În jurul meu se discută crescendo despre comprimarea vizibilă a timpului, despre limbile mincinoase ale tuturor ceasurilor încastrate în turnuri pe jumătate ruinate – e paradoxală aceasta capacitate a omului de a crede că timpul, umanizându-se intempestiv și copiindu-ne sârguincios, învață să reducă totul la o minciună colosală – sau despre incapacitatea savanților de a ajunge la un rezultat mulțumitor care să țină vremurile captive în clepsidră.

Timpul ne amăgește azi cu un mâine (ipotetic) mai bun, iar noi – de pe azi pe mâine – căutăm cheile fericirii interzise prin buzunarele descusute ale pantalonilor. Când mai avem puterea de a fluiera ni se pare că nu ne-am epuizat încă toate șansele. Și, alimentându-ne credulitatea, mai punem un petic de speranță sacului în care strângem bruma de amintiri. Totul este ca acest fluierat comun să nu se transforme, cândva, în huiduială la adresa propriilor noastre inconsecvențe și tertipuri jalnice prin care ajungem să dăm vina până și pe timp pentru că habar nu avem cum să gestionăm niște amărâte de semne lipite la distanțe egale pe cadranul unui ceas.

♣ Cristian Lisandru