-i contrazică pe aceia care ar fi fost de părere că unul ca el nu poate asculta niciodată blues şi se pregăti să mai scuipe o dată pe geam.  Nu auziră pocnetul de afară. Huiduma îşi înghiţi flegma împreună cu imaginea unui parbriz care se făcea fărâme, iar Omul cu Tatuaj nu înţelese, în câteva fracţiuni de secundă, de ce plafonul maşinii s-a pus dintr-o dată în mişcare.

 Cu siguranţă că acel stâlp de telegraf fusese putred. Îmbătrânise şi obosise sub greutatea firelor o perioadă prea lungă (mult prea lungă) de timp. Se prăbuşi peste Land Rover, iar schimbarea poziţiei verticale într-una orizontală nu fu deloc atât de lungă precum ar fi părut,  iniţial, dacă un observator ar fi existat prin zonă. Lovi plafonul deasupra portierei din dreapta şi se îndreptă către caldarâm afundându-se în Land Rover. Săriră scântei în toate direcţiile, iar casele de pe partea cealaltă a străzii rămaseră fără curent. Degetele Omului cu Tatuaj încercară să păstreze chiştocul de Camel între ele, ca pe o ultimă dorinţă, însă se destinseră brusc şi ţigara căzu între picioarele chircite.

Tunetul care se făcu auzit în acelaşi moment păru un simplu gong care anunţa sfârşitul unei alte reprize…”

Merse către fereastră şi trase colţul draperiei. Vijelia începu să se înteţească, norii negri se prinseră într-o horă nebună, fulgerele se înteţiră, atmosfera se încărcă, suplimentar, cu energie. Ochii Scriitorului urmăriră întreaga scenă, în timp ce buzele se mişcau, rostind cuvinte pe care nici el nu le putea auzi. Dar le gândea

Când stâlpul de telegraf porni către pământ şi către Land Roverul în care o huidumă şi un Om cu Tatuaj habar nu aveau ce renghi urma să le joace destinul, Scriitorul abandonă, temporar, scena. Turnă J&B în două pahare şi le ciocni. Sorbi cu poftă dintr-unul. Când lichidul se prelinse pe gât, i se păru că niciodată nu a avut un gust mai bun. Strigă:

– Noroc, Magicianule! Ce mai urmează?

Surprinzător, nu-i răspunse nimeni…  Iepurele din joben trăi o scurtă perioadă de libertate. Şi dădu încă un pahar peste cap.

♣ Cristian Lisandru

Sursa foto – Neil Patel