”Voiam să-mi fie rău, un rău de moarte,
S-auzi și să mă suni să-ntrebi ce fac….” (Adrian Păunescu)

La doar 47 de ani, Vasile Mardare s-a stins așa cum i-a fost și cariera. Brusc, fără nicio explicație și fără nicio părere de rău. După un concert la Giurgiu, i s-a făcut rău. Infarct. ”Plecat de foarte tânăr din Coțușca Botoșanilor, intrat în lumea mare a folkului ca reșițean, la Cenaclul Flacăra, a colindat mereu, căutându-și liniștea peste tot, și în Germania, și în casa Păunescu de la București, și în Elveția, și la Calafat, și la Giurgiu, și la Timișoara, și la Corbeanca, în toate locurile unde a locuit, a cântat sau a muncit. N-a găsit-o niciodată” (Andrei Păunescu).

”Ce adio la adio, când din replici fără rost,
Înţeleg că pentru mine vara ultimă ai fost.
Dreptul tău la libertate cu un lanţ îl mai îngân
Să mă ierţi, drum bun, adio, noapte bună, sunt bătrân.

Dac-aşa îţi e croiala şi ce-ţi spun îţi e străin
Regăseşte-ţi gustul vieţii, mergi la tine în destin.
Şi-a venit această toamnă care frunzei îi dă foc
Să puncteze înţelesul lipsei noastre de noroc” (Adrian Păunescu)

”Dar, acum, pornind-o nicăierea,
Sufletul din trupul meu îl iei…” (Adrian Păunescu)

”Miroseam a zăpezi într-o casă de lemn
La mansardă urcam sub acelaşi îndemn
Adormeam şi prin somn auzeam dinspre hol
Ciocănind în fereşti ba un om, ba un stol
Dintr-un timp fără timp apărea un poştaş
Să ne-aducă scrisori dintr-un fel de oraş
Nici atunci, nici acum n-am putut să-nţeleg
Din acele scrisori adevărul întreg” (Adrian Păunescu)

”Și aud postum că ne-am fi iubit” (Adrian Păunescu)

”O singură zi ne-am iubit (…) Drumu-ți fie presărat cu flori…” (Vasile Mardare)