– Poţi să spui ce Nu te opreşte nimeni. Dar asta nu înseamnă că ai dreptate. Sau poate că ai, totul este interpretabil. Ca şi realitatea. Gândeşte-te la Matrix. Numai că Matrix-ul tău este chiar mintea ta. Mintea aceasta obosită, care are nevoie de pauză, dar nu pentru că au răpus-o gândurile, ci pentru că a răpus-o, fii atent la ceea ce spun acum, dubla realitate în care trăieşti de multă vreme.

Tresări. Mi-au răspuns gândurile sau mi-a dat replica acelaşi Magician nenorocit care vrea cu tot dinadinsul ca spectacolul să nu se mai termine niciodată?

Tuşi, apoi continuă să vorbească, făcându-se că nu a înţeles nimic din acele două realităţi menţionate de vocea interioară:

– Adevărul este că scenariul pare foarte simplu, chiar dacă perspectiva din care privim întreaga situaţie este cu totul alta. Scriitorul (fii atent aici!) este obligat de propria pasiune nestăvilită – o percepe de foarte multe ori ca pe un cuţit care i se înfige în coaste, dar nu este o senzaţie dureroasă sau înspăimântătoare, ci una extrem de plăcută, iată masochismul de tip literar – să se aşeze la birou şi să gândească. Va inventa personaje stranii sau obişnuite, va creiona scenarii mai mult sau mai puţin absurde, va întocmi fişe ale fiecărui personaj pentru a nu uita detaliile importante, va concepe acea coloană vertebrală a romanului în care va împlânta apoi, cu frenezie, nenumărate paragrafe. Ele se vor îmbuca, încetul cu încetul, pentru a da o formă finală tuturor gândurilor învălmăşite în spatele frunţii ridate pe care curg constant broboane de sudoare. Din această cauză, scriitorul este permanent contorsionat, gârbovit sub povara imaginaţiei sale, o poartă pe umeri sau o poartă în spate ca pe o cocoaşă, pentru că fiecare scriitor are o cocoaşă personală nevăzută. Ascultă cu atenţie ceea ce spun, ratarea mea literară poate fi adusă în discuţie însă, totodată, ea poate fi, hmmm, interpretabilă…

– Ai intrat pe un teren alunecos, prietene, s-ar putea să aluneci la un moment dat. Eşti ca un individ care vrea să alunece pe gheaţă dar uită că încalţă patinele doar din an în Paşte. Ai talentul – şi nu este un compliment – de a complica inutil lucrurile.

Dădu din mână ca şi cum ar fi vrut să sperie o muscă nesuferită, apărută din neant.

– Nici nu mă interesează dacă port un dialog cu mine însumi sau cu tine, Magician tâmpit. Pur şi simplu vreau să ajung la o concluzie. E mai bine atunci când scrii tu, ca scriitor, ceea ce te frământă sau fericirea literară maximă poate fi indusă de romane care se pun singure pe hârtie? Ce părere ai tu despre asta?

– Eu nu am păreri. Eu sunt un observator. Stau pe margine şi te privesc. Uneori te trag de urechi, fiindcă ai tendinţa de a o lua razna. Te pierzi printre amănunte, scuză-mă că spun asta, poate că am mai spus-o, nici nu contează, tot nu îţi intră în cap, în nopţile acelea somnul se îndepărtează de tine şi te răsuceşti în pat. Atunci vrei să o iei în braţe pe Lucia, iar ea nu este.

– Se duce des la baie, Magicianule, nu reuşeşti să mă convingi că Lucia nu există, oricât de mult ai încerca. Adorm şi mă trezesc din nou. Îi simt fundul bombat. Ştii ce fierbinte e? Nu ai de unde să ştii, pentru că magicienii nu sunt în stare să scoată şi femei din jobenele lor. Ei pot să scoată iepuri, confetti sau dracu` mai ştie ce, poate chiar şoricei roz, cu buline verzi, dar femei nu. Niciodată. O iau în braţe pe Lucia şi o simt. Faptul că apare în manuscrisul romanului nu înseamnă că este doar un personaj, chiar nu te duce mintea? De ce nu aş fi încercat să o introduc în romanul meu, ca pe o pată de culoare? De ce?

– Detectivul există?

– Care detectiv, domnule? Vorbeam despre Lucia…

– Detectivul care a început să pună cap la cap anumite amănunte. Amantul Luciei, deşi îţi este frică să spui asta. Rosteşte după mine. A-mant. A-mant. A-mant. Şi nu unul oarecare, ci amantul Luciei.

– Mă plictiseşti. Lasă-le dracului de amănunte, sunt sătul de amănunte până peste cap. Şi de ploaie sunt sătul. Şi de romane care se scriu singure. Şi de personaje care dau buzna peste mine. Nu mai spun cât sunt de sătul de tine, Magicianule! Ai şi o baghetă magică? Dă-ţi cu ea în cap şi fă-te nevăzut!

Câteva minute auzi doar ploaia. O simfonie umedă care creştea în intensitate până în momentul în care alămurile cereşti erau lovite de mâinile unui muzician nevăzut, apoi lăsa decorul să-şi tragă răsuflarea şi atingea, pianissimo, acoperişurile pentru a răbufni din nou, cu şi mai mare forţă, după secunde în care erai tentat să crezi că diluviul era pe sfârşite. Privi bălţile mari din curte şi i se făcu o poftă nebună să umble desculţ prin apa rece. Aruncă papucii din picioare şi îşi suflecă pantalonii. Coborî cele patru trepte – înregistră scârţâitul uneia dintre ele – şi lipăi prin apă cu un zâmbet de satisfacţie maximă întipărit pe chip.

Întoarse capul către casă, poate pentru a-l invita alături de el şi pe Magician. Dar acesta îi făcu semn că nu agreează astfel de momente. Ocupase balansoarul şi se legăna cu ochii pe jumătate închişi. Nu se întrebă la ce putea mediata un Magician într-o zi cu ploaie torenţială, în schimb îi veni în minte un alt gând. Şi ştiu chiar în acel moment că pe pagina albă a word-ului se aşterneau cuvintele, unul după altul…

Râse şi ridică pumnul în aer:

– Ploaie tembelă, poate că dacă nu erai tu nu se întâmpla nimic!

Se trânti pe burtă şi îşi cufundă faţa în apa care mustea şi îneca firele de iarbă.

În casa aflată în partea stângă a curţii sale, Vecinul dădu din cap nedumerit. Bănuise de multă vreme că scriitorii nu sunt chiar întregi la minte, dar de data aceasta avea şi confirmarea.

Plecă de lângă fereastră şi se duse să-şi prepare un ceai. Şi se mai întrebă o dată cine putea fi musafirul cu geamantan care intrase în casa scriitorului şi nu mai ieşise…

♣ Cristian Lisandru

Sursa foto – sheroes.com