Al lu’ Stănoaie nu se supărase. Sau îşi ferecase gura şi nu slobozise vreun cuvânt care să dea cuiva de bănuit. În schimb dăduse dracului toate muierile de pe lume, zicând că numai şi numai de la ele se trag toate nenorocirile. Pe urmă adusese la poartă o sticlă de ţuică neîncepută şi-i îndemnase să mai zăbovească şi să bea împreună cu el. Stătuseră, băuseră cu poftă, se mai înjuraseră în glumă, apoi se despărţiseră beţi şi împăcaţi. Sau cel puţin aşa crezuse el. Mergea pe uliţă şi vorbea cu Moşu’:
– Că doar n-o să ţii supărare numai pentru câteva vorbe fără noimă, Moşule… Ce suflet să ai ca să faci asta? Omu’ trece prin multe în viaţă. Îl supără alţii, îi supără el pe unii, tot aşa o ţine de când se naşte şi până pune mâinile pe piept. Cum să-i mulţumeşti pe toţi?
Dar peste vreo trei luni – de-abia se ivise vara, căldurile începeau să se prelingă peste acoperişuri şi curgeau în picături încinse – s-a aprins pătulul lui Gheoarlă într-o noapte şi până să sară vecinii cu găleţile mai rămăsese doar scrumul din el. Toţi văzuseră însă partea plină a paharului, chiar dacă Vasile era cătrănit rău şi umbla prin sat înjurând de mamă şi de tată pe ăl de-i pusese focul. De numit nu numea pe nimeni, n-avea curaj… Da-n el clocotea necazul ca oala pusă pe foc înteţit.
– Gheoarlă, dacă nu era Dumnezeu treaz în creierii nopţii îţi lua şi casa foc. Ardeai şi tu, ardea şi muierea, vai de capu’ vostru! Las’ că tot răul e spre bine, pătul mai faci tu, că eşti gospodar şi nu-ţi dai cu ciocanu’ peste deşte. Cât or mai fi lemne-n pădure nu rămâi tu fără pătul în bătătură. Zi Doamne-ajută, fă-ţi cruce şi mergi mai departe, că înapoi nu se poate.
Vasile rumegase îndelung întâmplarea, mai întrebase pe unul şi pe altul, îl cercetase cu priviri crunte pe al lu’ Stănoaie atunci când îi ieşea în cale, dar degeaba. N-avusese dovezi. Şi nici ăla nu-l mai îmbiase să bea ţuică pe banca de lângă poartă. Iar presupunerile le ţinuse numai pentru el, ascunse printre alte gânduri, nu spusese nimănui pe cine bănuia că-i pusese foc în noaptea aia cu bucluc. Nevastă-sa, ca toate femeile care poartă grija bărbatului de lângă ele, încercase să-i ostoiască amarul:
– Lasă, bărbate, să-i fie de cap cui l-a pus, dacă l-a pus cineva. Să nu-l mai ajungă ziua de mâine!
– Că doar nu s-o fi aprins singur pătulu’, muiere proastă… Ia vezi ce vorbeşti că acu-ţi dau una peste fălci… Nu se face foc din aer. Se face de la chibrit. Se face de la brichetă. De la mână învăţată cu răul… Ce dracu’ te bagi ca musca-n curu’ calului?
– Da’ cine şi ce să aibă cu noi, Vasile? Că rău n-am făcut la nimeni niciodată, tu nu te-ai certat cu nimeni, nu eşti om cu capsa pusă, cin’ să vină cu necazu’ pe capu’ nostru?
– Dracu’! Cine să vină? Dracu’! Ştiu io cine e, femeie, da’ n-am loc de-ntors căruţa. Da’ şi când mi-o veni apa la moară… Vai de el şi de măiculiţa care l-a făcut în loc să-l arunce pe gârlă!
– Aoleu, bărbate, să nu faci vreo nefăcută că ne ştie satu’ şi ajungi prin puşcării, Doamne-fereşte!
– Tu n-auzi să taci? Fă, taci dracului şi lasă-mă-n pace…
Mâncaseră nişte brânză şi nişte ouă fierte, apoi ieşiseră în bătătură şi croiseră din priviri pătulul ăl nou. Sărise şi el, fără să pregete, atunci când îl zărise pe Vasile umblând ca un zăbăuc pe uliţe. Dacă poţi să ajuţi pe unu’ cu ceva atunci nu te codi şi ajută-l când îi crapă buza, nu mai târziu. Mai târziu e degeaba…
Moşu’ stătea mai la o parte, ca nepoftitu’, fiindcă nici nevasta şi nici Vasile nu aveau la inimă câinii fără lanţ la gât. Dar le asculta vorbele. Vasile suduia de mama focului şi vărsa blesteme ca dintr-o căldare plină ochi, iar el căuta din răsputeri să-l liniştească, bătându-l cu palma pe spate.
– Se face la loc, Vasile. Se face la loc, nu mai ocărî că-ţi înmulţeşti păcatele. Noi le aşezăm pe toate la locu’ lor, uite-aşa! Sănătoşi să fim… Muncim de se face cămaşa leoarcă în spate, dar nu ne văităm. Aşa ni s-a scris. La jug. Omu’ şi bou’. Care-o fi mai câştigat când s-o trage linia la încheierea socotelilor, poţi să-mi spui? E bine că sunt om sau era mai bine să fiu bou?
– De unde dracu’ să ştiu io? Om, bou, tot aia. Le facem, bă, le facem, nu zic că nu le facem, am muncit şi-am să muncesc pân’ oi sta cu mâinile pe piept şi mi-o cânta popa cu glas subţire, da’ de ce să vie noaptea şi să-mi puie mie foc? Că nu din furat am făcut pătulu’, din muncă l-am făcut, vai de palmele mele…
– Cine, Vasile? Cine-i ăla de care zici tu?
– Ştiu io cine e, da’ nu vreau să spun acu’. Na! Îl prind io pe el la-nghesuială şi să vezi atunci ce n-a văzut satu’… Numa’ las’ pe mine! M-a călcat pe bombeu da-l calc şi eu la o adică, ’tu-i mama lui de ordinar şi de netrebnic!

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru