Într-o astfel de conjunctură actuală dătătoare de crize depresive şi halucinaţii colective, optimismul izvorât din titlul acestei melodii interpretate de Andra te poate duce imediat cu gândul la efectele nocive pe termen lung ale fantasmelor transformate cu forţa în realitate. Totuşi, ajungând la primele versuri, realizezi că este vorba despre o tardivă împlinire sentimentală şi o fericită reunire a două suflete/trupuri altădată despărţite din motive care rămân încă necunoscute.

Va fi bine
Şi-ai umblat prin ploaie şi prin vânt
Şi-ai fost cu capul în nori
Şi te-ai întors pe pământ şi-ai tot umblat
Spre oceane şi munţi
Mereu repede şi-apoi te-ai hotărât să m-asculţi.

Concret, eroina priveşte viitorul cu alţi ochi, de unde şi o încredere oarbă (nejustificată, din punctul nostru de vedere) în viitorul apropiat sau îndepărtat al cuplului. Bărbatul – vreun terchea-berchea decis să umble teleleu din loc în loc, un fel de Ulise în mizerie sau o copie palidă al lui Cristofor Columb? – nu prea dădea pe acasă, înţelegem, preferând să bată coclaurile indiferent de starea vremii, străbătând fără odihnă diverse forme de relief şi visând la nemurirea sufletului sau la o damă de vârsta a treia, plină de bani. La un moment dat, însă, cuprins de dor, aflat în lipsă de idei (de busolă, hartă?) sau rămas pur şi simplu fără cămăşi călcate, domnul în cauză a decis să revină în braţele Penelopei sale. Ceea ce o determină pe aceasta, aproape instantaneu, să-i sară cu reproşurile în cap:

De parcă nu ţi-am zis de atâtea ori
Doar iubirea-ţi dă fiori.

Fireşte, după atâta aşteptare, după atâtea nopţi nedormite şi motivată fiind de mutra spăşită a bărbatului prins cu ocaua mică, eroina îşi continuă discursul, abordând cu lejeritate nemascată o filozofie de sufragerie care ne ajută să-i înţelegem trăirile intense şi – de ce nu? – ne poate îndemna chiar să acordăm unele circumstanţe atenuante celui abia revenit pe tărâmul conjugal:

Şi poţi să treci zâmbind prin toate,

Lâng-o altă jumătate,

Banii n-aduc fericirea

Dar te-ajută să întreţii iubirea.

Ştiindu-se cu musca pe căciulă, interpelatul nu reacţionează. Iar tăcerea sa apăsătoare o determină pe eroină să vadă cu ochii minţii un viitor fericit şi îndelung aşteptat în care găina va avea întotdeauna ultimul cuvânt:

O, o, o şi vorba vine, atâta timp cât eşti cu mine,
Inevitabil va fi bine
O, o, o şi vorba vine, nu-ţi face griji, lasă pe mine,
Inevitabil va fi bine.
E, e, va fi bine
E, e, va fi bine.

Brusc, registrul se schimbă, luându-ne chiar şi pe noi pe nepregătite. Ce să mai zicem de nefericitul care regretă acum că n-a rămas pierdut prin lume, departe de furtuna dezlănţuită?

Nu ceda, nu mai zi nici-un cuvânt,
Mai e puţin până-n zori,
Mai e puţin până când vom putea
Să scăpăm de tot ce e rău,
Soarele iese din nori să vada zâmbetul tău
De parcă nu ţi-am zis de atâtea ori,
Iubirea ta îmi da fiori.

De regulă, îndrăgostiţii doresc ca noaptea să nu se mai termine, în cazul de faţă este exact pe dos. Iar tonul eroinei devine imperativ. Bărbatul nu trebuie să cedeze (nervos, probabil, nu găsim altă explicaţie) şi nu are voie să spună niciun cuvânt. Formularea este epocală: „Nu mai zi nici un cuvânt”, ca şi cum l-ar fi auzit cineva spunând ceva până acum. Plus modalitatea absolut abstractă prin care versificatorul a găsit de cuviinţă să transmită mesajul său adânc. Dar totul trebuia să se integreze neapărat în ritm, cu toate sacrificiile lingvistice, aşa că fie-i trecută cu vederea „găselniţa literară”. Imediat suntem din nou pălmuiţi filozofic, pentru a ne intra şi nouă în cap „axioma” care valorează exact doi bani găuriţi. Dar reinventarea apei calde şi a mersului pe jos este noua modă în lumea celor care scriu versuri doar pentru a umple linia melodică:

Şi poţi sa treci zambind prin toate,
Lâng-o alta jumătate,
Banii n-aduc fericirea,
Dar te ajută sa-ntreţii iubirea.

Partea de final a piesei ne-o înfăţişează pe eroină – şi ne este nespus de uşor să ne-o imaginăm, ceea ce vi se va întâmămpla şi dumneavoastră, garantat – întinzând un deget acuzator către bărbatul reîntors/picat din pribegie:

O, şi-am vazut mulţi pesimişti ca tine, da,
După rău vine bine, dupa rău vine bine,
Întotdeauna.
O, şi poate simţi ca prea mult nu mai ţine, da,
Dupa rău vine bine, dupa rău vine bine,
Întotdeauna.

Sinceri să fim, nu ştim ce (mai) simte personajul băgat în şedinţă, dar o ipoteză demnă de a fi luată în calcul ar fi aceea că şi-ar dori să plece din nou către capătul pământului, cu sau fără busolă, cu sau fără cămăşi călcate. Şi suntem siguri că nu s-ar mai reîntoarce vreodată. Dar el nu pleacă decât cu gândurile. Rămâne ca o statuie în faţa eroinei/iubitei sale şi încearcă să se iluzioneze că, inevitabil, va fi bine. Cum şi cât de bine nici nu mai contează.

 O, o, o şi vorba vine, atâta timp cat eşti cu mine

Inevitabil va fi bine,
O, o, o şi vorba vine, nu-ţi face griji, lasă pe mine,
Inevitabil va fi bine.

E, e, va fi bine,
E, e, va fi bine,
E, e, va fi bine,
E, e, va fi bine.

Nu putem dori decât tot binele din lume celor doi amorezi, bineînţeles, iar optimismul exuberant ne creează şi nouă o stare oarecum specială. Va fi bine. Inevitabil. Or aici este esenţialul. Ne delectăm pe final cu vocea Andrei, singura certitudine a acestei melodii. Cât despre versuri, întotdeauna am fost de părere că se poate şi mai rău. Inevitabil.

Cu căştile pe urechi,

ZiZi sTOP

♣ Cristian Lisandru